Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 343 din 09 decembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre Valoarea duhovnicească a Sfintei Euharistii...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Valoarea duhovnicească a Sfintei Euharistii – Temelie a Bisericii, a unităţii ei şi a mântuirii omului în Iisus Hristos 
  
Teologia noastră ortodoxă care este moştenitoarea bogatei tradiţii patristice urmăreşte, pe parcursul întregii sale învăţături, înaintarea spirituală a creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea şi cultivarea virtuţilor cu scopul atingerii comuniunii desăvârşite cu Domnul nostru Iisus Hristos. Cunoaştem faptul că credinciosul nu îşi poate dobândi mântuirea fără contribuţia şi osteneala proprie, fără solicitarea şi antrenarea întregii sale fiinţe în vederea desăvârşirii. Încadrarea şi integrarea voinţei pe calea înaintării spre Dumnezeu are mare nevoie de ajutorul şi de contribuţia Harului Divin. Prin Harul şi cu ajutorul Sfintelor Taine efortul spre virtute al credinciosului depăşeşte limitele naturarului, ale firescului şi este obiectivizat, iar prin viaţa ascetică credinciosul este din ce în ce mai conştient de realitatea vieţii sacramentale. Pentru ca această colaborare a omului cu Harul Divin să fie un lucru cu un sens şi cu un scop precis, ea trebuie să-şi găsească încununarea în această viaţă, în unirea tainică şi deplină cu Dumnezeu în Sfânta Euharistie. “Înaintarea noastră în virtute spre unirea cu Hristos nu este însă lipsită de eşecuri, de nenumărate căderi, de ispite şi de piedici care sunt determinate de condiţia noastră de oameni supuşi păcatului (I Ioan 1, 8-9), fapt care presupune dezlegarea de păcat, iertarea şi deci restaurarea în curăţie, în vederea reluării efortului intrerupt de păcat şi în vederea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului” . 
  
Accentuând consecinţele căderii în păcat a omului şi văzând în mântuire un dar exclusiv al lui Dumnezeu făcut persoanei umane, protestantismul de diverse nuanţe a respins capacitatea de realizare a căinţei din partea omului, precum şi posibilitatea reînnoirii şi ştergerii păcatelor sale personale prin Harul Duhului Sfânt. “El nu vede necesitatea şi posibilitatea unei recâştigări a forţei de actualizare a comuniunii omului cu Hristos pentru unirea deplină cu El în Euharistie” . Dar ştergerea păcatelor personale nu se poate obţine doar crezând în cuvântul promisiunii făcute de către Hristos, aceasta este mult mai mult decât un act declamatoriu. Iertarea presupune o Taină specială în acest sens, care să cuprindă mărturisirea păcatelor, un efort de căinţă şi voinţa de a descoperi, şi de a recunoaşte păcatul, renunţarea la rău şi hotărârea spre îndeplinirea şi cultivarea doar a binelui. Iar acestui act de voinţă îi răspunde în Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Pocăinţei lucrarea Harului lui Dumnezeu iar prin rugăciunea preotului, Dumnezeu restabileşte, prin iertarea harică pe credinciosul – penitent în comuniunea cu Sine şi cu Biserica. Astfel, Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii redeschide credinciosului calea spre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, cale care a fost închisă de păcat, dar de asemenea, prilejuieşte contribuţia proprie a credinciosului în scopul dobândirii mântuirii, a comuniunii celei veşnice cu Hristos Domnul, contribuţie care, deci, este pecetluită în Taina Sfintei Euharistii. Cele două Taine ale Sfintei Spovedanii şi ale Sfintei Împărtăşanii sunt astfel, legate între ele în procesul acesta al mântuirii şi desăvârşirii creştinului, existând, în acest fel, o relaţie indisolubilă între ele. 
  
Euharistia este comemorare a Golgotei şi, desigur, actualizare a ei, prezenţă a lui Hristos care se jertfeşte nesângeros, încadrând şi cuprinzând în jertfa Sa şi jertfa credincioşilor, aducându-Se pe Sine permanent Tatălui ca jertfă desăvârşită aducând astfel Lui Dumnezeu şi jertfa credincioşilor cuprinsă în jertfa Sa, pe ei în starea de jertfă, de predare tainică lui Dumnezeu – Creatorul, Tatăl şi Stăpânul. „Căci – spune Sfântul Chiril al Alexandriei – în Hristos este aducerea noastră şi prin El ne apropiem noi cei întinaţi. Dar ne îndreptăm prin credinţă şi ne oferim Tatălui spre miros de bună mireasmă, nemaiavându-ne pe noi înşine, ci pe Hristos în noi, bună mireasmă duhovnicească” . În acest fel, Euharistia este întâlnirea şi comuniunea intimă dintre Dumnezeu, Care se dăruieşte în iubirea Sa mântuitoare şi omul care caută neîncetat şi cu dorinţă arzătoare adevărul şi viaţa dumnezeiască, stimulat şi el spre dăruiere de sine în iubire, care uneşte cu cel căutat şi iubit. De aceea, Euharistia este Taină a Bisericii, temelie a ei şi Jertfă, aceste aspecte fiind nedespărţite. „Chiar ca Jertfă ea este o Taină, căci dăruindu-ne lui Dumnezeu ne înălţăm şi ne împărtăşim de sfinţirea şi binecuvântarea Lui, şi chiar Taina este o Jertfă, căci Trupul Domnului care ni se dă este în stare de Trup jertfit şi înviat, şi ne imprimă starea de jertfă prin care ne înălţăm şi înaintăm spre înviere” . Spre deosebire de celelalte Taine ale Bisericii în care într-o formă vizibilă Hristos ne împărtăşeşte în Duhul Sfânt Harul Său, prin umanitatea Sa îndumnezeită, în Sfânta Euharistie se oferă pe Sine Însuşi, chiar cu Trupul Său, sub chipul pâinii şi al vinului, care, datorită Epiclezei încetează de a mai fi doar pâine şi vin, ci sunt, de aici înainte, însăşi umanitatea enipostaziată în Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu în Sfânta Fecioară Maria – Născătoarea de Dumnezeu, umanitate înviată şi înălţată de-a dreapta Tatălui, în intimitatea şi comuniunea absolută a Sfintei Treimi . În Euharistie Hristos nu ne dă numai o „iradiere a stării Sale de jertfă şi de înviere, ci Însuşi Trupul Său în această stare” şi de aceea Euharistia este culminarea tuturor celorlate Taine . Omul participă astfel la umanitatea slăvită a lui Hristos care nu este „fiinţa lui Dumnezeu”, ci o umanitate consubstanţială omului şi compatibilă lui ca mâncare şi ca băutură. Căci aşa cum pâinea şi vinul constituie hrana esenţială pentru trupul omenesc, fiind transformată oarecum în însăşi fiinţa omului, tot aşa pâinii şi vinului euharistic i se dă o finalitate şi un sens nou prin prefacerea de către Sfântul Duh, devenind tip al umanităţii viitoare, unite deplin cu Hristos şi transfigurate, Taină în care umanitatea îndumnezeită a lui Hristos devine a noastră ... „Sfântul Chiril al Alexandriei va arăta cu totul altfel realitatea euharistică şi implicit adevărul hristologic. Pornind de la Sfânta Sriptură, el a arătat că trupul euharistic nu este un trup comun, deoarece Acel care se oferă nu este un om obişnuit. Logosul este acela care-şi dă trupul dătător de viaţă pentru viaţa lumii. Pentru Sfântul Chiril, cuvintele Domnului „Acesta este trupul Meu” cuprind în sine întregul sens euharistic. În aceste vorbe „al meu” se regăsesc atât doctrina euharistică, cât şi cea hristologică şi nu în ultimul rând cea soteriologică. Cu alte cuvinte, Domnnul acceptă elementele nu numai ca o nouă formă de continuare a trupului Său, ci şi ca o afirmare a aparteneţei acestui trup la Euharistie. Adevărul este, pentru Sfântul Chiril, că acest trup se integrează în Logos printr-o prefacere adevărată aşa cum firea umană este îndumnezeită prin puterea şi lucrarea firii divine. „Tocmai pentru aceea, zice acelaşi Sfânt Părinte al Bisericii, punând elementele euharistice înaintea lui Dumnezeu, ne rugăm cu insistenţă să fie schimbate pentru noi în binecuvântare spirituală, pentru ca primindu-le, noi să fim sfinţi trupeşte şi sufleteşte. Apoi Mântuitorul prin cuvintele „Acesta este Trupul Meu şi Acesta este Sângele Meu”, vrea să nu-ţi închipui că ceea ce apare este o închipuire, ci să ştii că cel Atoputernic schimbă prin ceva de negrăit elementele în Trupul şi Sângele Său, iar noi, împărtăşindu-ne cu ele, primim puterea de viaţă făcătoare şi sfinţitoare a lui Hristos. Domnul trebuie negreşit să fie în noi prin puterea Sfântului Duh, într-un mod demn de Dumnezeu şi să se unească şi cu trupurile noastre prin Sfântul Său Trup şi scump Sângele Său pe care îl avem în binecuvântarea dătătoare de viaţă” (Contra lui Nestorie 4, 4; Historia monachorum in Aegipte, 1, 64). Sfântul Chiril nu insistă asupre modului de prezenţă a elementelor caci pentru el prefacerea are sensul adânc al încorporării elementelor nu numai ca trup, ci şi ca apartenenţă a acestui la Logos şi de integrare in el (Comentariu la Matei 26, 27). Prefacerea este mai presus de cuvinte ca şi întruparea. Diferenţa de mod şi de substanţă nu constituie o deosebirea ca poziţie, în ambele cazuri Trupul Domnului exercitând aceeaşi lucrare. Euharistia este deci continuarea necesară a întrupării, cu toate că este un mod diferit al prezenţei, dar acelaşi trup ne dă viaţa şi ne uneşte cu viaţa.” . 
  
