Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre Teologie şi viaţă spirituală - partea a III a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Teologie şi Spiritualitate – în viziunea Sfinţilor Trei Ierarhi - Tradiţie, înnoire şi mărturisire contemporană 
  
Sfântul Ioan Sinaitul rezumă doctrina spirituală a Părinţilor care l-au precedat, sintetizând-o şi oferind-o lumii într-o manieră pătrunzătoare şi clară. Mai mult, el a făcut pentru Teologia ascetică grecească lucrarea de sinteză şi de concentrare pe care Sfântul Ioan Damaschin o făcuse pentru Teologia dogmatică şi a ştiut nu numai să aprecieze cu justeţe ceea ce au gândit precursorii săi, ci şi să adauge viziuni noi la viziunile lor. Dar este absolut remarcabil faptul că acolo unde el exprimă o opinie personală, uneori împotriva tradiţiei şi a prejudecăţilor celor mai venerabile, o face pentru a mărturisi că preferă sinceritatea inimii unei austerităţi strict corporale: „Părinţii Sfintei Memorii au desemnat eforturile corporale ca fiind calea şi fundamentul ascultării. Dar eu desemnez supunerea şi spiritul de dreptate al inimii (XXV) pentru dobândirea harurilor (XXII), pentru lupta contra lăcomiei (XIV), contra blasfemiei (XXIII)”. Într-o epocă în care spiritualitatea monastică ar fi putut deveni un cod de formule (de reţete şi de prescripţii sterile), Sfântul Ioan aminteşte în permanenţă de datoria de a discerne şi de a raporta toate la starea inimii. Difuzarea şi traducerea Scării Raiului va avea o influenţă profundă, identificată odată cu dezvoltarea mişcării isihaste.  
  
Importanţa pedagogică a Scării Raiului constă în învăţătura ei legată de modul în care omul poate să ajungă să fie conform naturii sale, vocaţiei lui fiinţiale, lucru posibil prin „permanenta comunicare şi simbioză a omului cu Dumnezeu”, deoarece numai prin comuniune cu Dumnezeu se poate înstrăina omul de multiplele lui patimi, precum şi de tendinţele ce îi denaturează realitatea profundă existenţială. „Se poate spune că această comunicare interpersonală a omului cu Dumnezeu-Omul are o funcţie antropologic-catartică” . Drumul ascetic al purificării este unul al erosului dumnezeiesc, înseamnând restituirea iubirii în cadrul comuniunii interpersonale. În această comuniune are loc acea perihoreză, întemeiată pe experierea fiinţială proprie, a omului cu Arhetipul său, Dumnezeu. Această perihoreză creează premisa realizării unei asceze personale, a unei transfigurări ascetice. Relaţia iubitoare a omului cu Dumnezeu se exprimă ca autotranscendenţă a individualităţii omului , prin care se tinde la depăşirea sinelui propriu şi la asemănarea cu Dumnezeu.  
  
Purificarea este la Sfântul Ioan Scărarul reintegrarea individului în sinea lui autentic-personală, restaurarea stării umane de dinainte de cădere. Diferenţa dintre individ şi persoană, la Sfântul Ioan Scărarul, constă în aceea că persoana este „raportată extatic la Dumnezeu şi aproapele” . Persoana se află în spaţiul restaurării, în spaţiul noii creaţii, şi al învierii έν Χριστώ. De acum, încă de când trăieşte pe pământ, omul poate să îşi aşeze trupul pe tronul lui Dumnezeu,- omul este absorbit, de parcă ar fi în cer (XXIX).  
  
Desăvârşirea dinamică şi infinită este erosul ca mişcare şi înclinaţie a persoanei atrase de Dumnezeu. Erosul dumnezeiesc este pentru Sfântul Ioan „ţelul pedagogiei lui filocalice”. Scara este un dinamism. Întrebarea cea mai importantă este acum aceasta: Unde ne aflăm pe Scară? Răspunsul trebuie să-l găsim fiecare din noi în propria conştiinţă. Preasfinţitul Kallistos ne spune că „aceasta este o Scară pe care fiecare din noi trebuie s-o urcăm, pentru noi înşine” . Dacă o urcăm pentru dragostea lui Dumnezeu şi însoţiţi de dragostea Lui, vom cunoaşte toate darurile ei şi-ale Lui. Iar în ceea ce-l priveşte pe Sfântul Ioan Sinaitul, „ţelul pedagogiei lui filocalice“ stă în iubire şi în nimic altceva. Iubirea este izvorul şi puterea urcuşului, este deopotrivă biruinţă şi slavă. „Iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor, este înaintarea veacurilor”(XXX, 18). 
  
a. Fericitul Augustin: „un Origen al Apusului?”Augustin pune temelia unei învăţături despre graţie care va caracteriza gândirea apuseană până la Toma d'Aquino şi Luther . Izvoarele unei asemenea învăţături sunt considerate etica stoică, filosofia neoplatonică şi maniheismul. Elemente constitutive ale eticii augustiniene sunt învăţătura despre predestinarea absolută şi învăţătura despre păcatul „original”, ambele cu consecinţe grave pentru tema libertăţii umane. Una dintre cele mai serioase carenţe ale augustinianismului este dualismul dintre natură şi har. Consecinţa inevitabilă a unui asemenea dualism este separaţia realităţii în două niveluri opuse: „natural” şi „supranatural”( „imanent”şi „transcendent”). În acest mod realitatea unitară se frânge în două niveluri şi se creează premise pentru o relaţie „schizofrenică” a omului cu religia. „Naturalul” se interpretează drept ceva necurat, iar „Transcendentul” se înţelege în opoziţie faţă de natură şi ireconciliabil cu ea. Dacă credinţa are de-a face cu „supranaturalul” şi viaţa se identifică cu „naturalul”, atunci se aşează o separaţie între credinţă şi viaţă. Ori viaţa fără credinţă ori credinţa moartă, nelucrătoare:aceasta este dilema inevitabilă care pândeşte ca un coşmar omul creştinismului medieval apusean. Dualismul augustinian se răsfrânge şi asupra eticii lui: „împotriva voinţei tale, dar pentru harul mântuirii tale” . Acest principiu este una dintre axiomele fundamentale ale eticii augustiniene. Morala se psihologizează, iar psihologismul religiei este întemeiat de „Origen al Apusului”. Toma d'Aquino întrerupe monopolul agustinianismului , dar şi acest corifeu al scolasticilor nu face altceva decât să aducă în dialog pe teologul Apusului (Augustin) cu filosoful Răsăritului (Aristotel).  
  
