Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre Teologie şi viaţă spirituală - partea a IV a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Teologie şi Spiritualitate – în viziunea Sfinţilor Trei Ierarhi - Tradiţie, înnoire şi mărturisire contemporană 
  
e. Duhul lecţiei de religie: duhul libertăţii şi reînnoirii în Iisus Hristos 
  
Baza, asupra căreia se sprijină lecţia de religie, este Iisus Hristos, Mântuitorul şi Reînnoitorul lumii. De aceea şi duhul ce trebuie să caracterizeze lecţia de religie, în deosebi lecţia de morală creştină, este duhul libertăţii şi reînnoirii în Hristos . În acest punct trebuie să observăm că scopul lecţiei de morală creştină este formulat foarte corect în programa analitică a clasei a treia de Liceu, când se spune că este „îndrumarea tânărului om de a accepta în mod liber chemarea lui Dumnezeu, de a trăi printr-o cunoaştere conştientă viaţa în Iisus Hristos în spaţiul Bisericii şi Tradiţiei Ortodoxe ... ” . Dar şi acolo descrierea materialului cărţii prezintă neajunsuri importante. 
  
În special pentru o apreciere (considerare) corectă a moralei creştine este fundamental principiul pe care-l formulează Aposolul Pavel „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” . Hedonismul şi imoralismul nu-l eliberează pe om, ci îl înrobesc şi-l conduc la impas, într-o stare existenţială fără ieşire. Elevul poate cunoaşte acest fapt foarte uşor, dacă învaţă să aşeze aceste concepţii în cadrul unei perspective mai vaste şi să le controleze prin criteriul timpului. În general intercalarea variabilei timpului şi considerarea temelor (subiectelor) morale şi sociale prin această perspectivă trebuie să domine materia moralei creştine din Liceu.  
  
Elevii la această vârstă nu numai că pot, dar şi vor să se mişte la un nivel mai înalt. De aceea şi lecţia are nevoie de o alcătuire teoretică îngrijită. Chiar şi dezvoltarea interesului lor pentru lucrurile sociale impune să fie dată o amploare mai mare dimensiunii sociale a Ortodoxiei, ce este adesea revelatoare pentru confruntarea şi soluţionarea problemelor sociale contemporane. „Aici trebuie să fie notat faptul că este necesar şi o clarificare a Ortodoxiei vizavi de falsificările ei conştiente sau inconştiente de către creştini sau de către duşmanii creştinismului. De obicei nu cunoaştem Ortodoxia atât de bine, pe cât credem. De aceea trebuie să o studiem mai bine. Şi de obicei Ortodoxia nu este prezentată atât de bine de aceia ce-i fac propagandă ostentativ. Încă este nevoie să se aibă în vedere interpretările diferite ce i le dau şi în general şi Creştinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circulă între tineri” . În sfârşit este necesară existenţa unui material auxiliar specific pentru profesori. Aşa va exista şi informarea specifică, care-l va ajuta pe profesor la o prezentare desăvârşită a materiei lui şi la o confruntare cu succes a problemelor pe care le analizează. 
  
f. Viaţa Bisericii: locul central în credinţa şi viaţa ortodoxă 
  
Al patrulea scop, conform cu care lecţia trebuie să „arate relaţia directă a credinţei şi a vieţii credinciosului cu cultul ortodox”, are nevoie de o oarecare completare. Şi într-adevăr, lecţia nu trebuie numai să arate relaţia directă a credinţei şi a vieţii cu cultul ortodox, ci şi locul central al cultului în credinţa şi viaţa ortodoxă. De altfel scopul acestei lecţii, precum şi-n general scopul lecţiei de religie, este de a-i ajuta pe elevi să frecventeze Biserica, să se împărtăşească şi să participe la tainele şi viaţa Bisericii. Comunitatea eclezială nu este un organism modelator-etic“, ci „trupul mântuirii”.  
  
Scopul vieţii creştine este cultivarea vieţii în Iisus Hristos şi acest fapt se realizează prin tenacitate şi prin raportarea vieţii morale la nivelul ontologic, prin comunicarea Sfântului Duh. Biserica este, după cum spune Geoarge Florovsky, locul şi modul prin care Dumnezeu împlineşte planul mântuirii în mijlocul umanităţii. Biserica în „plenitudinea vieţii şi a existenţei” , este misterul, însăşi taina a Creştinismului, creaţia cea mai nou altoită în Iisus Hristos şi făcută vie de Duhul Sfânt care se propagă de veacuri în Tainele prin care trăieşte Biserica: „Cele săvârşite liturgic sunt o mistagogie în misterul acestei înomeniri a Domnului.”  
  
Biserica este o mişcare transfiguratoare: Iisus Hristos se prelungeşte prin lucrarea Sfântului Duh, Care pătrunde în sufletele noastre reînnoite spre mântuire prin Sfântul Botez. Nu mai trăiesc eu, spunea Sfântul Apostol Pavel, – ci Iisus Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20). Prin Duhul lumea este veşnic asumată, transfigurată, izbăvită de păcat şi moarte, devine vie şi o sfinţeşte: „Prin aceste Taine, ca prin nişte ferestre, intră în lumea aceasta întunecată Soarele dreptăţii şi omoară viaţa corespunzătoare lumii acesteia şi o învie pe cea supralumească iar Lumina lumii biruie lumea... aducând în trupul muritor şi trecător viaţa statornică şi nemuritoare.” Aici în Biserică va fi sprijinită lupta împotriva răului şi a păcatului. Păcatul poate fi biruit. Lupta contra răului se întăreşte din relaţia cu Dumnezeu. Păcatul este un sistem de paranteze, iar centrul iradiant al virtuţii creştine este Iisus Hristos. Întâlnirea şi comuniunea cu Iisus Hristos eliberează omul de răutatea păcatului. Iisus Hristos poartă în sine lumea întreagă; aşa şi noi trebuie să avem conştiinţa lui Iisus Hristos (ICor.2,16), căci în acest fapt constă universalismul persoanei creştine. Şi aşa totul se face una în Iisus Hristos. 
  