De aceea, Euharistia constituie culmea relaţiei omului cu Dumnezeu în Hristos, fiindcă prin ea Mântuitorul este plenar în noi, şi noi suntem în El, în comuniunea şi unitatea iubirii, a vieţii în plenitudinea ei. Anticipând starea eshatologică ea este ancorată în jertfa istorică de pe Golgota când Iisus Hristos se face ascultător faţă de Tatăl până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filip. 2, 8), aducând o jertfă curată întru miros de bună mireasmă duhovnicească, constând din umanitatea Sa care astfel ajunge la gradul cel mai înalt de transparenţă pentru Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că Euharistia se reduce la un aspect doar comemorativ, la aspectul memorial, cronologic şi istoric al faptelor, patimilor şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le proclamăm prin liturghisirea noastră. În Sfânta Euharistie din cadrul Dumnezeieştii Liturghii Hristos Domnul este o prezenţă actuală şi mântuitoare, permanent nouă cu fiecare săvârşire. Prezenţa euharistică a lui Hristos este prezenţa eternă a lui Dumnezeu, trecut şi prezent depăşind sferele rigide şi definitive ale timpului, plasându-se sub lumina atotputerniciei divine care lucrează prioritar, unind pe cele disparate şi orientându-le spre timpul eshatologic înţeles ca unire cu Dumnezeu, stăpânită de prezenţa Sa. Aceasta înseamnă că prin Euharistie, pe care a poruncit Apostolilor să o săvârşească în amintirea şi într-u pomenirea Sa (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24), Hristos actualizează Jertfa Sa obiectivă pentru întreg neamul omenesc, din care pricină şi motiv fiecare comunitate şi fiecare persoană umană în parte este chemată să-şi însuşiască subiectiv roadele ei, fiind atrasă astfel în jertfa de sine lui Dumnezeu pe temeiul jertfei unice, dar veşnice şi mereu adusă de Hristos către Tatăl, nemaivorbind de faptul că prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele lui Hristos şi sfinţirea credincioşilor sunt cele două roade ale coborârii Duhului Sfânt în timpul Epiclezei, căci Sfântul Duh este chemat de comunitate ca prefăcând Darurile oferite să le transforme ca fiind oferite de ea, să o asimileze şi pe ea în mod reînnoit în Trupul Domnului, în legătură cu prefacerea celor oferite de ea şi astfel să o înalţe mereu . În acest fel „articulată vertical în jertfa de pe Golgota, Sfânta Euharistie nu rămâne o simplă anamneză sau comemorare a morţii şi învierii lui Hristos, ci o jertfă reală şi supremă, explicată prin starea de jertfă continuă a lui Hristos în faţa Tatălui, chiar şi pe scaunul slavei de-a dreapta Lui” . Jertfa euharistică este una şi aceeaşi cu jertfa Golgotei, jertfa noastră absorbindu-se prin consacrarea, prin prefacerea elemntelor aduse de Biserică, de comunitatea eclesială, adică a pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos şi prin împărtăşirea credincioşilor cu ele. 
  
Fiind jertfă, iar jertfa ţinând de persoană şi fiind specificitatea şi particularitatea ei cea mai profundă şi cea maai înaltă, în acest caz jertfa fiind a Persoanei lui Hristos, Cuvântul Întrupat, Arhiereul şi Slujitorul (Săvârşitorul, Liturghisitorul) suprem, fiindcă jertfa este indisolubil legată de slujirea preoţească, Euharistia „este Taina prezenţei celei mai depline şi a lucrării celei mai eficace a lui Hristos în Biserică şi prin ea în lumea întreagă” . Jertfa înseamnă prezenţa celui care se jertfeşte, dăruindu-se pe Sine, şi trăirea şi simţirea acestei prezenţe de cel căruia persoana se dăruieşte în iubire. De aceea, în Euharistie ca Jertfă şi Taină, există în modul cel mai unitar şi armonios realizarea unirii celei mai depline între Hristos şi persoana umană. Acesta este adevărul Scripturii şi al Tradiţiei Bisericii; Hristos este pâinea vieţii (Ioan 6, 35), adevăr şi realitate mărturisită de Biserică peste veacuri până în momentul de faţă. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului susţine că „în chipul pâinii ţi se dă Trupul iar în chipul vinului ţi se dă Sângele ca să ajungi prin împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos unit într-un singur Trup şi Sânge cu El” , iar Sfântul Ioan Damaschin afirmă că „pâinea şi vinul sunt în chip real Trupul unit cu dumnezeirea...”, însăşi pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului..., prin Duhul Sfânt..., iar pâinea şi vinul sunt trupul îndumnezeit al Domnului” . 
  
