Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre Teologie şi viaţă spirituală - partea I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Teologie şi Spiritualitate – în viziunea Sfinţilor Trei Ierarhi - Tradiţie, înnoire şi mărturisire contemporană 
  
Dacă este să abordăm, cât se poate de concis dar şi consistent, în acelaşi timp, diferite capitole şi subcapitole din lucrare, de fapt, cât mai multe posibil, că primul subcapitol al capitolului dedicat Spiritualităţii Evangheliei Sfântului Apostol Matei este intitulat: Spiritualitatea este experienţa prezenţei Dumnezeieşti, a harului Părintesc, în care creştinul serios şi profund se întreabă „Ce este spiritualitatea creştină ?” şi tot el răspunde cu ajutorul citatelor scripturistice şi patristice că „Ea este în mod fundamental „un sens al prezenţei dumnezeieşti”, „un sens al realităţii lui Dumnezeu”. Spiritualitatea creştină trebuie să facă „experienţa acestei prezenţe şi să trăiască în lumina ei” . 
  
Spiritualitatea creştină este fundamentată pe o experienţă sigură a „Harului Părintesc” al lui Dumnezeu, prin care este posibil să spunem, în răspuns, „Tatăl nostru” (Matei 6,9). „Tatăl slavei” este începutul fiecărui dar şi har al întregului spectru şi ciclu al Iconomiei Dumnezeieşti. El este începutul şi de la izvorăsc intenţia, voinţa şi primul impuls, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur . Acesta este Cel Care lucrează „totul în toate”(ICor.12,6) prin Fiul în sinergie cu Sfântul Duh.Viaţa creştină se trăieşte la un nivel duhovnicesc şi ontologic care este harismatic şi divino-uman, după modelul lui Iisus Hristos, Dumnezeu-omul . Cu Iisus Hristos se introduce o nouă realitate, adică o nouă creaţiei în Iisus Hristos. Desăvârşirea nu este etică, ci ontologică. Iisus Hristos nu este un prototip moral, ci Unul dumnezeiesc şi mântuitor.  
  
Întruparea lui Iisus Hristos reprezintă centrul dinamismului soteriologic al omului, iar principiul ontologic se reveleaza în viaţa în Iisus Hristos, cu Iisus Hristos. Conţinutul dinamismului soteriologic al omului coincide cu hristificarea lui ontologică, şi nu se reduce la simple imperative categoriale etice. Iisus Hristos nu este pentru om „un principiu exterior” de care omul atârnă arbitrar, relativ şi obiectiv, ci este în mod real şi adevărat Principiul lui ontologic. În conformitate cu dogma de la Calcedon, Hristos nu este un prototip etic, ci Adevărul fiinţial al Dumnezeirii Care Şi-a asumat natura omenească în întregime. Urmează abordarea subcapitolului despre Experienţa Harului Părintesc ce implică trăirea într-o relaţie duhovnicească căci “Spiritualitatea ca paternitate are mai multe dimensiuni . Întâi, acest termen exprimă „o credinţă în providenţa lui Dumnezeu” , care este Creator şi Proniator al lumii. Apoi, sensul lui Dumnezeu ca „Tată” exprimă o recunoaştere a autorităţii finale a lui Dumnezeu şi oportunitatea dependenţei umile faţă de El (Matei 4,1-11). Arătând loialitate faţă de voinţa lui Dumnezeu şi împlinind cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Îşi arată condiţia de Fiu al Tatălui ceresc. Rugăciunea Tatăl nostru, care corespunde acestei condiţii în mod complet, este rugăciunea lui Dumnezeu ca „Tată al nostru”, a cărui autoritate ultimă derivă din faptul că El domneşte „în cer”. În fine, experienţa lui Dumnezeu ca „Tată” implică conştiinţa trăirii într-o relaţie duhovnicească . Relaţia este a unei reciprocităţi profunde ce vine în fruntea doctrinei Sfântului Apostol Matei despre răsplată şi judecată. În termeni negativi, trăirea într-o relaţie spirituală implică respingerea unui comportament autonom şi determină, prin excelenţă, un comportament sub stăpânirea altuia decât Dumnezeu (4,10).  
  
Marea noutate a credinţei creştine este substituirea sensului de robie cu sensul înfiere. În loc să fim slujitori sau chiar robi ai lui Dumnezeu, am devenit copiii Lui , am dobândit „Duhul înfierii” . Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra realităţii darului înfierii dumnezeieşti (θείας υιοθεσίας) în Noul Testament. El vede acolo superioritatea faţă de umbra legăturii dumnezeieşti pe care o avea Vechiul Testament: „Aceea era o cinste nominală; dar aici se adaugă realitatea. La această temă, Dumnezeu adaugă: Am spus: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt. În această privinţă, Scriptura spune: ei s-au născut de la Dumnezeu. Cum şi în ce fel? Prin baia renaşterii şi prin reînnoirea Sfântului Duh. Aceia, după ce au primit numele de fii, aveau încă un duh de robie; pentru că rămânând sclavi, au fost onoraţi cu acest apelativ de fii. Dar noi, numai după ce am devenit liberi am primit această cinste, nu numai cu numele, ci şi în realitate. Pavel arată acest lucru spunânând: Nu aţi primit din nou un duh de robie pentru frică, ci aţi primit un duh de înfiere prin care strigăm: Avva! Tată! De fapt ne-am renăscut şi, am putea spune, am fost reînnoiţi: prin acest lucru am primit numele de fii” .  
  
Trebuie remarcat că această înfiere dumnezeiască aduce după sine o eliberare de păcat şi o adevărată libertate creştinului. Atâta timp cât această eliberare nu era îndeplinită şi desăvârşită, filiaţia dumnezeiască nu putea fi reală. Înfierea duhovnicească nu se poate realiza decât dacă este unită cu iertarea păcatelor, cu împăcarea, cu răscumpărarea, cu sfinţenia, cu mântuirea: aceste acte sunt condiţia preliminară a filiaţiei dumnezeieşti. „Cel care nu a obţinut toate aceste bunuri, nu-L poate numi Tată pe Dumnezeu” , pentru că „acolo unde se iartă păcatele există şi înfierea” . 
  
