Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Aspiratii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 96 din 06 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre unitatea Bisericii în Duhul Sfintei Treimi şi în relaţie cu primatul papal
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cu ajutorul lui Dumnezeu, în rândurile de mai jos doresc să abordez o problemă de eclesiologie foarte actuală şi, totodată foarte importantă, care este, deseori, abordată în discuţiile teologilor ortodocşi şi romano-catolici la diferitele întâlniri cu caracter teologic - bisericesc sau în cadrul diverselor întâlniri ecumenice şi anume, aceea a Unităţii Bisericii în relaţie cu primatul papal. 
  
Cunoaştem cu toţii rolul, locul şi importanţa „Cetăţii Sfinte a Vaticanului” şi a „Sfântului Scaun” – care este un Stat al cărui conducător este „Sfântul Părinte – Papa Romei” şi de aceea este necesară o (re)actualizare a statutului „Suveranului Pontif” în relaţie cu reprezentanţii şi conducătorii celorlalte biserici, aceasta şi din cauza mediatizării foarte intensă a personalităţii şi a rolului chiar politic şi social al conducătorului Bisericii Catolice, fie el personajul de pie memorie Papa Ioan Paul al II – lea ori succesorul acestuia care este Papa Benedict al XVI – lea, ca să ne raportăm doar la ultimii doi. Dezideratul acesta urmăreşte nimic altceva decât clarificarea (pe cât este cu putinţă) şi înţelegerea rolulului său în istoria Bisericii şi a Creştinismului de-a lungul timpului şi, mai cu seamă în istoria contemporană căci, adeseori se crează unele confuzii pe fondul necunoaşterii, a ignoranţei multor persoane, mai ales dintre cele de rând, dar care, altminteri sunt, în cele mai multe situaţii, de bună credinţă, (şi) ca atare o desbatere pe această temă este întotdeauna binevenită.  
  
În Enciclica sa „Ut unum sint”, Papa Ioan Paul al II – lea invita „responsabilii bisericeşti şi teologii lor” să instaureze, împreună cu el, un „dialog frăţesc şi răbdător” cu privire la exerciţiul primatului în Biserică, „în care să ne ascultăm în afara polemicilor sterile, neavând în suflet decât voinţa lui Hristos pentru Biserica Sa”, asta în condiţiile în care relaţiile şi variatele întâlniri între Arhiepiscopul Romei şi diferiţi conducători ai Bisercii Ortodoxe, de pildă, s-au intensificat şi s-au multiplicat în ultima vreme. 
  
În timpul lecturării acestei Enciclice, mă gândeam că foarte curând Vaticanul va iniţia o serie de întâlniri între episcopi şi teologi ai celor trei mari confesiuni creştine, pentru a transpune, la modul cel mai punctual şi mai concret, acest demers al papei, al popularului papă. Dar ceva cât se poate de eficient şi de consistent nu s-a realizat până în ziua de astăzi; căci aici, în cadrul acestor întâlniri, trebuie analizat, îndeosebi, subiectul extrem de delicat şi de controversat al slujirii (ministeriului) papei în Biserică, conştienţi fiind că pentru dialogul ecumenic reprezintă, încă, „piatra de poticnire cea mai importantă şi cea mai disputată” – după cum mărturisea chiar şi Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. 
  
Suntem, în egală măsură, conştienţi că exerciţiul papalităţii, aşa după cum s-a dezvoltat la sfârşitul primului mileniu, şi mai ales în al doilea mileniu, a contribuit foarte mult la schisma dintre Orient şi Occident – care a debutat în anul 1054 şi s-a desăvârşit în 1204 în timpul cuceririi capitalei Imperiului Bizantin de către cruciaţi, iar în interiorul Occidentului a provocat o nouă ruptură, prin Reforma lui Luther din anul 1517, de asemenea şi Contra-Reforma a provocat, la rândul ei, o altă ruptură, de data aceasta în interiorul Ortodoxiei, prin uniatism, cu scopul atragerii ortodocşilor la obedienţa faţă de papalitate. 
  