Aici în Biserică fiecare va găsi, întotdeauna analog cu nivelul la care se mişcă, certitudinea, posibilitatea sau capacitatea lui de învrednicire dincolo de dezminţirea pe care o provoacă timpul şi impasul pe care-l creează stricăciunea şi moartea. Prin evidenţierea locului central al Sfintei Euharistii se semnalează şi caracterul euharistic al vieţii creştine. Acest caracter euharistic nu se cultivă numai prin participarea regulată la Sfânta Euharistie, dar şi prin conştientizarea faptului că trăim ca mădulare ale trupului lui Hristos. Dumnezeiasca Euharistie are poziţie centrală în renaşterea vieţii credincioşilor. Sfântul Ioan Damaschinul spune că cei care mănâncă şi beau trupul şi sângele Domnului din Sfântul Potir devin mădulare unul altuia şi, toţi împreună, trupul lui Iisus Hristos. Gustăm din izvorul cel fără de moarte, trăim în împărăţia cerească şi suntem fii privilegiaţi. 
  
Astfel „viaţa morală şi socială nu se determină de canoane şi tipuri obiective ce există ca să funcţioneze doar în mod protectiv, ci de particularitatea mădularului trupului lui Iisus Hristos” . Apostolul Pavel, ca să-i facă pe creştinii din Corint să se întoarcă de la desfrâu, nu s-a referit la nici o poruncă sau teorie morală, ci s-a sprijinit pe Iisus Hristos Însuşi, în experienţa euharistică: „Deci voi face mădularele lui Iisus Hristos mădularele unei desfrânate? Să nu fie” . De la aceeaşi bază a pornit şi când a vorbit în general despre problemele vieţii morale şi sociale ale credincioşilor.  
  
Astfel pe baza Euharistiei se cultivă adevăratul etos al omului. Etosul ortodox are misiunea să fie „gustarea adevărului, mâncarea şi băutura adevărului, încă şi hrana şi băutura puterii şi a energiei”, adică Hristos cel Euharistic. În Biserică se cultivă etosul fiilor împărăţiei lui Dumnezeu. Etosul ortodox poate şi are puterea să salveze omul, poate şi are puterea să-l mântuiască, poate şi are puterea să-l înfrumuseţeze: ca să nu moară când moare, ci să fie fiul Învierii. Etosul, ce se maturizează prin libertatea noastră. O libertate ce cuprinde şi eliberarea de însăşi natura noastră. 
  
Domnul nostru Iisus Hristos a spus Apostolilor: „Eu v-am trimis să secereţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi alţi intrat în munca lor” . Dacă aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos au fost valabile pentru apostolii Lui la începutul creştinismului, cu atât mai mult sunt valabile astăzi pentru lucrătorii Evangheliei. Spaţiul în care este chemat astăzi să lucreze profesorul de religie al Gimnaziului sau al Liceului, precum şi orice alt lucrător al Evangheliei, e dotat cu o tradiţie sfinţitoare bogată. Pe de altă parte însă toţi cunoaştem marile dificultăţi pe care le creează societatea secularizată de azi pentru menţinerea şi transmiterea creştinismului.  
  
Astfel împreună cu multe condiţii pozitive pe care le avem pentru împlinirea lucrării noastre, constatăm şi multe dificultăţi sau piedici, pe care suntem chemaţi să le depăşim sau să le ocolim. Dacă nu vom aprecia lucrurile corect nu vom înainta corect în lucrarea noastră. Desigur aprecierea corectă nu-i uşoară, şi nu poate fi generală. Cu excepţia datelor generale există şi particularităţi distincte. Fiecare zonă, fiecare oraş, fiecare sat, poate chiar şi fiecare şcoală, are cu excepţia datelor generale şi particularităţile ei deosebite, ce pot favoriza sau îngreuna mai mult oferta lecţiei de religie. De obicei vedem lucrurile numai dintr-o singură parte. Aşa credem că toate merg bine, sau că toate-s pierdute. Adevărul însă şi aici se întâmplă să se găsească undeva în mijloc. De aceea este nevoie să confruntăm situaţia în mod real. Există lipsuri şi impedimente.  
  
Cele de bază sunt acestea: 
  
1. Dispariţia conştiinţei ecclesiastice şi în deosebi a celei enoriale şi a duhului colectiv corespunzător, ce se formase pe o lungă durată de timp în cadrul spaţiului ortodox. 
  
2. Lipsa unei prezenţe evidente a credinţei religioase în viaţa socială, ce creează şi controlul social echivalent. 
  
3. Inexistenţa acceptării incontestabile a învăţăturii bisericeşti de către toţi factorii societăţii şi chiar de către purtătorii (transmiţătorii) vieţii duhovniceşti. 
  
4. Identificarea Creştinismului cu trecutul şi considerarea lui drept anacronic. Scepticismul sau îndoiala faţă de trecut.  
  
5. Lipsa unui învăţământ teologic universitar competitent şi antiselecţia valorică în teologie şi pastorala Bisericii. 
  
Însă există şi multe condiţii pozitive. Cele mai principale dintre ele sunt: 
  
1. Locul, de vreme ce toţi elevii noştri s-au născut într-o regiune cu o tradiţie ortodoxă. De obicei nu apreciem acest avantaj, fiindcă ne-am obişnuit cu el, dar dacă reflectăm la el, e foarte important. 
  
2. Tradiţia, sărbătorile şi obiceiurile ortodoxe, ca cele ce-a adus elevilor botezul şi mirungerea, sau obiceiul ce-i duce, chiar şi rar, la Sfânta Împărtăşanie. Chiar şi faptul că toţi elevii noştri îşi fac cruce sau îşi sărbătoresc numele ş.a. 
  
3. Obiceiuri şi datini populare, pe care tinerii le moştenesc de la bunicii şi bunicele lor, şi care se leagă (unesc) adesea cu tradiţiile locale, pe care teologul trebuie să le observe în special. 
  
4. Simbolurile şi instituţiile locului, care în orice formă a lor nu pot fi fără legătură cu tradiţia creştină de lungă durată a acestui loc. 
  
5. În sfârşit, însăşi predarea lecţiei de religie în şcoală după căderea cortinei comuniste. Valorificând aceste condiţii pozitive şi confruntând cu înţelepciune şi fermitate lipsurile şi impedimentele, putem înfăptui mai deplin lucrarea noastră. 
  