Caracterul raţionalist şi intelectualizarea conştiinţei morale la Toma d'Aquino O temă importantă la Toma d'Aquino este autoritatea conştiinţei. În interiorul raţiunii practice există o cunoaştere a legii naturale – pe cate Toma o defineşte ca fiind „împărtăşirea legii naturale creaturilor, raţiunea”. Prin urmare fiinţele omeneşti sunt înzestrate cu raţiune ca să descopere cum este îndrumată lumea în sine de către Înţelepciunea proprie a lui Dumnezeu şi să afle cum se va împărtăşi viaţa lor din fericirea Sa. Astfel, creatura raţională participă la raţiunea eternă prin înclinaţia pentru acţiune şi sfârşitul propriu.  
  
Norma şi regula apropiată acţiunii este dată de conştiinţă, iar norma şi regula originară de către raţiunea divină. Preceptele legii naturale reprezintă pentru raţiunea practică ceea ce sunt axiomele ştiinţei pentru raţiunea speculativă; ele îndrumă comportamentele în acelaşi mod în care axiomele conduc spre concluzii. Principiile morale sunt bazate pe raţionalitatea prezentă în realitate şi derivă dintr-însa; ele reprezintă pătrunderea minţii umane în cele cereşti, cunoaşterea paradigmelor exemplare prezente în Mintea divină ce impregnează ordinea lumii. Vedem că morala lui Toma d'Aquino nu se bazează pe lege, sau pe datoria în sine, ci pe raţiunea personală. Legea naturală ca ghid al cunoaşterii este o parte esenţială a realismului moderat al lui Toma .  
  
Toma d'Aquino mai tratează un aspect al conştiinţei: forţa ei de determinare,- de înrâurire,- în special în termenii urmării unei conştiinţe eronate. La întrebarea a 5-a din articolul 9 din Prima secundae a Summei, d'Aquino se întreabă dacă o voinţă ce merge împotriva raţiunii este un lucru rău. Şi imediat adaugă, în răspunsul lui, că aceasta este totuna cu a întreba dacă o conştiinţă eronată obligă. Toma respinge şi alte asemenea poziţii şi argumentează că întrucât obiectul voinţei este acela prezentat de către raţiune, dacă voinţa lucrează ceea ce i se propune ca rău, îşi atrage asupra sa vina. De pildă, este un păcat ca cineva să îmbrăţişeze credinţa creştină dacă persoana în cauză judecă acest fapt ca fiind rău. Toma d'Aquino îşi încheie răspunsul spunând că orice act al voinţei aflat în contradicţie cu raţiunea, indiferent dacă raţiunea este corectă sau eronată, este rău. O conştiinţă eronată întotdeauna obligă.  
  
La întrebarea a 6-a el răspunde dacă un act este bun atunci când voinţa urmează unei conştiinţe eronate. Răspunsul atârnă de diferenţa dintre ignoranţa remediabilă şi cea iremediabilă („vincible ignorance et invincible ignorance”) .Dar el nu concepe că întreaga ignoranţă reală scuză păcatul. Ignoranţa ce nu scuză păcatul a fost numită ignoranţă voluntară (ignorantia voluntaria). Această ignoranţă este împărţită în două clase: ignoranţă voluntară directă, caz în care ignoranţa agentului în sine devine obiectul voinţei; şi ignoranţă voluntară indirectă, caz în care agentul este neglijent în cunoaşterea a ceea ce trebuie să facă. Pentru Toma d'Aquino, acest punct trebuie să fie redus la următoarele: Ignoranţa nu scuză dacă este o ignoranţă a tuturor principiilor morale pe care omul trebuie să le cunoască, sau dacă există neglijare culpabilă în înţelegerea circumstanţelor faptice ale acţiunii în discuţie. Conştiinţa dreaptă leagă (determină) per se, iar conştiinţa eronată per accidens . „Forţa de legătură a conştiinţei, chiar şi a celei eronate, este aceeaşi cu cea a legii lui Dumnezeu (Idem est ligamen conscientiae etiam erronate et legis Dei)”. Acesta este sensul pe care l-a dat Toma d'Aquino autorităţii conştiinţei: este întotdeauna greşit să violentezi conştiinţa, chiar dacă aceasta e eronată. Foarte mulţi teologi catolici au spus însă că el nu a mai păstrat acest principiu în ceea ce priveşte concluzia pozitivă,- suveranitatea completă a conştiinţei.  
  
Filosofarea ca propunere a educaţiei după Sfântul Grigore Teologul 
  
Problema educaţiei omului în spaţiul istoric şi politic al Ortodoxiei nu a constituit o ramură pedagogică autonomă, ci era legată indestructibil de perspectiva teologică a înrădăcinării necreatului în creat. E vorba de un subiect ce se integra în cadrul relaţiei dialectice a dumnezeiescului cu omenescul, adică a căutării condiţiilor (circumstanţelor) ce au făcut să fie evidente în plan istoric a intervenţiilor supraistoricului şi formularea posibilităţilor originii firescului sau fizicului în metafizic. Neîndoielnic, perspectiva educaţiei se încadra şi într-o planificare educaţională mai largă, ale cărei caracteristici principale erau transmiterea cunoştinţelor existenţiale la elevi şi pregătirea lor corespunzătoare la nevoile şi aşteptările practice ale societăţii şi culturii bizantine. Aceasta nu însemna însă că educaţia, ca proces al maturizării duhovniceşti generale a omului, a dobândit un caracter hristic şi o adaptare stereotipă la formele instituţionale de stat. Educaţia a fost direcţionată de Biserică, corespunzătoare însă orientărilor teocentrice ale Imperiului roman de Răsărit. Astfel s-au depus eforturi şi s-au făcut propuneri pentru o transformare a conştiinţei umane. Aceste propuneri nu se încadrau în mod necesar în cadrul proceselor educaţionale, ci aveau o dimensiune mai largă şi-l cuprindeau pe om aproape în întregul activităţilor lui . 
  