Aşa ajungem la deducţia că Spiritualitatea este mod de viaţă susţinut de Dumnezeu ce se aplică prezentului, aceasta fiind una dintre liniile directoare ale scrierii Sf. Ap. Matei, adică înţelegerea lui Iisus Hristos şi urmarea Lui. Pentru Matei „viaţa cu Dumnezeu şi în Dumnezeu este ceva iniţiat şi susţinut de Dumnezeu”. Mesajul pe care atât Iisus cât şi Ioan îl proclamă este al venirii „împărăţiei cerurilor”, care este o perifrază pentru venirea lui Dumnezeu. Există o puternică subliniere a rolului ascultării şi al lucrării binelui în spiritualitatea mateiană ; aceasta se produce în interiorul unei teologii narative care subliniază, întâi de toate, harul mântuitor al lui Dumnezeu. Nu este deloc o coincidenţă faptul că primul mare discurs public, Predica de pe Munte, începe prin pronunţarea ca fericiţi a acelora care au de oferit numai sărăcia lor spirituală (5,3). 
  
Dar Evanghelia Sfântului Apostol Matei este în acelaşi timp o chemare la răspuns faţă de harul dumnezeiesc revelat în şi prin Iisus Hristos. Acest răspuns este caracterizat pe multe căi : pocăinţă (3,2 ; 4,17), urmarea lui Iisus Hristos (4,18-22 ; 8,18-22 ; 16,24), devenind sărac cu duhul (5,3), alegând poarta cea strâmtă şi calea cea grea (7,13-14), împlinind voinţa Tatălui ceresc (7,21), etc. dacă am dori să analizăm fundamentul acestei mari abundenţe de termeni, concepte şi metafore, am putea să spunem că sublinierea priveşte, întâi de toate, natura spirituală a răspunsului , priveşte intrarea în „împărăţia cerească”. În al doilea rând, este subliniată natura personală a răspunsului şi, în al treilea rând, faptul că natura răspunsului este din toată inima, el trebuie făcut în mod desăvârşit. Cu Evanghelistul Matei este posibil a vorbi de Creştinism ca despre o cale : ca un mod de viaţă şi ca o împlinire, o desăvârşire a acestui mod de viaţă, aşa încât Spiritualitatea Predicii de pe Munte este o cale spre desăvârşire şi un mod de viaţă în interiorul pocăinţei, deoarece comunitatea mateiană are numai o „cale spre desăvârşire”. Drept urmare, nu toată lumea va atinge perfecţiunea în sensul cerut de poruncile Predicii de pe Munte. Nu oricine va deveni „ucenic” al lui Iisus, în sensul de a-şi vinde bunurile şi, întocmai ca Iisus, de a predica itinerant Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea în concordanţă cu Predica de pe Munte este prin urmare o „cale” spre desăvârşire şi „un mod de viaţă în interiorul pocăinţei”  
  
Se poate urma această cale cât de departe posibil. În ziua Judecăţii Fiului Omului , cuvintele Evangheliei vor arăta întocmai unde se află „dreptatea” minimă, acea dreptate care este absolut necesară pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ca să străbaţi această „cale”, Iisus te cheamă mai mult prin „îndemn” decât prin legi: „Eu însă vă spun vouă ... ”. Forţa acestei expresii este fără egal. Iisus pune cuvântul Lui „peste” cuvântul lui Dumnezeu de pe Sinai, împotriva Legii aşa cum fusese cunoscută prin Moise . 
  
De aceea, Sf. Ap. Matei este perfect convins că Iisus Hristos este ultimul şi imediatul arbitru pentru interpretarea voinţei lui Dumnezeu. El vorbeşte cu autoritate, nu asemeni cărturarilor (7,29). El este unicul Învăţător. Autoritatea lui Iisus, aşa cum o cunoaştem în Evanghelia Sfântului Apostol Matei, este clar o „autoritate suverană”. „Toată autoritatea în cer şi pe pământ Mi-a fost dată Mie” (Mt.28,18). Oscar Cullman consideră acest verset „cheia de trecere” a acestei Evanghelii .  
  
Spiritualitatea creştină se învaţă „prin asumarea poruncilor lui Iisus, şi făcându-le”. Felul formaţiei spirituale pe care Iisus îl cere presupune un „angajament sincer”. Aceasta este o calitate a angajamentului pe care Însuşi Iisus îl practică. Atunci când este ispitit, El citează din shēmá , marele îndemn din Torah de a lăuda şi a sluji numai lui Dumnezeu (Mt.4,10 ; cf.Deut.6,4). Alegerea pe care El o pune înaintea lor este o alegere între două căi incompatibile, care nu permit compromisul . Este o problemă a lui ori-ori : Dumnezeu sau mamona (Mt.6,24); poarta strâmtă şi calea grea sau poarta largă şi calea uşoară (7, 13-14); casa de pe stâncă sau casa de pe nisip (7,24-27); fiind cu Iisus sau împotriva Lui (12,30),etc.  
  