1. Între adevăr şi virtute 
  
Un criteriu fundamental şi esenţial a vieţii duhovniceşti este întotdeauna relaţia lui sau mai corect modul relaţiei lui cu aceste două virtuţi evanghelice: adevărul şi virtutea! Este un fapt incontestabil că orice creştin coştient se găseşte întotdeauna între adevăr şi virtute, după ce viaţa lui duhovnicească constituie efortul de conformare a lui la două porunci fundamentale: 
  
a) „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” şi 
  
b) „Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru desăvârşit este”  
  
Aceste două porunci sunt într-adevăr fundamentale, pentru că puse în practică cu „mintea lui Hristos” coincid în acelaşi rezultat: a trăirii autentice şi a desăvârşirii în Iisus Hristos. Într-adevăr în aceste două porunci se concentrează tot conţinutul Evangheliei lui Iisus Hristos, dup ce Adevărul este Iisus Hristos şi după ce desăvârşirea Evangheliei înseamnă să ajungă creştinul la „cunoaşterea conştientă a Fiului lui Dumnezeu, la vârsta bărbatului desăvârşit, a plinătăţii lui Iisus Hristos”. 
  
Dar problema relaţiei creştinului cu adevărul şi virtutea devine esenţială pentru viaţa duhovnicească, adică din ea reiese criteriul esenţial al conştiinţei de sine creştine, din cauză că marea dificultate a trăirii acestor două valori evanghelice se găseşte în principal în posibilitatea pe care o are sau nu o are acest om de a alege stabil şi neschimbător între adevăr şi virtute, ca criteriu autentic primordial al vieţii duhovniceşti, adevărul! Problema relaţiei creştinului cu adevărul şi virtutea a clarificat-o Mântuitorul Iisus Hristos şi a prezentat-o cu o claritate excepţională în special în parabola Fariseului . Mesajul esenţial al acestei parabole în legătură cu autenticitatea conştiinţei de sine a creştinului este că omul religios ce privat de smerenie (şi deci de o cunoaştere de sine autentică), tinde stabil la aspiraţia virtuţii exterioare, întrucât virtutea este de obicei vizibilă, sau la o certificare exterioară a desăvârşirii sau cel puţin a înaintării spre desăvârşire. Însă întrebarea pe care cineva simte nevoia să o pună în acest punct este următoarea: de ce omul religios urmăreşte scoaterea exterioară a virtuţii lui? 
  
Cunoştinţe contemporane despre modul în care funcţionează psihicul uman îtr-un astfel de caz, ne ajută să înţelegem că fiecare om alege „virtutea” ca trăire esenţială, pentru ca acestă trăire împlineşte într-o măsură concretă şi temperează într-o oarecare adâncime nevoi psihice interioare de autocertificare şi autoîndreptăţire în faţa sinelui său, dar şi a cerinţelor spaţiului social. Dar într-o asemenea situaţie „virtutea” funcţionează ca „mască”, fiindcă este folosită de psihicul uman ca o completare psihologică a golurilor şi lipsurilor de trăire în relaţia omului cu imaginea reală a sinelui său. Când imaginea de sine nu e satisfăcută, datorită experienţelor traumatice ale sentimentelor inferiorităţii şi a complexului de inferioritate, psihicul uman reacţionează prin crearea unei imaginii ideatice a sinelui său, ce funcţionează ca „mască”. 
  
Prin urmare „virtutea” ca mască este folosită ca să fie satisfăcute nevoi psihice pentru autocertificare şi recunoaştere socială. De aceea fariseul invocă virtuţile lui : „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuală din toate câte am” . Virtuţile lui religioase compun masca lui religioasă, care-l înalţă ca stindard al superiorităţii şi măreţiei în relaţie cu alţi oameni : „nu-s ca ceilalţi oameni”! Pe de altă parte preferinţa „virtuţii” are ca rezultat inevitabil „înăbuşirea” adevărului la marginea unei conştiinţe personale, dar şi sociale. După ce „virtuosul” câştigă social, preferă „virtutea” şi o înalţă înăuntrul său ca busolă primordială a evoluţiei vieţii sale. O astfel de obsesie, însă, la valoarea primordială a „virtuţii” mă conduce inevitabil la falsificarea sau negarea adevărului. 
  
Aşa se întâmplă la mulţi creştini dintre noi, „virtuoşi” din alte puncte de vedere, să nedreptăţim adevărul. Să-l folosim ca să ne sprijinim „virtutea” noastră (masca noastră), în cazul în care jumătate din adevăr ne serveşte să nu-l respectăm sau să-l negăm în cazul în care respectul nostru pentru el ne păgubeşte masca noastră sau în general interesele noastre! La întrebarea : la care dintre cele două valori aparţine întâi şi întâi respectul, adevărului sau virtuţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul observă epigramatic: „prin adevăr este virtutea, şi nu prin virtute adevărul” . Şi în continuare lămureşte consecinţele priorităţii adevărului sau ale priorităţii virtuţii. „Virtutea este pentru adevăr şi nu adevărul pentru virtute. Cel ce săvârşeşte virtutea pentru adevăr nu e rănit de săgeţile trufiei. Cel ce săvârşeşte adevărul din cauza virtuţii are ca locuitor împreună cu sine egoismul vanităţii”. Axioma părinţilor: „Pentru adevăr se trăieşte virtutea şi nu adevărul pentru virtute” trebuie să constituie piatra de încercare a autencităţii autoconştiinţei noastre creştine. Trăirea „în adevăr” înseamnă luptă, dureri, lacrimi, tristeţe, condamnare şi necinstire, fiindcă adevărul niciodată nu se trăieşte fără dureri, fără cruce . Însă virtutea ce nu se naşte şi nu provine din nevoinţă şi pătimiri pentru adevăr, este numai deşertăciune şi mândrie, cu alte cuvinte „mască”. Deci, iată problema noastră: care este oare criteriul şi mobilul prioritar al faptelor noastre şi al vieţii noastre în general? Adevărul (Iisus Hristos) sau imaginarea unei întţietăţi a noastre din partea unui Hristos al preferinţelor slăbiciunilor noastre? Oricum, în fiecare moment al vieţii noastre ne găsim între adevăr şi virtute! 
  
2. „Sărăcia duhovnicească” patristică 
  
Este cunoscut că multe fragmente ale Sfintei Scripturi sunt folosite des, de mulţi oameni, cu un sens diferit de acela pe care cuvântul evanghelic concret îl are sau chiar antitetic acestuia. Aşa şi expresia lui Iisus Hristos „săraci cu duhul” se foloseşte deseori de mulţi pentru a face cunoscut omul, ce are capacităţii intelectuale relative sau care tinde spre naivitate. Cu certitudine într-o accepţie mult mai corectă, sărac cu duhul este smeritul, neînsemnatul! Cu toate acestea este oare o coincidenţă întâmplătoare aşezarea înainte a fericirii „fericiţi cei săraci cu duhul, că acestora e împărăţia cerurilor” de către Mântuitorul, la începutul Predicii de pe Munte a Lui şi înainte de rostirea celorlalte fericiri? 
  