Cu toate acestea, însă, acţiunea de prefacere a elementelor euharistice în Trupul şi Sângele Domnului nu este un act exclusiv al lui Dumnezeu, în înţelesul că doar Dumnezeu lucrează neţinând seamă de apelul şi implicarea omenească. Într-adevăr, prefacerea se datorează Sfântului Duh, dar ea este precedată de invocarea Bisericii prin preot, aşa încât există o sinergie divino – umană în Euharistie, concretizată în Epicleză, după cum am mai spus, care nu poate fi separată de cuvintele de instituire, toate la un loc alcătuind un tot unitar, dinamic şi dinamizator care constituie momentul central al jertfei euharistice , o culme atât a rugăciunii Bisericii, care este formată din noi toţi – membrii ei, cât şi a lucrării divine, în cadrul acestei „Cinzecimi euharistice”. Epicleza fiind în esenţă rugăciunea către realizarea prezenţei divine printre credincioşi, rugăciune a întregii Biserici în frunte cu preoţia ei (preoţia consacrată, sacramentală fiind în fruntea preoţiei universale), aceasta reprezintă o articulare a Bisericii şi a sacramentelor în Însăşi Sfânta Treime, depăşindu-se un hristomonism ce vizează o imanentizare a realităţilor eclesial-sacramentale şi cu aceasta pierderea sensului ontologic profund ce caracterizează Trupul tainic al lui Hristos – Biserica . 
  
Aşadar Euharistia, memorialul sacrificiului Noului Adam, este acest ritual al Marelui Arhiereu Iisus Hristos prin Trupul Său eclesial care prelungeşte şi actualizează în fiecare zi misterul pascal, o jertfă unică, complexă şi completă sau, mai bine zis, desăvârşită ce pregăteşte recapitularea eshatologică, traducând propria Sa iubire faţă de Tatăl, în „jertfe spirituale” care constituie şi realcătuieşte mereu Biserica, într-o noutate neîntreruptă încluzând cele ale lumii şi restituindu-le Împărăţiei lui Dumnezeu, în Cuvântul lui Dumnezeu - Raţiunea Supremă, Logosul Întrupat, în care se scufundă şi se unifică raţiunile finite ale creaţiei .  
  
Pentru învăţătura ortodoxă „Euharistia este o reîntrupare tainică, totdeuna prezentă şi continuă a Logosului”- susţine Sf. Nicolae Cabasila. Ca urmare, în momentul în care Hristos „conduce sufletul spre Sfânta Masă şi îi dă să mănânce propriul Său Trup, îl transformă pe acesta, îi comunică personalitatea Sa” – afirmă acelaşi Sfânt al Bisericii; iar când Mântuitorul „se răspândeşte în sufletul nostru şi se uneşte cu noi, devenim asimilaţi Lui, ca o mică picătură de apă într-un imens ocean de parfum”. Desigur, nu este vorba aici de o pierdere a persoanei proprii într-o substanţă nedefinită; cuvintele de mai sus vor să exprime doar unirea maximă care se realizează între Hristos şi cei ce se unesc cu El în Euharistie. Această Taină este lumină pentru cei ce s-au curăţit, curăţie pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, putere care înnaripează pe cei ce vor să lupte împotriva patimilor. Este imperios necesar să primim acest Trup şi Sânge al lui Hristos spre mâncare şi băutură pentru a birui pe cel rău şi păcatul, deoarece numai Hristos a biruit în Trupul Său păcatul şi „l-a pironit pe lemn” – după cum zice Sf. Ap. Pavel. De aceea, din El iradiază şi pentru noi această putere dacă-l primim cu vrednicie. Dar, această împărtăşire cu Hristos nu trebuie să se facă o singură dată; pentru că datorită firii noastre neconsolidate în bine, acesta cade din nou. De aceea, de câte ori avem parte de căderi, tot de atâtea ori trebuie să realizăm şi ridicările. În acest sens, Nicolae Cabasila scria că „întrucât materia din noi este aşa de stricăcioasă, încât pecetea Tainei nu poate rămâne mult timp ca unii care „avem această comoară în vase de lut” (II Corinteni 4, 7) suntem datori să alergăm la acest medicament nu numai o dată, ci de mai multe ori. Căci e de lipsă ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru, ca să îndrepteze chipul lui în noi, ori de cîte ori dă semne că vrea să strice, ca să ne întărească iarăşi conştiinţa atunci când este şovăielnică şi când o ameninţă frica morţii” . Dumnezeiasca Euharistie este prin aceasta Taina supremă a comuniunii între Dumnezeu şi om, sădind în el în dimensiunea eclesială a vieţii chipul realităţilor viitoare şi lucrând efectiv la sfinţirea sa spre slava învierii celei universale.  
  
Referindu-ne, în cele ce urmează, la caracterul eclesiologic al Euharistiei care asigură unitatea Bisericii, vom sublinia faptul că împărtăşirea cu Hristos în Sfânta Euharistie, pe lângă aspectul prezenţei Sale în noi, după cum a promis celor ce cred în El (Ioan 6, 56), are şi un aspect comunitar eclesial, fiind o încorporare desăvârşită în Trupul cel tainic al Domnului, Biserica fiind extensiunea Sa în umanitate, prin şi în care oamenii devin membre intime ale acestui Trup, pline de Hristos cel Înviat. Astfel Hristos devine al nostru cu atât mai mult devenim ai Lui, ne facem ai Lui, într-o dialectică dinamică şi articulată în realitatea dumnezeiască. Euharistia fiind săvârşită în Biserică şi de către Biserică, având aşadar un profund caracter eclesial, la rândul ei constituie, formează Biserica, trupul comunitar – sobornicesc al lui Hristos din umanitate. Printr-o simultaneitate şi o reciprotitate care ţine de paradoxul şi sublimul inefabil al realităţii dumnezeieşti atotcuprinzătoare, Biserica face Euharistia şi Euharistia face Biserica . Căci după cum spune acelaşi Nicolae Cabasila, „Sfintele Taine sunt Trupul şi Sângele Domnului, dar totodată hrana şi băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos. Iar prin împărtăşire nu Biserica le preface pe ele, deoarece cele mai tari biruiesc. Precum fierul înroşit în foc ni se arată aievea ca foc nu ca fier, deoarece însuşirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot aşa şi cu Biserica lui Hristos; dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea n-ar vedea decât Însuşi Trupul Domnului, prin aceea că este unită cu El şi că se împărtăşeşte din Trupul Lui. Pentru acest motiv Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădulare ale Lui” (I Corinteni 12, 27). Iar dacă l-a numit pe El cap şi pe noi membre, aceasta nu a făcut-o pentru a exprima grija iubitoare a lui Hristos faţă de noi şi rolul Său de educator precum şi supunerea noastră..., ci a voit să arate ceea ce El spunea, anume că, credincioşii trăiesc de acum prin acest Sânge Sfânt viaţa în Hristos, că depind în mod real de acest Cap şi că sunt îmbrăcaţi cu acest Trup prea Sfânt” . 
  
Prin Împărtăşanie, Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat cu Trupul la cer, intră în mod concret în cea mai strânsă unitate cu fiecare om care crede în adevărul Întrupării, Răstignirii şi Înălţării Lui cu Trupul la cer. „Sângele lui Hristos are puterea să ne curăţească în mod real pentru că în El nu se mai mişcă pulsaţiile spre păcat. De aceea i se atribuie Sângelui lui Hristos curăţia, mai precis puterea curăţitoare. Hristos Însuşi devine prin Euharistie viaţa noastră. Sălăşluindu-se în noi cu întraga Sa Fiinţă, mâinile noastre devin mâini ale lui Hristos, mâini prin care se împlineşte voia Lui; ochii noştri devin ochi ai lui Hristos prin care privim toate cu iubirea şi cu curăţia Lui; urechile Lui, auzind prin ele cu atenţia şi cu curăţia Lui; mintea noatsră, mintea lui Hristos, sau mintea lui Hristos, mintea noastră (II Corinteni 2, 16), gândind ca El cele bune; gura noastră, gura Lui, prin care se rostesc cuvintele Lui” . 
  
