Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 202 din 21 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre virtutea recunostintei...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre frumoasa virtute a mulţumirii şi a recunoştinţei, din perspectivă creştină, moral-spirituală şi duhovnicească... 
  
Câteva exemple biblice şi patristice cu privire la virtutea recunoştinţei 
  
Cu trecerea vremii şi timpului, se pare că, tot mai puţin auzim cuvinte de mulţumire pe care să şi le adreseze oamenii unii altora. Sau poate şi sunt, dar uneori doar de politeţe sau complezenţă şi care, de cele mai multe ori din păcate, nu vin dintr-o inimă sinceră şi plină de recunoştinţă. Lucrul acesta îi face să se simtă nesocotiţi ori trataţi în mod superficial pe cei care merită cu adevărat recunoştinţă, însă va avea consecinţe şi în vieţile celor ce nu ştiu să fie recunoscători şi să aducă mulţumire pentru valorile primite sau investite în viaţa lor. Cât de des vezi, de pildă, un elev care ar merge la profesorii lui să le muţumească pentru ce a învăţat? De fapt, până şi în familii, puţini sunt barbaţii care arată recunoştinţa pentru ce face soţia şi invers. Cuvintele de muţtumire izvorâte dintr-o inimă caldă, sinceră şi recunoscătoare dau viaţă şi aduc slavă lui Dumnezeu. Avem spre exemplu edificator, în acest sens, referatul scripturistic cu referire la minunea vindecării celor zece leproşi: În timp ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos se îndrepta spre Ierusalim, străbătând satele şi oraşele din Galileea şi Samaria, însoţit de ucenici, în preajma unui sat, numit după tradiţie Eugannim, este întâmpinat de zece bărbaţi leproşi, care, ridicându-şi braţele pline de răni spre Fiul îndurărilor cereşti, strigă plini de durere: “Isuse, Învăţătorule, miluieşte-ne” (Luca 17, 13). Durerea celor zece oameni era neînchipuit de mare. Erau bolnavi de cea mai îngrozitoare formă a suferinţei omeneşti, de lepră. Microbul leprei infectează pielea bolnavului, acoperă tot corpul de răni purulente, descompune ţesuturile, macină vasele, desfigurează chipul până la epuizare totală. Fiind o boală molipsitoare, cele mai aspre măsuri s-au luat încă din vechime pentru întâmpinarea şi înlăturarea ei. Însăşi legea lui Moise poruncea ca leproşii să fie îndepărtaţi şi izolaţi de orice aşezare omenească (Numeri 5, 1-3). Scoşi din sânul familiei şi din societate şi trimişi în locuri pustii, nelocuite, ei erau obligaţi ca la apropierea întâmplătoare a unei persoane, să strige: “Necuraţi, necuraţi!” Într-un cuvânt, leproşii erau nişte oameni morţi între vii.  
  
Această dureroasă soartă o aveau şi cei zece bărbaţi leproşi amintiţi în Sfânta Evanghelie. Dar auzind de minunile şi de marea iubire de oameni a Domnului Iisus Hristos, o sfântă nădejde le aprinde inima când află că Fiul lui Dumnezeu trece prin acele locuri. Aleargă cu înfrigurare spre Domnul şi strigă de la distanţă cu toată puterea sufletului lor: “Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” Nouă dintre ei erau iudei, iar unul era samarinean. Suferinţa îi unise în nădejde şi rugăciune, într-o rugăciune caldă, plină de umilinţă şi credinţă. La strigătul curemurător al leproşilor, Domnul Iisus Hristos se opreşte, ascultă şi-i priveşte cu dumnezeiască îndurare şi cine ştie dacă pe chipul Său ars de soare nu s-au rostogolit lacrimile durerii şi ale milei. Fără să rostească vreun cuvânt sau să facă vreun gest, ca în atâtea alte cazuri de suferinţă omenească, ci numai prin simpla Sa voinţă, Mântuitorul Hristos îi tămăduieşte pe loc de cumplita boală, spunându-le: “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17, 14). În aceeaşi clipă, ca la o poruncă atotbiruitoare, durerile dispar, rănile se închid, nici o urmă de lepră nu mai rămâne. Bolnavii abia îşi cred ochilor, se privesc cutremuraţi unii pe alţii şi, cuprinşi de negrăita bucurie a unor oameni care înviază din morţi, aleargă spre preoţi ca să capete aprobarea că s-au vindecat de lepră, că pot intra fericiţi în sânul familiilor lor. Dar celui care i-a vindecat, îi arată vreum semn de recunoştinţă? Cei nouă iudei se răspândesc pe la casele lor, uitând să mulţumească măcar cu un cuvânt dumnezeiescului Tămăduitor. Singur samarineanul, omul străin şi pe jumătate păgân, se opreşte în culmea bucuriei, se reculege şi, cu inima pătrunsă de cea mai sfântă recunoştinţă, se întoarce la cerescul Doctor al sufletelor şi al trupurilor, mulţumindu-i cu umilinţă din adâncul sufletului, “slăvind pe Dumnezeu cu glas mare şi căzând cu faţa la picioarele Lui” (Luca 17, 15-16). Din zece inşi, unul singur ştie că este dator să mulţumească şi acesta este un străin de lege şi credinţă. El îşi arată recunoştinţa cu sufletul şi cu trupul, cu graiul şi cu cugetul, cu cuvântul şi cu corpul care cade în genunchi, ca într-o sfântă metanie, cu ochii pe care-i ridică spre cer. Deci, din zece inşi, unul singur ştie că la ceas de bucurie, şi mai ales acum, trebuie să mulţumească. La durere toţi au fost uniţi în rugăciunile de cerere, dar bucuria i-a despărţit pe unii de alţii şi, ce este mai trist, i-a îndepărtat pe cei nouă chiar de Părintele ceresc. Pentru cei nouă nu s-a găsit timpul necesar, nici dorinţa sufletească de a-şi arăta prin vorbe şi fapte, mulţumirea. Dorinţa lor de a-şi vedea familia, rudele, prietenii a fost mai puternică decât aceea de a veni şi mulţumi Mântuitorului. Ei uită cu totul că au datoria de a mulţumi, măcar, şi de a fi recunoscători faţă de El. Le vine prea greu să se întoarcă din drum şi să rostească un cuvânt de mulţumire.  
  
De aceea, Mântuitorul întreabă: “Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a aflat să se întoarcă şi să dea mărire lui Dumnezeu, fără numai acesta, ce este de alt neam? Şi i-a zis lui: Scoală-te, şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”. Fapta celor nouă este atât de nedemnă şi de păcătoasă, încât orice suflet drept se cutremură la auzul ei. Dar dacă ne oprim o clipă şi ne analizăm sufletul, vom fi poate unii dintre noi în situaţia de a nu judeca şi acuza prea aspru pe cei nouă leproşi nerecunoscători. Poate nu toţi avem dreptul să-i condamnăm pentru atitudinea lor, deoarece şi noi ne-am găsit uneori în situaţia lor, ca după o binefacere primită de la Dumnezeu sau de la binefăcători pământeşti, să răspundem cu aceeaşi lipsă de recunoştinţă. O vorbă veche din popor spune că “Recunoştinţa este o floare rară!” Dar n-ar trebui să fie aşa. Recunoştinţa şi mulţumirea pentru binefacerile primite ar trebui să împodobească sufletul adevăratului creştin. Cel ce în sufletul său este pătruns adânc de credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele nu poate rămâne străin la binefacerile primite şi să nu-şi arate recunoştinţele faţă de binefăcători. Sfânta Evanghelie de azi ne pune în faţă, printr-un exemplu, această datorie înaltă faţă de cei care ne fac bine.  
  