Nu trebuie să presupunem că Mântuitorul Iisus Hristos ar fi pus înaintea celorlalte fericiri pe aceea ce trebuie să se refere la cea mai dificilă nevoinţă duhovnicească şi la cea mai de nereuşit dobândire duhovnicească? Cu singuranţă aşa ceva trebuie să se întâmple, întrucât cel sărac cu duhul înseamnă, după Mântuitorul, că este deja, din viaţa lui pământească, posesor şi moştenitor al Împărăţiei Cerurilor! Adică, că trăieşte plăcut lui Dumnezeu taina vieţii evanghelice şi deci deplinătatea duhovniciei ortodoxe şi de aceea este în toate vrednic de Împărăţia Cerurilor. Dar în această situaţie apare o întrebare binecuvântată. Cum se explică caracteristica unui astfel de bogat creştin în experienţe şi dobândiri harismatice ca „sărac cu duhul”? Se poate ca un astfel bogat în darurile harului lui Dumnezeu să trăiască „sărăcia duhovnicească”? 
  
O asemenea întrebare a fost pusă Sfântului Macarie Egipteanul : - „Cum poate fi un creştin nevoitor sărac cu duhul, când simte înăuntrul lui că progresase duhovniceşte şi a dobândit cunoaştere şi înţelepciune duhovnicească, pe care n-a avut-o înainte, adică înainte de a începe lupta lui duhovnicească?” Sfântul Macarie a răspuns: „Cât încearcă cineva şi se nevoieşte şi progresează în viaţa duhovnicească şi devine posesorul bogatelor experienţe ale harului lui Dumnezeu, nu e sărac cu duhul, ci acesta se consinderă pe sine, din smerenie, că e sărac cu duhl. Însă când dobândeşte înţelepciunea şi progresul vieţii duhovniceşti, atunci, nu el însuşi, ci mai mult harul lui Dumnezeu îl învaţă să fie sărac cu duhul” . „Dar atunci ce înseamnă mai precis să fie cineva sărac cu duhul?” Şi sfântul a răspuns: „Sărac cu duhul e cel care în timp ce este drept şi alesul lui Dumnezeu, nu se consideră pe sine important şi ales, ci consideră că este păcătos şi nimic şi fără valoare într-un asemenea grad, încât nu cunoaşte nimic, în legătură cu viaţa duhovnicească şi nici nu are conştiinţa că are realizări duhovniceşti, chiar dacă cunoaşte tainele harului lui Dumnezeu şi are împliniri duhovniceşti, contemplaţii ecstatice şi urcuşuri dumnezeieşti. O astfel de stare duhovnicească devine în mintea omului în întregime firească (harismatică) şi într-un mod de autoînţeles, pentru conştiinţa de sine a acestui om. Precum patriarhul nostru Avraam chiar dacă a fost ales, s-a numit pe sine pământ şi cenuşă” . În consecinţă, sărăcia duhovnicească este o stare duhovnicească harismatică, în care coexistă în acelaşi grad al puterii de trăire 
  
a) conştiinţa de sine a păcătoşeniei personale şi 
  
b) realitatea de necontestat şi experienţa trăirii harismatice, bogată în roadele Duhului Sfât. 
  
Omul patristic duhovnicesc îşi trăieşte viaţa lui în lucrarea poruncilor evanghelice, se consideră pe sine că nu ştie şi nu are nimic, chiar dacă cunoaşte şi are. Această funcţionare antifatică fenomenală a vieţii duhovniceşti e într-adevăr punctul culminant extrem al sinţeniei. Mulţi Sfinţi Părinţi distinşi ai Bisericii noastre, bogaţi în experienţe harismatice, au avut până la ultima lor suflare, conştiinţa sfântă că „nu au pus încă început pocăinţei”. 
  
Posibilitatea de trăire a antifazei (contradicţiei) „nu am nimic”, în momentul în care „pe toate le stăpânesc” constituie într-adevăr nucleul misterului lucrării poruncilor evanghelice. Este vorba despre o stare de contradicţie „existenţială”, ce funcţionează ca o supapă de siguranţă în conştiinţa de sine a credinciosului ce se luptă şi-l protejează de înclinaţia persuasivă spre vanitate şi mândrie, tocmai datorită reuşitei luptelor duhovniceşti, ce dau roade experienţele harismatice şi dumnezeieşti a lucrării bine-plăcute lui Dumnezeu a virtuţilor evanghelice. 
  
Este cunoscut faptul că fiecare dobândire duhovnicească şi progres în virtuţi sunt întotdeauna sub directa ameninţare a unei scăpări inconştiente la trufie şi mândrie. Tot ceea ce dobândeşte omul, prin efort şi luptă susţinută, chiar şi în spaţiul vieţii duhovniceşti, întăreşte autoconştiinţa vederii personale şi a superiorităţii. În situaţia în care îi lipseşte privigherea şi trezvia este mişcat pe nesimţite la o autoconvingere egocentrică şi spre mândrie, care împreună constituie temeliile solide şi nedespărţite ale conştiinţei şi mentalităţii fariseice! 
  
Experienţa harismatică şi trăirea sărăciei patristice îl dezamăgeşte pe diavol şi- îndepărtează foarte ruşinat şi îl face să fie incapabil de-a executa opera lui sinistră: de a distruge un suflet uman, datorită mândriei lui pentru virtuţile, împlinirile lui duhovniceşti în lupta vieţii evanghelice. Aşadar, „fericiţi cei săraci cu duhul” sunt acei care nu cunosc şi nu au nimic chiar dacă şi cunosc şi au. 
  
3. „De voia noastră depinde mântuirea noastră” 
  
Acest principiu soteriologic fundamental al vieţii patristice ortodoxe este formulat de Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca concluzie finală a îndemnurilor lui pentru practica adevărurilor evanghelice ce se referă la relaţiile interpersonale, în spiritul reciprocităţii iubirii, a îndelungii – răbdări, a iertării păcatelor şi a milosteniei. După o astfel de îndemnuri, care de fapt arată că mântuirea creştinului depinde în final de propria intenţie şi de propria lui capacitate de străduinţă, Sfântul Maxim îşi exprimă părere că: Iată Domnul ne-a dăruit modul mântuirii şi ne-a dat puterea veşnică de a devenii fiii lui Dumnezeu. Şi mântuirea stă în voinţa noastră” . 
  