Această unificare personală cu Hristos şi împreunare săvârşită de Sfânta Împărtăşanie, care formează şi alcătuieşte Biserica, Trupul tainic al Domnului, unitate şi comuniune sobornicească, este subliniată în mod foarte accentuat de către Nicolae Cabasila care zice că „prin Împărtăşire, Hristos rămâne în noi şi noi în El: Întru Mine şi Eu întru ei (Ioan 6, 56). Iar dacă Hristos rămâne în noi, ce ne mai lipseşte sau de ce bunătăţi să ne mai împărtăşim?... Dacă Însuşi Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul, străbătându-ne toate adâncurile şi toate ieşirile, învăluindu-ne din toate părţile, atunci ce-ar mai putea veni bun peste noi sau ce ni s-ar mai putea dăuga? El umple toată casa sufletului nostru. Şi apoi, nu ne cuminecăm cu vreo bunătate a Lui şi nici nu ne împărtăşim cu vreo rază sau cu vreo strălucire din discul Soarelui dumnezeiesc, ci din însuşi discul acesta (Sfânta Împărtăşanie), aşa încât Îl avem locuind în noi, pătrunzând până în măduva şi în mădularele noastre, ba chiar nu formăm decât unul şi acelaşi Trup împreună...” . Împărtăşirea noastră în Euharistie e împărtăşire de Hristos Cel jertfit şi înviat. Prin aceasta noi participăm în mod real la jertfa şi Învierea Lui, suntem atraşi în starea de jertfă a Lui, pentru a ajunge şi noi la Înviere, în jertfă implicându-se şi Învierea Lui, sau Învierea Lui presupunând jertfa. Aşa şi noi, fiind în stare de jertfă contiunuă, ca renunţare sau jertfire a păcatelor, care sunt forme ale egoismului propriu, vom învia şi noi din puterea jertfei lui Hristos Cel înviat. Întreaga Biserica a lui Hristos - Trupul Său Tainic, beneficiază sau se împărtăşeşte de roadele mântuitoare ale jertfei lui Hristos actualizată în Euharistie, şi nu doar cei vii ci şi cei trecuţi la Domnul, în veşnicie. 
  
Prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie, nedespărţit de Duhul este fundamentul Bisericii, în care Hristos ca Persoană dumnezeiască, una cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, adună pe oameni în comuniunea Trupului Său extins în lume – Biserica – împărtăşindu-le viaţa dumnezeiască - Trupul euharistic al lui Hristos în Biserica Sa. De aceea, „Euharistia este sacramentul care cu adevărat transformă o comunitate umană în Biserica lui Dumnezeu şi este criteriul ultim şi baza structurii eclesiale” . Ea face să crească permanent Trupul eclesial al lui Hristos, unind cu Hristos într-un mod tot mai intim şi mai strâns, cu fiecare împărtăşire pe toţi care îşi predau viaţa lor lui Hristos pentru ca să nu mai trăiască lor, ci în Hristos şi cu Hristos (Galateni 2, 20). Fiind încorporare desăvârşită în Hristos, o koinonia (κοινονια) plenară cu El în Duhul Sfânt în Biserica Sa prin prefacere şi împărtăşire; Euharistia reprezintă o culme a tainelor, pentru că în ea „Biserica se desăvârşeşte şi se manifestă şi orice sacrament este în funcţie de Euharistie şi se săvârşeşte prin puterea sa care este accea a Bisericii” . Ea este, aşadar, o încununare a tainelor, dar nedespărţită de ele, nedespărţită de Botez şi Mirunegere, care o anticipează şi pe care le desăvârşeşte şi le pecetluieşte prin unirea euharistică cu Hristos, mereu nouă şi permanent activată în creşterea bisericească care conduce şi înaintează spre Parusie şi Înviere pe de o parte precum şi spre desăvârşirea, sfinţirea şi mântuirea fiecărei persoane umane, pe de altă parte. Dacă Sfânta Taină a Botezului constituie începutul încorporării credinciosului în Hristos, iar Sfânta Taină a Mirungerii reprezintă o accentuare şi o amplificare a acesteia, Sfânta Euharistie realizează deplina comuniune cu Hristos, încorporarea desăvârşită a credincioşilor în El, făcându-l pe membru deplin al Trupului Său şi realizând unitatea tuturor creştinilor în Hristos şi întreolaltă . 
  
O semnificaţie deosebită o prezintă, în raport cu Sfânta Împărtăşanie, ca dealtfel şi cu toate celelalte Sfinte Taine ce îşi au temei în Preoţia cea eternă a lui Hristos care transmite această puetere organelor văzute, preoţilor care sunt slujitorii Bisericii, prin care lucrează efectiv El Însuşi, dar în mod nevăzut, pentru ca aceştia în calitate de slujitori şi iconomi ai Tainelor (I Corinteni 4, 1), să lucreze în Biserică, împărtăşind în forme sensibile Harul nevăzut spre mântuirea oamenilor. Nu există şi nu poate exista Euharistie şi nici o Taină fără preoţie sacramentală , care este altoită în arhieria veşnică şi de maximă eficienţă a lui Hristos. Euharistia, ca orice Taină, are carcater sacerdotal, preoţesc. Acţiunea euharistică ca factor esenţial al Bisericii în care e dată plenitudinea Trupului eclesial al lui Hristos semnifică cum că orice reuniune euharistică locală care are episcop în frunte, posedă toată plenitudinea Bisericii lui Dumnezeu, în Hristos, în unitate cu Biserica cea una, cu Biserica ecumenică şi apostolică, actualizând, astfel, misterul Bisericii universale în Biserica locală. 
  
Trebuie reţinut faptul că Euharistia nu este ceva care în mod automat, printr-o putere intrisecă ei, produce imediat, instantaneu, comuniunea cu Hristos, ci ea este prezenţa personală a lui Hristos, în gradul cel mai înalt, a Arhiereului suprem şi veşnic care se află neîncetat în starea de jertfă în faţa Tatălui. Ea este expresia preoţiei eterne a lui Hristos care se dăruieşte în chip euharistic, unindu-se cu credincioşii şi dând posibilitate, în acest mod, Bisericii ca Trupul Său extins în umanitate, să facă prin preoţia ei mereu actuală prezenţa personală a lui Hristos prin invocarea şi prin rugăciunea ei în Biserică. De aceea, pentru credinciosul ortodox „primul principiu sacramental, cel de care trebuie să se ţină cont înainte de toate, este autoritatea preotului şi mai precis apartenenţa sa la Biserică” . 
  