Un alt aspect al formării spirituale cerute de Iisus Hristos pune accentul pe interioritate şi pe ceea ce este ascuns, pe o redefinire a voinţei individuale, a emoţiilor, a afirmaţiilor şi a sentimentelor. Accentul pe interioritate, pe curăţia sufletească, nu era străin moralei iudaice. Atitudinea interioară a omului de acţiune spre faptele sale era cuprins în termenul kawwānāh. El este concentrarea minţii şi inimii în faptele rugăciunii (şi slujirii), astfel încât ele sunt o jertfă reală a sufletului şi nu doar o îndeplinire mecanică a ritului. Accentul pe interioritate ca un aspect fundamental al spiritualităţii ne arată că pentru Matei Apostolul şi Evanghelistul „ce este de o importanţă primară este dreapta motivaţie şi făptuirea morală”. Observaţiile rituale sunt în mod distinctiv de o importanţă secundară (23,23); apoi, accentul pe interioritate, pe curăţia sufletească şi pe conştiinţa curată este o cale a reafirmării elementului total cerut în învăţătura lui Iisus : „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt.5,48), care evocă textul din Deut.18,13. Desăvârşirea este ucenicia din toată inima, cu alte cuvinte Spiritualitatea este iubire şi marea poruncă - un alt aspect major revendicat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care constă deci în aceea că spiritualitatea este una dinamică, practică. Precumpănitor în acest context este accentul fără egal pus de Evanghelistul Matei pe porunca iubirii. Dacă cinci antinomii anulează lex talionis (sau legea reciprocităţii) (5,38-42), a şasea şi ultima antinomie porunceşte iubirea oamenilor (5,43-48). Matei descrie porunca iubirii ca „marea poruncă”, şi numai el descrie porunca de „a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, aducând iubirea aproapelui într-o foarte apropiată asociaţie cu iubirea lui Dumnezeu, ajungând la Spiritualitatea ca mod de viaţă propriu Împărăţiei eshatologice a lui Hristos. Fiindcă atunci când Domnul nostru Iisus Hristos cheamă persoane să-I urmeze, el le invită pe acele persoane „să intre şi să trăiască în sfera împărăţiei eshatologice a lui Dumnezeu” . În Vechiul Testament, când evreul îndeplinea zilnic ritualul rugăciunii personale (shēmá) , el „a luat asupra lui însuşi jugul împărăţiei”. Numele tehnic pentru întregul sistem al ascultării ce este întruchipat în Lege este cuvântul ebraic hālākhāh , care înseamnă literal „mers”: este un drum regesc, modul de „a umbla în calea cea înaltă a regelui” .  
  
Când evreul , în rugăciunile publice din sinagogă lua parte la recitirea Shēmei, aceasta era privită ca o „proclamare a împărăţiei lui Dumnezeu”. Cu atât mai mult acum, în sfera vie a împărăţiei lui Dumnezeu, în Persoana lui Iisus Hristos (5,20 ; 6,33) comportamentul trebuie să fie „al unui mod de viaţă propriu împărăţiei eshatologice a lui Hristos”. Ca atare, aceia care aud învăţătura lui Iisus Hristos devin discipolii Lui (4,18-220 şi „fii ai lui Dumnezeu”(5,9), ei cunosc deasemenea pe Dumnezeu ca Tată (5,45). De fapt, ei formează „o nouă familie” (12,48-50), descrisă ca o „frăţietate” a fiilor lui Dumnezeu şi ucenici ai lui Iisus, ceea ce este „Biserica” (16,18 ; 23,8 ; 28,10). Această dreptate superioară este „calitate, valoare axiologică a unei vieţi care este imperativă ucenicilor care formează Biserica”. Această dreptate superioară este „dreptatea făptuirii” (25), este ceva foarte practic, concret şi personal. Criteriul în a distinge dreptul de nedrept este dacă voinţa lui Dumnezeu a fost sau nu împlinită (13,36-43 ; 13,47-50 ; 25,31-46), dacă face roade. În concluzie, Spiritualitatea creştină este spiritualitatea Bisericii, de aceea, spiritualitatea Apostolului Matei este spiritualitatea poporului lui Dumnezeu înţeles ca „Biserică”. Dintre toţi cei patru Evanghelişti, numai Sf. Ap. Matei foloseşte termenul Ekklesia , şi aceasta arată cât de importantă e pentru el dimensiunea comunitară a spiritualităţii. Marele îndemn de la sfârşitul Evangheliei meteene este, în mod categoric, un mandat de a învăţa: „ ... mergând, învăţaţi toate neamurile ... ”, „ ... învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20). Evanghelia invită poporul să însoţească comunitatea celor ce urmează lui Iisus, celor ce pun învăţătura Lui în practică. În mod absolut cert, aici nu poate fi vorba de o formare pur individualizată. Sfântul Matei este orientat comunitar, în mod cât se poate de categoric . Şi într-adevăr, numai Evanghelia acestuia vorbeşte despre Ekklesia (kāhāl) (Matei 16, 18 ; 18, 17) şi Îl descrie pe Iisus Hristos ca fondator al ei. A te alătura chemării Lui înseamnă a te alătura comunităţii ucenicilor pe care El, în mod expres, a chemat-o, a gândit-o şi a autorizat-o – susţine cu tărie şi cu argumente bine fundamentate, autorul acestei cărţi.  
  
Sfântul Apostol Matei ocoleşte şi omite răspunsul tolerant, cu concluzie de aforism, a lui Marcu din 9, 38-40. Nimeni nu poate urma Mântuitorului decât devenind parte a comunităţii pe care El a pregătit-o, pentru a duce la bun sfârşit misiunea Lui în lume. „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12, 30). Această misiune a Bisericii de a duce la bun sfârşit planul lui Dumnezeu privind lumea, misiune asistată de prezenţa permanentă a lui Iisus Hristos (18,20), are un caracter moral, pastoral şi misionar . Pe de altă parte, aceasta înseamnă că misiunea lui Iisus cu Apostolii Lui dobândeşte un rol exemplar : ei au devenit modele demne de imitat pentru creştinii prezentului.  
  