Din învăţătura sfintei şi dreptmăritoarei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt de la Dumnezeu, care în atotbunătatea Sa, şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi. De aceea, pentru orice creştin, este o datorie sfântă recunoştinţa faţă de Tatăl ceresc, ca astfel să sporim şi mai mult legătura dintre noi şi El şi să ne facem vrednici de daruri tot mai multe şi mai bogate. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte acest adevăr prin cuvintele: “Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă”. Pentru Fericitul Ieronim recunoştinţa este o virtute specific creştină, o obligaţie de onoare, de dreptate şi de iubire, sentimentul natural care, sub o formă modestă, nu lipseşte nici la fiinţele necuvântătoare: “Boul îşi recunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul meu nu pricepe” (Isaia 1, 3). Din viaţa Sf. Gherasim cunoaştem, de asemenea, scena de duioasă recunoştinţă a unui leu căruia cuviosul părinte îi scosese o ţeapă din laba piciorului. După moartea sfântului, animalul fioros al deşertului i-a rămas recunoscător până la sfârşit, murind de durere deasupra mormântului binefăcătorului lui. Ceea ce leul şi alte fiinţe asemănătoare fac din instinct, creştinul trebuie să împlinească din conştiinţă şi credinţă, ca pe una din cele mai înalte şi obligatorii porunci, ca expresie a inimii sale simţitoare, delicate, atente şi credincioase, ca un răspuns cu binecuvântări la binecuvântările primite. Sfântul Apostol Pavel ne întreabă: “Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”. Oricum ne-am privi, nimic nu ne aparţine. Datorăm totul părinţilor noştri, Bisericii, şcolii, ţării, lui Dumnezeu, “căci toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit se pogoară de sus” (Iacob 1, 17), de la Părintele îndurărilor.  
  
Trebuie să remarcăm, să subliniem şi să reţinem cu toţii că este păcat mare şi grav nerecunoştinţa faţă de părinţi, atunci când nu le arătăm respectul şi purtarea de grijă cuvenite pentru tot ceea ce au făcut pentru noi, când nu-i vizităm, nu-i ajutăm sau, şi mai rău, când nu le vorbim frumos sau le-am uitat mormântul şi rugăciunea de pomenire pentru sufletul lor. “Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei ... Ca un hulitor este cel ce părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel ce mânie pe mama sa”, spune cuvântul Domnului (Sirah 3, 8 şi 16). În acelaşi păcat cădem când ne prefacem că nu mai cunoaştem pe cei care au avut un rol în formarea noastră intelectuală şi morală, pe dascălii, profesorii, sprijinitorii şi ajutătorii noştri, când nu ştim să-i salutăm, să le spunem un cuvânt bun sau să-i vizităm. Ridicându-ne ochii mai sus, la ce datorăm Domnului Dumnezeu, va trebui să zicem ca psalmistul şi împăratul David: “Cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie” (Ps. 65, 3). Părintelui ceresc îi datorăm tot ce suntem, tot ceea ce avem, tot ceeea ce vedem în jurul nostru, toate bunurile materiale şi duhovniceşti, universul cu toate podoabele lui, cerul şi pământul, lumina, aerul, apa, hrana şi căldura, trupul şi sufletul, comoara Sfintei Scripturi, darurile Bisericii şi mântuirea veşnică. La aceste bunuri pământeşti şi duhovniceşti gândind, Sf. Ioan Apostolul exclamă, plin de admiraţie şi recunoştinţă, în Apocalipsa sa: “Vrednic eşti, Doamne Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci tu ai zidit toate lucrurile şi Voinţa Ta ele au fost şi s-au făcut” (Apoc. 4, 11). “Cum nu este aici un ceas, nici o clipă în viaţa mea, zice Fericitul Augustin, în care să nu mă folosesc de binefacerile tale, Doamne, asemenea nu trebuie nici o clipă în care să nu te am înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să nu te iubesc din toate puterile mele”. Sfânta Biserică, cu toate cântările şi doxologiile ei liturgice, cu toţi psalmii şi Te-Deum-ul său dă slavă şi mulţumire, mai presus de toate, Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, a cărui dumnezeiască viaţă încununată de jertfa de pe Golgota a fost o permanentă şi cea mai desăvârşită şi bineplăcută euharistie sau mulţumire ce s-a adus vreodată Tatălui ceresc.  
  
Recunoştinţa şi mulţumirea sunt sentimente nobile ce se trezesc în sufletele curate la primirea unor binefaceri, a unui dar sau în faţa unei atitudini binevoitoare. Cel stăpânit de aceste sentimente dă dovadă de curăţie şi nobleţe sufletească, de preţuire a binefacerilor, de vrednicie în a primi aceste binefaceri. El se învredniceşte, prin recunoştinţă, de dragoste şi stimă, de încredere şi sporire în daruri. Acest sentiment de recunoştinţă a dorit Mântuitorul să-l sădească în inimile oamenilor, prin minunea săvârşită. De aceea, când singurul lepros tămăduit vine la Isus să-I mulţumească plin de recunoştinţă, Mântuitorul Iisus Hristos, cu oarecare amărăciune în suflet, îi pune întrebarea: “Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă, unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta?” Sunt cuvinte care conţin o aspră, dar dreaptă mustrare la adresa celor nouă leproşi ce şi-au dovedit prin nerecunoştinţa lor nevrednicia pentru alte binefaceri. Pentru adevăratul creştin, recunoştinţa este o datorie şi el trebuie să-şi împlinească această datorie cu toată căldura sufletului său. De aceea, Sf. Apostol adresează acest îndemn creştinilor: “Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Isus” (I Tesal. 5, 18). Dar se pune întrebarea pentru noi toţi: împlinim noi această poruncă a Sfântul Apostol, urmăm noi pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sau suntem asemenea celor nouă leproşi? Pentru fiecare se poate da un răspuns în parte, după viaţa fiecăruia. Cu toţii suntem convinşi de atotbunătatea divină, arătată nouă prin diferite şi bogate daruri, dar mai puţini sunt aceia care să-şi îndrepte ruga lor de mulţumire căre Dumnezeu. Aceeaşi comportare poate exista şi faţă de binefăcătorii noştri pământeni. Şi aceasta cu atât mai mult, căci dacă – creştini fiind -, uităm de recunoştinţa datorată Tatălui ceresc, cu atât mai uşor şi mai repede vom dovedi nerecunoştinţă faţă de binefăcătorii noştri pământeni: părinţi, educatori, dascăli, prieteni, societate etc. Prin lipsa de recunoştinţă vom da dovadă de neglijenţă, nepăsare, mândrie şi chiar răutate. De aceea, nerecunoştinţa este un păcat greu, care ne îndepărtează de la vistieria milostivirilor cereşti şi a binefacerilor omeneşti.  
  