Ca urmare, toate aceste rupturi au condus la refuzarea şi respingerea papalităţii în sine şi chiar au ajuns la denaturarea conştiinţei despre unitatea Bisericii, ca şi comuniune a Bisericilor locale ce au fost consolidate şi cristalizate în primul mileniu în jurul Romei – care „prezida în dragoste” – conform relatării Sfântului Ignatie al Antiohiei. În plus, Schisma, Reforma şi Uniatismul au generat lupte interne şi au provocat veritabile războaie religioase ale căror urmări şi consecinţe le trăim, din păcate, până astăzi. Memoria istorică se lasă cu greu vindecată. În special în Europa răsăriteană, unde prozelitismul agită din nou spiritele şi pune pe primul plan adversităţile mai vechi, care au rămas ca nişte cicatrice pe trupul Bisericii. 
  
În prima parte a acestui modest material aş dori să prezint viziunea ortodoxă asupra unităţii Bisericii, pentru a urma cu definirea locului episcopului Romei în eclesilogia ortodoxă, urmând a încheia cu creionarea câtorva concluzii. 
  
Referindu-ne la viziunea ortodoxă asupra unităţii Bisericii trebuie să remarcăm faptul că în profunzimea sa, Biserica este o taină care reflectă Taina Treimii Însăşi. De altfel, fiecare persoană umană, ca şi „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu, poartă în ea Taina Treimii - care este iubire, relaţie şi comuniune. De aceea Noul Testament descrie Biserica cu termeni ca „Trup al lui Hristos”, „Templu al Duhului Sfânt” şi „Casă a Tatălui”. 
  
Biserica este, înainte de toate, „Trupul lui Hristos” care, din punct de vedere potenţial şi virtual, îi include pe toţi oamenii pentru a face din ei „un singur om nou” şi pentru „a-i împăca cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce” (cf. Efeseni 2, 15-16). Din punct de vedere istoric, Biserica îi include şi îi uneşte pe toţi cei care cred în Hristos pentru a le comunica acestora Viaţa Sa care este Înviere, deci biruinţă asupra morţii. Aşadar, este „taina vieţii”, „loc al renaşterii” sau „Hristos cel întreg în capul şi trupul Său” – după cum spunea Fericitul Augustin. De fapt, Biserica se constituie în slujirea liturgică – „ministerul misterelor”, unde Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi interpretat dar şi consumat sub chipul pâinii şi a vinului devenite, prin rugăciunea comunităţii şi invocarea Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele Domnului. Euharistia ne încorporează în Hristos. „De vreme ce este o singură pâine, noi cei mulţi alcătuim un singur trup; pentru că toţi ne împărtăşim dintr-o singură pâine. Iar pâinea este Hristos” (I Corinteni 10, 17). 
  
Trup al lui Hristos, Biserica este în acelaşi timp „Templu al Duhului Sfânt”, deoarece această taină a lui Hristos este inseparabil legată de misterul Duhului. În experienţa Sa pământească, Hristos a fost în mod constant plin de „Duhul lui Dumnezeu”. El a împlinit şi a desăvârşit toate prin puterea Duhului, care constituia ungerea Sa mesianică. Duhul Sfânt este Cel care inaugurează, prin Pogorârea Sa în ziua Cincizecimii, prima comunitate creştină la Ierusalim şi sub inspiraţia Sa rostesc cuvânt de învăţătură Apostolii – Ucenicii fideli ai Mântuitorului. Ei săvârşesc şi desăvârşesc totul sub inspiraţia Duhului Sfânt: botează, dezleagă păcatele, instituie episcopi, preoţi şi diaconi prin punerea mâinilor în cadrul Hirotoniei, se roagă şi fac minuni. Totul se face în Duhul şi prin puterea Duhului. Iar Biserica este cu adevărat „Biserică a Duhului Sfânt”. 
  
