Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   



DESTIN ( titlu provizoriu, volum în lucru)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

SCRISOAREA  

CAPITOLUL II  

Mâinile apucau mecanic ştiulete după ştiulete, parcă ar fii fost la un concurs. Boabele de porumb loveau brutal pereţii găleţii de tablă, iar sunetul ce se auzea părea strigătul de disperare al cuiva care se prăvăleşte în gol. Încet, încet se pierdea în hăuri, însă nu înainte ca Şerban să-l simtă dureros în creier. Şi, dintr-o dată i se făcu frică. Parcă era acolo, în tarlaua cu cartofi, în plină noapte, păzind-o de fiarele nopţii. Începu să numere:  

- Unu... doi... trei... patru...  

Îl învăţase moşul său, când l-a găsit într-o nopate întunecată, în care stelele şi luna uitaseră să apară, tremurând ca varga. Zicea el, că, dacă va număra cu voce tare, fiarele n-or să se apropie.  

Ultima dată numărase acolo, în tranşee, când şuieratul obuzelor şi gloanţelorîi purta prin clipe de groază.  

- Cinci... şase... şapte...  

Teama ce o simţea acum nu cunoştea cifrele sau nu voia să le audă. Ea creştea, creştea, creştea, cu aceeaşi repeziciune cu care mâinile apucau ştiuleţii şi le desprindea boabele. O găleată, şi încă o găleată, un sac plin... Şerban număra cu voce tare, din ce în ce mai tare, trebuia, trebuia să îşi învingă teama.  

- O sută zece... o sută unşpe... o sută doişpe...  

Maria apăru în uşa şoprului. Într-o mână avea oala cu lapte, în cealaltă sacoşa. Glasul bărbatului o atrăsese în şopronul din spate iar pe faţa ei se citea mirarea.  

- Da ce numeri acolo de se aude la trei poşte, înteabă ea răstit.  

Şerban încremenise. Sacul, încă nelegat la capăt alunecă uşor din mâinile lui, iar boabele se risipiră la picioare. Îşi îndreptă faţa schimonosită de frică spre uşa şopronului.  

- No, da ce te-ai spăriat aşe‘. Parcă ai văzut pă Necuratu‘. Uite, s-o risipit şi cucuruzul.  

Femeia nu mai aşteptă răspunsul, avea alte treburi mai importante, era învăţată ca bărbatu-său să vorbească singur. E drept, de obicei bolborosea doar, de nu putea-i să-l înţelegi, chiar dacă te străduiai. Abia se depărtă vreo doi paşi şi Şerban îşi revenise. Se aşeză pe micul scaun de lemn, scoase scrisoarea din buzunarul pantalonului, o despături cu grijă, o aşeză pe unul din genunchi şi se uită lung la ea.  

- De ce naiba mi frică, când ar trebui să sar în sus de bucurie? Uite că Dumnezeu pă căile lui neştiute mi-o împlinit o rugăminte... Măria? Va face ea o scenă, o va apuca ameţelile şi durerile de cap, dar o să-i treacă, va înţelege şi la sfârşit va fii fericită.  

Netezi încă o dată bucata de hârtie, apoi o împături, se ridică vioi, vârîscrisoarea înapoi în buzunar, adună în grabă porumbul risipit, legă sacul şi fluierând vesel, cu el pe umăr, ieşi din ogradă sub privirile mirate ale femeii, care auzindu-l se iviîn târnaţ. Îl urmări cu privirea până se pierdu în spatele porţii închise şi îşi făcu o cruce mare.  

- Domne, Maică Precistă, că şi-o pierdut minţile. Acu numără, acu fluieră ca un flăcău de însurătoare.  

Masa era aşternută şi mâncarea îl aştepta gata, pe marginea sobei. Maria tocmai îi punea în servieta de piele maro, roasă pe la colţuri, ce o avea încă de când se angajase la fabrică şi la care nu voia să renunţe, pachetul cu mâncare. Îl bătuse de foarte multe ori la cap să-şi schimbe servieta, că doar nu era ultimul sărăntoc, atâţia bani să îşi cumpere alta avea, har Domnului, dar el râdea, zicea că până nu o ajunge ca şi cumnatu-său să aibă ceva funcţie pe la partid şi să îşi poată duce pâinea cu slănină în geantă de-aia „Diplomat”, nu şi-o va schimba. Şi cum ştia că nu va avea parte de aşa ceva pe acolo - nu pentru că ăia nu l-ar vrea, doar veniseră cu propuneri să-l primească în partid, dar el găsea tot felul de scuze şi îi amâna pentru o dată ce nu mai venea - nici şansă să renunţe la servieta lui nu era. Şi-apoi unde mai găsea el acum o servietă din piele de aşa calitate. Ca să nu mai pui la socoteală închizătorile.  