Această afirmaţie-sentinţă a Sfântului Maxim, conform căreia mântuirea noastră depinde de voinţa şi de intenţia noastră, poate să pară la o primă vedere că nu se potriveşte cu duhul patristic, ce se exprimă prin sentimentul nevredniciei personale, a judecării de sine, a smereniei desăvârşite şi în principal a neputinţei omului de a face ceva duhovnicesc fără ajutorul şi puterea dumnezeiască. Într-adevăr, din orice punct de vedere, în spaţiul patristic al gândirii şi vieţii duhovniceşti, pare să domine opinia care consideră ajutorul dumnezeiesc în lucrarea mântuirii omului ca unică condiţie a acestei mânturii, care se încadrasează în climatul de semnificaţie alstihului psaltic „De n-ar zidi Domnul casa în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” . 
  
Cu toate acestea omul patristic discerne ca factor principal al mântuirii, în principal pentru motive de protejare a lui de microbul aducător de moarte al vanităţii şi slavei deşarte, între trăirea personală a lucrării mântutirii şi a încredinţării mânturii obiective, prin revelarea adevărului în Iisus Hristos, a principiului soteriologic, conform căruia, mântuirea este rezultatul sinergiei factorului dumnezeiesc şi omenesc. Astfel, omul patristic, privind mântuirea sa, se odihneşte trăitor în principiul mântuitor „absolut”, că numai Dumnezeu îl salvează şi mântuieşte , după harul şi bunăvoinţa Lui. În acest fel el reduce la zero importanţa propriei contribuţii existenţiale în lucrarea mântuirii lui, din cauză că o scoatere în evidenţă a prorpiei lui contribuţii, are în ea direct pericolul alunecării lui în simţăminte egocentrice şi mândre. 
  
În acelaşi timp, însă, spre localizarea lui psihologică-duhovnicească, omul patristic învaţă şi proclamă adevărul soteriologic valabil în mod obiectiv, că dacă creştinul nu se luptă „până la sânge” („dă sânge şi ia duh”) nu se poate mântui numai cu tainele Bisericii şi ţinerea exteriaoră, formalistă a tipurilor vieţii religioase. În acest sens Sfântul Maxim va nota: „Cel care mai întâi nu s-a întors spre sine şi nu s-a unit cu sine, prin lupta de scăpare a lui de patimile contrare firii (παρά φύση πάθη), nu urmează să abordeze cauza lui creatoare, adică pe Dumnezeu şi să se unească cu Acesta pentru dobândirea bunurilor harismatice, suprafireşti” . 
  
În cele de mai multe ori, majoritatea creştinilor tind în cadrul vieţii duhovniceşti să accentueze exclusiv ţinerea tipurilor religioase şi urmărirea excentrică a „darurilor supranaturale ale harului” de la Dumnezeu, fără un efort personal conştient paralel de curăţire a noastră de patimile variate, ce se cuibăresc înăuntrul nostru. O astfel de poziţionare a creştinilor denotă scindări interioare şi conflicte psihice, ce întreţin, după ce „sunt respinse”, uitarea şi ignoranţa sinelui său. Într-un asemenea situaţie creştinul urmăreşte unilateral şi „în exclusivitate” menţinerea tipurilor religioase şi participarea lui la tainele Bisericii în principal ca substituire a intenţiei lui personale insuficiente pentru mântuirea lui, dar şi a lipsei experienţei de trăire a adevărurilor evanghelice. Este cunoscut că creştinul, precum fiecare om, are propriile lui iluzii „religioase” şi „spiituale”. Adesea crede că vrea mântuirea lui, dar se întâmplă pur şi simplu că vrea mântuirea lui. Motivul acestor iluzii trebuie căutat în psihicul „inconştient” al creştinului. 
  
Dar Sfântul Maxim va declara cu claritate, că totul în atitudinea noastră faţă de mântuire îl constituie voinţa noastră . Voinţa noastră reală, dorinţa noastră şi râvna noastră, pentru mântuirea noastră. Dar când nu există o voinţă autentică pentru mântuirea noastră, iluziile-şi găsesc prilejul să triumfe, în duhul nostru şi în viaţa noastră. Sfântul Maxim va observa că „Este nevoie de voinţă” pentru realizarea mântuirii noastre, ca să sublinieze condiţia esenţială a valorificării salvatoare, de către creştin, a moştenirii harismatice a înfierii, pe care l-a primit de la Botez. 
  
Dacă voinţa noastră nu foloseşte moştenire harismatică, atunci acest om are numai iluziile că vrea să se mântuiască. De acum în colo, se luptă cu iluziile mânturii lui. Acest fapt de a avea voinţa mântuirii „fără însă de a dori într-adevăr” constituie o provocare puternică a autoconştiinţei noastre soteriologice! Este posibil să avem convingerea că vrem să ne mântuim şi totuşi, în realitate, să nu avem o astfel de voinţă? După Sfântul Maxim este posibil ca voinţa sau intenţia noastră pentru mântuirea în Iisus Hristos, să nu fie întotdeauna veridică şi autentică. De aceea scopul esenţial al cunoaşterii de sine trebuie să-l constituie controlul voinţei autentice a noastre! Deoarece „în voinţa noastră stă mântuire noastră”. 
  
Aşadar, studiul de faţă se aşează în faţa unor realităţi contemporane de ordin religios-moral şi spiritual nemaiîntâlnite până acum căci asistăm, uneori neputincioşi, alteori ignoranţi şi indiferenţi, la desacralizarea noastră, la secularizarea, compromiterea conştiinţei şi dezumanizarea noastră ce se petrece prin variate metode, instrumente şi mijloace, pe care autorul le depistează şi ni le sesizează nouă tuturor, cu scopul combaterii acestor maladii spirituale molipsitoare şi deci, a vindecării noastre de toate bolile trupeşti şi sufleteşti ce sălăşluiesc în viaţa noastră foarte destabilizată şi bulversată, din punct de vedere psihic şi duhovnicesc, ajungând, cu adevărat, la păcat dar chemaţi fiind să-l depăşim pe acesta prin pocăinţă şi autoconştiinţă. 
  