O astfel de imagine întâlnim în micul tratat al Sfântului Grigore Teologul : Είς Ήρώνα τον φι όσοφον, în care aduce elogiu raţiunii de a filozofa ca mod de viaţă al creştinului. Sfântul Grigore prezintă prototipul creştinului filozof, ce trăieşte şi făptuieşte în interiorul circumstanţelor sociale şi e chemat să se preocupe de ansamblul temelor ce-i preocupă pe semenii lui. Acest filozof nu rămâne la simple fixări teoretice şi nici nu e partizanul vreunei ideologii ambiante. Este gânditorul sau filosoful practicului, ostenitorul pentru adevăr, persoana care făptuieşte printr-o bună dispoziţie şi caută să împlinească toate acele valori veşnice ce conduc la Dumnezeu . 
  
În studiul de faţă, vom încerca pe temeiul elogiului Sfântului Grigore Teologul să cercetăm şi să prelucrăm părţile tainice ale gândirii şi a vieţii filosofului creştin şi să arătăm cum acestea pot să fie propuneri ale educaţiei. Prologic, notăm că termenul „filosof” aici se leagă în principal cu modul raţional la făptuirii practice, luminat de adevărurile hristocentrice şi de perspectivele ecclesiologice. Astfel, filosoful se interpretează pin prisma creştină, ca prototip al educaţiei adevărate. 
  
1. Dorinţe fireşti şi atitudini de cercetare ale celui ce „filosofează”  
  
La începutul tratatului său Sfântul Grigore Teologul consideră că una dintre vocaţiile duhovniceşti cele mai înalte ale omului este de a filozofa şi de a atribui cinstea cuvenită filozofiei. O astfel de preocupare sau evaluare are consecinţe raţionale şi practice concrete. Ea contribuie ca omul să nu se îndepărteze de faptele bune şi să nu făptuiască într-un mod ce-ar fi fost caracteristic al nesăbuinţei şi al superficialităţii. După cugetătorul creştin, toată forma aceasta a comportamentului matur corespunde nu numai unei expuneri morale a îndatoririlor dar şi dorinţelor fireşti ale omului. Viaţa morală este întipărită în fiinţa omului încă din momentul creaţiei, odată ce omul nu este prin natura lui pur şi simplu o existenţă animală, strict biologică, ci este creat să fie raţional şi desăvârşit. Faptul de a fi raţional îl împinge, sub forma unei consecvenţe către trăsăturile sale moştenite, prin puterile sale raţionale spre Cuvântul Dumnezeiesc, adică spre izvorul şi cauza întregii existenţe. „Făpturi raţionale şi prin raţiune spre Cuvânt grăbindu-se” . Este evident că aici filozofia se leagă cu morala binelui şi cu pregătirea judecăţilor intelectuale. Astfel, este un fapt esenţial că filozofia este pusă în corelaţie şi cu chestiunea trăsăturilor morale în sensul arhietipurilor fireşti. Deci, morala nu se încadrează numai în competenţa alegerilor personale şi a normelor ontologice ale neamului omenesc. Prin urmare, orice formă de educaţie va fi dată tinerilor corespunde cu vocaţia antropologică , numai dacă păstrează ca criteriu esenţial perspectivele fireşti ale desăvârşirii pe care le-a pus Cuvântul Dumnezeiesc. 
  
Dezvoltând problema pe un temei concret Sfântul Grigore Teologul observă că filosofarea apare direct şi împreună cu evaluările în faţa realizărilor sociale. La nivelul în care un om este un filozof adevărat, se privează de ambiţii în plan social. Paralel, acest Părinte eminent al Bisericii remarcă că filosofia nu e o preocupare teoretică simplă, ci ea are ca misiune să îmbunătăţească viaţa noastră în sectoare concrete. „Filosofia e lucrarea ce îmbunătăţeşte viaţa noastră” . Este vorba de o funcţionare a unei intervenţii practice şi a aplicării. În acest cadru, ca energie binefăcătoare principală, se formează astfel de condiţii aşa încât să fie lăudate situaţiile la nivel înalt. Din acest punct şi după aceea începe extragerea a urmărilor pozitive. Lauda provoacă râvna pentru îmbunătăţirea celui ce deja există şi o astfel de dispoziţie psihică conduce după consecinţă logică la virtute. Comportamentul virtuos are ca treaptă următoare fericirea. Aceasta din urmă constituie cel mai înalt punct moral din cele dorite şi o stare de raportare spre care se îndreaptă orice mişcare . Procesul, prin urmare, al urcuşului moral este revelator, caracteristic că împlinirea existenţială e un fapt al înţelegerii dialectice efective ale esenţelor vieţii. Nu există şi nici nu este acceptată cazul automatului şi nici al neprevăzutului al drumului existenţial, dar se cere în plus o dobândire conştientă a stadiilor de intermediere. Această căutare stabileşte gradări concrete în datoria pedagogică concretă, în sensul că trebuie să fie evitate planificările neîntemeiate şi ambiţioase şi să stăpânească accesul realistic de fiecare dată la datele antropologice palpabile şi directe. 
  
În acest punct, Sfântul Grigore Teologul procedează la o lămurire fundamentală, urmând să preîntâmpine interpretări greşite şi valorificările superficiale şi de suprafaţă. Observă că, exceptând înţelepciunea adevărată şi pură, există înţelepciunea după fenomen sau contrafăcută. Valoarea acesteia din urmă se găseşte numai în formele raţionale meşteşugite ce foloseşte în a încerca să impresioneze prin elocvenţă oratorică. Aici ne găsim în faţa acuzării evidente a impresionării ipocrite. Este o stare de viaţă conform căreia domină farmecul ilustraţiei artistice, meşteşugite. O astfel de înţelepciune nu dispune de condiţiile, nici de mobilurile interioare ca să fie înălţată deasupra de ea însăşi. „Această înţelepciune nici nu poate nici nu vrea să se ridice deasupra acestora” . 
  