Biserica este de asemenea „Casa Tatălui”. Ea participă, deci, la modul de existenţă a Sfintei Treimi. Tainic, Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, este dragoste şi libertate în Sfântul Duh. Viaţa divină, care vine de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, este comunicată oamenilor, chemându-i pe aceştia la o comuniune asemănătoare cu cea a Sfintei Treimi. Astfel în Hristos, prin suflarea şi focul Duhului Sfânt, există un singur Om într-o multitudine de persoane, după spusele teologului Olivier Clement. Când vorbeşte despre Taina Treimii, teologia ortodoxă este „personalistă” şi nu „esenţialistă” – tendinţă care a predominat în Apus. Pentru Părinţii Bisericii, unitatea divină nu trimite la esenţa divină, ci la Persoana Tatălui. „Există un singur Dumnezeu, pentru că există un singur Tată”, al Cărui „nume este superior celui de Dumnezeu” (Sf. Chiril al Alexandriei). De asemenea, Tatăl este singurul principiu al Treimii.  
  
În Biserica primară, principiul eclesiologic fundamental îl constituia unitatea Euharistiei în fiecare mare oraş al Imperiului Roman. Apostolii, în călătoriile lor misionare, şi-au pus mâinile asupra bătrânilor (prezbiterilor) numiţi curând „episcopi” adică „supraveghetori” şi „păzitori” ai comunităţii credincioşilor. Epistolele (scrisorile) pauline către Timotei şi Tit evidenţiază foarte clar relaţia dintre apostol şi episcop, pe de o parte, şi între episcop şi comunitate, pe de altă parte. Apostolul era un itinerant, un peregrin. Episcopul, în schimb, rămânea pe loc şi putea fi recunoscut ca interlocutor, responsabil avizat şi competent al Bisericii locale. În acest fel a luat naştere ceea ce numim noi „episcopatul monarhic” adică într-un oraş exista un singur episcop, care conducea o singură comunitate euharistică. Ansamblul format din episcop, adunarea preoţilor, a diaconilor şi a credincioşilor laici alcătuia Biserica locală; în acest sens, potrivit principiului concret al „teritorialităţii”, vorbim de Biserica Corintului sau al Efesului, de exemplu, cu alte cuvinte de Biserica lui Dumnezeu care este în Corint sau în Efes ori de Biserica lui Dumnezeu de la Ierusalim sau de la Roma. 
  
Toată viaţa sacramentală a Bisericii, adică viaţa însăşi a Trupului lui Hristos, este astfel, în unitatea pe care episcopul o asigură şi o atestă în permanenţă. Acesta este un adevăr de la origini până în prezent, la fel de veridic şi de actual. Episcopatul nu este el însuşi izvorul unităţii vieţii în Hristos. Izvorul este Tatăl ceresc, de la Care vine tot darul desăvârşit şi care comunică unitatea în Duhul Sfânt sau în „comuniunea Duhului Sfânt”, conform expresiei Sfântului Apostol Pavel. Dar El comunică acest har al unităţii în Trupul eclezial al Fiului Său, organizat în episcopii, în Biserici locale care se află în duhul frăţietăţii, al sinodalităţii şi, deci, al unitaţii. Pluralitatea episcopilor repartizaţi în mai multe oraşe nu contrazice faptul că Domnul nostru Iisus Hristos prezidează fiecare Euharistie, căci episcopii în slujirea lor nu sunt decât icoane ale Mântuitorului – Arhiereul cel Veşnic, prin excelenţă. 
  
Din aceste motive, Biserica locală, adică la început, biserica dintr-un oraş, apoi dioceza (eparhia), este toată Biserica, sau Biserica în totalitatea ei, adică Biserica „catolică”. Termenul „catolic” desemnează plenitudinea credinţei, a dogmei şi a vieţii în Hristos, plenitudinea Bisericii Sale şi a fiecărui creştin în parte. Fiecare comunitate şi fiecare membru al ei se află în această catolicitate atunci când participă la plenitudinea darurilor Tatălui oferite prin Duhul Sfânt comunităţii euharistice condusă de episcop: darul credinţei, darul vieţuirii potrivit poruncilor divine, darul rugăciunii, al dragostei frăţeşti, darul iubirii şi ajutorării săracilor apoi cel al unanimităţii eclesiale. Biserica catolică nu este suma ori totalul Bisericilor locale ci Ea este plenitudinea „Celui ce este totul în toţi” (Coloseni 3, 11). Iar episcopul legitim este martorul, garantul şi expresia acestei plenitudini, care este cea de la sfârşitul veacurilor, adică una eshatologică, când Hristos Domnul va fi totul în toţi. 
  