Demersul nostru în această lucrare este acela al căutării „sensului ontologic pe care-l are spiritualitatea ortodoxă şi care a ferit-o de pericolul unei deontologii exterioare şi de eticism, căci ceea ce vindecă „urâţeniile păcatului” nu e viaţa morală a omului, eticismul exterior, formalist, ci unirea, comuniunea cu Dumnezeu, împărtăşirea cu harul necreat. Această comuniune sau împărtăşire nu este altceva decât fiinţialitatea omului care crează un nou mod de viaţă, un etos divino-uman”. Studiul aduce expilicaţii în această direcţie, prin faptul că autorul argumentează şi defineşte „etosul ortodox ca fiind unul divino-uman, un etos al îndumnezeirii, astfel încât, despătimirea este o trecere de la etică, în sensul relativ al înţelegerii, la fiinţialitate, la unirea cu Dumnezeu. Şi aceasta, deoarece conţinutul ontologiei ortodoxe (atât de frecvent invocată de autor în carte), este îndumnezeirea, şi nu doar o simplă creştere morală. Părinţii Bisericii au numit viaţa în Iisus Hristos, îndumnezeire, pentru a arăta scopul şi conţinutul real al vieţii în Iisus Hristos. Prin urmare, conţinutul unei etici adevărate este îndumnezeirea” – şi am convingerea că acest mare adevăr formează firul roşu al acestei lucrări, foarte documentată şi bine argumentată şi, totodată, cât se poate de originală, văzându-se aici, implicarea personală, duhovnicească şi obiectiv-subiectivă. În ansamblu, aceasta este perspectiva generică şi foarte întemeiată în care se încadrează lucrarea de faţă, datorită autorului, care doreşte, în acest fel să ne demonstreze adevărul şi realitatea „că păcatele din lumea de astăzi, înainte de a descoperi o veritabilă criză de ordin social şi politic, reprezintă una prin excelenţă metafizică”, ducând, într-adevăr, la o deteriorare şi la o compromitere a conştiinţei. Aşadar, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne demonstrează în această lucrare că „viaţa creştină se trăieşte la un nivel duhovnicesc şi ontologic, care este harismatic şi divino-uman, după modelul lui Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul”. De ce aşa şi nu altfel, întrucât „cu Iisus Hristos se introduce o nouă realitate, adică o nouă fiinţialitate a creaţiei, o creaţie nouă în Iisus Hristos, fiindcă desăvârşirea nu este etică ci ontologică. Iisus Hristos nu este un prototip moral, ci Unul dumnezeisc şi mântuitor”. Una din observaţiile esenţiale ale Părintelui Mada este că „Întruparea lui Iisus Hristos reprezintă centrul dinamismului soteriologic al omului, iar principiul ontologic se revelează în viaţa în Iisus Hristos. Conţinutul dinamismului soteriologic al omului coincide cu hristificarea lui ontologică, şi nu se reduce la simple imperative categoriale etice, pentru că Iisus Hristos nu este pentru om „un principiu exterior” de care omul atârnă arbitrar, relativ şi obiectiv, ci este în mod real şi adevărat principiul lui ontologic. De aceea, Biserica lui Iisus Hristos nu este un organism modelator-etic, ci „trupul mântuitor”, „comuniunea îndumnezeirii”. Fiind persoană eclezială, omul Ortodoxiei subzistă numai în relaţie cu Dumnezeu, Izvorul vieţii.” 
  
Lucrarea aceasta ne ajută să cunoaştem adevărul că în decursul vieţii Sale pământeşti, Fiul lui Dumnezeu curăţă umanitatea de toate patimile egoiste, de toată umbra păcatului, întărind-o în săvârşirea binelui. Prin Domnul nostru Iisus Hristos se eliberează toate părţile, toate componentele firii: trupul, sufletul, sensibilitatea, mintea, voinţa etc., căci pe toate acestea le-a avut şi El, şi prin toate şi-a arătat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Iisus Hristos purifică etapele vieţii umane, omul putând ca în orice perioadă a vârstei sale să-l slujească pe Dumnezeu. Omenirea nu mai este înrobită şi constrânsă de păcat, faptele nu se mai prezintă ca manifestări inevitabile ale acestuia, căci prin Fiul lui Dumnezeu ea este eliberată şi restabilită în modul autentic de viaţă: „Căci dăruind firii prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna şi prin moarte viaţa veşnică, a restabilit-o iarăşi, înnoind prin privaţiunile Sale trupeşti deprinderile firii şi dăruindu-i acesteia prin întruparea Sa harul mai presus de fire, adică îndumnezeirea. Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat şi a dat firii o altă obârşie pentru o a doua naştere, obârşie care o duce prin osteneală şi durere spre plăcerea vieţii viitoare” . Referindu-ne la Domnul nostru Iisus Hristos ca biruitor al morţii observăm faptul că după ce învinge toată ispitirea diavolului care încerca să-L atragă în mrejele plăcerii, Mântuitorul Iisus Hristos merge mai departe în manifestarea iubirii faţă de Dumnezeu şi de oameni, neînfricoşându-Se nici de moarte, pentru ca ajungând la capătul drumului existenţei pământeşti să poată spune fără ezitare: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Prin aceasta descoperindu-se, de fapt, sensul şi rostul întregii jertfe pe care Iisus Hristos a împlinit-o de la Betleem la Golgota, acela de a fi introdus fiecare din noi pe acest drum al sosirii sigure înaintea lui Dumnezeu: „Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17, 19).  
  
Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne descoperă şi ne demonstrază nouă, fiind ca o concluzie fundamentală, că scopul ultim şi ţinta finală a jertfei Mântuitorului – prin asumarea patimilor şi a morţii pe cruce, şi prin realizarea jertfei euharistice este acela al dobândirii libertăţii şi al eliberării noastre, care, după Sfântul Grigorie de Nyssa, are trei aspecte şi anume: „Primul aspect al eliberării este înlăturarea divizării între trup şi suflet. Sufletul purificat străbate un trup devenit uşor şi liber, nesupus trebuinţelor şi afectelor. Această intimitate a sufletului cu trupul transfigurează în compusul uman dorinţa, tensiunea şi energia. Prin nepătimirea desăvârşită, omul devine egal cu îngerii. „Nepătimirea nu constă aici, ca la Platon şi Plotin, dintr-o renunţare la corp, ci dintr-o sublimare a pasiunilor unui corp care-şi găseşte semnificaţia sa originară de instrument şi transparent al spiritului”. „Cuvântul nu poate să vrea ca viaţa drepţilor să fie sfâşiată de un dualism. Ci când zidul răului va fi doborât, sufletul şi trupul se vor uni într-o armonie superioară. Dacă Dumnezeirea este simplă, fără compoziţie şi formă, omul de asemenea trebuie, prin această împăcare în sine, să se întoarcă la bine, să redevină simplu şi curat, pentru ca să devină cu adevărat unul. Astfel, interiorul ascuns devine acelaşi cu exteriorul văzut, şi exteriorul văzut, cu interiorul ascuns”. Transparenţa aceasta fizică va coincide însă cu puritate morală şi cu sinceritatea deplină faţă de semeni. În această transparenţă se va cunoaşte omul pe sine aşa cum este şi se va arăta altora aşa cum este. Iluzionarea şi ipocrizia vor dispărea. 
  