E vorba de acel caz al înţelepciunii ce este satisfăcută numai prin menţiunile ei şi prin autoadmiraţia ei ... naşte stagnarea la nivel spiritual şi practic şi nu trimite la starea morală a omului la o nouă determinare sau la o reconsiderare a principiilor şi a valorilor ei. În faţa acestor capacităţi de falsificare a adevărului reacţionează omul moral. Sfântul Grigore Teologul consideră că omul datoriei morale nu confruntă numai sub un singur aspect problema valorilor morale. Direcţionat de simţul concretului poziţionează virtutea atât la nivel teoretic, cât şi practic . Cu aceste aprecieri sferice ale lui acoperă ansamblul intereselor şi activităţilor lui. Morala înseamnă atât adâncirea şi interpretarea ei conştientă, cât şi aplicarea ei în practică. Mesajul ce se dă problemei educaţiei este evidentă. În orice fel trebuie exclusă cultivarea numai a unei laturi ale comportamentului uman şi să se caute întotdeauna maturizarea ei multidimensională şi sferică. 
  
În continuare, Sfântul Grigore Teologul încearcă să prezinte capacităţile interpretative speciale ale filosofului spre evaluările lui şi atitudinile lui faţă de ceea ce întâlneşte. Sfântul Grigore accentuează că filozoful prezintă o poziţie insistentă, dinamică, irevocabilă fără ocolişuri, nu însă spre elemente ce ar retrograda caracterul lui şi ar accentua egoismul lui. Astfel, filozoful e insistent nu spre neruşinare, ci spre curaj, nu spre lacrimi, ci spre alegerea comportamentului cuviincios potrivit în fiecare moment, nu spre ameninţări descurajatoare, ci spre paza binelui şi preocuparea desăvârşirii sufleteşti . Ceea ce accentuează în special aici este calitatea reacţiilor explozive ale psihicului. Starea extremă a filozofului nu este exprimarea unei predispoziţii impulsive şi instinctuale necontrolabile, ci este revelatoare gradului înalt de înţelegere a atribuţiilor şi a promptitudinii cerute continue în faţa problemelor esenţiale ale vieţii. Această poziţie e manifestată succesiv în mod dublu. Concret, filozoful, pe de o parte, păstrează o cumpătare şi o poziţionare transcendent – interpretativă şi valorificatoare faţă de orice retrogradează caracterul individual şi social şi, pe de alta, susţine printr-un patos raţional factorii ce-l înalţă. E clar că încearcă că încearcă problema stării morale, aşa încât să cuprindă atât la nivel axiologic, cât şi la cel al înfăptuirii drepte (ortopraxiei) în ceea ce priveşte temele coerenţelor sociale ale omului. 
  
„Filozofarea” ca filantropie, smerenie şi jertfă 
  
Sfântul Grigore Teologul căutând criteriul prin care va fi apreciat ce este folositor din punct de vedere moral, el spune că nu e potrivit să-l căutăm şi să-l localizăm în cunoştinţele ştiinţifice. După aprecierea lui, toţi aceia ce se ocupă cu geometria sau astronomia şi trag concluzii referitoare la aceste ramuri ştiinţifice nu va folosi nimic vieţii noastre. Părerea lui puţin exagerate se bazează pe faptul că aceste ramuri nu pot să interpreteze totul . Astfel, pune problema relativizării şi a limitării posibilităţilor ştiinţei. Aceasta, ca consecinţă logică, înseamnă că există un spaţiu al realităţii – evident acela al cauzelor prime şi iniţiale sau al unităţilor elementare - care nu este obiectivizat exterior şi nici nu este pus în contururi de sens severe. Deci, sunt propuse indirect limitarea de sine şi smerenia omului, ceva ce este validat nemijlocit de următoarele lui gânduri. Cugetătorul creştin susţine că elementele principale ce trebuie să caracterizeze un om adevărat sunt înţelepciunea, cumpătarea, smerenia, sociabilitatea şi filantropia. Dintre acestea este luat drept cel mai important ultimul . Dacă avem în vedere faptul că toată gândirea pe care se construieşte antropologia creştină, am susţine că aici este formulată opinia că prin filantropie omul repetă modul exprimării Sfintei Treimi, însuşirea principală ipostatică căreia îi aparţine fără limite iubirea. Prin acest mod de manifestare omul dobândeşte starea după asemănare pe scara relaţiilor sociale şi interpersonale. De asemenea Sfântul Grigore Teologul recunoaşte că filozoful creştin nu trebuie să fie indignat pentru câte i se întâmplă. Prin diferite încercări şi pătimiri participă la viaţă mai dinamic şi devine mai curajos. Pericolele, ca prilejuri de confruntare directă cu problemele şi ca situaţii ce pretind o confruntare dreaptă, întăresc personalitatea umană ... aici se propune refuzul odihnei şi a relaxării într-o viaţă teoretică comodă şi într-una practică conservatoare fără pericole. Depăşirea formelor impuse şi consacrate de organizare a vieţii sociale se realizează printr-o astfel de atitudine eroică, de mărturisire. 
  
Dincolo de toate aceste îndemnuri exigente, Părintele Capadocian a înţeles şi subliniază realitatea slăbiciunilor umane , atât pe scara rezistenţei practice cât şi în perspectiva perspicacităţii dialectice. Sfântul Grigore accentuează că există împrejurări în care cuvântul uman se găseşte în neputinţă. După aprecierea lui, aceasta nu trebuie să constituie cauza suspendării eforturilor şi supunerii unui fatalism. Este mai de preferat să se nevoiască omul pe sine însuşi prin străduinţă în încercările lui silogistice îndrumat de Sfântul Duh, decât să fie necuviincios faţă de ceea ce alcătuieşte elementele esenţiale ale vieţii duhovniceşti, urmărind moleşeala intelectuală ...  
  