De aceea, Dumnezeiasca Euharistie nu trebuie şi nu poate fi disociată, separată de celelalte Taine ale Bisericii, unirea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Potirul euharistic fiind o încununare şi o pecetluire a unirii cu El începută prin Botez şi sporită prin Mirungere, toate în Biserică prin preoţia sacramentală, toate având la bază unitatea credinţei în Hristos; căci Biserica este nu doar o comunitate euharistică, ci şi una sacramentală, fiindcă Euharistia nu poate fi despărţită de Botez care este Taina încorporării şi a înfierii în Hristos Domnul, precum nici de Mirungere sau de Preoţia sacramentală. Prin toate acestea şi aflându-se în unitatea lor internă, organică, oamenii se nasc în Hristos prin Botez, cresc în comuniunea cu El prin Mirungere, realizând unirea desăvârşită în Euharistie. Sfântul Ignatie Teoforul, scoţând în evidenţă aceste lucruri cu toată convingerea, spune: „Căutaţi, aşadar să participaţi la o singură Euharistie, pentru că unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi unul este potirul spre unirea cu Sângele Lui, unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi cu diaconii” . Episcopatul este cel prin care puterea învăţătorească şi prin cea harică care se află Taine, susţine unitatea de credinţă a Bisericii care se mărturiseşte prin primirea Sfintelor Taine de către credincioşi. Unitatea de credinţă premerge oarecum starea şi unitatea sacramentală, logic şi cronologic, pentru ca după aceea să fie reciproce şi simultanne. 
  
Credinţa Bisericii se ancorează adânc în sacramentul originar, în Hristos ca realitate plenară, care încorporează în Trupul Său tainic, într-o unire ascendentă, pe membrele Sale care se împărtăşesc din relaţia de iubire şi comuniune cu El prin Tainele Bisericii în gradul suprem prin Sfânta Euharistie, prin care se imprimă în noi starea totală dăruire a lui Hristos Tatălui, pentru noi şi împreună cu noi, constituindu-ne în Biserică. Euharistia are, astfel un profund caracter eclesiologic, temelia acestora fiind adevărul credinţei. Nu se poate concepe. Nu se poate concepe unitatea credinţei în Hristos, fără unitatea adevărului despre Hristos . Prin credinţă, creştinul participă real şi tot mai profund la Biserică şi la toate care au loc şi se săvârşesc în Biserică în calitatea ei de comunitate de credinţă, sfinţită şi sfinţitoare a oamenilor cu Dumnezeu. Toate adevărurile credinţei noastre, toate adevărurile dumnezeieşti sunt legate de credinţă, căci prin ea le primim şi prin ea creştem în fiinţa noastră înduhovnicindu-ne tot mai mult, căci ea este darul nostru, jertfa fiinţei noastre către Dumnezeu. De aceea, Euharistia este Taina unităţii celei mai înalte, pentru că ea implică gradul cel mai înalt al credinţei şi al unităţii de credinţă, atât înainte de împărtăşirea de Hristos cel euharistic cât şi după aceea şi, nu în ultimul rând, după împărtăşirea de El într-o creştere permanentă a noastră în El şi a Lui în noi. Adevărul nu poate fi decât unul singur şi nu se poate contrazice pe sine. De aceea, trebuie ca adevărul euharistic conţinut în Revelaţie să fie la rândul său unul singur şi al unei singure Biserici adevărate. Numai în acest context se poate vorbi de Sfânta Euharistie ca plenitudine a Bisericii, înţeleasă ca fiind unitatea desăvârşită a credincioşilor cu Hristos şi între ei. Dacă ne facem una cu Hristos prin Har în Biserică, trăind în mod tainic viaţa, moartea şi învierea Sa (II Corinteni 4, 10-14), extindem în umanitate viaţa de iubire a lui Hristos şi ne integrăm total ei, într-o unitate deplină, realizată în Euharistie, însă mereu actualizată şi sporită cu fiecare împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceasta este o participare tot mai profundă la Hristos în Sfântul Duh care scoate fiinţa noastră din dimensiunea existenţei pământeşti şi muritoare proiectând-o spre învierea şi viaţa veşnică. 
  
Viaţa fiind unire cu izvorul vieţii, cu Dumnezeu, Euharistia este unitatea supremă realizată cu Hristos şi prin Hristos în Trupul Său comunitar – sobornicesc, în care pulsează viaţa dumnezeiască a Duhului la care este atrasă într-o ordine care începe cu Botezul, continuă cu Mirungerea şi se desăvărşete cu Euharistia, bineînţeles nefiind ignorate nici celelalte Sfinte Taine – fiecare cu locul şi cu importanţa ei; întreaga omenire fiind chemată de Dumnezeu să răspundă iubirii Sale. Find unitate cu Hristos, în calitate de Cap al Bisericii – Trupul Său – Euharistia realizează şi unitatea membrelor acestui Trup, fiind astfel Taină a unităţii Bisericii prin excelenţă, reprezentată simbolic prin elementele euharistice aşezate pe Sfântul Disc, care prin prefacerea Sfântului Agneţ şi prin împărtăşirea membrilor Bisericii realizează în mod real această unire, cei care se împărtăşesc devenind adevărate mădulare ale Trupului lui Hristos în comuniunea iubirii unificatoare. Euharistia este laboratorul care transformă comunitatea credincioşilor în Biserică şi prin aceasta asigură unitatea lor şi de aceea ori de câte ori este săvârşită, unitatea lui Hristos cu poporul Său, cu credincioşii Săi şi prin aceasta unitatea credincioşilor între ei înşişi este adusă la cea mai deplină manifestare a ei, într-o dinamică continuă şi mereu nouă a întâlnirii lor cu Hristos şi a creşterii în El. 
  
Unirea se realizează între Hristos şi persoanele umane care se împărtăşesc de El, „nu se reduce la o simplă legătură simbolică sau metaforică, ci este o încorporare reală, fizică, substanţială a fiecăărui credincios în parte şi a tuturor laolaltă, adică a comunităţii întregi sau a Bisericii în Trupul lui Hristos. Acesta este Capul sau inima Trupului Său tainic, adică al Bisericii, iar noi suntem mădularele vii ale acestui trup, trăgându-ne seva de viaţă din Însuşi Capul – Hristos” . Prin Biserică se realizează nu numai o unire desăvârşită a oamenilor cu Hristos, ca membre ale Trupului Său tainic, mistic, ci şi între aceste mădulare, făcându-ne „să gândim la fel unii pentru alţii”, după cum se exprimă Sf. Ap. Pavel. În Biserică, însă, nu toţi au aceleaşi daruri de la Hristos şi aceeaşi puetere. Hristos a ales în Biserică pe unii a fi „iconomi ai Tainelor lui Dumnezu” (I Corinteni 4, 1). Nicolae Cabasila vorbeşte despre aceştia ca despre nişte organe speciale, cu funcţii deosebite în Biserică, prin care lucrează Însuşi Hristos. Preotul în Biserică „se roagă ca Dumnezeu care a primit darurile noastre, să trimită în schimb Harul Său, atât celor vii cât şi celor adormiţi. Preotul mulţumeşte pentru sfinţi, pentru că printr-înşii Biserica şi-a ajuns ţelul ei, văzându-şi împlinită rugăciunea pentru dobândirea împărăţiei cerurilor. Însă prin „sfinţi” înţelegem nu numai pe cei desăvârşiţi în virtute, ci pe toţi câţi se străduiesc spre desăvârşire, chiar dacă nu au ajuns încă la ea. Biserica este numită sfântă din pricina Sfântului (Iisus) la care membrii ei participă şi din al cărui Trup şi Sânge se împărtăşesc. Căci ei sunt mădulare ale acestui Trup, carne din carnea Lui şi oase din oasele Lui” . 
  