Al doilea aspect al acestei eliberări este unificarea trecutului şi viitorului, adică a amintirii şi speranţei. Conştiinţa temporală era mereu sfâşiată prin dorinţă, pe de o parte, şi prin regret, remuşcări, pe de altă parte”. Acolo, conştiinţa eliberată de aceasta continuă în nesatisfacere „lasă în urmă dorinţa ... pentru că posedă tot ce speră; ocupată astfel deplin în bucuria de binele obţinut, ea exclude amintirea din mintea ei”. „Datorită purităţii dobândite, sufletul intră în raport strâns cu Dumnezeu, cu mediul său propriu. El nu mai are trebuinţă de mişcarea dorinţei ... cel ce locuieşte în întuneric încearcă nostalgia luminii. Dar, pentru cel ce intră în lumină, bucuria urmează dorinţei”. „Devenit asemenea lui Dumnezeu ... Care nu cunoaşte dorinţa pentru că nici un bine nu-I lipseşte, sufletul ... părăseşte mişcarea şi chiar dorinţa, care n-are loc decât când lucrul dorit nu este prezent”. Această dorinţă pământească se transformă „în mişcarea şi lucrarea iubirii (Agapitiki kinisis), conformându-se obiectului etern prins şi găsit”. Această unificare a dinamismului eu-lui într-un prezent, în care fuzionează şi se identifică trecutul şi prezentul, amintirea şi speranţa, este eternă prezenţa în Dumnezeu, Care posedă ceea ce voieşte şi voieşte ceea ce posedă”. 
  
Prin această dublă unificare, sufletul atinge unitatea profundă a simţurilor şi a înţelegerii (al treilea aspect). Cunoştinţa şi iubirea devin una. A-L simţi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu vor fi unul şi acelaşi lucru. Unificarea întregului dinamism uman necontenit sporită ne revelează aspectul cel mai profund al spiritului ca libertate. Căci libertatea este posibilitatea infinită a spiritului curat, mereu reînnoit, de a depăşi necontenit finitudinea sa. Libertatea este urcuşul continuu spre Dumnezeu, originea infinită şi necondiţionată a spiritului uman. Libertatea este pe de o parte modul de realizare al naturii noastre, pe de alta, este esenţa ei experienţă a infinitului. Aceasta pentru că natura umană este în acelaşi timp finită şi infinită. Este finitul deschis infinitului. Este finită când stă nemişcată în sine, şi este infinită în mişcarea ei spre Dumnezeu, prin libertate. „Natura îngerilor şi a sufletelor, zice Sfântul Grigorie de Nyssa, nu cunoaşte limită şi nimic nu o împiedică să progreseze la infinit”. Urmează de aici că natura nu e ceva terminat, ci, datorită libertăţii, ceva în curs de a se face, o capacitate dinamică nesfârşită. „Creatura nu este în bine decât prin participare; ea nu a început numai odată să existe, ci în fiecare moment se observă cum începe, din cauza creşterii ei perpetue”. Natura umană şi asemănarea ei cu Dumnezeu sunt de aceea una, căci amândouă înseamnă elanul spre infinit. „Virtutea are un singur hotar: lipsa de hotar. Cum ar ajunge deci cineva la marginea căutată, când nu află o margine?” 
  
Chiar faptul că natura umană este făcută să participe la Dumnezeu, şi Dumnezeu nu are sfârşit, arată că ea, prin dorinţă, sau în creşterea ei, nu are un sfârşit. În acest context, observaţia şi rmarca Sfântului Vasile cel Mare, potrivit căreia „De aceea, Binele fiind infinit în natura lui, participarea la el va fi şi ea, în mod necesar, infinită în mişcarea ei, deci capabilă să se lărgească la infinit”. Deci pe drept cuvânt natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. „A voi să tindă mereu spre o desăvârşire mai mare, e desăvârşirea însăşi a firii umane”. Ea are în acelaşi experienţa infinitului şi a finitului, adică în fiecare clipă există o distanţă infinită între capacitatea noastră de infinit şi existenţa noastră realizată. Mereu avem conştiinţa ambelor acestor lucruri. Căci distanţa parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătoreşte veşnic pe distanţa dintre finit şi infinit, dar este lansată prin dorinţă şi printr-un fel de experienţă înaintea finitudinii sale în lăuntrul infinitului, fără să cuprindă însăşi esenţa lui. Ceea ce ea a obţinut nu este niciodată totul, dar este începutul totului, „mereu începutul infinitului”. „Condiţia acestor experienţe ale infinitului este recunoaşterea deosebirii neconfundate între natura divină, infinită ca act, şi natura umană, infinită în potenţă” dar în acelaşi timp trăirea unei nepăsări, a unei participări a naturii umane la cea divină, a unei uniri neamestecate. Dacă esenţa omului este să fie infinitul în devenire, fuziunea sa cu infinitul ar distruge această esenţă, care nu este plenitudinea în sine, sau infinitul în act, ci participarea la plenitudinea divină ca deosebită de ea. În calitatea lui de creatură a lui Dumnezeu, omul este deosebit de Creator, dar şi unit cu El; întrucât este chipul creat al modelului necreat şi întrucât, ca să poată creşte liber în Dumnezeu, a fost făcut schimbabil, pe când Dumnezeu este neschimbabil. Natura umană trebuie să se realizeze deci prin mişcarea sa liberă, urmându-şi direcţia autentică. Mişcarea aceasta liberă spre sursa ei, căutată ca scop, îi dă semnificaţia adevărată. În această mişcare creatura îşi învinge mereu finitudinea, adică limita atinsă. Dar dacă sufletul nu obţine niciodată plenitudinea, ci este mereu în mers spre ea, nu cumva aceasta face cu putinţă fericirea? Dacă eu-ul nu parvine niciodată să se experimenteze ca realizat, ci este mereu în curs de realizare, nu produce aceasta o disperare? Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă, dimpotrivă, că tocmai acest urcuş neîncetat, care e o creaţie continuă, alungă monotonia şi disperarea. Acest urcuş neîncetat întreţine o fericire continuă, care se opune „saturării” origeniste, care a făcut sufletele să iasă plictisite din starea de fericire de la început şi care ar putea să le facă să repete mereu această ieşire după ce au ajuns din nou în ea ... ” .  
  