„Filozofarea” ca filantropie, smerenie şi jertfă 
  
Sfântul Grigore Teologul căutând criteriul prin care va fi apreciat ce este folositor din punct de vedere moral, el spune că nu e potrivit să-l căutăm şi să-l localizăm în cunoştinţele ştiinţifice. După aprecierea lui, toţi aceia ce se ocupă cu geometria sau astronomia şi trag concluzii referitoare la aceste ramuri ştiinţifice nu va folosi nimic vieţii noastre. Părerea lui puţin exagerate se bazează pe faptul că aceste ramuri nu pot să interpreteze totul . Astfel, pune problema relativizării şi a limitării posibilităţilor ştiinţei. Aceasta, ca consecinţă logică, înseamnă că există un spaţiu al realităţii – evident acela al cauzelor prime şi iniţiale sau al unităţilor elementare - , care nu este obiectivizat exterior şi nici nu este pus în contururi de sens severe. Deci, sunt propuse indirect limitarea de sine şi smerenia omului, ceva ce este validat nemijlocit de următoarele lui gânduri. Cugetătorul creştin susţine că elementele principale ce trebuie să caracterizeze un om adevărat sunt înţelepciunea, cumpătarea, smerenia, sociabilitatea şi filantropia. Dintre acestea este luat drept cel mai important ultimul . Dacă avem în vedere faptul că toată gândirea pe care se construieşte antropologia creştină, am susţine că aici e formulată opinia că prin filantropie omul repetă modul exprimării Sfintei Treimi, însuşirea principală ipostatică căreia îi aparţine fără limite iubirea. Prin acest mod de manifestare omul dobândeşte starea după asemănare pe scara relaţiilor sociale şi interpersonale. De asemenea Sfântul Grigore Teologul recunoaşte că filosoful creştin nu trebuie să fie indignat pentru câte i se întâmplă. Prin diferite încercări şi pătimiri participă la viaţă mai dinamic şi devine mai curajos. Pericolele, ca prilejuri de confruntare directă cu problemele şi ca situaţii ce pretind o confruntare dreaptă, întăresc personalitatea umană ... aici se propune refuzul odihnei şi a relaxării într-o viaţă teoretică comodă şi într-una practică conservatoare fără pericole. Depăşirea formelor impuse şi consacrate de organizare a vieţii sociale se realizează printr-o astfel de atitudine eroică, de mărturisire. 
  
Dincolo de toate aceste îndemnuri exigente, Părintele Capadocian a înţeles şi subliniază realitatea slăbiciunilor umane , atât pe scara rezistenţei practice cât şi în perspectiva perspicacităţii dialectice. Sfântul Grigore accentuează că există împrejurări în care cuvântul uman se găseşte în neputinţă. După aprecierea lui, aceasta nu trebuie să constituie cauza suspendării eforturilor şi supunerii unui fatalism. Este mai de preferat să se nevoiască omul pe sine însuşi prin străduinţă în încercările lui silogistice îndrumat de Sfântul Duh, decât să fie necuviincios faţă de ceea ce alcătuieşte elementele esenţiale ale vieţii duhovniceşti, urmărind moleşeala intelectuală ...  
  
În altă ordine de idei, Sfântul Grigore Teologul consideră că este bine ca omul corect să evite contradicţiile şi opoziţiile, cât şi acea judecată ce l-ar conduce la fapte meschine. De asemenea, el nu trebuie să încerce să argumenteze adevărurile creştine prin diferite sofisme raţionale sau silogistice. Paralel, este necesar să aibă în vedere faptul că în cursul discuţiilor este firesc de a fi cineva învins, fiindcă elocinţa sau capacitatea dialectică nu e un privilegiu firesc sau dobândit al tuturor oamenilor. Însă ceea ce trebuie să fie evitat în orice chip este ca adevărul despre Dumnezeu să sufere vreo pagubă, care constituie nădejdea mântuitoare a întregii umanităţii . Cu aceste gânduri se propune să nu constituie un criteriu al deciziilor orice apreciere arbitrară a celor discutate fără orientări teocentrice. În sfârşit, Sfântul Grigore Teologul observă dacă am căuta dovezile practice şi evidente ale modului drept de a filozofa, am susţine că le garantează rănile şi acel trup ce a suferit foarte multe eforturi şi privaţiuni pentru apărarea evlaviei . Astfel, problema se transferă la nivelul jertfei, ce constituie treapta culminantă a existenţei personale catafatice a vieţii. 
  
1. Credinţă şi praxis: conţinutul fundamental al lecţiei de religie 
  
a. Conţinutul euharistic al lecţiilor de dogmatică şi morală 
  
Lecţiile de dogmatică şi morală recapitulează şi formulează cronologic în cadrul istoriei credinţa şi viaţa una şi aceeaşi a Bisericii, care este „aceeaşi ieri, azi şi în veci”. Cu alte cuvinte aceste lecţii sintetizează în orice moment concret al vieţii Bisericii conţinutul şi scopurile învăţăturii creştine.  
  
Ce înseamnă acest fapt? Putem spune că el exprimă două lucruri:  
  
a). Faptul că conţinutul acestor lecţii menţine şi păstrează nealterată învăţătura biblică şi patristică;  
  
b). Faptul că aceste două lecţii nu se mişcă independent, ci sunt unite organic şi neseparate. 
  
Separarea teologiei pe secţii şi discipline, ce se impune poate metodologic, nu trebuie să ne împiedice deloc să păstrăm unitatea lor de viaţă, organică. În special distingerea dogmaticii de morală, ce se face iarăşi din motive metodologice şi pedagogice, nu trebuie să ne conducă la nici o separare esenţială a lor. Dogma şi etosul, teologia şi liturghia, credinţa şi viaţa, mărturisirea şi praxis-ul nu se separă în creştinism. Iisus Hristos nu a fost un simplu învăţător, ci Arhetipul Mântuirii, Însuşi Mântuirea. „Iisus Hristos nu este pentru om un principiu exterior de care omul atârnă arbitrar, relativ şi obiectiv, ci este în mod real şi adevărat Principiul lui ontologic” . Hristos n-a învăţat nici dogmatică, nici morală, ci S-a oferit pe Sine, trupul Lui şi sângele Lui „pentru viaţa lumii”. Dintr-un Sine răstignit pentru iubirea omenirii curge viaţa veşnică a Bisericii. De aceea Biserica este plină de Viaţă, de Viaţa veşnică, ea fiind Viaţa Însăşi. Acest este etosul ortodox: Viaţă veşnică.  
  
Prin această jertfă a lui Iisus Hristos există Biserica, ce cultivă credinţa şi împărtăşeşte viaţa şi formulează învăţătura dogmatică şi morală. „Biserica lui Iisus Hristos nu este un organism modelator-etic, ci trupul mântuirii, comuniunea îndumnezeirii” . Biserica este ea însăşi marea taină în care Iisus Hristos restabileşte şi ridică la o treaptă desăvârşită unirea Sa cu lumea întemeiată în actul creaţiei, dar slăbită prin păcat. Mai mult, Biserica este, prin excelenţă, extensiunea tainei lui Iisus Hristos, fiind ea însăşi plină în întregime de taina lui Iisus Hristos, căci respiră, trăieşte şi se hrăneşte cu şi prin Taina lui Iisus Hristos. Biserica şi tainele ei sunt viaţa în Iisus Hristos. 
  