El Însuşi actualizează relaţiile Sale, sau se oferă pe Sine Însuşi prin Taine, în care este întrupată Biserica, dar nu în chip simbolic „ci ca mădularele în inimă, ca ramurile în rădăcina plantei, sau, cum spune Mântuitorul, ca „mlădiţa în viţă” (Ioan 15, 15). Adică, nu este vorba numai de comunitate de nume, sau de o simplă asemănare între ele, ci chiar de identitatea de fapt. De aceea spune şi Sf. Ap. Pavel că „voi sunteţi Trupul lui Hristos şi fiecare mădulare în parte” (I Corinteni 12, 27). Pentru Nicolae Cabasila „moaştele sunt ca Biserica cea adevărată şi altarul cel adevărat, iar zidirea nu e decât o imitare. De altfel, nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos, decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos şi la trup şi la suflet şi la felul morţii şi întru toate. Căci încă de pe când erau morţi, Hristos era în mădularele lor, iar după moarte la fel nu le părăseşte osemintele, că rămâne unit cu sufletele lor... Aşa că, dacă Hristos într-adevăr, se poate vedea şi pipăi în lumea aceasta în carne şi în oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaşte” . Sfinţii, într-adevăr, şi-au întipărit în fiinţa lor chipul Persoanei plină de delicateţe, de iubire, de supremă comunicabilitate a lui Hristos. Ei L-au primit în fiinţa lor în Euharistie şi apoi au trăit toată viaţa lor în El şi cu El. Astfel, trăsăturile esenţiale ale chipului lui Hristos s-au imprimat în ei şi n-au trăit loruşi, „ci Hristos a trăit în ei” (Galateni 2, 20).  
  
Aşa stând lucrurile, Euharistia este sacramentul care cu adevărat transformă o comunitate umană care se dăruieşte lui Hristos în jertfa iubirii în Biserica lui Dumnezeu care este pătrunsă şi cuprinsă de iubirea dumnezeiască şi, totodată, este ridicată spre înălţimea acesteia în invocarea ei către Dumnezeu pentru prefacerea pâinii şi a vinului, invocare care este în acelaşi timp şi o „chemare la unitate” , a tuturor credincioşilor. Conştiinţa unităţii eclesiale, realizate în şi prin comuniunea euharistică, este o coordonată esenţială a gândirii şi a vieţii Bisericii. Pâinea şi vinul, ca rezultat al activităţii umane de transformare şi valorificare a elementelor din creaţie, primesc o semnificaţie şi mai profundă în Euharistie, aceea a unităţii tuturor în Hristos Domnul. Sfântul Apostol Pavel exprimă cel dintâi realitatea unirii euharistice cu Hristos şi între credincioşi: „Căci o pâine, un trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17). În Învăţătura celor Doisprezece Apostoli este invocată puterea divină pentru ca „după cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăţia Ta” . La rândul său, Sfântul Ioan Hristostom, pătrunzând în structura euharistică, zice: „Căci ce este pâinea? Trupul lui Hristos. Ce vor fi deci cei care se împărtăşesc? Trupul lui Hristos, nu multe trupuri, ci un singur trup” . Numai în împărtăşirea de Hristos cel jertfit, mort şi înviat, prin aceasta Duhul fiind plenar în umanitatea lui Hristos şi prin ea făcându-ne şi pe noi părtaşi la viaţa divină, suntem membre ale Bisericii în sensul deplin căci Hristos este în noi şi noi în Hristos, în mod reciproc, Euharistia perfectând unitatea sacramentală cu Domnul, devenid astfel concorporali şi consanguini Lui. „Dacă Hristos a primit în Sine Trup şi Sânge lipsite de orice întinăciune şi Cel ce fiind prin fire dintru început Dumnezeu a îndumnezeit însăşi firea omenească, pe care a luat-o şi, în sfârşit, în acest trup omenesc Fiul lui Dumnezeu a murit şi a înviat, aşa încât cel ce doreşte, după unirea cu Hristos, va trebui să se împărtăşească din Trupul Lui, să guste din dumnezeirea Lui şi să-şi lege viaţa sa de moartea şi învierea Domnului... De aceea, mâncăm hrana preasfântă a Împărtăşaniei şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu Însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos şi le-a luat asupra Sa încă din pântecele Fecioarei Maria – Născătoarea de Dumnezeu. Astfel încât, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat şi S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi” . 
  
Euharistia este în relaţie intimă şi organică cu adevărul dogmatic, în viaţa spirituală şi sacramentală a Bisericii, într-o unitate insurmontabilă şi indisolobilă. Sfânta Taină a Euharistiei este una după cum Biserica cea adevărată este una, ea împlinind comuniunea membrilor Bisericii celei adevărate cu Hristos şi între ei înşişi. Nu poate fi unitate, comuniune euharistică, care „este pecetea unităţii realizate, dar este şi factorul unităţii de realizat” , şi aceasta fiindcă desăvârşirea în Hristos şi progresul spiritual sau urcuşul duhovnicesc sunt nelimitate şi mereu deschise spre o treaptă mai înaltă, adecvate infinităţii divine, fără unitatea dogmatică, canonică, morală, liturgică şi sacramentală, în Tradiţia Bisericii, care este relaţia ei vie cu apostolicitatea şi ecumenicitatea patristică, peste care unele grupuri creştine ar vrea să se treacă în mod tendenţios, relativizând şi distrugând tezaurul sfânt al Bisericii, pentru o falsă şi părută sau înşelătoare unitate euharistică, realizată prin intercomuniune . Comunitatea este închegată eclesiologic prin Euharistie , dar Biserica nu este numai un rezultat al Euharistiei, al sacramentelor, ci şi o condiţie a lor , ele fiind articulate în Hristos, prezent în Biserică prin Duhul Sfânt, ca fiind ultimul criteriu al adevărului căci, după Sfântul Irineu „unde este Biserica este Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este Biserica şi tot Harul. Iar Duhul este adevărul” . Cum poate Euharistia să facă Biserica şi să realizeze unitatea ei acolo unde s-a alterat adevărul care este din Duhul Sfânt? Euharistia nu efectuează instantaneu şi prin ea însăşi o unire, care, bineînţeles, nu poate fi decât una iluzorie şi amăgitoare, magică şi nu reală, între comunităţile care s-au abătut de la devărul care este din Duhul Sfânt, Duhul Sfânt fiind Cel care creează şi pecetluieşte unitatea organică şi vitală, profund interioară şi sacramentală. Fiind o prelungire în timp şi spaţiu a lui Hristos în Duhul Sfânt „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu se va arăta făcând acelaşi lucru pentru noi ca Dumnezeu, în calitate de icoană a arhetipului..., ca una care împlineşte aceeaşi lucrare de unire între credincioşi ca şi Dumnezeu, chiar dacă cei unificaţi în ea prin credinţă sunt diferiţi după însuşiri şi provin din diferite locuri şi cu diferite moravuri”  
  
Unirea, comuniunea împlinită prin Euharistie cu Hristos, corespunde unităţii Fiului cu Tatăl şi este o manifestare a iubirii Tatălui faţă de lume, prin trimiterea Fiului Său. De aceea, Euharistia este puterea şi legătura unităţii Bisericii, care îşi are început aici pe pământ şi se desăvârşeşte în eshatologie. Este exclusă intercomuniunea, ca „o soluţie de compromis şi total artificială” şi care reduce esenţa Bisericii la o solidaritate şi frăţietate pur umană, dar de nuanţă creştină lipsindu-o de caracterul ei ontologic, teandric, de unirea spirituală cu Hristos, mântuitoare şi îndumnezeitoare, de koinonia (κοινονια) – această unitate specifică realizată în Euharistie şi care este prin excelenţă un dar al Sfântului Duh . Intercomuniunea este o practică grşită, o deviere de la devărul credinţei, al Bisericii celei adevărate, de la Tainele ei prin care se împărtăşeşte Harul Sfântului Duh, fără nici o bază şi de aceea se cere a fi respinsă din principiu şi refuzată de la bun început. 
  
