Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre Teologie şi viaţă spirituală - partea a II a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Teologie şi Spiritualitate – în viziunea Sfinţilor Trei Ierarhi - Tradiţie, înnoire şi mărturisire contemporană 
  
Pentru a descoperi spiritul care prezidă denunţarea slavei deşarte, se dovedeşte a fi necesar să discernem ideile majore care definesc slava autentică, ajungând în acest fel la observaţia că „Creştinul este slăvit ... pentru că s-a bucurat de multă cinste şi dragoste din partea Lui”, şi pentru care fapt e bine să subliniem, în primul rând, că dragostea pe care Dumnezeu le-o poartă copiilor Lui este sursa slavei autentice: „Creştinul este slăvit, nu numai pentru că l-a iubit pe Dumnezeu cu adevărat, ci şi pentru că s-a bucurat de multă cinste şi dragoste din partea Lui. După cum l-a iubit şi a nutrit gânduri nobile – ceea ce este o dovadă a dragostei -, aşa şi Dumnezeu l-a iubit la rândul Lui pe acest om care trebuia să dea socoteala numeroaselor sale păcate. L-a scăpat de pedeapsă, dar El l-a şi făcut drept. Astfel el se poate slăvi pentru că a fost judecat a fi demn de o astfel de dragoste imensă” . Creştinul se poate găsi slăvit în propria lui fiinţă. Slava de care se bucură este deci în mod radical diferită de aceea pe care el o caută printre semenii săi, aceasta fiind fără de asemănare în comparaţie cu cea de care se bucură Drepţii din Vechiul Testament: „Slava şi cinstea sunt mai mari după ceea ce s-a întâmplat în noul Legământ: creştinul are ca şi cap pe Mântuitorul Iisus Hristos, se împlineşte prin Trupul lui Iisus Hristos, devine fratele şi comoştenitorul său, se conformează trupului său, primeşte o slavă mai mare ca aceea a lui Moise, după cum a afirmat Pavel, arătând că, spre deosebire de Moise, care se acoperea de un văl, noi îi contemplăm faţa descoperită a slavei lui Dumnezeu” . 
  
Alipit Domnului Iisus Hristos prin botez, creştinul este chemat să-şi însuşească sentimentele Mântuitorului, vis-a-vis de slavă. Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos nu căuta slava care vine de la oameni , ci şi-a găsit slăvirea în moarte pe cruce, acceptată din dragoste . El ne învaţă astfel să nu punem niciun preţ pe slava omenească . Luând exemplul Stăpânului său, cel botezat străluceşte de slavă adevărată atunci când cunoaşte încercarea , fie că este vorba de asceza vieţii monastice sau, ca şi în cazul lui Pavel, a întemniţării îndurate pentru Domnul Iisus Hristos . Aceste scurte consideraţii asupra slavei autentice ne permit să înţelegem mai bine punerile în gardă efectuate de Sfântul Ioan împotriva slavei deşarte. A ceda în faţa acestei patimi înseamnă de fapt, ca închizându-te în tine însuţi, să dovedeşti că Dumnezeu cel „filantrop” nu a fost cu adevărat primit în viaţa ta, şi să araţi că, în ciuda botezului, nu a existat o convertire reală . Se observă deci că Sfântul Ioan vizează mai mult decât un comportament moral, ci că, pentru el, este esenţială activarea credinţei care este adusă în discuţie.  
  
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu necreştinii. Sfântul Ioan îi blamează în calitatea lui de creştin convins, pentru că el vede în slava deşartă cauza profundă a necredinţei lor : 
  
„A te lăsa de credinţa dreaptă pentru slavă şi, cu scopul de a fi mărit, a-L trata pe Dumnezeu cu dispreţ, nu ar fi oare aceasta culmea laşităţii şi a nebuniei?” . Ar fi bine să studiem aici tema smereniei. Că este vorba de botezaţi sau de necreştini, această virtute apare la Sfântul Ioan Hrisostom ca fundament al întregii vieţi duhovniceşti. Astfel înţelegem că fără această „mamă a tuturor binefacerilor” , este imposibil să fim mântuiţi . 
  