Baza deci, de la care începe şi la care se referă şi spre care tinde învăţătura creştină, este Însuşi Iisus Hristos, Ce Se oferă pe Sine „pentru viaţa lumii” şi Se împărtăşeşte prin Taina Sfintei Euharistii. Omul ortodoxiei este o persoană eclezială, fiinţa care fiinţează numai în comuniune de har şi viaţă cu Iisus Hristos, Izvorul vieţii, Însăşi Viaţa. Fără sfânta Euharistie, în jurul căreia se poralizează toate tainele Bisericii, nu există nici credinţă creştină, nici viaţă creştină şi nici creştinism. Sfânta Euharistie este esenţial sau substanţial întreaga Biserică, este taina arătării Dumnezeului Treimic şi asumarea, cuprinderea lumii în împărăţia Lui. În Sfânta Euharistie avem condiţia, întregirea şi desăvârşirea vieţii creştine , „Α şi Ω învăţăturii dogmatice şi morale . De aceea şi dacă examinăm tradiţia noastră creştină, vom constata că toate elementele ei esenţiale se referă la ea în final sau o presupun. Dogmele şi simbolurile, rugăciunea şi cultul Bisericii, educaţia şi canoanele ei au esenţial o relaţie euharistică. Desigur în ultimă analiză şi întreaga lume are un sens euharistic, fiindcă şi Euharistia este taina reînnoirii ontologice a cosmosului. Însă, o astfel de considerare a lumii presupune niveluri înalte de viaţă duhovnicească, care nu sunt accesibile tuturor . Dar aceasta nu înseamnă deloc că ţelul nostru final nu trebuie să se orienteze spre această direcţie, sau că lucrarea noastră mai generală nu trebuie să aibă ca ax central pe Iisus Hristos. De altfel numai prin această perspectivă lecţia de religie îşi găseşte dimensiunile ei reale. 
  
Mulţi consideră că lecţia de religie are ca obiectiv transmiterea cunoştinţelor religioase. Alţii iarăşi consideră drept scopul ei principal transmiterea emoţiilor sau sentimentelor religioase. Aceste scopuri sunt însă limitate şi subminează universalitatea lecţiei de religie. În special pentru lecţiile de dogmatică şi morală, pe care le examinăm în această expunere, unii cred că trebuie să se transmită corect elevilor sensurile (noţiunile) dogmatice şi morale ale creştinismului, în timp ce alţii că trebuie să-i înveţe cum să devină oameni buni. 
  
În programa analitică de Gimnaziu în Grecia scopul lecţiei de religie în clasa a treia (clasa a IX-a în România) este:  
  
Să-i iniţieze pe adolescenţii în dogmele fundamentale ale Credinţei Ortodoxe, ca să înveţe ce trebuie să creadă. 
  
Să fundamenteze teoretic şi teologic comportamentul moral al omului şi-n special al creştinului ortodox. 
  
Să dea răspuns la problemele practice fundamentale ale instrucţiei morale a omului 
  
Să arate legătura directă a credinţei şi vieţii credinciosului cu Cultul ortodox.  
  
b. Dogmele credinţei ortodoxe: revelaţii ale vieţii 
  
Din cauză că scopul se leagă direct cu conţinutul lecţiei, nu e posibil să dăm corect conţinutul, dacă nu pornimde la scopul corect. Şi din cauză că scopul, cel puţin aşa cum este formulat în programa analitică, e destul de discutabil, vom începe de la observaţiile noastre despre el. Ca prim scop în parte al predării lecţiei de religie în clasa a treia a Gimnaziului se prezintă ca „să-i iniţieze pe adolescenţii neliniştiţi în vârstă de 15 ani în dogmele fundamentale ale Credinţei Ortodoxe, ca să înveţe ce trebuie să creadă”. Însă adolescenţii neliniştiţi în vârstă de 15 ani, ce trăiesc în societatea secularizată de azi, unde dogmele credinţei sunt considerate teme ale clericilor şi teologilor, nu au de obicei de la început nici un interes special de a fi iniţiaţi în aceste dogme.  
  
Astfel teologul se află în dificultatea de a găsi puncte de contact cu elevii lui în încercarea lui de a-i introduce în acestea. Când însă nu-şi pune ca ţel al predării faptul de a învăţa elevii ce trebuie să creadă, ci de a vedea ce orizonturi li se deschid, - orizonturi pe care oamenii le-au avut şi au continuat să le păstreze, pe care le cred şi le trăiesc – lucrurile se schimbă radical. În acest caz dogmele nu apar ca un ansamblu de noţiuni subtile, greu de înţeles sau şi neînţelese pentru elevii de Gimnaziu, ci ca mesaje şi perspective ale vieţii. Se prezintă ca revelaţii ce răspund la problemele directe şi fierbinţi ale vieţii lor. 
  
Revelaţia lui Dumnezeu ca om în mijlocul lumii arată sensul adevărat al omului în lume. Nu putem vorbi despre Iisus Hristos independent de om şi istoria lui, independent de prezenţa lui istorică concretă şi problemele lui. „Dumnezeu nu se abordează în ceruri, ci în cadrul existenţei înseşi ale omului şi în relaţiile lui cu semenii săi. De aceea şi conţinutul lecţiei nu trebuie să se limiteze la noţiuni şi idei, ci să se extindă la persoane şi lucruri, la sfinţi şi la viaţa lor, la tradiţii şi obiceiuri locale şi ale vieţii religioase şi sociale mai generale. În special e nevoie să fie luată în atenţie şi valorificată bogăţia simbolurilor Bisericii noastre, care conţin esenţial toată teologia ei. Aceste simboluri, precum de altfel toate simbolurile, cu toată simplitatea şi generalitatea lor, sunt în măsură să ofere mesaje foarte clare şi să cultive trăiri adânci” . 
  
În final nu trebuie să se uite faptul că dogma creştin ortodoxă nu constituie un adevăr teoretic simplu, pur speculativ, fără legătură cu omul şi viaţa lui. De atunci de când Dumnezeu S-a făcut om, ca să-l îndumnezeiască pe om, nu există nimic dumnezeiesc, care să nu aibă legătură cu omul, precum nu există nimic omenesc care să nu aibă legătură cu Dumnezeu. Dogma mai teoretică, cum o consideră mulţi, cea Treimică, are un raport atât de direct şi de esenţial cu omul, încât constituie scopul vieţii lui în comuniune; „ca toţi să fie una precum noi” . 
  