Despre virtutea recunoştinţei din perspectivă etică şi morală 
  
Cu alte cuvinte, aşadar, recapitulând şi aprofundând cele afirmate până aici, vom remarca, reţine şi sublinia că Domnul nostru Iisus Hristos mergea spre Ierusalim şi a trecut prinre Samaria şi Galilea. Pe când era într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. ei au stat departe, şi-au ridicat glasul, şi au zis: “Iisuse, Învăţătorule, ai mila de noi!” Când i-a văzut Iisus, le-a zis: “Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţţti. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus Hristos, şi I-a mulţumit. Era Samaritean. Iisus Hristos a luat cuvântul şi a zis: “Oare n-au fost curaăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: “Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.” (Evanghelia dupa Luca 17:11–19) 
  
Deci toţi oamenii au motive să fie recunoscători. Cum am spus şi în rândurile de mai sus, lepra este o boală molipsitoare foarte gravă şi incurabilă din puct de vedere medical. Pe lângă suferinţa fizică, aduce şi multă suferinţă sufletească, deoarece bolnavii trebuie să fie separaţi şi izolaţi social de restul societăţii. Astăzi aceşti oameni sunt spitalizaţi pentru tot restul vieţii în leprozerii. Când în vechime se îmbolnăvea cineva de lepră, preotul constata aceasta ăi îl declara necurat. Sfânta scritură spune: “Leprosul, atins de această rană, să-şi poarte hainele sfâşiate, şi să umble cu capul gol, să-şi acopere barba şi să strige: “Necurat! Necurat!” Câtă vreme va avea rana, va fi necurat; este necurat. Să locuiască singur; locuinţa lui să fie afară din tabară.” (Levitic 13:45–46) Din acest pasaj ne putem da seama cum a fost viaţa acestor zece oameni până au venit la Domnul nostru Iisus Hristos şi au primit vindecarea. Domnul Iisus Hristos i-a izbăvit de suferinţa fizică si de cea sufletească care au avut-o fiind repudiaţi, marginalizaţi şi respinşi de societate. Cine sunt oamenii care au contribuit la viata ta? În ce fel şi pentru ce lucruri le eşti dator cu recunoştintă? Cum le arăţi lor această recunoştinţă? Sau poate nu ai făcut-o încă, aşa cum nu au făcut nici nouă din cei leproşi vindecaţi? Ştii de ce au procedat ei în acest fel şi de ce majoritatea oameilor rămân nerecunoscători faţă de binefacătorii lor? 
  
Dorinţa de a primi recunoaşterea şi aprecierea oamenilor este mai puternică decât să arăţi recunoştinţa faţă de binefăcătorii tăi. În exemplul citat mai sus, Domnul Iisus Hristos ar fi putut să-i vindece pe acei leproşi deodată, aşa cum a făcut cu mulţi alţi oameni. Dar, parcă le-ar fi dat un test, un examen, când i-a trimis la preoţi şi a făcut să fie vindecaţi în drum. A fost în primul rând un test al credinţei lor. Dacă nu ar fi crezut cuvintele Domnului Iisus Hristos, nu s-ar mai fi pornit către preoţi. Însă, a mai fost şi un test referitor la recunoştinţa inimilor lor. Ei au fost vindecaţi în timp ce mergau pe drum şi Domnul Iisus Hristos spune că au fost vindecaţi toţi zece. Totuşi, nouă din ei când s-au văzut vindecaţi, nu au considerat o prioritate să se întoarcă la Domnul nostru Iisus Hristos să-I mulţumească, ci au dorit mai mult să ajungă cât mai curând la preoţi, ca să fie declaraţi curaţi şi astfel să fie recunoscuţi de oameni, să se poată din nou încadra în societate. Aceasta este o problemă a multor oameni din toate generaţiile, categoriile şi straturile sociale, însă care a ajuns extrem de accentuată şi de pronunţată în generaţia şi perioada noastră. Oamenii sunt dornici şi însetaţi de a primi recunştinţa altora, dar singuri nu oferă recunoştinţă celor care au investit în vieţile lor. Cum procedezi tu? Arăţi tu recunoştinţă faţă de părinţii tăi, de fraţii tăi, de prieteni, de învăţători, de cei care te-au ajutat să realizezi ceia ce eşti, poţi şi ai acum? Sau eşti atât de preocupat de cariera ta, de studiile tale, de orice lucru care îl faci pentru a obţine şi dobândi recunoaşterea oamenilor, încât nu mai ai nici timp şi nici dorinţa să spui cuvinte de muţtumire şi să arăţi recunoştinţa? Nu este bine aceasta pentru că ...  
  
Cine nu este recunoscător, nu poate da slavă lui Dumnezeu. Când a vorbit despre cei zece leproşi vindecaţi, Domnul nostru Iisus Hristos a spus: “Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta sa se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Vezi că recunoştinţa aduce slavă lui Dumnezeu? şi invers, nu poate aduce slavă lui Dumenezeu un om care nu este recunoscător şi nu poate spune “Mulţumesc”. Dragă cititorule! Nu te lăsa influenţat de gândirea şi mentalitatea acestui veac şi a oamenilor lipsiţi de evlavie. Nu fi unul nemulţumitor. Gândeşte-te chiar acum cine şi ce a investit în viaţa ta şi mergi chiar astăzi la ei, ori telefonează-le, sau scrie-le un mesaj şi exprimă-ţi mulţumirea şi recunştinţa ta. Păstrează o atitudine de mulţumire în inimă pentru toată viaţa ta.  
  
Despre virtutea recunoştinţei, abordată din punct de vedere etimologic, lingvistic, dogmatic, moral, scripturistic şi patristic...  
  
Ne vom strădui să arătăm în cele ce urmează că, deşi nu este ex primată ca atare în numărul virtuţilor pe care teologia le (re)cunoaşte, re cunoştinţa în sensul ei etimologic şi plenar se află inclusă în interiorul globalităţii acţiunilor, gândurilor, şi sentimentelor cu valoare creştină sau numai morală. Înainte de toate, trebuie să facem câteva precizări privind terme nul însuşi, semantica şi apariţia sa în paginile Sfintei Scripturi, cum şi accepţia pe care o are acest cuvânt (sau cel care-l înlocuieşte adesea în Sfânta Scriptură) în literatura patristică. Textele scripturistice în care se învederează atitudinea recunos cătoare a beneficiarului unei binefaceri folosesc cel mai adesea ter menul "mulţumire"şi mai rareori "răsplata". Locul cel mai potrivit a exprima această atitudine este cel care aminteşte urmarea minunii de vindecare a leproşilor. Dintre cei zece bolnavi vindecaţi, "pe când ei se duceau"să se arate preoţilor, doar unul s-a întors să-şi arate recunoştinţa faţă Mântuitorul Iisus Hristos, "mulţumindu-I"(Luca 17, 16). Desigur, exprimarea mulţumirii pentru binele primit este însuşi miezul recu noştinţei, chiar dacă uneori aceasta nu poate fi manifestată în mod evident, ci doar în rugăciunea adresată lui Dumnezeu. Acţiunea re cunoscătoare este indicată în această situaţie de Domnul Iisus Hristos însuşi, când evidenţiază cele două atitudini ale bolnavilor vindecaţi: "Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?"(Luca 17, 17-18). Lăsând la o parte faptul că cei nerecunoscători erau iudei, iar singurul recunoscător era samarinean, să remarcăm că recu noştinţa, este desemnată în cuvintele "a da slavă Iui Dumnezeu"pentru binele pe care ni-l face, a mulţumi Lui. Pentru aceea, termenul frec vent în traducerile ortodoxe ale Scripturii, când este vorba de recunoştinţă, este acela de "mulţumire"ca atestare a darului primit şi îndato rarea pe care orice suflet normal o simte faţă de binefăcător. Este adevărat că terminologia în cauză suferă de o anumită incapaci tate de a exprima gramatical şi cu sensul corect această atitudine de recunoştinţă manifestă sau numai interioară. Pentru că în limba noas tră (şi în mare măsură în celelalte limbi la care avem acces în mod frecvent), cuvântul a "recunoaşte"în starea lui verbală are şi celălalt sens, nu foarte îndepărtat ca înţeles, însă oricum, angajând alte laturi ale spiri tului nostru. Verbul "a recunoaşte", mai înseamnă şi a identifica ceva sau pe cineva cunoscut mai înainte, sau a deosebi ceva după anumite semne caracteristice, ori a se identifica cu cineva (în forma reflexivă a verbului), cum şi a admite că ai spus ori săvârşit sau primit ceva, anterior. Acestea şi încă alte nuanţe se exprimă însă, în starea substan tivală a cuvântului, dar prin forma infinitivului lung al verbului, adica prin "recunoaştere"şi nu prin "recunoştinţă". Limba română are aceas tă rară maleabilitate care uşurează nuanţarea traducerilor, anume, folosirea, în interiorul familiei de cuvinte, fie a substantivului ca atare, fie a celui rezultat din infinitivul lung, care de cele mai multe ori im primă ideea unei acţiuni prelungite. În situaţia de faţă nu se poate spune ca aceasta a fost dificultatea folosirii termenului de "recunoştinţă"sau de "recunoscător", în loc de "mulţumire"sau "mulţumitor", ci faptul că, deducem noi, verbul "a recunoaşte a pătruns mai târziu în limba noastră, în sensul care ne interesează, şi maniera tradiţională a Bisericii noastre în păstrarea cu vântului scris a operat şi în această zonă. 
  