Unitatea Bisericii nu este contestată ori contrazisă de dezvoltările care au apărut de-a lungul timpului, în istorie. Acestea îşi au originea în structura politică a Imperiului Roman care a format Pentarhia – cu cele cinci Patriarhii unite între ele şi care sunt: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Existenţa mai multor dioceze nu împarte şi nu desparte Biserica deoarece fiecare dioceză (episcopie) cuprinde şi formează Biserica catolică (universală), cu condiţia ca episcopul ei să fie în deplină comuniune de credinţă şi sfinţenie cu ceilalţi episcopi. Pe de altă parte, când eparhiile dintr-un teritoriu mai mare se (re)grupează într-o formă de „primat între egali” – ca arhiepiscopie, mitropolie sau patriarhie, nu înseamnă că această alăturare a lor are drept scop formarea Bisericii cea Una. Departe de aceasta: Biserica Una există deja în plenitudine, cum am mai spus, în fiecare episcopie. Însă comuniunea sacramentală a episcopilor şi coordonarea lor sub forma unui „primat” exprimă natura specific divină a unităţii, după modelul Sfintei Treimi. Această viziune teologică a unităţii Bisericii unice în multiplicitatea locurilor şi-a găsit expresia istorică în canonul 34 apostolic. Această regulă a Bisericii vechi susţine ca episcopii fiecărei ţări să-şi aleagă un primat şi să nu facă nimic fără acesta, în afară de cele ce privesc propria sa dioceză; dar nici acesta nu trebuie să adopte hotărâri şi să ia decizii de unul singur fără consultarea celorlalţi – potrivit principiului sinodalităţii; aşa încât va fi reciprocittate şi unanimitate când „Dumnezeu va fi lăudat prin Domnul Hristos în Duhul Sfânt”. Colegialitatea şi frăţietatea episcopală nu cunoaşte nici subordonare, nici supraordonare sau adiţionare, precum nici confuzie. Şi acest lucru se aplică la toate nivelurile: mitropolitan, patriarhal sau universal. La fiecare nivel există un primat ca fiind „primus inter pares” pentru „a prezida în dragoste”. Episcopul – primat este cel care convoacă şi conduce sinoadele eposcopale (mitropolitane sau patriarhale) de sub jurisdicţia sa pentru a dezbate şi soluţiona problemele comune. Totuşi, el nu poate interveni arbitrar în nici o eparhie decât în caz de erezie. El are, de asemenea, iniţiativa şi dreptul de apel în cazul învinovăţirilor (verificate, probate şi confirmate) aduse unui episcop, pe care însă nu-l judecă doar el singur, ci sinodul. După Schismă, „primus inter pares” între patriarhii ortodocşi este Patriarhul de Constantinopol – Noua Romă (Instanbul) – care era al doilea scaun al Pentarhiei din vremea Bisericii nedespărţite, cea Una.  
  
Născută efectiv la Cincizecime, Biserica primeşte de la Tatăl în Duhul Sfânt, harul de a fi condusă de un singur Cap care este Hristos iar episcopul nu este altceva decât reprezentantul, mai mult, este icoana sacramentală a Domnului Iisus Hristos. În acest fel Hristos, „Cel Unul din Sfânta Treime”, deschide prin Trupul Său – care este Biserica – calea spre viaţa trinitară. El, Care nu este niciodată fără Tatăl şi Duhul; El, Cel ce, în planul iconomiei, este „născut din Duhul Sfânt”, comunică nu numai episcopului, ci şi fiecărui creştin botezat, harul vieţii trinitare, adică „consensuale”, aflându-se în comuniune cu toţi ceilalţi episcopi şi cu toţi ceilalţi membri ai Bisericii. Aceasta este taina euharistică ce ne introduce în viaţa nepieritoare a lui Dumnezeu.  
  