Comuniunea cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Duhul Sfânt este şi o comuniune tot mai deplină a credincioşilor între ei, toţi întâlnindu-se în Trupul comunitar sobornicesc al lui Hristos şi deschizându-se prin subţierea opacitaţii într-o transparenţă tot mai mare, iubirii copleşitoare, sădite în fiecare şi în Biserică de harul dumnzeiesc care sălăşluieşte în suflete, conducând membrele Eclesiei într-o structură unitară şi armonioasă de un dinamism ascendent, într-o creştere continuă în Hristos şi cu Hristos. De aceea, Euharistia este inima Bisericii, centrul ei, umanitatea şi cosmosul întreg, anticipare a stării eshatologice pe temeiul umanităţii îndumnezeite a lui Hristos, izvor al energiilor în atragerea acestuia din urmă în centrul de existenţă şi lumină al lui Dumnezeu. 
  
Aşadar, condiţionarea Bisericii de Euharistie se ţine în cummpănă cu condiţionarea Euharistiei de Biserică. „Numai ca răspuns la Epicleza Bisericii, coboară Sfântul Duh care preface Trupul şi Sângele Domnului, cu scopul de a hrăni Biserica. Duhul Sfânt preface Agneţul oferit de comunitate în Trupul lui Hristos, dar totodată strânge şi preface şi comunitatea însăşi, reprezentată prin Agneţ, într-un mod reînnoit, în Trupul lui Hristos . 
  
Cu toate că Biserica nu se identifică cu Euharistia, nu sunt totuşi două realităţi diferite, din care una – Euharistia – ce are în sine chipul Bisericii după care ea se uneşte cu Trupul eclesial, se modelează, se altoieşte căci „Euharistia semnifică Biserica sau o are imprimată în ea, pentru că este Biserica în potenţă sau pentru că Biserica nu e decât Euharistia sau Trupul şi Sângele extinse în credincioşi” . Deci între Euharistie şi Biserică există o legătură organică, ele se condiţionează în mod reciproc – după cum susţine şi Nicolae Cabasila. Euharistia este a Bisericii, săvârşită în Biserică, de către Biserică şi pentru Biserică şi în acelaşi timp, Euharistia extinde permanent Biserica, Trupul lui Hristos, prin trupul sacramental al Lui, pe care ea îl comunică neîncetat Bisericii şi fiecărui membru în parte al ei. 
  
Dacă vom vorbi, în continuare la împărtăşirea cu Hristos Euharistic – ca mijloc şi scop al mântuirii omului vom constata că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos care duce la o încorporare perfectă în Trupul Său tainic ca prelungire în Duh a Întrupării, cuprinde jertfa noastră de dăruire în iubire, în jertfa lui Hristos către Tatăl pentru noi şi împreună cu noi ajungând, astfel la comuninea, la unirea mântuitoare cu Hristos cel mort şi înviat, prin care noi murim tainic şi spiritual într-o continuă şi tot mai intensă predare şi dăruire a noastră lui Dumnzeu, care este în acelaşi timp un început al învierii tainice şi spirituale care creşte continuu în fiinţa noastră lăuntrică, prefigurând chipul vieţii viitoare, de după Înviere. „Euharistia este Sacramentul unităţii şi momentul adevărului” , căci uniţi cel mai intim cu Hristos vedem lumea şi raţiunile ei cuprinse în lumina Raţiunii veşnice – Iisus Hristos – spre Care converg toate într-o continuă absorbire în El , transfiguratoare şi sfinţitoare stabilindu-şi propria lor consistenţă fiinţială în existenţa şi viaţa cea adevărată din Dumnezeu. Unirea cu Hristos este efect şi încununare a jertfei de sine, în iubirea care neîncetat se depăşeşte pe sine, este „relaţia de intimitate a făpturii cu Dumnezeu spre viaţă de curăţie şi comuniune” , prin care omul se reface, se restaurează fiinţial . Însăşi pregătirea deosebită cu care credinciosul întâmpină Sfânta Împărtăşanie (anticipată fiind de taina mărturisirii păcatelor, a Spovedaniei sau a Pocăinţei), este un temei şi o decizie pentru înnoirea şi sfinţirea vieţii, pentru creşterea în Hristos „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), al Cărui Trup este adevărata hrană şi al Cărui Sânge este adevărata băutură (Ioan 6, 55), de care depinde însăşi viaţa noastră (Ioan 6, 53). 
  
Viaţa credincioşilor este astfel o viaţă euharistică, o viaţă latreutică, de laudă şi premărire a Creatorului, de mulţumire pentru binefacerile sale, o viaţă de jertfire spirituală în iubire către Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, fiind totodată şi o imprimare în ei a energiei dumnezeieşti mântuitoare şi îndumnezeitoare, mai mult a Trupului şi Sângelui lui Hristos Înviat, izvorul Harului, prin care corporalitatea noastră, întreaga noastră fiinţă se adaptează şi se sensibilizează, spre învierea personală al cărei germene îl constiuie pâinea şi vinul transformate în umanitatea biruitoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Motivul pentru care Euharistia întipăreşte în noi starea de înviere cu care vom depăşi moartea, este unirea deplină cu Hristos – Dumnezeu Care în Trupul Său unit cu Logosul Tatălui a învins moartea pentru noi toţi. „Aceasta înseamnă – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, că cine a ajuns la unirea deplină cu Persoana lui Hristos sau cu adevărul în Euharistie, nu mai coboară la virtuţile care sunt numai pregătire spre această întâlnire, numai efort în vederea iubirii, şi nu odihna adevărată în ea. Nici moartea, nici viaţa, cu posibilităţile pe care le dă pentru virtuţi nu-l mai despart de Hristos pe cel s-a întâlnit cu El, ci e în stare să primească şi moartea pentru El, ştiind că rămânând cu El va trece prin moartea cu El, la învierea cu El . 
  
Aşadar, Euharistia – „Taina patimii Domnului şi a mântuirii noastre” este garanţia plenitudinii ontologice a omului, care îşi are început în condiţiile vieţii actuale şi va culmina cu învierea fiecăruia dintre noi pentru că pâinea pe care o frângem este leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos – după cum spune Sfântul Ignatie al Anrtiohiei .  
  