Înainte de a prezenta câteva texte în exemplificarea fondului de mare profunzime morală a "recunoştinţei", să mai semnalăm că o uşoară con fuzie se poate strecura între ideea de recunoştinţă şi cea de rasplată. Uneori se consideră ca uitarea binelui făcut de Dumnezeu sau de oa meni poate fi considerată, pe bună dreptate nerecunoştinţă, ceea ce este exact. Însă nu considerăm că termenul "răsplată"este bine ales când este vorba de răspunsul omului către Dumnezeu. De pildă, traducerea lui Gala Galaction foloseşte bine termenul de "răsplată"(în Cartea Judecatori 9, 16) când Iotam ceartă fărădelegile lui Abimelec şi întreabă retoric către locuitorii Sihemului: ...oare bine aţi făcut "ceea ce aţi făcut cu Ierubbaal şi cu casa lui"şi oare "i-aţi răsplătit după faptele sale?"Alte traduceri, ca cea ortodoxă după Septuaginta cea britanică, şi cea a Bi bliei din Ierusalim traduc cu ideea de corespondenţă între binele pri mit şi răul cu care s-a răspuns, exprimată prin: "potrivit binefaceri lor..."(ed. rom. 1982) sau "după merit"(Biblia Ierusalim). În acelaşi sens se exprimă această idee morală în prezentarea versetului 19 din Ieremia, cap. 20 ; "oare binele se răsplăteşte cu răul?” în toate cele trei traduceri menţionate mai sus. Cu acelaşi termen este tradus şi versetul 3 din cap. 32 al Deuteronomului: "...neam îndărătnic şi ticălos. Cu acestea rasplătiţi voi Dom nului ?"- atât de traducerea Bisericii Ortodoxe Române a Bibliei cât şi de cea semnată de Gala Galaction, loc în care nu mai considerăm că "răsplătirea"re dă just ideea raportului dintre om şi Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu poate răsplăti pe om pentru o acţiune sau atitudine cuviincioasă, dar "Răsplătirea"este un termen care poate exprima raporturile între oa meni: "după faptă, şi răsplată"sună adagiul obişnuit în asemenea si tuaţii: "Răsplata"sau "recompensa"(termen aproape echivalent, dar cu arie încă mai redusă) semnifică în general atitudinea omului care-şi, recunoaşte o datorie morală sau materială şi care-şi rezolvă în fapt, cu dreaptă evaluare, acest drept. Însă chiar când "răsplătirea"este însoţită de o stare interioară de bună-voire sau de preţuire pentru bi nele care l-a îndatorat, ea poate încheia situaţia de debitor adică doar şterge obligaţia acestuia. Şi chiar dacă achitarea unei datorii - neexi gibile, cum este cazul în acţiunea de răsplătire, dar oricum planând asu pra vieţii beneficiarului - are loc, ea poartă mai mult către sensul con tractual, juridic, al raporturilor între oameni şi într-o oarecare măsură moral, în sensul deplin creştin al cuvântului. Atitudinea morală se ex tinde pe un teren mult mai vast decât aria restrânsă dar desigur morală a achitării unei obligaţii contractate. Am făcut această digresiune nu pentru a demonstra amplitudinea conştiinţei morale, a acestui imponderabil şi subtil motor al reglării ra porturilor între oameni, ci pentru a semnala că dacă "recunoştinţa", ca imens rezervor de "recunoaştere"a dependenţei noastre de Dumnezeu ori a interdependenţei umane, nu este menţionată în tabloul marilor virtuţi creştine, nu este nicidecum pentru că nu ar fi o virtute, ci pen tru că ea este o culoare, o manifestare a nobleţei sufletului omenesc, care înglobează multele virtuţi. Ea se află prezentă, cu tot conţinutul ei spiritual creştin, în ideea de mulţumire", cu care este tradus în româneşte termenul de "graţia", sau de "euharistia"din textele la tineşti sau greceşti, redând situaţia de "gratitudine"a omului pentru binefacerile de care este conştient. Este acesta, poate termenul cel mai fidel cu care se poate exprima poziţia permanentă a creaturii faţă de Creator, ca şi a omului către binefăcătorul uman. 
  
Cu toate că ideea de responsabilitate faţă de Creator este dominantă în Noul Testament - ea fiind adesea prezentă în Vechiul Testament prin urgiile trimise de Iahve ca răspuns la nelegiuirile comise de poporul evreu - recunoştinţă ca atare este rar conturată în limbajul aghiografilor. Momentul pe care l-am evocat deja, din Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca 17, 16 nu de fineşte această virtute, însă ea este miezul relatării despre cei zece leproşi, când doar unul se arată recunoscător Domnului Iisus Hristos pentru vindecare. Mai explicit arată Sfântul Apostol Pavel raportul dintre binefacerea dumnezeaiască şi nerecunoştinţa omenească: "Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor... Fiindcă ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, deoarece Dumnezeu le-a arătat lor... adică veşnica lui putere şi dumnezeire...". Dar aceşti oameni, "cunoscând pe Dumnezeu nu L-au slăvit pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile şi în inima lor cea nesocotită s-a întunecat"(Rom. 1, 18-21). În acest text apare succint exprimată doctrina raportului între Creator şi creatura cugetătoare. Omului i s-a dat să cunoască pe Crea tor, să beneficieze de darurile Lui şi recunoscându-L ca atare, să-L slă vească şi să-I mulţumească. Nefăcând aceasta, omul se rătăceşte, iar de părtarea de Dumnezeu îl duce la nesocotinţă şi la întunecarea ini mii: Termenul "a mulţumii"este tradus exact după grecescul "euharistia-ai"sau "grati esse"(a fi mulţumitor) după traducerea Vulgatei. 
  