Se aşeză la masă, după ce îşi spălă mâinile în ligheanul de după uşă şi i se adresă Mariei cu o voce caldă.  

- No, hai şi stai jos că am să-ţi dau o veste mare.  

Femeia îşi termină treaba ca şi cum nu l-ar fii auzit, umplu cele două farfurii cu tocana din cratiţă, şi abia apoi se aşeză pe scaun cu ochii la Şerban aşteptând vestea. Îi vedea privirea senină şi zâmbetul din colţul gurii şi se aştepta la o veste bună.  

Bănuia ce o să-i spună. În urmă cu vreo săptămână îl rugase să-i cumpere lui Ionuţ de ziua lui o bicicletă. El refuzase atunci, îi zisese că prea îi caută copilului în coarne, că au mai mulţi nepoţi şi de-o parte şi de altaşi nu au dreptul să-i nedreptăţească în favoarea unuia. Dar, sigur mai judecase niţel, că aşa era el, mai întâi se opunea, dar apoi îi făcea voile. Acum aştepta cu bucurie în suflet vestea, bănuind că omului ei îi venise mintea la cap.  

- Mărie, uite, am primit azi o scrisoare, zise Şerban şi scoase scrisoarea aşezând-o în faţa lui pe masă. Îi de la Casa de copii din Prundul Bârgăului. O poveste pe care ţi-oi spune io pe îndelete când m-oi întoarce de la servici, că acum nu mai am vreme. Pă scurt, treaba stă aşa:acolo avem o fată şi trebuie s-o aducem acasă. Deci, io merg acum la fabrică, mă învoiesc câteva zile, văd de un tren şi cu primul mergem după ea.  

- Ce vorbeşti tu, Şerbane? întreabă abia auzit femeia. Ce fată, ce Casă de copii? Tu ai înnebunit de tot?  

- Nu, tu, muiere. Azi am primit scrisoarea.  

Îl privi nedumerită, contrariată, altele erau vorbele ce trebuia să le audă, categoric cu omul ei se întâmpla ceva, mai întâi l-a găsit numărând de zor boabele de porumb, cu voce tare de se auzea în tot satul, apoi începuse să fluiere vesel, nu-l mai auzise niciodată fluierând şi har domnului erau de ceva vreme împreună, iar acum îi vorbeşte despre o copila pe care să o aducă în ograda lor. Revăzu încă o dată în minte filmul acelei zile şi conştientiză brusc că bărbatul amintise de o casă de copiii. Brusc, se făcu lumină. Dar ceea ce vedea o enervă atât de tare încât ţăşni de pe scaun, gata, gata să răstoarne farfuria cu mâncarea, încă neatinsă, din faţa ei  

- Ce ai făcut? se răţoi ea. Cum ai putut trimite cerere fără voinţa mea. Parcă stabilisem că nu înfiem nici un copil. E aici Ionuţ, măcar e sânge de-al nostru. Dacă Dumnezeu nu ne-a dat copii, putem griji unul din neamul nostru.Cu cine te înţelegi tu când faci astfel de treburi?  

- Linişteşte-te, Mărie şi ascultă-mă. Ionuţ are mamă şi tată. Şi ăialalţi din neamul nostru au mamă şi tată... acum, avem şi noi copila noastră.  

- Peste cadavrul meu. Nu aduci în casa mea copil străin. Nici în ruptul capului.  

- În casa noastră, Mărie! rosti categoric Şerban, fără însă să ridice tonul, cu un calm de se mira şi el cum de nu-i tremură măcar vocea. Tot ce i se întâmpla era atât de neobişnuit, nu îşi putea explica lui însuşi multe lucruri, darmite să-i ceară femeii să înţeleagă. Apoi era cu adevărat vinovat şi trebuia numaidecât să obţină iertarea femeii. Şi dacă pe Dumnezeu îl rogi să-ţi ierte păcatele, o faci cu credinţa că el este mai presus de toate, te poate înţelege şi-ţi poate accepta pocăinţa, dar cum să pretinzi asta unei femei căruia i-ai jurat credinţă veşnică, de bună voie şi nesilit de nimeni, că doar e şi ea un suflet muritor ca tine. Cu toate astea nu putea trece cu vederea vorbele ei, nu de alta , dar nu era pentru întâia oară când le spunea, iar în toţi aceşti ani, agoniseala lor era făcută din sudoarea amândoura.  