Cu Sfântul Apostol Matei este posibil să vorbeşti despre Creştinătate ca mod de viaţă şi cale a responsabilităţii, şi aceasta arată centralitatea direcţiei sale morale. Nu că el ar fi legalist, aspru, sau realist. Ci preocuparea lui fundamentală este aceea de-a prezenta în toate aspectele o paternitate comprehensivă pentru viaţa creştină. Însă rămâne esenţial faptul că această paternitate este un „dar haric” al unui Domn generos şi iertător (Matei 7, 7-11; 19,31 şi urm.). Vorbind de Slava omenească şi cea care vine de la Dumnezeu, ne vom întreba şi noi „Unde sunt acum cei care se plimbau ţanţoşi prin agora, plini de orgoliu, însoţiţi de o suită numeroasă, acei oameni îmbrăcaţi cu haine de mătase, mirosind a parfum, hrănind paraziţi, ţintuiţi mereu la teatru, unde le este ostentaţia?” . Sfânta Scriptură a legat slava de valori creştine şi morale. Dumnezeu este singurul fundament adevărat al slavei (Ps.62). Deci slava este „deşartă” atunci când caută răsplata virtuţilor în viaţa oamenilor. Slava deşartă creşte o dată cu progresul virtuţilor, risipind valoarea lor .  
  
„Când dorim să ne concentrăm asupra operei unui autor, fie el romancier, teolog sau filozof, ar fi bine să discernem ideile la care revine cu plăcere. Această metodă de abordare nu este numai un procedeu obişnuit, ci se sprijină pe un simplu fapt psihologic: întotdeauna avem un număr redus de intuiţii la care revenim fără oprire şi care le permit celorlalţi să ne cunoască gândirea. Studiul Părinţilor nu scapă de această lege; astfel se dovedeşte a fi necesară descoperirea marilor articulaţii ale operei pentru a putea realiza ce au ei mai interesant să ne transmită. Această muncă de analiză, întotdeauna necesară, pare să impună mai mult încă atunci când abordăm un autor ca şi Sfântul Ioan Hrisostom” .  
  
Într-adevăr, oricine încearcă să ia cunoştinţă de scrierile Sfântului Ioan se găseşte foarte repede descumpănit: de unde să înceapă? Ce metodă să folosească ? Care idei să fie delimitate de preferinţă? În fine, cum să nu te îneci în această vastă creaţie inspirată de Duhul? În faţa acestei dificultăţi, complexităţii şi uneori neputinţe trebuie să subliniem faptul că cunoaşterea ideilor cheie ale lui Ioan Gură de Aur ar fi foarte utilă pentru ghidarea lecturii sale. Din păcate, dacă posedăm nenumărate monografii, şi acele apusene şi incorecte nu de puţine ori, despre Sfântul Ioan, nu acelaşi lucru se poate spune despre studiile dogmatice şi spirituale asupra marilor teme ale operei sale care sunt încă mult prea puţine. Fără a –mi propune şi fără a avea pretenţia de a face aici inventarul acestor învăţături sale teologice, am dori să ne aplecăm asupra uneia dintre ele: slava deşartă . 
  
„Slava deşartă şi nesăbuinţa sunt alte forme de beţie, şi încă mai groaznice decât beţia. Căci cel care este prins în aceste patimi îţi pierde, ca să spunem aşa, până şi luciditatea percepţiilor, şi nu este nici el mai puţin marcat decât nebunii: în fiecare zi este devorat de aceste patimi fără să-şi dea seama, până când, adâncit în străfundurile patimi, se îneacă în rele incurabile” . Referindu-ne, în cele ce urmează, la Slava deşartă ca „patimă tiranică”, şi la faptul că „nimic nu predispune la dragostea de bogăţii ca şi slava”, vom preciza faptul că pentru a rămâne în limitele subiectului, nu vom aborda în mod direct celelalte patimi pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le denunţă in mod special, ca şi mânia, desfrâul şi iubirea de bogăţii. Cu toate acestea, este necesar să începem cu un mic studiu comparativ între aceste patimi şi slava deşartă pentru a reliefa mai bine locul pe care Sfântul Ioan i-l atribuie. Mai multe texte o aşează fără nicio nuanţare deasupra altora. Slava deşartă este cea mai tiranică patimă , mai vătămătoare decât lăcomia , iar tirania pe care o impune este cel mai dificil rău de depăşit .  
  
Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă de ce Iisus Hristos nu vorbeşte decât despre grija lumii şi despre seducţia bogăţiei (Mat. 13, 22). „Vorbind despre grija lumii şi despre seducţia bogăţiei, Iisus Hristos a instaurat principiul. Slava deşartă şi toate celelalte patimi provin din această lume şi din seducţia bogăţiei, la fel ca şi plăcerea, gelozia, lăcomia, slava deşartă, şi câte alte lucruri asemănătoare!” Enunţând Slava deşartă ca „patimă cuprinzătoare”, ori ca „mama tuturor relelor”, „câtă deşertăciune!”, „oh! lacrimi amare” trebuie să ne străduim spre a ne face o idee mai clară despre această importanţă prin prezentarea câtorva pasaje în ordine cronologică. În tratatul împotriva detractorilor vieţii monastice (compus în 372-374), Ioan se opreşte asupra pericolului homosexualităţii care ameninţă tinerii din Antiohia, şi denunţă acest viciu într-o pagină foarte dură, de altfel unică printre toate scrierile sale . Ioan Gură de Aur estimează totodată că unii se vor putea ţine departe de aceste dezordini, dar nu întrevede, în schimb, nicio posibilitate de a rezista în faţa seducţiei bogăţiilor şi a slavei deşarte . Aproximativ în aceeaşi epocă, în timpul primilor doi ani ai vieţii sale monastice, îi scrie fratelui său Demetrie: „Nu numai că îi permitem slavei deşarte să îşi manifeste tirania asupra rugăciunilor noastre, a postitului nostru sau a milosteniilor noastre, ci ne supunem puterii ei în toate acţiunile noastre. Încă mai mult, ne supunem noi înşine nebuniei acestei sclave! Dar nu insist, pentru că este evident pentru toţi” . 
  