Un alt loc în care Apostolul atinge acest subiect este cel din Coloseni 3, 15, în care îndeamnă pe creştinii din Colose la recunoştinţă: "Pacea lui Iisus Hristos, întru care aţi fost chemaţi să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; să fiţi mulţumitori. În versetul acesta, termenul "mulţumitori"este tradus de Biblia britanică cu "re cunoscători”, ceea ce trimite mai exact la limbajul curent şi sensul ac tual al recunoştinţei. Traducerea romanească se ţine strâns de cuvântul grecesc "euharistoi", pe când cea britanică îl redă prin filiaţiunea latină a aceluiaşi text: "grati estote", care încă nu-şi are echivalent românesc în forma sa afirmativă. În româneşte, forma negativă este curent folosită în limbajul literar laic: "ingrati", dar încă nu şi-a găsit locul în literatura aghiografică. În acelaşi fel este tradus de textul oficial al Bisericii noastre versetul 2 din cap. 3 al epistolei II Timotei: oamenii vor deveni, "în zilele din urmă", "iubitori de sine, iubitori de arginţi... nemulţumitori, fără cucernicie...", loc în care şi celelalte traduceri româneşti folosesc cuvântul "nemulţumitori"şi "nerecunoscă tori", redând astfel latinescul "ingrati". Şi considerăm că este foarte potrivită traducerea oficială, deoarece limbajul nostru curent nu are încă adunat, în conţinutul adjectivului "ingrat", şi acea bogăţie pe care o are adjectivul "nemulţumitor". Căci sufixul adjectivului "mulţu mitor"redă mai bine situaţia celui ce se află în starea de gratitudine, sau invers, starea de ingratitudine, decât adjectivul "ingrat", (uneori substantivizat) care trezeşte mai curând o însuşire personală nega tivă, sau o situaţie de moment în care beneficiarul şi-a uitat o îndato rire. Nemulţumitorul este cel care este permanent şi continuu ingrat, iar mulţumitorul, este cel în permanentă şi neîncetată dispoziţie de a mulţumi. 
  
După aceste câteva indicaţii scripturistice despre recunoştinţă, ca dispoziţie, permanentă şi continuă de a mulţumi, să vedem în ce fel marii gânditori creştini şi interpreţi ai Sfintei Scripturi prezintă recunoştinţa, astfel încât ea să poată găsi loc în categoria virtuţilor. Încercând să sistematizăm gândirea patristică în acest domeniu, să obsrvăm şi constatăm mai întâi prezenţa în scrierile lor a celor patru virtuţi cardinale sau generale - cunoscute în filosofia laică a vechilor timpuri - enumerate într-o ordine sau în alta, adică: dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea şi bărbăţia. Pe acestea Sfântul Ioan Damaschin le enumeră puţin schimbat, precizând că sunt virtuţi sufleteşti din care se naşte o largă ramificaţie de alte virtuţi sufleteşti, începând cu cele specific teologiei creştine, credinţa, nadejdea şi dragostea, urmate de nu mai puţin de alte 27 de vir tuţi. Mai reduse ca număr, virtuţile sufleteşti sunt specificate de Sfântul Maxim Mărturisitorul destul variate (15 la număr), începând cu iubirea şi smerenia şi încheind cu lipsa de mândrie şi străpungerea inimii. De remarcat faptul, că în ambele texte nu este pomenită recunoştinţa ca virtute, dar ea este implicată, cum vom vedea mai tarziu, în cele deja exprimate. În schimb, o găsim adeseori prezentă în alte cugetări ale sfin ţilor părinţi, gândită în strânsă relaţie cu alte virtuţi. Gratitudinea este descrisă de scrierile Sfântului Maxim, ca fiind o urmare a discernământului, ori a cunoaşterii limitelor între bine şi rău sau ca mărturisire a acestei cunoaşteri ori chiar a răului săvârsit. Este o corelaţie perma nentă în scrierile Sfinţilor Părinţi, între cunoaşterea de sine, pe de o parte - de unde: smerenia, bunătatea, evlavia - şi cunoaşterea lui Dum nezeu şi a creaţiei Lui, trepte care duc la recunoaşterea posturii umane, de creatură ce a primit totul de la Dumnezeu, dar care, prin înseşi da rurile primite, are capacitatea de a discerne între cele de folos naturii lui - ce subzistă ca filiaţiune tinzând către divinitate (poftirea înfie rii) - şi cele dimpotrivă. Către acest înţeles ne conduce Sfântul Maxim Mărturisitorul, comentând locuri din Vechiul Testament: Ezechia nu a răsplătit binefacerea pe care i-a faăcut-o lui, Dumnezeu, "Căci nu a măsurat recunoscător mulţumirea cu mă rimea izbânzilor primite de la Dumnezeu, ci s-a înălţat în inima sa". Deci nerecunoscând pe Dumnezeu ca izvor al reuşitelor sale, el s-a mândrit, "s-a înălţat", căzând astfel în păcatul necunoaşterii de sine. Această corelaţie este întărită şi de un alt răspuns dat lui Talasie, de acelaşi sfânt părinte: "Căci cel ce-şi închipuie că a ajuns la capătul din urmă al virtuţii nu va mai întreba de cauza din care izvorăsc virtuţile, ci va circumscrie puterea voinţei lor numai la sine... Dar cel ce-şi simte să răcia sa naturală în ceea ce priveşte virtuţile nu va înceta să alerge cu grabă spre Cel ce-i poate împlini lipsa lui... şi "n-a mai venit peste şi (iudei) mânia Domnului în zilele lui Ezechia", adică n-a mai venit cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor, fiindcă prima părăsire l-a în văţat să fie recunoscător". Dumnezeu însuşi ne cere recunoştinţă, nu pentru El, ci pentru noi, ca să ne restabilim în situaţia noastră reală de dependenţă de El, de izvorul vieţii, de fericirea pe care numai relaţia noastră directă şi con stienta, cu El o aduce, plasându-ne astfel pe orbita avansării spre feri cirea veşnică. O relaţie directă cu El o are în fond orice creatură, căci fără ha rul în care ne ţine providenţa nici o vieţuire nu ar fi posibilă. Dar pen tru viaţa cugetătoarelor este necesară o relaţie conştientă, iar aceasta presupune recunoaşterea filiaţiunii divine a omului şi vieţuirea în mod corespunzător. Căci şi creaturile netrupeşti, îngerii, sunt conştiente de provenienţa lor, dar nu toţi s-au şi comportat în mod corespunzător. Cei care nu au fost recunoscători, chiar dacă au cunoscut cine le este Paărintele, nu au acţionat în consecinţă, şi prin aceasta nu şi-au plecat capul înaintea Creatorului, ci s-au dezlipit de izvorul vieţii. De asemenea omul, mai material şi mai teluric în capacitatea lui actuală de cugetare, ar putea urma aceeaşi cale spre pierzare. Căci "va zice către Dum nezeu cel fără trezire şi nepăsător: nu vreau să cunosc căile Tale. De sigur, o va spune aceasta pentru lipsa iluminării dumnezeieşti, de care este plin cel părtaş de ea şi care va deveni tot mai neclintit în cele dum nezeieşti". "Căci sufletul care s-a umplut de binefaceri şi s-a îndulcit de Iisus Hristos răsplăteşte pe binefacător, cu bucurie şi dragoste, predicând mărtu risind, mulţumind...". 
  