Creştinii primelor secole au preluat, păstrat şi formulat adevărul acesta pe baza comuniunii şi unirii euharistice. În continuare dogma Treimică, ca şi orice altă dogmă, a constituit începutul sau axioma pentru învăţăturile teologice roditoare. Aceste învăţături au avut întotdeauna ca temelie şi garanţie viaţa euharistică a Bisericii, care a format şi modelat conştiinţa chinoviară şi enorială. Astăzi această situaţie s-a slăbit complet. Baza experimentală ce o avem la dispoziţie nu este duhul comunitar, ci individualismul şi scindarea socială ce ne duc în impas existenţial. „Dogma Treimică nu se oferă poate acum ca punct de plecare a învăţăturii, se oferă însă ca răspuns la căutarea sau aşteptarea oamenilor epocii noastre. De aceea şi rămâne mereu actuală. Astfel, toţi câţi trăiesc impasul scindării, nu vor dispreţui această dogmă, ce este totodată kerygma unităţii şi a iubirii. Câţi o vor căuta, se vor bucura de ea. În sfârşit, toţi câţi au eventual depoziţii duhovniceşti necesare sau vreo experienţă în relaţie cu ea şi o trăiesc, nu se vor păgubi cu nimic” . 
  
Acelaşi lucru este valabil şi pentru prezentarea dogmei Hristologice cu toate acele sensuri greu de înţeles ale lui „neconfundat, neschimbător, neîmpărţit etc.” . Deci prezenţa şi opera lui Iisus Hristos în lume au o relaţie directă cu omul şi viaţa lui. Smerenia, ascultarea, nădejdea, iubirea, şi toate virtuţile creştine sunt adevăruri ce se conexează (unesc) direct cu Iisus Hristos şi cu dogma Hristologică. Fiecare virtute evanghelică este după arhetipul lui Iisus Hristos, desăvârşit dumnezeiască şi desăvârşit omenească, este darul Sfântului Duh şi fructul participării la harul Acestuia. Dogma Hristologică poate fi predată treptat cu criteriul problematicii şi receptivităţii copiilor. Astfel anumite elemente dogmatice pot fi trecute cu vederea în Gimnaziu şi să fie predate în Liceu. „În general dogma Hristologică poate fi caracterizată ca indicatorul virtuţii enipostatice, ce se oferă simţual credinciosului prin Sfânta Euharistie. Pe aceasta se vor sprijini credincioşii pentru cultivarea virtuţii şi pentru a lupta cu păcatul” . 
  
Desigur şi noţiunea păcatului răsună puţin ciudat în epoca noastră, care a pierdut conştiinţa colectivă responsabilă, implicit conştiinţa păcatului Astăzi se vorbeşte mai mult despre înstrăinare, scindare, eşec. Aceste noţiuni, ce sunt de asemenea mai profund teologice, pot declara sau interpreta sensul păcatului. De aceea alegerea şi enumerarea poziţiilor şi textelor patristice cu astfel de noţiuni este folositoare în deosebi. În final, esenţială şi actuală este importanţa şi însemnătatea Ecclesiologiei pentru prezentarea credinţei şi vieţii creştine. Cu excepţia semnalării ei generale în învăţătura dogmatică poziţiile ei fundamentale sunt foarte preţioase pentru o prezentare corectă a moralei creştine. 
  
Teologul, ca şi orice pedagog, nu poate oferi ansamblul cunoştinţelor şi al informaţiilor de care au nevoie elevii. Este dator însă să le deschidă drumuri, care îi vor conduce la izvoarele credinţei şi ale vieţii creştine. Din predarea dogmaticii în Gimnaziu şi în Liceu nu numai că pot, dar şi trebuie să neglijeze acele formulări dogmatice scolastice, în parte părerile unor scriitori bisericeşti, ce-i obosesc inutil pe elevi sau le şi încearcă credinţa. Conţinutul lecţiei dogmatice este recapitulat esenţial în simbolul de credinţă. Cu excepţia acestuia însă au nevoie şi de alte elemente fundamentale ale tradiţiei ortodoxe ulterioare, precum învăţătura despre sfintele icoane şi distincţia esenţei şi energiilor în Dumnezeu, cu atâta însemnătate pentru credinţa şi viaţa ortodoxă. 
  
Învăţătura dogmatică ortodoxă nu constituie un sistem teologic, ci interpretarea operei sfintei iconomii. „De aceea şi conţinutul ei este deformat, când este pus în paturile scolastice ale lui Procust” . Textele dogmatice şi liturgice, precum de asemenea şi imnurile Bisericii sunt necesare pentru prezentarea şi interpretarea învăţăturii dogmatice. Punctul de plecare însă e cel mai bine să se facă de la datele experimentale şi istorice. 
  
Căutările mai adânci ale existenţei umane, ce păstrează şi o stabilitate diacronică, oferă prima bază esenţială pentru inaugurarea oricărui dialog esenţial despre religie, precum şi pentru învăţarea adevărurilor fundamentale. Pe de altă parte iconografia şi arhitectonica naosurilor, simbolurile liturgice şi latreutice, tradiţiile şi obiceiurile religioase, ca concretizări ale vieţii creştine, ce conţin material dogmatic bogat, pot forma începuturi perfecte pentru învăţarea dogmei ortodoxe. 
  
c. Educaţia ortodoxă: deplinătatea adevărului şi a vieţii 
  
Ca al doilea scop al lecţiei este definit faptul „de a fundamenta teoretic şi teologic comportamentul moral al omului şi-n special al creştinului ortodox”. Aici se pune următoarea întrebare. Care este acest comportament moral al omului şi-n deosebi al creştinului ortodox, pe care este chemată lecţia de religie să-l fundamenteze teoretic şi teologic? Teoria şi teologia vin de obicei după aceea, pentru a descrie, să prelucreze sau să orienteze comportamentul moral. Însă acest comportament se întemeiază experimental. Şi precum a semnalat deja Aristotel, o mare însemnătate pentru comportamentul moral al omului o are deprinderea, adică obişnuinţa, în special aceasta se cultivă în timpul copilăriei . 
  