Cincisprezece ani mai târziu, după ce devenise deja un predicator faimos la Antiohia, Ioan Hrisostom afirma: „Slava deşartă este o patimă îngrozitoare şi cu multe capete. Din cauza ei, unii îndrăgesc autoritatea, alţii bogăţiile, alţii puterea. Ea ajunge să se infiltreze până şi în pomană, post, rugăciuni, învăţătură; numeroase sunt capetele acestei bestii feroce! Faptul că primii mai sus-menţionaţi încearcă să caute slava în acest fel nu surprinde pe nimeni, dar ceea ce ni se pare ciudat şi umple de lacrimi este căutarea de slavă în post şi în rugăciune. În loc să ne cantonăm de aceste acuzaţii, mai bine să mergem mai departe şi să vedem cum se poate scăpa de slava deşartă. Împotriva cui trebuie să ne pregătim lupta? Împotriva celor care îşi trag deşertăciunea din bogăţii sau îmbrăcăminte? Din porunci, învăţătură sau artă? Din corp, din frumuseţe, din aspectul exterior? Din cruzime sau din filantropie şi pomană? Din răutate, moarte, sau după-moarte? Pentru că această patimă, după cum am mai spus, posedă o serie de tentacule, prelungindu-se dincolo de viaţa noastră” . 
  
Aversiunea lui Ioan Gură de Aur împotriva slavei deşarte pare să se fi manifestat încă cu mai multă putere în timpul anilor de episcopat. Nectaire, predecesorul său pe scaunul din Constantinopol, era demult obişnuit cu luxul capitalei şi se simţea în largul lui în fasturile curţii imperiale. Dar Ioan înţelegea să rămână fidel idealului de viaţă ascetică şi vocaţiei de a fi episcop. Sfântul Ioan Gură de Aur nu se mulţumeşte totuşi să denunţe slava deşartă sub aceste manifestări grosolane, ci o depistează sub o formă mai subtilă: creştinii se mărturisesc ca păcătoşi, dar astfel de mărturisiri sunt foarte nesincere: „Tu, care te vorbeşti de rău până la exagerare, dacă nu auzi din gura altora complimentele care se fac oamenilor de bine, te superi. Vezi că te amuzi atunci când nu ai motive să te amuzi. Ei da, refuzăm laudele în dorinţa de a obţine alte laude, pentru ca să primim mai multe complimente, pentru ca să fim admiraţi mai mult. Astfel, atunci când nu acceptăm complimentele este pentru a sublinia că nu o facem. Toate acestea sunt pentru slavă, nu pentru adevăr. Atunci, totul este zadarnic, nu există scăpare. De aceea vă îndemn să vă depărtaţi de mama tuturor relelor, slava deşartă, şi să căutaţi ceea ce îi place lui Dumnezeu, pentru ca să intraţi în posesia fericită a binefacerilor viitoare, să ajungeţi la Iisus Hristos, Domnul nostru” . Cât priveşte Slava deşartă ca obstacol în relaţiile frăţeşti, vom susţine cu tărie că „Biserica nu este nici un butic în care se topeşte aur, nici un atelier de făurit monezi, ci o adunare de îngeri!...Dumnezeu nu are nevoie de calicii de aur, ci de suflete de aur!” 
  
Mai departe vom sublinia că după ce am văzut locul central ocupat de slava deşartă, este bine să cercetăm explicaţiile acestui fapt. Se pare că Ioan Gură de Aur s-a arătat întotdeauna sensibil la influenţa funestă jucată de această patimă în relaţiile umane: „nimic nu se opune atât de mult milosteniei fraterne decât orgoliul” . Căutarea slavei deşarte ne ridică împotriva aproapelui nostru , provoacă ruperea prieteniilor şi ne închide inima în faţa nenorocirilor săracilor lângă care trăim ş pe care-i privim cu dispreţ: „Ce iertare merită acei negândiţi care se îmbracă cu multă moliciune şi a căror preocupare majoră este să se acopere cu fire produse din viermi de mătase! A fi copleşiţi de confuzie, a se teme şi a se cutremura: acestea ar trebui să fie sentimentele oricărui om care se acoperă astfel, fără a avea nicio necesitate sau nevoie care să-l constrângă. Moliciunea şi slava deşartă sunt cele care comandă această atitudine: vrem să ne facem admiraţi de cei care trec prin spaţiile publice. Dar cel care are aceeaşi natură ca si voi nu are nici măcar o haină cu care să-şi acopere umerii” . 
  
