Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   



DESTIN ( titlu provizoriu, volum în lucru)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

SCRISOAREA
CAPITOLUL 1
 

Stătea, cu o mână rezemându-se de stâlpul de beton al porţii larg deschise şi cu cealaltă afundată în buzunarul pantalonului de doc gri, privind spre capătul uliţei ca şi cum aştepta pe cineva. De fapt, cu intenţia asta ieşise la poartă, deşi nu avea idee ce anume sau pe cine trebuia să aştepte. Aşa se trezise, cu sentimentul că această zi va fii deosebită faţă de celelalte, că ceva neobişnuit se va întâmpla. O senzaţie ce nu l-a părăsit nici după ce a dat drumul celor câtorva găini din coteţul din spatele casei şi mâncare celor doi şoldani aduşi în ogradă în urmă cu două săptămâni.  

Nu-i spusese nimic Mariei de presimţirile lui, se trezise din nou cu faţa la cearşaf şi îl ocărâse din nu ştiu ce motiv, îşi văzu în tăcere, aşa cum făcea întotdeauna, de treburile gospodăreşti, cât mai departe de bucătăria unde ea trebăluia.  

Nu era încă ora opt, dar uliţa era plină de copii. Îşi găsiseră joaca în tuburile de beton aduse în urmă cu câteva zile. Ăi de la raion doreau să facă o nouă conductă pentru apa necesară la fabricile din oraş.  

- ´Neaţa, Şerbane! îl trezi din gânduri un vecin ce trecea pe uliţă. P-acasă, p-acasă?  

- ´Neaţa! Apăi, merg în schimbul doi, în săptămâna asta!  

- Aha, îi bine! No, or adus tuburile astea, dar de lucru nu ştiu când s-or apuca.  

- S-or apuca ei, că altfel nu le-ar fii adus. Cică mai fac un furnal la fabrica de ciment şi au nevoie.  

- Ne îngropă praful…  

- Apoi, pă noi, nu, da, la oraş... Ei, nu le poţi avea pă toate!  

Nu mai auzi răspunsul vecinului, deja era destul de departe, iar atenţia lui se îndreptă spre cei trei băieţi care făceau echilibristică, luându-se la întrecere, pe unul dintre tuburile de ciment. Îl recunoscu pe Ionuţ, nepotul nevestei, nu era mai mare de cinci ani dar aspru ca o sfârlează, se ţinea scai de ăia cu şase - şapte ani mai mari decât el.  

- Mă, Ionuţ, mă, potoleşte-te că pici dracului de acolo şi ţi rupe ceva.  

Ionuţ, ori nu-l auzi, ori nu îl băgă în seamă, îşi continuă numărul de acrobaţie strigând în gura mare.  

Îi erau dragi copiii, chiar aşa ştrengari cum erau, şi-ar fii dorit şi el, dar din păcate, Dumnezeul nu îl blagoslovise.  

Se însurase cu Maria la scurt timp după ce se întorsese de pe front. Găsise acasă pe lângă cele cinci surori nemăritate şi un nepot făcut de una din ele cu un rus, care îşi dăduse sfârşitul prin Tatra sau poate pur şi simplu se întorsese în ţara lui, uitând de promisiunile făcute unei românce cu cozi lungi, în trecerea lui prin Ardeal.  

Maică-sa se prăpădise încă înainte de începerea războiului iar taică-su, om harnic şi în gospodărie nu numai la făcut copii, nu reuşise să se adune după moartea ei destul de timpurie şi începuse să îşi aline durerea la crâşma din colţul străzi.  

Maria era cu şase ani mai mare decât el, fusese măritată, dar războiul o făcuse repede văduvă tânără. Locuia pe aceeaşi stradă şi o vedea tăcută şi tristă de câte ori trecea prin faţa porţii. Intrase în vorbă mai întâi aşa cum fac vecinii, sfârşiră să se placă şi se luară, în ciuda avertizărilor bătrânului, a surorilor şi ale prietenilor din letul lui. De altfel, nu putea spera la o altă fatădin sat, o schijă îi betejise piciorul şi îl trăgea destul de vizibil după el.  

Nu prea avea nici avere, cu atâtea fete în casă abia de-i revenise zece ari de pământ. Norocul lui că învăţase meserie, era sticlar, iar fabrica depăşise cu bine perioada războiului.  

Fiind om harnic şi deştept a reuşit repede să îşi ridice casa şi să îşi întemeieze o gospodărie frumoasă. Ba, le-a ajutat şi pe surori, doar cu bătrânul nu prea a putut s-o scoată la cale şi moartea l-a găsit în şanţul străzi, într-o noapte de decembrie, spre ruşinea familiei. Doar că oamenii uită repede, aşa că totul se pierduse în negura timpului ca şi cum nu ar fii fost.  

Acum, la începutul anilor şaizeci, nu avea de ce să se plângă, ajunsese maistru la secţia de tras tuburi, avea o casă aranjată, câteva orătănii în curte şi doi şoldani ca să îi taie de Crăciun.  