Prin urmare, creştinul conştient fiind de beneficiul relaţiei lui cu Creato rul este îndemnat să-şi mărturisească aceasta, adica să manifeste - vi zibil sau doar în rugaciunea lui - recunoştinţa pe care o simte, pe care o şi recunoaşte ca obligaţie. Sfântul Maxim Mărturisitorul analizează starea de recunoştinţă, pe care o corelează şi cu altă însuşire a celui conştient şi recunoscător. "Iuda înseamnă mărturisire - spune el. Iar înţe lesul mărturisirii este îndoit: Există o mărturisire de muţtumire pentru bunurile primite în dar şi există una pricinuită de mustrarea şi certarea pentru relele săvârşite. Fiindcă mărturisire se numeşte şi înşirarea cu mulţumire a binefacerilor dumnezeieşti, de către cei vinovaţi. Şi amândoua produc smerenia, căci atât cel ce multumeşte pentru cele bune, cât şi cel ce se cercetează pentru fărădelegi, se umileşte: cel dintâi, socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea, rugându-se să primească îndreptarea greşelilor". Cum se vede, Sfântul Maxim adânceşte introspecţia şi recomandă această operaţie pentru cei ce vor să cunoască adevărul, despre ei în şişi, despre Dumnezeu, cum şi exerciţiul prin care se poate ajunge la o treaptă superioară. Şi iată, el găseşte ca rezultat al acestei operaţii dobândirea smereniei. Deci mărturisirea greşelilor proprii, chiar faţă de tine însuţi - recunoaşterea stării de păcătoşenie - ne plasează în adevărata lumină a existenţei noastre. Pentru că smerenia - sau modes tia în termeni actuali - nu înseamnă o acuzare formală şi exterioară, superficială, de dragul unei atitudini smerite; ci este recunoaşterea lăun trică - numită de atâţi alţi Sfinţi Părinţi - "zdrobire a inimii"- a situaţiei noastre de totală incapacitate de a face binele dacă la aceasta nu am fi ajutaţi de har. Şi pentru acest har (= darul lui Dumnezeu) trebuie să fim recunoscători, nu doar pentru că ne ştim în viaţă, ci şi pentru că ne conduce la realizarea propriei noastre personalităţi prin continua exercitare a binelui. 
  
Iată alternanţa permanentă între recunoştinţă - smerenie şi ne recunoştinţă - trufie. Insistenţa Părinţilor noştri, în a ne menţine treji (cuvântul "trezvie"fiind starea de cunoaştere luminată, a realităţii Pro videnţei divine şi acţiunii binefăcătoare a harului în vieţuirea creştinu lui ca fiu al Tatălui) şi maturi, ca cei ce suntem creaţie liberă şi cuge tătoare, este explicată în mai toate scrierile patristice. Îndrumător moral, în sensul plenar al moralitaţii creştine, spiritul patristic lărgeşte por ţile de acces la împaraţia lui Dumnezeu. Căci prelucrarea cuvintelor Sfintei Scripturi ne pune la dispoziţie nu doar cunoaşterea adevărului, ci şi modul de a ne integra lui, de a participa la viaţă"de har redobândită prin Jertfa şi învierea lui Iisus Hristos. Nimic nu ni se cere, fără ca uneltele dobândirii roadelor să nu ne fi fost puse la dispoziţie de Cel care ne în deamnă să urcăm la El. Harul, sau forţa vivificatoare a energiilor dumnezeieşti care impresoară şi pătrund existenţa noastră, ne este pus la dispoziţie din plin. Aceasta înseamnă formularea Mântuitorului nostru Iisus Hristos: "Iată Eu stau la uşă şi bat"anunţată în Cartea Apocalipsei (3, 20); "dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el, cu Mine". Perseverenţa harului nu încetează, nici dacă I se deschide, nici dacă I se refuză intrarea în sufletul şi cugetul credinciosului. Şi nu încetează nici după ce I s-a deschis uşa, căci cel ce se lasă pătruns de harul divin "va cina"cu Domnul, se va împărtăşi de Viaţa dumnezeiască, în cadrul Sfintei Liturghii şi a Dumnezeieştii Euharistii. Iar accesul este determinat de buna şi libera voire a omului. Căci "ha rul Duhului nu se micşorează în cei ce se împărtăşesc de el (din care pricină se şi naşte patima invidiei), chiar dacă unul primeşte mai mult, iar altul mai puţin, din har. Pentru că fiecare dobândeşte, după măsura credinţei lui, arătarea Duhului. Aşa încât fiecare îşi este distribuitorul propriu al harului. Şi dacă ar cugeta bine, nu ar trebui să invidieze pe cel ce a dobândit haruri mai mari, deoarece depinde de el însuşi dispozi ţia prin care primeşte bunurile dumnezeieşti". Este foarte clară, limpede şi explicită precizarea Sfântului Maxim, care defineşte în treaga idee de virtute. Nimeni nu se naşte virtuos, nimeni nu este mai avantajat spre câştigarea virtuţilor decât semenul sau; cel mai mult încercat primeşte şi darul de a se opune ispitelor, iar cel ce-a primit mai puţină putere nu va fi încercat peste puterile lui. Însă dispoziţia de a se opune, de a-şi exercita efortul de care este capabil, rezidă în a accep ta ori nu conlucrarea cu harul şi acceptarea este o operă a liberului ar bitru al credinciosului. Acceptarea este unica noastră contribuţie la buna vieţuire în Iisus Hristos, căci "toată activitatea şi contemplaţia, virtutea şi cunoştinţa, biruinţa şi înţelepciunea, bunătatea şi adevărul le săvârşeşte în noi, ca în nişte organe, Dumnezeu, noi neaducând nimic decât dispoziţia care voieşte cele bune". În ce raport putem plasa această dispoziţie de a face şi a voi bi nele, faţă de recunoştinţă? Ca şi virtutea smereniei, cu care se află pe aceeaşi treaptă, recunoştinţa presupune o justă cunoaştere a adevărului despre noi înşine, deci conlucrând cu cunoaşterea, dar nu numai cu aceasta. Iată spre pildă învăţătura pe care ne-o oferă Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin parabola talanţilor (Matei 25, 14-29) sau a minelor (Luca 19, 12-26). "Un om de neam mare", urmând să fie "domn", şi-a chemat câteva slugi şi le-a dat câte un talant ca să le "neguţatoarească"(Luca 19, 12, 13). Dintre aceştia, la întoarcerea "domnului", unul dintre cei dăruiţi i-a înapoiat zece talanţi rezultaţi din "negoţul"pe care l-a exercitat între timp. Altul a înapoiat cinci mine - rezultat al negoţului său. Pe ambii îi laudă stăpânul, numindu-i "slugă bună şi credincioasă", dându-le în dar zece şi respectiv cinci cetăţi în stăpânire. Un al treilea însă răs punde cu invective - justificând faptul că nu a folosit talantul nicidecum ci o păstrase într-un ştergar (la Matei, "a ascuns-o în pămant") - cu faptul că socotea pe stăpân "om aspru": "iei ce nu ai pus şi seceri ce nu ai semănat"; şi "temându-se"de stăpân, îi înapoiază darul, neînmulţit şi nefruc tificat. Atitudinea stăpânului este clară, fermă şi pe măsura răspunsului pri mit: "Din cuvintele tale te voi judeca. Ai ştiut că eu sunt om aspru: iau, ce nu am pus şi secer ce nu am semănat! Pentru ce deci nu ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind l-aş fi luat cu dobândă"- (vv. 22-23). Reţinem de aici două atitudini: aceea de preţuire şi încredere a slugii faţă de stăpân, şi alta, de neîncredere, de teamă nefondată, a celei de a treia slugi. Fiecare din cei trei dăruiţi a acţionat potrivit imaginii despre sine însuşi: cei doi, lucrând cu onestitate şi bună cre dinţă au riscat contând pe aprecierea pe care stăpânul o va da lucrării lor cinstite şi bine intenţionate. Stăpânul i-ar fi înţeles şi nu i-ar fi certat dacă riscul s-ar fi soldat în dauna lor. Cel de al treilea, viclean şi bănuitor, l-a categorisit pe stăpân potrivit relaţiei sale cu acesta şi a procedat în consecinţă de cauză, ascunzându-şi lenea şi dezinteresul după va lul mincinos al opiniei sale greşite. Nu a acordat încredere celui de la care a primit un dar, ci l-a ignorat cu desăvârşire în absenţa lui, dovedind rea credinţă şi nefăcând nici o încercare de a cunoaşte mai bine pe stăpân, eventual provocându-i o reacţie la riscul pe care ar fi putut să şi-l ia ca şi ceilalţi. Pentru încrederea celor doi, Dumnezeu le preţuieşte lucrarea şi-i păstrează sau promovează într-o mai înaltă dregătorie; iar celui de al treilea, dim potrivă: şi ceea ce avea i-a luat. Care era vina acestuia? În primul rând, desconsiderarea stăpanului, adică tocmai a celui care-l primise în slujbă şi care, din dărnicie, îi dă ca şi celorlalţi un dar. Reţinând relatarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei (25, 15) - care precizează că primul a primit zece talanţi, al doilea doi şi al treilea unu, "după puterea, fiecăruia"- aspectul psihologic al acestei drame se încarcă cu o nuanţă în plus: cel de al treilea pare să fi acţionat rău şi din invidie, întrucat Domnul Iisus Hristos nu i-a încredinţat mai mult; poate că nu l-a preţuit mai mult. In vidia născută din aceste consideraţii l-a întunecat şi mai mult. Dar şi rămânând la relatarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, sufletul "slugii viclene"nu este mai pu ţin întunecat. El "se temea"(în ambele, relatări) de stăpân pentru că nu-l cunoştea, pentru că în timpul cât îi slujise nu s-a străduit să-l cunoască, aşa cum au făcut ceilalţi. Dar nici nu mărturiseşte, nici nu recunoaşte acestea, nici nu-şi cere iertare că nu s-a priceput la negoţ, ci atacă în deplină adversitate şi duţmănie. Aşadar, nici "cunoaştere", nici "recunoaşterea"greşelii, nici "recunoştinţă"pentru cel din ale cărui bunuri s-a hrănit şi care i-a mai şi făcut un dar. 
  