Sfânta Euharistie se prezintă în adevărul său cel mai profund ca un reflex al unei lumi create în Hristos care o recapitulează în Sine integral, proiectând-o originar şi ontologic spre El, pentru unirea cu El , unire în care fiecare parte îşi păstrază identiatea distinctă pentru eternitate. În acest proces omul se desăvârşeşte şi se sfinţeşte printr-o tot mai intensă relaţie cu Dumnezeu, în Hristos, Care „ca singura jertfă adusă a condus la desăvârşire pe cei care se sfinţesc, (Evrei, 11, 15) . Dându-se pe Sine în calitate de singur Trup viu şi vivificator, centru al comuniunii, sudându-ne într-un singur trup, implicaţi în viaţa Lui şi El împlicându-se în viaţa noastră, Hristos ne face să ne îmbrăcăm în „omul cel nou” care este El Însuşi, în Biserica Sa, „plinirea Celui care plineşte toate în toţi” (Efeseni 1, 23), şi care putem şi trebuie să devenim şi noi pentru străbaterea fiinţei noastre de lumina Sa spre mântuire. Viaţa reală este, din această pricină, o viaţă euharistică, viaţă care este restaurată prin Hristos prin care este desfiinţată prăpastia de netrecut dintre om şi Dumnezeu, între ei instaurându-se un dialog al iubirii care constituie fundamentul cel intim şi mai profund al întregii existenţe, sensul ei cel mai înalt. Lumea subzistă, în acest fel, prin Euharistie – anamneză a evenimentului istoric al Golgotei şi manifestare sacramentală a acestuia ; în jertfa continuă dar nesângeroasă adusă Tatălui, într-un etern prezent care instituie şi dă valoare maximă oricărui moment istoric şi lumii în general atrasă tainic şi copleşită de viaţa dumnezeiască. Prin Euharistie ajungem la „statura bărbatului desăvârşit”(Efeseni 4, 13) , a omului în care sălăşluieşte Hristos prin Duhul, prezenţă plenară a Harului care decurge ontologic din natura umană a lui Hristos deplin pnevmatizată prin care toţi cei care participă la iubirea Sa, împărtăşindu-se de Trupul Său cel Sfânt, sunt la rândul lor înduhovniciţi şi hristifacaţi , participând şi dovedind o structură unitară a lumii, voită şi rânduită de Dumnezeu care voieşte „ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) – reieşind de aici caracterul soteriologic şi pnevmatic al Euharistiei. 
  
Omul este creat de Dumnezeu pentru a se bucura de viaţa comuniunii cu El, părăsind sinele său egoist şi îngust, deschizându-se tot mai mult iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, care îl ridică la lumină şi viaţă autentică. Împărtăşirea de Hristos euharistic este expresia culminantă a acestei relaţii mântuitoare. În acest context Sfântul Irineu afirmă că „potirul şi pâinea când primesc Cuvântul lui Dumnezeu şi devin Euharistie, adică Sângele şi Trupul lui Hristos..., sunt membre ale Trupului Lui din carnea Lui şi din oasele Lui” .  
  
Împărtăşirea cu Trupul lui Hristos cel mort şi înviat, înălţat de-a dreapta Tatălui în slavă şi deplin spiritualizat, face ca fiinţa noastră să devină tot mai receptivă faţă de adevărul dumnezeiesc, crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu, a raţiuniior lumii văzute tot mai mult în Duh, în iubire. Trupul şi sângele înviat şi îndumnezeit devin temei şi putere a îndumnezeirii noastre, hrană pentru viaţa de veci, anticipare a Învierii şi a vieţii plenar trăite în împărăţia lui Dumnezeu (Luca 22, 18), unde comuniunea Dumnezeu – om va fi direct deplină (I Corinteni 13, 12). Sfântul Irineu spune, referitor la acest aspect: „Cum pot să spună că trupul (carnea) va merge la corupţie şi nu are parte de viaţă atunci când el este nutrit cu Trupul şi Sângele Domnului... Pentru noi, modul nostru de a vedea realitatea spirituală, euharistică, constă în faptul că, după cum pâinea care vine din pământ după ce a primit invocarea lui Dumnezeu nu mai este pâine obişnuită ci Euharistie, constituită din două lucruri, unul pământesc şi celălalt ceresc, tot aşa trupurile noastre care participă la Euharistie nu mai sunt stricăcioase, pentru că au speranţa învierii” . 
  
Împărtăşirea cu Hristos în Euharistie este mântuirea noastră. Este mântuirea noastră fiindcă este hrana noastră sfântă care ne înnoieşte fiinţa prin sălăşluirea în ea a Cuvântului vieţii Cel Înviat şezând de-a dreapta Tatălui întru slavă şi oferindu-ni-Se cu fiecare săvârşire a Euharistiei, cu fiecare invitaţie spre a mânca Trupul Său şi pentru a bea Sângele Său (Matei 26, 26-28), şi de care Îl primim atunci când ne împărtăşim cu El, spre iertarea păcatelor, spre întărirea fiinţei noastre şi spre viaţa de veci. 
  
Astfel, pâinea şi vinul afierosite, sfinţite – Sfânta Împărtăşanie – prefigurează noua creaţie care continuă să facă parte şi care începe în această lume şi cu această „lume veche”, transbordată în Împărăţia lui Dumnezeu încă de aici şi de acum; care pregustă din viaţa veacului ce va veni, din noua stare antropologică şi cosmică copleşită şi unificată în Hristos şi deplin pnevmatizată . 
  
Îmbrăţişând factorii esenţiali ai existenţei, Dumnezeu şi om în dimensiunile eclesiologică şi cosmologică, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (I Corinteni 15, 28) iar omul să devină deplin umanizat prin îndumnezeirea Sa, Euharistia reprezintă „anticiparea scaramentală în ordinea istoriei, a identităţii radicale a lumii în ordinea Învierii. Euharistia face să apară pentru credinţa în semne ceea ce rămâne încă ascuns pentru experienţa umană în istorie, ea actualizând simbolic şi deci parţial şi tainic conţinutul ultim al învierii, adică faptul că lumea este făcută pentru a deveni ea însăşi, în mod real, Trupul lui Hristos” . 
  
Enunţând, în cele din urmă, câteva concluzii, vom afirma şi sublinia că viaţa în Hristos o dobândim prin Sfintele Taine, care îşi au baza în Taina originară sau Taina Tainelor care este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; dar recunoaştem cu toţii, că cea mai plină de mister dintre toate Tainele este Dumnezeu – Omul, Iisus Hristos şi după El este Euharistia şi Biserica. Prin Botez, Mirungere şi Euharistie ne încorporează în Sine în Trupul Său tainic – Biserica, ne ridică la comuniunea cu Sine aşezându-ne în intimitatea Sa, dăruindu-ne infinita şi nemărginita Sa bogăţie duhovnicească prin care putem să creştem neîncetat „până la măsura bărbatului desăvârşit, a vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). 
  
În fiecare Taină, Hristos ni se dăruieşte cu o lucrare a Sa, în Euharistie, însă, ni se dăruieşte cu Însuşi Trupul şi Sângele Său, deplin penetrate de Dhul Lui şi prin care ne spiritualizează şi pe noi, având acordul voinţei noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Hristos în noi, sau prin care suntem noi asimilaţi la umanitatea Sa preamărită prin Înviere şi Înălţare. Această extindere a lui Hristoos în noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite între ele prin acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, pline de Duhul Sfânt. Biserica care este astfel constituită ca o comunitate concretă, vizibilă, a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, are la rândul ei puterea sacramentală de a-L extinde mai departe pe Hristos în alţi oameni, prin organele alese şi sfinţite de Hristos Însuşi în ea şi pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfânt, adăugând Trupului Său noi mădulare. De asemenea, puterea sacramentală, sfinţită şi sfinţitoare a Bisericii izvorăşte tot prin puterea lui Hristos Cel sălăşluit în ea prin Duhul Sfânt. Euharistia şi Biserica sunt două realităţi nedespărţite, într-o continuă şi indisolubilă legătură, una implicând-o pe cealaltă, una fiind condiţie a celeilalte, iar în amândouă este prezent Acelaşi Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atrăgând toate mădularele şi membrele Sale spre înălţimea la care se află El. 
  
Aşadar, importanţa şi semnificaţia Euharistiei sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării , al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei - această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!.... 
  
Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Hristos Domnul şi prin Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit.  
  
Drd. Stelian Gomboş. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Valoarea duhovnicească a Sfintei Euharistii... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 343, Anul I, 09 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!