Vorbind, în cele ce urmează, de locul episcopului Romei în Biserică, din punctul de vedere al eclesiologiei ortodoxe, vom enunţa originalitatea teologiei ortodoxe care evidenţiază mai întâi faptul că ea nu confundă pe apostol cu episcopul, astfel încât distincţia între slujirea apostolică şi cea arhierească a fost făcută de la bun început. Este adevărat că Sfinţii Apostoli şi-au pus mâinile asupra celor botezaţi pe care i-au făcut „episcopi” sau „presbiteri”, adcică păstori ce aveau misiunea, în conformitate cu vârsta şi curăţia vieţii lor, de a veghea asupra poporului botezat pentru păstrarea adevăratei credinţe şi cultivarea modului corect şi autentic de vieţuire. Ei au dat episcopilor, cum am afirmat şi în rândurile anterioare, harul de „a prezida în dragoste” una sau alta dintre adunările locale, adică „municipale” fiindcă cetatea sau oraşul erau în antichitate referinţa politică şi administrativă a organizării teritoriale. Episcopul era legat în virtutea harului iar nu administrativ, de aşezarea respectivă – pe care o aborda ca fiind comunitatea liturgică şi locul, prin excelenţă, al desfăşurării activităţii sale pastoral-misionare. Apostolul, însă, avea o slujire pastorală particulară, caracterizată prin misiune şi călătorie sau plerinaj cu scop misionar, şi numai moartea era cea care reuşea să-l fixeze, din punct de vedere geografic, pe acesta. Cel mai celebru, prin călătoriile sale a fost, şi este, fără îndoială, Sfântul Apostol Pavel, dar la fel de importante sunt şi călătoriile curajoase, ce au dus la mucenicie şi martiriu, ale altor apostoli cum ar fi Sf. Ap. Toma – care a ajuns până în India, Sf. Ap. Andrei – care a ajuns până în teritoriile Dobrogei noastre şi apoi a fost răstignit pe o cruce în formă de X, ori Sf. Ap. Ioan – ce a murit în exil, în Insula Patmos din Grecia, fiind singurul care nu a murit de moarte martirică. În ceea ce-l priveşte pe Sf. Ap. Petru, acesta şi-a vărsat sângele mucenicesc în Cetatea „eternă” a Romei ca şi Sf. Ap. Pavel, dealtfel, încheindu-şi, în aceste condiţii, şi unul şi celălalt, peregrinările lor apostolice şi misionare, şi pe care-i sărbătorim, anual, la data de 29 Iunie – ei dorindu-se a fi o icoană şi un simbol al unităţii bisericeşti dintre Răsărit şi Apus. Dar Sfântul Petru nu a fost niciodată episcop la Roma, cum nu a fost episcop nici al Antiohiei sau al Ierusalimului. Potrivit listei episcopale consemnată şi transmisă de Sfântul Irineu de Lyon, primul episcop de Roma, instituit de Sfântul Apostol Petru, a fost Lin!...  
  