Aşadar, în vremurile de astăzi, când suferinţe şi necazuri foarte multe şi foarte variate cum ar fi neajunsurile şi sărăcia, bolile şi singurătatea, nedreptatea, patimile şi violenţa şi multe altele încearcă să cuprindă sub aripa lor nefastă cât mai mulţi semeni, este foarte necesară o revenire şi o reorientare sinceră a existenţei noastre către Dumnezeu. Singur aflându-se, omul nu poate să depăşească zidul deznădejdilor pe care suferinţele şi greutăţile i-l aduc înainte şi astfel se confruntă permanent cu renunţarea şi cu cedarea. În aceste condiţii durerea şi necazul îşi amplifică dimensiunile, lucrarea şi roadele negative în sufletul uman, ajungând uneori chiar la groază şi disperare. Individualismul şi autonomismul nu fac decât să ne introducă în izolarea tragediei personale. Dar prin Iisus Hristos şi de la Iisus Hristos primim şi noi puterea şi capacitatea de a învinge toate dezamăgirile pe care ni le aduc înainte. El nu a fost o victimă în faţa morţii, a strâmtorărilor şi a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevărat asupra vieţii şi a morţii căci în mod liber primeşte moartea: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om să nu mai fie sclavul ei, ci în toţi să se trezească dorinţa de dăruire, în mod liber, înaintea lui Dumnezeu. 
  
În această lucrare, se face trimitere şi referire şi la morala Evangheliei care, „nu are ca scop cunoaşterea şi promovarea principiilor sau a regulilor eticiste obiective, ci vizează comuniunea omului cu Izvorul binelui şi al vieţii, cu Dumnezeu, căci morala creştină este o morală a Harului sau a vieţii înnoite în Iisus Hristos, care a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei. De aceea nu se limitează, nici nu-şi propune şi, de altfel, nici nu poate fi delimitată de imperative, reguli sau canoane, ci se extinde la libertatea Duhului vieţii şi a sfinţeniei prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin conformarea fiinţială la voinţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, „scopul vieţii creştine nu este strict psihologic sau social, ci prin excelenţă duhovnicesc şi ontologic”. În continuarea celor expuse până aici, Părinţii Bisericii citaţi în această lucrare, evidenţiază şi accentuează realitatea potrivit căreia „virtuţile evanghelice nu sunt un fenomen psihologic şi eticist, ci o realitate ontologică şi spirituală. Fiecare virtute evanghelică este după arhetipul Iisus Hristos: desăvârşit dumnezeiască şi desăvârşit omenească, este darul Sfântului Duh şi fructul participării la Harul Acestuia. De asemenea, Evanghelia face cunoscut etosul lui Dumnezeu, filiaţia în Iisus Hristos. Ca atare, nu poate fi intepretată în duh raţionalist şi nici abordată pe baza criteriilor lumeşti ale unei etici umaniste”. 
  
Drept urmare, „Legea lui Dumnezeu nu se impune din exterior, ci se interiorizează şi fiinţează în om prin trăirea libertăţii în Iisus Hristos, a ontologiei harului şi a comunicării cu Dumnezeu.” În concluzie vom afirma că studiul de faţă urmăreşte clarificarea acestor deosebiri şi distincţii şi, totodată, constituie un apel şi o chemare la cunoaşterea etosului patristic şi scripturistic despre păcat şi pocăinţă, despre conştiinţa de sine patogenă şi conştiinţa de sine neptică. Şi, nu în ultimul rând, invită la conştientizarea faptului că păcatul nu este în primul rând o ofensă împotriva aşa numitelor „legi pozitive”, ci o lucrare împotriva legilor harului şi împotriva comuniunii, adică asupra conţinuturilor ontologice ale vieţii în Iisus Hristos – conform crezului spiritual al creştinul dreptmărturisitor.  
  
În fiecare epocă, oamenii lui Iisus Hristos, ca fii risipitori sau tâlhari recunoscători, chiar dacă au cunoscut căderea şi slăbiciunea păcatului, a corupţiei, a compromiterii conştiinţei şi a morţii naturii noastre umane plină de neputinţe, n-au încercat (şi chiar dacă au făcut-o, au regretat ulterior) să prezinte în faţa lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-îndreptăţirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Însă mulţi alţi oameni, mai cu seamă din ziua de azi, trăiesc în mod tragic şi amar propria lor cădere, din pricina „invaziei concepţiilor şi a dorinţelor pătrunse de iubirea pentru păcat” pe care-l şi justifică, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spune că „ei transformă slăbiciunile naturii umane în materie pentru răutate”, motiv pentru care „nu se îndreptăţesc” nici nu se mântuiesc, ci „se condamnă pe ei înşişi” (Tim. 3, 11). Adevăraţii creştini – cei care nu sunt stăpâniţi de duhul secularizării lumii acesteia, afectate de relativizare şi desacralizare, adică autenticii purtători de Dumnezeu ştiau dintotdeauna, şi ştiu şi astăzi, că singura lor îndreptăţire, singura lor salvare şi nădejde de mântuire, precum şi viaţa lor veşnică, este deci, adevărata lor libertate şi adevăratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui şi i-a enipostaziat în El”, în Trupul Său teandric care este Biserica”. 
  
În încheiere, vom susţine că demersul liturgic şi pastoral-misionar al Bisericii (reclamat, revendicat şi invocat adeseori ca fiind soluţia ultimă şi unică ce ne poate (re)sfinţi, reabilita şi salva pe noi, fiii ei din aceste vremuri), prin apelul făcut la „împărtăşirea de darurile Sfintei Treimi” este necesar să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a învăţăturii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine, ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată şi necompromisă în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată şi de nobilă, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile şi conştiinţele noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Teologie şi viaţă spirituală - partea a IV a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 249, Anul I, 06 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!