Astfel slava deşartă dezvoltă reacţii de avariţie, dar se poate întâmpla şi ca ea să dezlege pungile, fără ca săracii să profite câtuşi de puţin. Iată un astfel de text sugestiv, care poate că nu şi-a pierdut întreaga valoare de actualitate: „Biserica nu este nici un butic în care se topeşte aur, nici un atelier de făurit monezi, ci o adunare de îngeri! Vreţi să onoraţi trupul lui Iisus Hristos? Nu-l dispreţuiţi când este gol. Nu-i arătaţi onoarea, oferindu-i numai veşminte de mătase, şi mai mult, nu-l dispreţuiţi în afara bisericii când este pătruns de frig din cauza goliciunii. Cel care a spus: „Iată trupul meu” şi care ne garantează această realitate prin cuvântul său, a mai spus: „M-aţi văzut suferind de foame şi nu mi-aţi dat să mănânc”, şi „Ceea ce i-aţi refuzat unuia dintre săraci, mi-aţi refuzat de fapt mie”... Să învăţăm deci să filozofăm şi să-L onorăm pe Hristos în modul în care El vrea. Când vrem să onorăm pe cineva, cea mai plăcută onoare pe care i-o putem aduce este cea pe care acea persoană şi-o doreşte, nu pe cea care ne-o dorim noi... Cinstiţi-L cu acea onoare pe care El Însuşi a propovăduit-o, cheltuind averile pentru a-i ajuta pe săraci. Dumnezeu nu are nevoie de calicii de aur, ci de suflete de aur! Prin aceste cuvinte, nu vă interzic să aduceţi ofrande bisericii, dar consider că pomana trebuie să le însoţească şi să le preceadă. Dacă Dumnezeu acceptă ofrandele, El primeşte cu mai multă plăcere pomana. Ofrandele aduse bisericii nu sunt de folos decât donatorului, dar ceilalţi au de câştigat încă mai mult de la cei care le primesc. În cazul celor dintâi, căutarea onororilor poate să fie un pretext al cadoului, iar pe de altă parte, totul este filantropie şi pomană. La ce folos să ai o masă plină de cupe de aur în cinstea lui Hristos când El moare de foame? Ajutaţi-l mai întâi în sărăcia Lui şi abia apoi împodobiţi-vă masa cu ce vă va rămâne. Îi veţi dărui o cupă de aur, dar nu-I veţi da nici măcar o cupă de apă rece! Îi pregătiţi masa cu stofe cusute cu aur, dar nu Îi oferiţi cu ce să se îmbrace. Ce avantaje obţineţi? Spuneţi-mi: dacă văzând un nefericit care nu are suficientă mâncare, în loc să-i potoliţi foamea, v-aţi mulţumi să-i daţi o masă de argint, acest om ar putea să vă fie recunoscător? Nu ar fi mai degrabă indignat? La vederea unei persoane acoperite cu zdrenţe şi tremurând de frig, i-aţi oferi în loc de o haină o coloană de aur, spunându-i că dorinţa voastră este să-l cinstiţi astfel. Nu ar spune că vă bateţi joc de ea şi că o copleşiţi cu cel mai grave injurii? Gândiţi-vă că e la fel şi pentru Iisus Hristos. Când Îl vedeţi rătăcind, străin, fără adăpost, refuzaţi să-i oferiţi ospitalitate, dar în schimb îi decoraţi pavajul (casei Lui), pereţii, vârful coloanelor; atârnaţi lanţuri de aur pe lămpi, dar nu vreţi să mergeţi să-L vizitaţi în închisoarea în care este înlănţuit. Vă repet încă o dată: dacă vorbesc astfel, nu este pentru a vă interzice să-L cinstiţi la biserică, ci să-L şi ajutaţi în acelaşi timp, sau chiar dinainte... În timp ce-L cinstiţi în casa lui Dumnezeu, nu-l dispreţuiţi pe fratele vostru copleşit: acest templu este mai important decât oricare altul! ” 
  
„Iată ultima dintre cruzimi: să cauţi să străluceşti atunci când altul moare de foame!” Astfel de îndemnuri nu rămâneau vorbe în vânt, pentru că mulţi creştini îşi onorau cu plăcere datoria de a da pomană . Acest act material nu este în mod necesar un act de milostenie, pentru că de multe ori ajunge să fie inspirat de dorinţa de a se face remarcat, şi acest pericol este cu atât mai mare cu cât nu poate să treacă neobservat atunci când se ajută săracii . Comentând cuvântul Domnului Iisus Hristos: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Matei 6, 2), Sfântul Ioan Hrisostom denunţă această tentaţie: „Pe bună dreptate îi numeşte făţarnici; nu era decât o mască a milosteniei, pentru că în adâncul inimii, nu se găsea decât duritate şi inumanitate. Ei nu făceau milostenie datorită aproapelui, ci pentru slava pe care o obţineau datorită ei. Iată ultima dintre cruzimi: să cauţi să străluceşti atunci când altul moare de foame!”  
  
Sfântul Ioan adresează aceleaşi reproşuri ascultătorilor săi: „Vreţi să reducem atacul împotriva celora care caută slava deşartă în practica milosteniei? Din partea mea, se poate consimţi cu uşurinţă: iubesc enorm acest gest şi sufăr atunci când îl văd mânjit de slava deşartă care, la fel ca o doică semănând corupţia, îi pune obstacole în cale fetei cu sânge regal. ”  
  
Dorinţa de a fi văzut este un rău în orice circumstanţe, dar mai ales atunci când aduce pomană. În cazul acesta este vorba de o cruzime extremă: ne apropiem plini de strălucire de nefericirea semenului nostru, aproape că îl insultăm în mijlocul nenorocirii sale : „Trebuie să fugim oriunde de slava deşartă, mai ales în milostenie. Dar nu s-ar mai putea vorbi de milostenie dacă gestul nostru ar fi viciat de această boală, ci ar fi ostentaţie şi cruzime. De altfel, tu nu acţionezi din compasiune ci pentru a arăta, nu numai că nu faci milostenie, ci mai mult, îţi insulţi aproapele, ci îl jigneşti grav!”  
  
Constatând că Sfântul Ioan Hrisostom nu încetează să-i pună în gardă pe creştini de fiecare dată când fac milostenie, s-a put scrie: „Revine atât de des la acest pericol încât se poate recunoaşte una dintre slăbiciunile cele mai frecvente ale bogătaşilor acelei epoci” . În această privinţă, nu e dezinteresată constatarea că însăşi diaconiţa Olimpiada a recunoscut că a cedat acestei ispite: „I-am cerut de mult timp lui Dumnezeu să fiu păzită de slava deşartă care atrage practica milosteniei” .  
  
Pentru că este dificil să scăpăm de slava deşartă manifestată în milostenie, unii îşi spuneau că trebuie să încetăm să-i ajutăm pe nevoiaşi! Dar Sfântul Ioan dezvăluie cu fineţe motivul subadiacent al acestei decizii: pretindeţi că vă depărtaţi de această patimă, dar oare nu este din frica de a pierde faţa care vă însufleţeşte? Ce ruşine pentru voi, dacă aţi fi surprinşi vorbind cu săracii!  
  
Aşadar, „Dacă eşti ales (în preoţie) ... arată peste tot nobleţea sentimentelor tale”, pentru că slava deşartă nu viciază numai relaţiile prin folosirea greşită a bogăţiilor, iar Ioan se ridică cu vehemenţă împotriva fecioarelor consacrate care se amuză prin a atrage bărbaţii dedicaţi ca şi ele Domnului: „Vă jucaţi din vanitate cu sufletul aproapelui şi vă găsiţi plăcerea personală în moartea celorlalţi” . 
  