În angrenajul acestor lupte sufleteşti nu este cert că primul act ostil, este în neatenţie, ori din abuz, ori din invidie; dar este cert că revedem în amalgamul acesta atâtea momente trăite de noi înşine sau de alţii, când o anumită comoditate ne fură şi renunţăm să desprindem cum stau într-adevăr lucrurile cu noi şi cu ceilalţi. Din lene, din mândrie, din satisfacţia trezită de propria noastră persoană care ne devine centrul atenţiei noastre, din ignoranţă uneori stimulată spre propria noastră slăvire ("slavă deşartă"), din teama de a nu pierde ceea ce avem (neîncredere în Dumnezeu), din tendinţa de a ne crede autorul bunelor lucrări şi chiar al reuşitei noastre, din dorinţa de a stăpâni, de a domina pe alţii, dat fiind că o altă înălţare nu cunoaştem - renunţăm încet la tensiunea către Dumnezeu şi acceptăm detaşa rea de centrul energiilor creatoare, de Cel ce a şi pus în noi puterea de a fi, de a ne realiza şi chiar de a ne deţaşa de El însuşi. Căci în în căperea propriei noastre existenţe beneficiem fiecare de un comutator, de un "buton electric"care se cere doar mişcat pentru a asigura lumina. Dar ceea ce ne mişcă mâna spre schimbarea situaţiei vieţii noas te este interesul pentru această lumină.  
  
Concluzii şi încheirea 
  
Înainte de trage orice concluzie, am putea înfăţişa recunoştinţa ca pe o sumă a virtuţilor, ea constând în (şi fiind realizată în acelaşi timp de) tensiunea continuă a creştinului în cunoaşterea lui Dumnezeu. Aceasta presupune înainte de toate un act de dreptate făcută lui Dumnezeu, recunoscându-L ca Tată creator, Fiu mântuitor, Duh sfinţitor, izvor a toată existenţa, dar şi prieten al fiecăruia din noi. Apoi, tensiunea aceasta este sporită de încrederea pe care i-o acordăm tocmai ştiindu-L "filantrop, generos, iertător, de unde se implică şi fidelitatea noastră faţă de acest Prieten susţinător, precum şi cinstirea Lui, manifestată so cial sau ca act interior dar susţinut. Căci dinamismul sufletesc îndrep tat spre picioarele Crucii ne plasează la un nivel just - nivel ce corespun de şi cu gradul de înţelegere a iubirii, adresată fiecăruia de Dumnezeu - şi ne asigură şi justa funcţionare a judecăţii cugetului nostru, ceea ce pe plan cognitiv este redat de Sfinţii Părinţi prin "dreapta socoteală"ori "discernământ"sau "darul deosebirii", iar pe plan moral are re zonanţa marii virtuţi a modestiei, a smereniei, a discreţiei. "Fără smerita cugetare, adevărul este orb"- spune Ilie Ecdicul. Căci tuturor virtuţilor trupeşti şi sufleteşti, le premerge mila şi adevărul, a căror roabă este smerenia şi darul deosebirii (dreapta socoteală), care – potrivit Sfinţilor Părinţi - "vine din aceea, şi fără de care nici aceea nu-şi va putea vedea marginea ei", explică acelaşi Părinte al Bisericii. 
  
Este o nouă atestare a conlucrării asidue dintre minte şi inimă, dintre înţelegere sau cunoaştere, şi iubire. Teodor de Edesa, vorbind despre contemplaţie, prezintă această relaţie astfel: "după măsura cu noştinţei este şi măsura dorinţei"(de contemplaţie). Cu cat cunoşti mai mult, cu atât doreşti încă şi mai mult să cunoşti. Iar cunoaşterea presupune în cel mai înalt grad discernământul. "Din infrânare şi sme renie am învăţat că se naşte nepătimirea. Iar din credinţă - cunoştinţa. De la acestea, sufletul înaintează apoi la dreapta socoteală (discernă mânt) şi la dragoste". Căci "în ştiinţa virtuţilor se cuprinde şi dis cernământul exact al binelui şi al contrariului lui, pentru care e tre buinţă de chibzuinţă. Cunoaşterea şi cântărirea sau măsurarea adevărului şi a binelui este indispensabilă în opera de desăvârşire a creştinului. Ade vărata "gnoză"creştină coincide cu despătimirea, ele fiind sudate în iubirea de Dumnezeu şi de semenul nostru. Teodor de Edesa conchide, potrivit întregii doctrine patristice, ca "rădăcină tuturor relelor este neştiinţa"acea îndăratnică rămânere a noastră la nivelul animal din care facem şi noi parte. Cel care se crede centrul universului decade din slava pe care Dumnezeu a dat-o omului, din harul care ne înalţă la calitatea de fii ai Lui. Pe când cunoaşterea reală despre noi ne pla sează la dreapta situaţiei de creatură dependentă de ajutorul Creato rului, posedând capacitatea de a folosi acest har pentru a accede la slava Lui. O justă şi îndreptăţită cunoaştere a realităţii noastre ne ajută să ajungem la smerenie, la această treaptă pe care literatura patristică o consideră virtutea prin excelenţă, ca antipod al mândriei luciferice. Nu ajunge numai cunoaşterea intelectuală, acea pătrundere a realităţii exterioare. Ci prin discernământ dobândim cunoaşterea înterioară sau lăuntrică şi ne recunoaştem neputinţa, slăbiciunea, vulnerabilitatea. Fiindcă "precum, atunci când lipseşte lumina, toate sunt neguroase şi întunecate, tot aşa lip sind smerita cugetare, toate ale noastre sunt deşarte". Iar smerita cugetare ne arată că ascultarea poruncilor date de Stăpân face cugetul elastic şi maleabil la lucrarea Duhului. Nu doar efortul minţii noas tre este lăudabil, ci conjugarea acestui efort cu domesticirea trupului şi a gândurilor mişcate de vrăşmaş. "Căci cunoştinţa simplă îngâmfă pe om". Trufia, mândria, îngâmfarea - trei denumiri ale acelei prea bune păreri despre noi înşine - constituie în morala creştină starea întune cată a spiritului. Şi desigur o mai întinsă cunoaştere intelectuală duce la o mai mare încredere în noi înşine, ea trezind puterea de dominare a celui ce cunoaşte, asupra celui mai limitat în cunoaştere. Căderea în gerilor s-a produs din această trufie, şi supravieţuirea lor încearcă în mod ne contenit să domine neamul omenesc, mai puţin cunoscător, dar mai ca pabil de adevărata cunoaştere, cea care înaintează alături şi o dată cu teama de Dumnezeu, cu acea binecuvantată teamă de a nu pierde iu birea Lui. Căci este şi o teamă rea, aceea simţită de "slugă vicleană", care nu cunoaşte iubirea şi se teme de atotputernicia Judecătorului. Frica, teama cea bună este cea de care ne vorbeşte marele şi adevăratul gnos tic creştin - Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăş smerenia, şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea către Dumnezeu. Căci îşi aminteşte de purtarea lumească de mai înainte şi de feluritele greşeli, ca şi de is pitele ce i s-au întâmplat din tinereţe şi cum l-a izbăvit de toate acestea pe el Dumnezeu şi l-a strămutat de la viaţa pătimaşă la viaţa cea după Dum nezeu. În felul acesta dobândeşte, pe lângă temere, şi dragostea, mul ţumind pururea cu smerenie multă, Făcătorului de bine şi Cârmuitorului vieţii noastre". Chiar aghiografii Vechiului Testament ne fac cunoscut că teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Teama, frica cea sfântă, de care vorbeşte şi Sfântul Maxim, "este înfră ţită cu smerenia, şi ambele duc la dragostea de Dumnezeu şi la recu noştinţa, care se manifestă prin acea pururea rugăciune de smerită mulţumire, adusă Binefăcătorului. A "mulţumi pururea cu smerenie"multă - iată caracterizarea actului de recunoştinţă, adresat lui Dum nezeu. 
  