Mulţumit pe de-antregul însă nu era. Şi nu doar lipsa copiilor era cauza. Maria îi strica de multe ori zilele ce puteau fii liniştite şi calde. Încet, încet se izolase de lume, deşi îi plăcuse şi jocul şi petrecerile. Veşnic, găsea un motiv de a nu merge într-un loc sau altul, veşnic cineva o nemulţumea. Faptul că şi-a ajutat surorile a fost în permanenţă un motiv de harţă, dar nu punea niciodată la socoteală ajutorul dat alor ei, deşi nu le întorceau nici măcar un mulţumesc, darmite altceva.  

Ca să aibă linişte în casă, s-a îndepărtat de surorile lui, care nu prea îi vizitau. De două ori pe an, de Paşti şi Crăciun mergea el pe la ele, întotdeauna singur, Maria găsind de fiecare dată câte o scuză şi nu-l însoţea.  

Nici cu vecinii nevastă-sa nu avea prea multe vorbe. Ba unul era invidios că şi-au făcut una - alta, ba alta era bârfitoare.  

Singurii care le mai deschideau poarta rămaseră fratele şi sora ei, cea din urmă locuind pe aceeaşi stradă, doar cu două case mai jos. Avea trei copii, doi băieţi şi o fată, zicea de multe ori râzând, că ea este oaia de prăsilă a familiei, căci nici Gheorghe, cel mai mare dintre fraţi, nu a avut noroc de copii.  

Pe Ionuţ, Maria îl declarase de pe acum moştenitorul lor şi se comporta cu el ca atare. Şerban nu avea nimic împotrivă, avea nevoie de cineva ca să-l aibă stâlp la bătrâneţe, îi erau dragi deopotrivă toţi trei, cum dragi îi erau şi nepoţii de la surorile lui.  

Tare mult şi-ar fii dorit să aibă copilul lui! Cu trecerea anilor, când a fost sigur că nu îi mai poate avea, a vorbit de multe ori cu Maria să ia unul de la casa de copii, pe care să-l crească, să audă râs şi plâns de copil în ograda lui. Dar ea, nu voia să audă de aşa ceva, se plângea veşnic de dureri de cap, care, zicea, nu i-ar permite să îi grijească aşa cum se cuvine.  

Şerban nu prea credea în durerile ei, o dusese la doctor, dar nimeni nu putuse să spună de unde îi vin, ba c-ar fii de la tensiune, ba c-ar fii de la ficat, cert e, nu găsiseră leacul potrivit pentru ele. Cu timpul se obişnuise, aproape că nici nu o mai auzea când se plângea.  

Maria nu lucrase niciodată. Prin ´57 mersese câteva luni la CAP-ul din sat, pe la birouri, că doar era fată cu carte, dar nu-i prea plăcuse. În perioada acea au apărut primele dureri de cap, aşa că a renunţat repede. Încercase apoi să o angajeze în fabrică, fiecare nevastă de muncitor găsise o slujbă, dar când au avut actele în mână, toate gata, semnate şi ştampilate, făcuse o criză şi se internase în spital. Au renunţat din nou. De altfel, el câştiga destul de bine, nu aveau nevoie.  

Maria rămăsese să se îngrijească de gospodărie şi asta îi plăcea cu adevărat, casa era întotdeauna lună şi bec, poate chiar prea curată, mica grădină din spate era bine lucrată, iar orătăniile nu lipseau din ogradă. Acolo, în curtea ferită de ochii lumii, căci îl obligase să facă un gard înalt, de doi metri, era lumea în care ea se simţea bine şi el a consimţit să trăiască aşa.  

În dimineaţa asta, când s-a trezit cu senzaţia că va fii o zi neobişnuită, se cam miră şi fără să îşi poată explica, aştepta cu destulă nerăbdare să vadă ce se va petrece.  

În capătul străzi apăru bicicleta cu poştaşul Vasile, tocmai când Şerban îl atenţionă încă o dată pe Ionuţ, care era gata, gata să se prăvălească de pe tub, şi vroia să se întoarcă în curte. Trebuia să sfarme nişte porumb, să ducă la moară. Avea nevoie de mâncare bună pentru cei doi şoldani dacă dorea slănina groasă şi cârnaţi pe măsură, de Crăciun.  

Dând cu ochii de poştaş, se gândi că poate el îi va aduce vestea ce o aştepta, cine ştie ce evenimente se întâmplaseră în ţară sau în lume, precis era ceva important scris în „Scânteia”. Amână întoarcerea în gospodărie şi aşteptă ca Vasile, poştaşul, să se apropie.  

Vasile descălecă de pe bicicleta lui cu o casă mai sus, scoase din grămada de ziare aranjată pe portbagajul bicicletei unul, îl împături încă o dată şi îl vârâ între stâlpul porţii şi cadrul gardului.  

Era un bărbat mărunţel, de treizeci de ani, deşi părea mai bătrân, puteai foarte bine să îi dai anii lui Şerban, care deja intrase în cel de-al patruzeci şi cincelea, cu o uniformă bleumarin şi un chipiu dat pe ceafă. Pantalonii mult prea largi erau strânşi într-o curea neagră, îngustă, a cărui capăt liber atârna într-o parte. Unul din cracii pantalonului era fixat la capătul de jos într-o agrafă ca să nu i se agaţe în lanţul bicicletei, o bicicletă neagră, grea, rusească, pe care tânărul poştaş o grijea ca pe lumina ochilor.  