- Uite ce e, continuă el. Ştiu că vestea asta este neobişnuită. Ţi-am promis că îţi voie explica. Acum pot să îţi zic doar atât. Cu primul tren mergem la Prundul Bârgăului să aducem fata acasă şi că ea nu e un copil străin, cum zici tu. Îi curge sângele meu prin vene.  

- Ceee? Ce vrei să zici? îngână femeia şi căzu ca trăsnită de fulger, cu mâinile lălâi pe lângă corp pe scaunul de pe care tocmai se ridicase.  

Cu ochii împietriţi spre el, văzu scrisoarea, parcă pentru prima oară. Îşi adună puterile şi întinse o mână tremurândă spre ea, parcă îi era frigă că o va frige. O desfăcu şi o citi dintr-o suflare. Dar cuvintele de acolo se jucau, sau voiau pur şi simplu să îşi bată joc, că nu înţelegea nimic. O mai citi o dată, apoi încă o dată, nu, nu putea crede ceea ce scria acolo, era mai mult decât o glumă proastă. Îşi ridică ochii spre bărabtul ei ca şi cum i-ar fii cerut ajutor în descifrarea scrisorii, ca şi cum ar fii vrut să-i spună că ceea ce citise nu era adevărat. Întâlni însă un Şerban neclintit, cu zâmbetul pe faţă, cu o privire caldă, răbdătoare şi blândă, poate chiar ireală, şi nu citi în ea nimic ce ar fii vrut.  

Începu să plângă încetişor, apoi din ce în ce mai tare, lacrimile se prăvăleau şiroi udându-i chipul schimonosit de o cruntă durere ce o simţea peste tot, în piept, în creier, în burtă, în picioarele ce începură să tremure. Într-un târziu, printre sughiţuri şi ştergeri de nas, reuşi cu greu să mormăie:  

- Cum ai putut să-mi faci asta, cum ai putut să-mi faci asta...  

- Mărie, linişteşte-te. Io trebuie să plec... scap cursa. Vorbim când mă întorc, o să înţelegi şi o să mă ierţi şi o să vezi ce mamă mândră şi fericită îi fii. Ştiu că nu poţi suporta uşor unele lucruri. Dar, astă cale a găsit-o Dumnezeu şi iată-ne binecuvântaţi cu râset de copil în casă.  

- Nu-l băga pe Dumnezeu în fărdelegile tale, zbieră femeia. Necuratu te-o dus spre calea necinstei. Mă mir că nu îţi e ruşine şi nu se crapă pământul în faţa ta şi poţi vorbi cu atâta uşurinţă şi fericire de lucruri de-astea. Cenuşă ar trebui să-ţi pui în cap, în apă fiartă să te scalzi nu să sari în sus de bucurie pentru astfel de fapte…  

Şerban nu o mai auzi. Îşi înşfăcase servieta, luă scrisoarea din mâinile Mariei ce încă era prăbuşită în scaun, doar glasul îi revenise şi tuna ca un fulger, şi alergă spre staţie. Trebuia neapărat să prindă cursa. Avea multe de rezolvat, nu putea pierde timpul, nici măcar ca să îi dea femeii o explicaţie şi să o consoleze.  

Până la staţie era un drum pe care în mod obişnuit îl făcea cam în zece minute. Niciodată nu se grăbea, pornea destul de devreme de acasă ca să poată da bineţe la toţi pe cei care îi vedea prin curţile caselor sau la porţi.  

Şerban era un om prietenos de felul lui, avea câte o vorbă pentru fiecare, fără să ţină cont că era avut sau nu, că era român, ungur sau ţigan, că în satul lor se găseau de toate felurile. Era şi foarte săritor şi dacă putea ajuta cu ceva, o făcea fără să stea prea mult pe gânduri. Consătenii îl iubeau şi respectau şi nu de puţine ori îl compătimeau, uneori chiar în prezenţa lui, pentru faptul că nu îşi luase o nevastă cu acelaşi caracter.  

În timp ce pe faţa lui flutura în permanenţă un zâmbet, faţa Măriei arăta ca şi cum ţinea în gură mere acre. Unii mai cleveteau pe seama ei, iar cei mai bătrâni care le cunoştea neamul din moşi strămoşi ziceau că aşa fusese de când se născuse, că semăna la bună-sa care îşi purtase nasul pe sus întotdeauna, deşi nu fusese niciodată mai găzdoaie ca alţii. Se măritase însă cu învăţătorul ce venise în sat, de undeva de prin părţile Banatului şi o dată cu măritişul parcă se deşteptase şi ea la minte şi nu se mai putea coborî la nivelul celor cu care copilărise sau fetise.  