Din punctul de vedere al conştiinţei teologice ortodoxe, distincţia între cei doi apostoli ce s-au săvârşit din această viaţă în capitala Imperiului, şi episcopatul acestui oraş este cât se poate de evidentă şi de clară. Primatul Apostolului Petru în sinodul (colegiul) apostolic reise din însăşi textele scripturistice. Dacă facem o statistică, constatăm că numele acestui apostol apare de cele mai multe ori. El vorbeşte, de foarte multe ori, în numele celorlalţi ucenici ai Mântuitorului – Care îi răspunde adresându-se ca unui conducător al colegiului apostolic, cu alte cuvinte, ca şi cum el ar fi apostolul prin excelenţă sau purtătorul de cuvânt al acestora. Mai târziu, Petru ia cuvântul în ziua Cincizecimii şi vorbeşte în numele Bisericii. Tot el este cel care prezidează alegerea în apostolat al lui Matia sau cel care se ridică în Sinodul de la Ierusalim şi exprimă conştiinţa Bisericii abia născute, cu privire la rezolvarea problemei botezului celor proveniţi dintre păgâni. Primatul său, cu acest prilej, constă doar în faptul că el exprimă punctul de vedere al colegilor săi de apostolat şi al celorlalţi ucenici ai Domnului. Primatul Sfântului Petru constă, aşadar, în faptul că el exprimă credinţa Bisericii: Iisus este Fiul lui Dumnezeu (Matei 16, 16)! Dar Apostolul Petru mărturiseşte această credinţă eclesială în calitate de porta-voce a comunităţii, credinţă pe care, de fapt, o recunoaşte şi trebuie să o mărturisească orice creştin. Remarcăm faptul că primatul său este în cadrul colectivului apostolic, Hristos adresânduli-se la plural, ca şi cum aceşti ucenici ai Lui formau un ansamblu care avea harul apostolic. Ceea ce Hristos îi spune lui Petru le spune şi celor doisprezece la un loc: lui Petru îi spune că „ceea ce vei dezlega tu pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” iar întregului corp apostolic El îi spune: „Celor ce le veţi ierta păcatele, iertate vor fi”. Sfântul Apostol Petru are primatul doar în sensul că este purtător de cuvânt şi nici într-un caz pentru că ar poseda vreo putere asupra celorlalţi colegi şi fraţi ai săi. De fapt existau şi alte forme de primat: cel al Apostolului Ioan – referitor la vârsta şi statutul său în rândul celorlalţi apostoli, de exemplu, ori cel al femeilor mironosiţe, care sunt primele martore ale Învierii!... Putem cita, în egală măsură, numeroase cazuri în care Hristos face referire şi apel nu numai la Petru ci şi la grupul alcătuit din Petru, Iacob şi Ioan, Petru fiind doar citat primul. Nici un ortodox nu va nega existenţa unui primat al Apostolului Petru în cadrul sinodului apostolic; dar nici nu poate vedea aici o putere a acestui Sfânt al Bisericii asupra celorlaţi apostoli ai Eclesiei. Este vorba, aici, numai de o primaţie între egali, după chipul Sfintei Treimi, în care nu există subordonare!...  
  
Primatul episcopului Romei în cadrul colegiului apostolic universal nu este în conştiinţa teologică ortodoxă unul de felul „episcop al episcopilor” sau „episcop peste ceilalţi episcopi”. Tendinţa şi ispita de a face apel la episcopul Romei pentru rezolvarea problemelor pe care episcopul local nu le putea soluţiona de unul singur, caracterizează viaţa eclezială a comunităţilor preponderent occidentale ale primelor secole. Şi cu toate acestea, dincolo de unele abuzuri, faptul că episcopul cetăţii cu cea mai mare importanţă în Imperiu, în plus cetate a martirilor - episcopul Romei, şi-a dobândit o anumită autoritate (onorifică) în episcopatul universal este un fapt cât se poate de acceptabil. Această funcţie de reglementare şi de ierarhizare este, de altfel, necesară; ea se echilibrează şi se armonizează cu funţia conciliară căreia însă nu i se substituie. Tot aşa cum într-o Biserică autocefală, patriarhul prezidează şedinţele şi reuniunile sfintelor sinoade, neadoptând nici o hotârâre sau decizie fără sinod, la fel pe plan universal, un patriarh, adică tocmai cel al Romei, poate conduce sinodul patrarhilor şi al tuturor episcopilor. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum vreo subordonare a celorlalţi episcopi; nici nu antrenează în mod forţat dreptul de a numi episcopi locali, de pildă. Ne imaginăm un Sfânt Părinte la Roma ce se abţine de a se substitui altor episcopi, şi care se supune dimensiunii sinodale a Bisericii pe care o cârmuieşte. Tradiţia, care exprimă conştiinţa patristică a Bisericii, are pentru noi caracter normativ; chiar patriarhii sunt supuşi acesteia; nici un episcop, nici chiar cel al celui mai mare oraş nu are dreptul şi putere asupra ei.  
  