Înfăţişarea lui era destul de comică şi îi scoase un zâmbet lui Şerban, care îl întâmpină vesel:  

- Ce veşti ne aduci, Vasilică, încă de dimineaţă? Parcă ajungeai mai târziu pe la noi.  

- Apoi am ştiut că mă aştepţi dumneata cu nerăbdare şi am schimbat traseul, răspunde el îndreptându-se în grabă spre Şerban, fără să-şi mai încalece bicicleta.  

Ajuns în faţa acestuia care îl privea mirat - iată că simţurile lui nu îl înşelaseră, chiar primea o veste, doamne, doar de-ar fii una bună, dar ce veste, că el nu are de unde să primească veşti nici bune, nici rele prin poştă - îi întinse „Scânteia”, rezemă bicicleta de şold ca să poată umbla în tolba mare, îndesată cu tot felul de hârtii, şi scoase un plic alb, lunguieţ.  

- Iată vestea, nea Şerbane... Vrei să îţi aduci un copil în ogradă, bag samă şi eşti foarte nerăbdător, că doară, de-aia mă aştepţi în poartă.Am ştiut eu de ce schim traseul. Apoi, dacă aşa e, să fie într-un ceas bun, că un copil trăbă la casa omului.  

- Ce zici tu, mă Vasilică, ce scrisoare am?  

Luă scrisoarea cu mâna tremurând de emoţia pricinuită de vorbele neînţelese ale poştaşului şi văzu scrisul mare, citeţ, pe versul plicului: Casa de copiii, Prundul Bârgăului.  

Se uită la destinatar, nu-i venea să creadă că scrisoarea îi era adresată, aproape că îşi silabisi numele, era a lui, adresa a lui, cu toate astea nu pricepea de ce primeşte o scrisoare de la o casă de copii. Inima însă bănuia ceva, că începu să îi bată cu putere. Nu neapărat expeditorul scrisorii o făcuse să pornească la galop, ci numele localităţii, Prundul Bârgăului, declanşase ceva în minte şi amintirile năvăliră ca şi cum o apă rupsese stăvilarul ce o ţinea într-o matcă ce nu îi era de-ajuns.  

Poştaşului nu îi scăpă tremuratul mâinii, care curios din fire, nu îşi încălecase bicicleta, aştepta ca cel din faţa lui să-i confirme bănuiala, ca să o spună mai departe. Că neconfirmată, nu prea putea să o facă, era doar secret profesional, iar el ştia să-l păstreze, altfel risca să îşi atragă asupra lui ocările celor pe care îi trăda. Şi nu de puţine ori, faptul că putea îşi ţină gura îi aducea nişte bănuţi în plus în buzunar. Câte fete nu cumpărau de la el plicuri şi timbre, neuitând niciodată să lase un leu în plus!  

- Măi Vasile, nu e chiar ce crezi tu - îşi reveni Şerban - aşa că e bine ca lucrurile astea să se uite, arătă el spre scrisoare încă nedesfăcută.  

- Buzele-mi sunt lipite nea Şerbane, n-ai grijă.  

Puţin dezamăgit, poştaşul îşi încălecă bicicleta şi se îndepărtă urmat de ceata de copiii care părăsiseră în grabă tuburile şi se luară la întrecere cu el.  

Şerban mai zăbovi o clipă în poartă, cu privirea pe plicul alb ca zăpada, neîndrăznind să îl deschidă. O nelinişte îi cuprinse sufletul şi în cele din urmă, îl vârâ adânc în buzunarul pantalonului, tocmai la timp, căci Maria apăru în capul târnaţului strigându-l la masă.  

Îşi mâncă ouăle prăjite în tăcere, cu ochii în farfurie, încercând să îşi închipuie ce cuprinde scrisoarea.Cu fiecare clipă care trecea, nerăbdarea de a o citi îi creştea. Ceva din interiorul lui îl oprea să îi vorbească Mariei despre ea.  

Termină de mâncat şi se ridică cu greutate ca şi cum povara secretului din fundul buzunarului îl trăgea în jos.  

- Apoi, m-oi apuca de sfărnit că imediat se face unu şi trăbă să merg la servici.  

- Da, da, grăbeşte-te! Să duci sacul la moară. Mi-o zâs cumnatu, că sunt mulţi la rând… Io mă duc la prăvălie să cumpăr nişte zahăr şi orez. Şi poate are Bolaj - baci şi vreun litru de lapte în plus, că mâine e ziua lui Ionuţ, vreau să frământ ceva…  

Şerban ieşi din încăpere dând din cap aprobator, uite cum le orânduieşte Dumnezeu pe toate, cu Maria plecată prin sat va putea să-şi citească în linişte scrisoarea.  

Referinţă Bibliografică:
DESTIN ( titlu provizoriu, volum în lucru) / Helene Pflitsch : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1137, Anul IV, 10 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Helene Pflitsch : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Helene Pflitsch
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!