Acum, Şerban era în întârziere şi aproape fugea pe drumul acoperit cu colb, era mai, pomii în floare şi mult prea cald pentru această perioadă din an.  

Staţia era plină de lume. În oraşul ce se afla doar la patru kilometri, apăruseră fabrici una după alta, ca ciupercile după ploaie, aşa că mulţi bărbaţi lăsaseră coarnele plugurilor şi merseseră să muncească acolo. De fapt, în CAP-ul înfiinţat în sat în urmă cu patru ani se aduseseră tractoare şi semănători, nu mai trebuiau atât de multe braţe de muncă, iar la grajdurile de vaci, că erau câteva, în sat fuseseră multe vite, lucrau mai mult femei.  

Prin mulţimea pestriţă de acolo îşi recunoscu sora cea mai mare. Alături de ea era un flăcău înalt, blond cu ochi mari albaştrii, era aşa bine făcut încât cu greu îi dădeai doar 15 ani. Îl chema Alexei, nume pe care doar el îl avea în sat deşi bunicul lui voise mai bine să îi zică Alexandru. Doar că Maria, tot Maria o chema şi pe ea, nu se învoise în ruptul capului, susţinea sus şi tare că ea se iubise de-a binelea cu rusul ei, că acesta îi promisese că o va duce în satul lui, iar dacă nu venise după ea cu siguranţă moartea îl secerase undeva prin Cehoslovacia, că de acolo primise ultima veste.  

Nu se mai măritase. Devenise mamă şi îşi luase în serios această menire, încât devenise mamă şi pentru celelalte patru surori mai mici. Rămăsese în casa părintească unde era femeie şi bărbat, dar gospodăria ei arăta la fel de bine ca oricare alta. Lucra la CAP, la grajdurile de vaci, era acolo şi la mulsul de dimineaţă, şi la cel de seară, de te întrebai cum răzbeşte să îşi ţină grădina fără pic de buruiană şi casa curată. Pe copil încercase să îl crească cât mai bine. Îl pusese la muncă, că doar era singurul bărbat al casei, dar în acelaşi timp nu îl lăsa să îşi neglijeze învăţătura. În capătul străzii locuia un profesor de matematică, basarabean la origine, ştia ruseşte şi a fost bucuros să-i dea lecţii de rusă lui Alexei, atunci când Maria i-a propus asta. Îi plătea 5 lei pe oră profesorului sau uneori câte un condir de lapte proaspăt muls, că tot nu puteau ei să bea atât cât aducea de la grajduri, chiar dacă mai dădea din el şi surorilor. Zicea ea, că atunci când va fii flăcău, Alexei poate va vrea să îşi caute familia din partea tatălui, să arate lumii că nu era copil din flori şi pentru asta trebuia să ştie limba.  

Şerban îşi iubea mult sora. De fapt le iubea pe toate cinci cu aceeaşi intensitate, dar Maria era preferata lui. Îi plăcea îndârjirea ei, dar mai ales a fost impresionat de felul cum şi-a apărat iubirea pentru rusul ei. E drept că ar fii vrut să îşi refacă viaţa, nu i-ar fii fost cu neputinţă, era foarte frumoasă şi pe deasupra harnică şi inteligentă, ar fii găsit un bărbat bun, chiar dacă avea un copil. Dar i-a respectat dorinţa şi încerca să o ajute cu ce şi cât putea, lucru nu prea uşor din cauza Mariei lui, care nu o avea la inimă. Mai mult de-atât, lui Alexei nu i-a spus niciodată pe nume, îi zicea şi ea, Rusu, aşa cum o făceau destui de altfel, că doar lumea nu este dispusă întotdeauna să vadă mai departe de aparenţe, iar să batjocurească pe altul parcă le făcea plăcere mai mult decât orice. Iar în aceste vremuri, când toate parcă erau în schimbare, răutatea oamenilor ieşea la iveală mai mult decât înainte.  

Maria, sor-sa a dat însă dovadă de înţelepciune în faţa tuturor, doar uneori o mai auzeai zicând, mai mult aşa, pentru ea, „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”, o vorbă care nu i se potrivea, că se făcuse membră de partit, avea carnet roşu de care nu se despărţea nicicând.  

Când dădu ochii de sora lui, inima lui Şerban tresării de bucurie. Ei putea să-i împărtăşească secretul scrisorii din buzunarul lui, care îi umpluse inima de fericire, deşi, trebuia să recunoască, îi produsese o spaimă de nedescris.  