Ideea că episcopul Romei ar avea o harismă specială, superioară şi transmisibilă succesorilor săi în scaun, este greu de acceptat pentru Ortodoxie. Aceasta ar însemna că episcopatul roman este el însuşi o slujire specială, aparte şi atunci papalitatea ar fi o slujire distinctă şi diferită de episcopat. Viziunea ortodoxă a teologiei Bisericii este inspirată în principal de viziunea teologică a Sfintei Treimi. În mod cert, există un Tată ceresc de neînlocuit; dar există de asemenea un Fiu şi un Duh de neînlocuit. Fiecare dintre cele trei Persoane este Dumnezeu şi „posedă” divinitatea întreagă. La fel, fiecare episcop posedă plenitudinea arhieriei, aşa încât nu există diviziune între episcopi după cum nu există scindare în cadrul divinităţii. Dar, în cadrul sfatului trinitar, Cel ce este Tatăl Îşi asumă această funcţie şi responsabilitate, în frăţietate şi dragoste intra-trinitară. A fost, deseori, acreditată ideea de către ortodocşi că fiecare episcop, prezidând adunarea preoţilor, deţine această paternitate. Ar fi foarte interesant să ne închipuim cum ar arăta în plan universal funcţia unui primat între primaţi, care nu se amestecă niciodată în atribuţiile şi sarcinile colegilor săi. 
  
Aşadar, putem prelua exprimarea a numeroşi Părinţi care au acceptat primatul episcopului Romei în măsura în care acesta era, aşa cum a fost Sfântul Leon cel Mare, supraveghetorul şi împlinitorul tradiţiei apostolice. Atunci când „latinii spun că episcopul Romei este primul, nu trebuie să-i contrazicem” spunea Sfântul Simeon al Thessalonicului în sec. al XV – lea. „Aceasta nu poate dăuna Bisericii. Să ne arate numai că Episcopul Romei rămâne în credinţa lui Petru şi a succesorilor săi şi că posedă ceea ce vine de la Petru şi atunci va fi primul, capul şi conducătorul tuturor, pontiful suprem. Pentru că toate acestea au fost spuse despre patriarhii Romei în trecut, scaunul său este apostolic, şi pontiful care stă pe el, atâta timp cât profesează adevărata credinţă, este numit succesorul lui Petru” dar acest fapt, în nici într-un caz, nu trebuie să-l ducă pe Suveranul Pontif la revendicarea exagerată a infailibilităţii papale, care conduce la uz şi, mai ales, la abuz!... 
  
În încheiere, aş dori să creionez câteva concluzii, prin care am putea (re)valoriza următoarele puncte: 
  
- revenirea definitivă la mărturisirea trinitară compatibilă simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan; 
  
- definirea unităţii Bisericii şi a primatului în Biserică potrivit modelului cel mai reuşit - al Sfintei Treimi; 
  
- disocierea, detaşarea totală şi definitivă a slujirii episcopului Romei de funcţia de şef de stat; 
  
- reevaluarea şi revalorizarea dimensiunii ascetice a vieţii creştine; 
  
- eliberarea teologiei sacramentale de orice interepretare juridică şi administrativă după modelul puterii lumeşti, seculare; 
  
- reiterarea tradiţei liturgice a Sfinţilor Părinţia: practica liturgică actuală a Bisericii latine este mult prea distantă de propria sa tradiţie şi a pierdut foarte mult din substanţa şi conţinutul său mistic. 
  
Conştiinţa eclezială ortodoxă are convingerea că unitatea Bisericii există în comunitatea Bisericilor ortodoxe, şi poate fi luată drept model. Totodată, însă, trebuie să recunoaştem că exerciţiul primatului în Biserica Ortodoxă funcţionează în mod deficitar din cauza păcatului uman. De aceea noi ne rugăm din tot sufletul ca Dumnezeu să grăbească ziua şi ocazia în care „Suveranul Pontif” îşi va regăsi locul care a fost al lui în primul mileniu, adică acela de „primus inter pares” în ierarhia Bisericii. Căci atunci, într-adevăr, ortodocşii îl vor recunoaşte ca patriarh al Occidentului, lucru pe care-l dorim cu toţii, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”!... 
  
Drd. Stelian Gomboş.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre unitatea Bisericii în Duhul Sfintei Treimi şi în relaţie cu primatul papal / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 96, Anul I, 06 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!