Teologia morală creştină consemnează în capitolele sale despre virtute, acele categorii de virtuţi care - pe lângă cele teologice (cre dinţa, nădejdea şi dragostea) - se constituie adesea ca apus al pă catelor. Potrivit unui anume simbolism al cifrelor, teologia creştină păstrează numărul de şapte în enumerarea păcatelor, afirmând că nenumărate ramificaţii pornesc din cele şapte păcate capitale (mândria, ar ghirofilia, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi lenea). Iar din virtuţile opuse acestor păcate se ramifică nesfârşitele virtuţi ca faţete ale unei singure, plenare şi desăvârşite virtuţi, care este dragostea faţă de Dum nezeu şi de aproapele. Pentru a accede la aceasta, exerciţiul creştinului comportă şi reclamă practicarea tuturor celorlalte, pe rând sau concomitent, potri vit ispitelor care le prilejuieşte şi pricinuieşte lucrarea, şi capacităţii celui încercat. Însă precum la începutul păcatului originar au acţionat toţi germenii păcatelor implicaţi în slăbiciunea omului şi lipsa exercitării capacităţi lor lui sufleteşti, tot în acest fel, la restaurarea omului hristofor sunt chemate şi convocate să activeze toate virtuţile componente ale "fiilor prin har", ca ele să conducă la dobândirea desăvârşirii.  
  
Dacă primul păcat omenesc a fost neascultarea, iar cel al duhurilor netrupeşti a fost mândria, putem afla în analiza ambelor păcate prezenţa nerecunoştinţei. Creatura cugetătoare – cu toate că a cunoscut direct pe Creator - nu I-a acordat încredere, nu s-a supus sfatului şi poruncii Lui, ci şi-a depăşit limitele prospeţimii sale, deoarece tocmai aceste limite nu şi le-a cunoscut. Despre limitarea noastră se va convinge încet neamul omenesc, prin revelaţia supranaturală care-l învaţă să se cu noască mai bine pe sine şi pe Creator. Exercitarea cunoaşterii intră în efortul dozat al creştinului ca "nevoitor"al urcuşului spre deplina lui restabilire în raportul de iubire cu Treimea divină. Căci "puterile de căutare şi de cercetare a lucrurilor dumnezeieşti sunt sădite în firea oamenilor, fiinţial, de către Făcător, prin însăşi aducerea ei la exis tenţă. Iar descoperirile lucrurilor dumnezeieşti le împărtăşeăte prin har puterea Preasfantului Duh". 
  
Aşadar, acum, în încheierea acestui material vom spune că recunoştinţa (pururea mulţumire în chip smerit şi discret) este continuu dialog al nostru cu Dumnezeu. Euharistia, jertfa de mulţumire, liturgică, sacramentală, morală şi duhovnicească, este suprema dăruire lui Dumnezeu de către fiul său prin har, prin Fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea arhierească este supremul act de recunoştinţă al naturii umane în Iisus Hristos - Jertfitorul, Cel ce a împăcat totul în Sine. Recunoş tinţa este puntea de legătura permanentă între creştin şi Dumnezeu, fiindcă ea constituie o continuă şi o permanentă revenire a dăruitului asupra situaţiei sale de beneficiar, reîmprospătarea cunoştinţelor sale despre divinul bine făcător ori binefăcătărul divin, şi pornirea din nou spre El, cu adâncă, profundă şi sinceră mulţumire. Este – aşa după cum am mai spus - o recunoaştere a stării sale minore, de dependenţă, dar şi de subiect în atenţia Tatălui. Recunoştinţa, ca re cunoaştere a ceea ce suntem, ca luminare a raporturilor noastre cu El şi cu semenii ori fraţii noştri şi ca mulţumire adusă pururea cu smerenie, este scara şi urcuşul sau treapta înălţării noastre în "devenirea"creştină. Ea corespunde şi se realizează prin întreitul efort de credinţă (ca încredere) de cunoaştere (ca restabilire a treptei noastre existenţiale) şi de exprimare (prin viu grai, rugăciune sau fapte bune) a fericirii de a avea un Tată care este Iubire. Recunoştinţa conţine în sine dinamismul tuturor virtuţilor, precum este şi motorul lor. Ea implică smerita cugetare, discernământul cu noaşterii şi vieţuirea în sfanta frică de Dumnezeu. Având pururea ca ţintă pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, recunoscătorul nu este numai cel ce-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpan, ci şi cel ce-şi conduce întreaga existenţă ca mulţumire în act. Cu alte cuvinte, prin cunoaştere creşti nul dobândeşte puterea discernământului, prin care se recunoaşte da tor binefăcătorului său, mărturiseşte aceasta şi mulţumeşte cu smerenie. Recunoştinţa este răspunsul de iubire al creştinului către Dumne zeu, proporţional cu măsura propriei sale dumnezeiri - o desăvârşire în continuă, permanentă şi neîncetată desăvârşire. Recunoştinţa este o virtute, pentru că este puterea de a recunoaşte nimicnicia noastră şi este cunoaştere şi tensiune ori presiune în cunoaştere, care con duce la slăvirea lui Dumnezeu. Ea desemnează arcuirea dialogului Dumnezeu-om în ceea ce Biserica sintetizează şi rezumă prin formula "dar din dar", concurând la majora formă de vieţuire morală, care este respon sabilitatea persoanei umane, ce tinde către desăvârşire, înveşnicire şi îndumnezeire... 
  
Drd. Stelian Gomboş  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre virtutea recunostintei... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 202, Anul I, 21 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!