În “Tratatul despre preoţie”, observă că slava deşartă este cel mai grav obstacol pe care un preot îl poate întâlni şi enumeră totodată „monştrii” care acompaniază această patimă: „Le cunoşti numele: mânie, descurajare, râvnă, dispute, calomnii, minciuni, decepţii, ipocrizii, comploturi, duşmănie negândită... adulări servile, complezenţe interesate, dispreţ pentru săraci, josnicii faţă de bogaţi”  
  
Despre slava deşartă în viaţa necreştinilor şi „Cum creştinismul îşi reclamă dreptatea în dogmă şi într-o viaţă sfântă, ei se tem, spune Hristos, de a se converti la noi, pentru că nu vor să arate lumii o viaţă dreaptă...” Vom afirma că într-o operă în care milostenia faţă de aproape ocupă un rol principal, frecventa denunţare a slavei deşarte ca obstacol în relaţiile fraterne constituie un argument greu pentru a demonstra importanţa pe care această patimă o are la Sfântul Ioan Hrisostom. „Totodată, să recunoaştem că a condamna slava deşartă din acest punct de vedere, nu este deloc original: oamenii spirituali ai tuturor timpurilor (împreună cu cei de bun simţ) sunt de acord să vadă în dorinţa de a sclipi în ochii celorlalţi un obstacol grav pentru orice întâlnire cu adevărat omenească. Astfel învăţătura pe care o putem trage de la Ioan, în această privinţă, are un interes real ca mărturie, dar nu ar putea pretinde să aducă o notă într-adevăr nouă. La el, dimpotrivă, apare un aspect mai personal, dacă ţinem cont de locul pe care îl ocupă slava deşartă în polemica sa împotriva necreştinilor” . Vom utiliza cu precădere un pasaj lung şi foarte revelator pentru concepţia lui Ioan Hrisostomul. Se ştie că el stabileşte o relaţie strânsă între viaţa morală şi credinţă: „Ce înseamnă mâncarea pentru trupul nostru: iată maniera noastră de a trăi pentru credinţa noastră: trupul nostru nu poate subzista fără mâncare, iar credinţa fără fapte bune” .  
  
Această relaţie care îi preocupă în primul rând pe creştini, se răsfrânge şi asupra necreştinilor în asemenea măsură încât concepţia Sfântului Ioan se poate rezuma astfel: dacă un om nu crede în Iisus Hristos, este datorită faptului că viaţa lui morală nu este bună şi nici nu îşi doreşte să o îmbunătăţească. În plus, nu este de conceput ca un necreştin să ducă o viaţă virtuoasă. Dar mai bine să îi lăsăm cuvântul lui Ioan, care comentează un pasaj al celei de-a patra Evanghelii (Ioan3, 19): „Cel care, în absenţa Luminii, ar rămâne în întuneric, ar avea şanse să fie iertat. Dar atunci când ea a apărut, a rămâne în întuneric ar fi dovada clară a unei voinţe perverse şi certăreţe... El, singurul motiv al Venirii Lui, a fost să şteargă păcatele noastre trecute, de a ne păstra pentru viitor. Dar există şi oameni care sunt lipsiţi într-adevăr de curaj sau forţă în faţa muncilor virtuţii şi care până la ultima suflare ţin să rămână scufundaţi în perversitate, fără a se îndepărta niciodată de ea; pe aceştia îi atacă Iisus Hristos aici. Cum creştinismul îşi reclamă dreptatea în dogmă şi într-o viaţă sfântă, ei se tem, spune Hristos, de a se converti la noi, pentru că nu vor să arate lumii o viaţă dreaptă... Se întâmplă azi să auzim mulţi greci spunând că nu vor să acceadă la credinţa noastră pentru că nu pot renunţa la beţie, la necurăţie şi la alte lucruri de acest gen... El spune că Lumina a venit în lume: au căutat-o? Au lucrat? Au trudit ca să o găsească? Lumina în persoană a venit la ei, şi nici aşa nu s-au grăbit... Arătaţi-mi pe unul care să se fi debarasat de toate patimile, liber de orice defect şi care să fi rămas printre greci: nu veţi găsi nici unul!”  
  
Gândindu-ne la „Biruinţa care este câştigul nu a celora care vorbesc, ci acelora care făptuiesc”, ne vom întreba: ce anume să credem de această poziţie? Nu este oare mai mult decât o soluţie simplistă din partea acestui sfânt cultivat? „Într-adevăr, zelul său de a apăra Biserica este lăudabil, însă nu se sprijină oare pe o preconcepţie, disimulând de exemplu că ignoră frecventele avertizări făcute de păgâni împotriva slavei deşarte? Să nu-l cităm decât pe Marc-Aureliu pe care Ioan trebuie să-l fi cunoscut din antologii” . Împăratul stoic mărturiseşte că a moştenit de la tatăl său adoptiv o detaşare de orice vanitate pentru pretinsele onoruri şi ne sfătuieşte: „Te-ai lăsa antrenat de dorinţa de slavă? Gândeşte-te la rapiditatea cu care toţi sunt uitaţi, la abisul timpului infinit dintr-unul şi din celălalt sens, la vidul cuvintelor răsunătoare, la umoarea schimbătoare şi indecisă a celor care par să te laude, la îngustimea locului în care acea slavă se limitează” . Şi s-ar mai putea cita şi alte texte . 
  
Cunoscând această literatură, Sfântul Ioan Gură de Aur, după cum s-a constat, nu se lasă câtuşi de puţin impresionat, pentru că are grijă să deosebească „filozofii” în cuvinte de cei care trec la fapte . Astfel el se preface că îl întreabă pe Sfântul Pavel de ce nu a vrut să cunoască textele necreştinilor. Iată răspunsul pe care i-l împrumută Apostolului: „Nu mă preocupă cuvintele, pentru că noi trebuie să trecem la fapte. În luptă, succesul le revine nu celor care vorbesc mult, ci celor care depun o muncă mai îndelungată. Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţă: biruinţa este câştigul nu a celora care vorbesc, ci acelora care făptuiesc” . 
  