Nu şi-a dat seama la început ce îl înspăimântase, totul era greu de crezut şi era anevoios să legi una cu alta, aşa să faci un întreg. Reacţia Mariei ar fi putut fii un motiv, dar când o văzuse în pragul şopronului privindu-l intrigată de comportamentul lui ce ieşise din tiparele ei, a realizat că alta era teama lui. Dacă scrisoare era o farsă, o glumă macabră făcută de cineva care aflase cumva de întâmplarea de acum aproape patru ani? Sau dacă dând ochii cu cel care i-o adresase, acesta nu-l va socoti vrednic să-i lase copila în grija lui?  

- Măriuţă, unde mergi Măriuţă, îşi întrebă sora prinzând-o de din susul braţului şi trăgând-o din mulţime, mai la o parte, să poată vorbi fără să fie auziţi de ceilalţi.  

- La oraş, la liceu cu Alexei, că m-o chemat dirigintele.  

- Doar nu o făcut vreo prostie? întrebă îngrijorat şi mirat în acelaşi timp.  

- Nu, nu, nu, Doamne fereşte, atât i-ar trăbui. Ceva legat de sportul ăsta ce îl face. Vor să-l bage la nu ştiu ce club.  

- Aha, mi-amintesc că mi-o povestit ceva băiatul. Bravo, lui, să-l laşi, dar să nu uite de carte... Auzi, am şi io ceva să îţi zic. Mă bucur că te-am întâlnit, aveam nevoie să vorbesc cu cineva şi tu eşti cea mai potrivită… Am primit azi o scrisoare. Am o fată, Măriuţă… auzi tu, am o fată şi trebuie să merg s-o iau, zise el şuierând printre dinţi, cu o bucurie nereţinută, dar suficient de încet să nu fie auzit de cei din jur, nu voia ca până el însuşi nu ştia mai multe, să afle toată lumea.  

Maria îl privi ca şi cum ar fi căzut lângă ea din Lună.  

- Ce fată să ai? Ce vorbeşti? Doră am văzut-o pe Măria ta la prăvălie în dimineaţa asta. Cum să facă ea o fată la anii ăştia? Nu o fost în stare la tinereţe… zise ea cu niscai ironie în glas, căci nici ea nu avea sentimente prea bune faţă de cumnată-sa.  

- Nu ai auzit când ţi-am spus că am primit o scrisoare? De la Casa de copii din Prundul Bârgăului. Îmi scrie că am o fată şi să mă duc după ea.  

- Dar voi aţi făcut cerere să vă dea un copil? Când? Ştiu că Maria ta nu voia asta şi zicea că Ionuţ al Sănicăi e şi copilul vostru. Chiar azi la prăvălie povestea că e ziua copilului mâine şi vrea să facă „Tort alb”, cumpărase unt.  

Mulţimea începuse să se agite şi la orizont îşi făcu apariţia autobuzul.  

- Ţine loc lângă tine, apucă Şerban să-i mai zică înainte ca autobuzul să se oprească, exact în dreptul lor, aşa că Maria puse piciorul pe scară imediat ce uşile se deschiseră. Şerban se retrase puţin, îşi lăsă nepotul să urce, apoi pe o bătrânică căruia îi luă coşul de zarzavat din mâini.  

Taxatoarea, o femeie grasă, rujată strident cu ruj roşu, îi făcu o cruce cu pixul pe cartonaşul albastru, abonament de călătorie şi luă leul celui din spatele lui ca să-i rupă biletul.  

- Înaintaţi vă rog mai în faţă, înaintaţi vă rog mai în faţă. Trimiteţi banii pe bilet cei care aţi urcat prin faţă… avem control... Gata! Poţi închide aici uşa!  

Şerban se aşeză lângă soră-sa şi îi şopti, încet la ureche, despre ce citise în scrisoare.  

Din când în când aceasta îşi făcea cruce, se uita la el, ba cu mirare, ba cu bucurie, ba dădea din cap, ba îl aproba sau întreba, „Da, Maria ce zâce?”  

Când Şerban se pregăti să coboare, urma staţia lui, aceasta îi puse mâna pe picior şi îi zise hotărâtă.  

- S-o aduci acasă dacă aşa stă treaba, de-o vrea ea, de nu o vrea. Cum l-am crescut io pe Alexei, o să o creştem şi pe ea. Copilul trăbă să aibă părinţi, nu o poţi lăsa de izbelişte să crească la o casă de copiii.  

Referinţă Bibliografică:
DESTIN ( titlu provizoriu, volum în lucru) / Helene Pflitsch : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1141, Anul IV, 14 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Helene Pflitsch : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Helene Pflitsch
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!