Obiceiurile (obişnuinţele) fiecărei generaţii noi se cultivă în cadrele celei anterioare. Astfel se formează şi conştiinţa morală colectivă a fiecărui popor, dar şi-n deosebi a fiecărei generaţii noi a lui. Această conştiinţă colectivă nu se schimbă uşor. Trebuie să treacă cel puţin trei generaţii, ca să se înfăptuiască o schimbare importantă în conştiinţa unei societăţi. Însă când excitaţiile pentru schimbări sunt atât de intense şi atât de multe, precum se întâmplă şi-n epoca noastră, este firesc să se creeze o situaţie instabilă de lungă durată, pe care cu greu o poate cineva urmări. Aşa se interpretează de altfel şi lărgirea prăpastiei între generaţii, pe care o constatăm azi.  
  
Viaţa creştină, ca viaţă de învrednicire universală a omului, îmbrăţişează fiecare element omenesc autentic, oriunde şi oricând îl întâlneşte. Considerarea laşă (derizorie) a creştinismului şi identificarea lui cu tipuri convenţionale şi forme cucernice îl omoară şi-l fac respingător pentru tineri. Creştinismul nu este ideologie, ci deplinătatea adevărului şi a vieţii. Este etosul omului desăvârşit în Iisus Hristos în persoana Căruia omul îşi descoperă „propria măsură”. Este viaţa noului etos în Iisus Hristos . Orice adevăr ce există în om şi în civilizaţia lui, găseşte în creştinism poziţia corectă şi valoarea lui. De aceea şi morala creştină este mereu deschisă pentru a primi şi accepta orice-i omenesc. Dincolo de acestea însă, dar şi pentru a putea să valorifice toate acestea, se sprijină pe omul adevărat, ce s-a arătat în Iisus Hristos. 
  
În vechime dascălii creştini recurgeau la diferite concepţii filosofice, morale sau religioase ale lumii extracreştine, pentru a le valorifica în creştinism şi să atragă împreună cu acestea şi pe oamenii ce le acceptau. „Astăzi considerarea creştină trebuie să se facă din alt punct de vedere. Diferite concepţii moral-sociale şi filosofic-religioase moderne se leagă direct sau indirect cu creştinismul. Şi chiar această civilizaţie tehnică contemporană a fost caracterizată în mod potrivit ca subprodus al învăţăturii morale a creştinismului. Nu există nici un motiv să contestăm orice valoare, ce se păstrează sau se proiectează în afara Bisericii. Dimpotrivă, evidenţierea principiilor creştine de către oamenii ce se găsesc în afara Bisericii, precum şi lupta împotriva instituţiei bisericeşti în numele lor, trebuie să ne conducă la autocritică şi revizuirea analogă a atitudinii şi a comportamentului nostru” . Pe de altă parte e de prisos analiza specială a concepţiilor sau sistemelor moral-sociale ce se face în cadrele lecţiei de morală în timpul puţin ce există pentru o prezentare pozitivă a lor. Ocazional nu numai pot, dar şi trebuie să se facă extinderi şi raporturi referitoare la teme contemporane şi-n deosebi actuale, în timp ce teologul e dator să aibă o informare suficientă despre discuţiile următoare.  
  
d. Învăţătura creştină: sfinţitoare şi mângâietoare 
  
Rezerve există şi în formularea celui de-al treilea scop. Când lecţia nu are drept scop să-i ajute pe elevi să răspundă ei înşişi la problemele practice ale vieţii, ci încearcă să ofere răspunsuri pregătite, este firesc să provoace împotrivirea lor sau chiar şi zădărnicirea oricărui dialog esenţial cu ei. „Astfel, în timp ce teologul este cel ce poate şi are datoria să deschidă elevilor lui orizonturile nelimitate ale credinţei şi vieţii creştine – desigur nu prin liberalismul ieftin, ci prin cunoaşterea conştientă esenţială şi prezentarea profunzimii adevărului creştin – se transformă într-un eticolog ieftin, ce dă elevilor răspunsuri banale pregătite dinainte. De aceea, de altfel şi ei consideră de prisos să-l mai întrebe” . Desigur nu este greu să se gândească cineva la piedicile şi dificultăţile pe care le va întâlni într-un asemenea demers, în special în mijlocul confuziei şi al neorânduielii de astăzi. Însă tocmai în această situaţie devine şi mai intensă nevoia de a fi arătată iubirea şi îngăduinţa creştină adevărată. Morala creştină nu ordonă sau porunceşte, nici nu impune, ci îndeamnă şi consolează. Morala şi soteriologia ortodoxă este mângâietoare şi tămăduitoare. Sfântul Ioan Gură de Aur caracterizează deseori Biserica drept „spital duhovnicesc, al sufletelor şi nu al trupurilor” (ουχί σωμάτων, α ά ψυχών) , care nu vindecă răni trupeşti, ci „păcatele raţionale le îndreaptă” . Biserica „vindecă” oferiind educaţie psiho-tămăduitoare şi un etos moral. Îl îndeamnă pe om la sfinţenie, dar îl şi înţelege în mizeria extremă. Îl invită la o luptă neîntreruptă împotriva păcatului, dar totodată îl şi asigură că sângele lui Iisus Hristos „curăţă orice păcat al nostru” . Tânărul de azi are o nevoie deosebită de a cunoaşte afectivitatea şi mângâierea Bisericii, ca să o simtă ca pe mama lui şi să o iubească. Fireşte că şi mama uneori este nevoită să devină severă şi să-şi pedepsească copilul. Acest fapt însă nu-i micşorează deloc iubirea ei şi nu o conduce niciodată la gândul de a înceta să povăţuiască şi să consoleze. Acest rol îl are şi lecţia de morală creştină în şcoală. Şi de aceea nu trebuie să se oprească la mintea elevilor, ci să coboare spre inima lor. Nu trebuie să se izoleze în raţiune, ci să înainteze şi să treacă la alinare, îmbărbătare, mângâiere şi sprijin. La aceasta va ajuta mult bogăţia conţinutului lecţiei de morală creştină cu material din viaţa sfinţilor, a martirilor şi-n special al neomartirilor Bisericii. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Teologie şi viaţă spirituală - partea a III a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 249, Anul I, 06 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!