Având în mintea noastră ideea slavei adevărate, vom remarca adevărul că deşertarea a slavei lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor este o idee destul de des întâlnită la Sfântul Ioan. „Dumnezeu se preocupă mai puţin de slava sa decât de mântuirea noastră” . Există aici un singur mod de a prezenta lucrurile. În realitate, Dumnezeu nu poate să mai renunţe nici Slava Sa, aşa cum nu poate renunţa nici la esenţa Sa şi cum aceasta este principiul existent în toate, slava este sfârşitul cel din urmă al tuturor lucrurilor. Dar iată exact cum Sfântul Ioan descrie acest fapt: „Oare mântuirea noastră nu este legată foarte îndeaproape de slava Sa pentru că mântuirea noastră Îl slăveşte ? Iar mântuirea noastră Îl slăveşte pentru că mântuirea noastră este cel mai mare dar al său, darul lui Dumnezeu Însuşi. Acest dar al lui Dumnezeu pentru oameni, în toate momentele vieţii lor, duce la slava lui Dumnezeu, căci „a face în continuu bine înseamnă a-i aduce slavă lui Dumnezeu” . Această slavă va izbucni mai ales în ziua judecăţi universale: „în care cei aleşi, intrând în posesia bunurilor lui Dumnezeu, vor constitui slava Sa. Slava binelui desăvârşit constă în a se putea împărtăşi şi a se comunica” .  
  
Totodată recunoaştem realitatea că „Nu este cu putinţă ... ca cel căruia îi place slava să ducă o viaţă de răstignire”, aşa încât Sfântul Ioan Gură de Aur denunţă în slava deşartă sursa conflictelor în relaţiile dintre oameni şi cauza profundă a împietririi inimii vizavi de Evanghelie. Textele prezentate până aici ar lăsa cu uşurinţă impresia că Sfântul Ioan „ face morală”, dar o morală a vieţii în Iisus Hristos. De aceea ar fi o greşeală gravă să izolăm această morală de spiritul care o animă. Pentru a nu efectua această sciziune străină operei şi gândirii hrisostomice să ne amintim că „este o obişnuinţă a lui Ioan Hrisostom să nu trateze un subiect în ansamblul lui” . Remarca este bine gândită şi ne invită să ne lărgim analiza consultând şi alte texte care nu dezbat numai slava deşartă, ci şi subliniază tensiunea care există între această patimă şi slava autentică.  
  
Am vorbit mai sus despre aceste pasaje numeroase; iată traducerea unuia dintre aceste texte: „Ce rău mai mare decât dragostea pentru locurile de cinste! A dat naştere unor erezii, a consolidat sacrilegiul necredincioşilor. Dumnezeu a dorit ca perfecţiunile sale care sunt invizibile, să fie continuate prin crearea acestei lumi. Dar aceşti oameni nu ţin cont de aceasta şi, dispreţuind urmarea acestei învăţături, îşi croiesc un alt drum: iată de ce ei se depărtează de calea cea dreaptă. De aceea evreii nu au crezut. Răpindu-şi slava unii altora, eu nu căutau slava care vine de la Dumnezeu. Cât despre noi, dragii mei, să fugim de această boală cu cât mai mare grabă! Dacă am înfăptuit nenumărate fapte bune, toate acele acte de valoare ar putea să fie distruse de murdăria slavei deşarte. Să ne dorim astfel de laude? Să căutăm atunci laudele pe lângă Dumnezeu. Lauda care vine de la oameni, oricare ar fi ea, dispare încă de la apariţia ei. Să presupunem că nu, că nu aduce niciun folos, şi că provine dintr-o judecată coruptă. Ce este deci remarcabil, de fapt, în această slavă este faptul că vine de la oameni şi că de ea se bucură deopotrivă tineri dansatori, femei corupte, avari şi înrăiţi de câştiguri. Dar cel care face obiectul admiraţiei dumnezeieşti, nu o împarte cu aceşti oameni, ci cu acei sfinţi slăviţi, vreau să spun cu Profeţii, Apostolii, cei care fac dovada unei vieţi îngereşti. Dacă vrem să atragem mulţimea şi admiraţia lor, să examinăm mai de aproape această dorinţă şi vom constata că nu reprezintă nicio valoare. Pe scurt, dacă ţie îţi place mulţimea, atrage populaţia îngerilor, fă-te de temut pentru demoni, nu face prea mare caz de lucrurile omeneşti. Dimpotrivă, calcă în picioare toate frivolităţile la fel cum ai face şi cu noroiul şi nămolul. Vei vedea atunci clar că nu există nimic care să plaseze mai multă ruşine în suflet decât iubirea de slavă. Nu este cu putinţă, absolut deloc cu putinţă, ca cel căruia îi place slava să ducă o viaţă de răstignire, la fel cum nu există persoană care să aibă mulţimea la picioare şi să calce în picioare majoritatea acestor patimi. Cel care s-a ridicat deasupra acestei slave, va scăpa şi de invidie, de dragostea de bogăţii, şi de toate aceste boli vătămătoare. Dar tu mă întrebi, cum să scapi? Ce-ar fi dacă ne-am îndrepta privirea asupra altei slave, asupra aceleia care vine din cer, pe care cea omenească încearcă să ne-o smulgă cu forţa? Aceasta ne poate ajuta să devenim vestiţi încă de aici de jos, ne însoţeşte în viaţa viitoare, ne eliberează total de servituţia trupească a cărei sclavi suntem în prezent, fiind înrobiţi de pământ şi de lucrurile pământeşti” . 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Teologie şi viaţă spirituală - partea I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 249, Anul I, 06 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!