Ajungând la „Cinstea omului ce se află în virtute şi la preocuparea de a filozofa despre lucrurile viitoare ... ” vom scoate în relief situaţia potrivit căreia studiul vocabularului arată că adevărata slavă vine din cer, durează veşnic, prezentându-se câteodată ca o realitate viitoare. Aceste calificative, destul de clasice la autorii spirituali, dobândesc la Sfântul Ioan o importanţă specială, şi permit, în mod particular, captarea unui aspect esenţial al concepţiei sale, adică legătura strânsă care există între tensiunea eshatologică şi slava autentică : „Cinstea omului rezidă în virtute: a filozofa despre lucrurile viitoare, a fi concentrat cu totul pe acea viaţă, a dispreţui realităţile prezente” . „Prima virtute, orice virtute constă în a fi străin de această lume şi călător, a nu avea nimic în comun cu lucrurile de aici de jos, şi a se detaşa de ele ca şi cum ar fi străine” Această omilie are o importanţă deosebită pentru studiul temei eshatologiei. Ideea centrală este următoarea: la fel ca şi Patriarhii Vechiului Testament, ar trebui să fim cu totul detaşaţi de multe dintre lucrurile pământeşti şi să aspirăm la cer. 
  
Acest texte sunt caracteristici, pentru că arată preocuparea de dincolo ca fiind centrală în opera Sfântului Ioan Hrisostom, pe care îl putem numi, la fel ca şi pe maestrul său Sfântul Pavel, „un creştin eshatologic” . În mod negativ, el insistă asupra caracterului efemer al bunurilor acestei lumi, în opoziţie cu realităţile eterne (τα μέ οντα) şi nu ezită să folosească comparaţii peiorative. Viaţa prezentă (ό παρών βίος) e astfel prezentată ca o pantomimă , o pânză de păianjen , o suită de vise şi de viziuni . Ea se aseamănă cu „visurile, cu florile care se ofilesc, cu umbra fugitivă” . Este o mare periculoasă şi agitată . Problemele acestei vieţi nu sunt deloc mai bine apreciate: nu sunt jucării de copii , umbră şi vis , sunt „toate pline de groază, pericole, de servituţi ruşinoase” . „o singură zi de visare, într-o viaţă întreagă, iată bucuriile de aici de jos în faţa realităţilor binefacerilor viitoare” . 
  
Astfel, prin subterfugiul temei eshatologice, suntem chemaţi încă o dată să degajăm climatul religios care însufleţeşte lupta întreprinsă de Ioan împotriva slavei deşarte. Robul ei distruge în sine tendinţa către viaţa veşnică, la care orice om este chemat , şi rămâne nituit de realităţile pământeşti, atât de puternic atacate de Ioan.  
  
Totuşi, este bine să cuprindem concepţia lui: „Nu pretind să descriu viaţa prezentă, departe de mine această intenţie: nu este oare opera lui Dumnezeu? Eu mă străduiesc numai să îndemn să iubiţi binefacerile care vor urma, să nu vreţi să rămâneţi în mijlocul acestor bunuri prezente, să nu vă ataşaţi de trupul vostru, să nu aveţi aceleaşi sentimente ca şi cel cu suflet josnic” . „Viaţa prezentă este oare rea, ea care ne permite să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să filosofăm despre viitor, să devenim îngeri din oameni ce suntem, să ne amestecăm cu corurile Puterilor de sus?”  
  
Răspunzând întrebării: „Vreţi să-i spun Milosteniei voastre de ce ne temem de moarte? Dragostea pentru Împărăţie nu ne-a cuprins încă, iar dorinţa binefacerilor viitoare încă nu ne-a înflăcărat” vom afirma că expresiile citate mai sus denunţă o ataşare excesivă de lucrurile lumii şi ale trupului şi subliniază transcendenţa realităţilor veşnice: dacă creştinul autentic „refuză să se lase fascinat de slava vieţii prezente”, este pentru că el vrea „să aibă întotdeauna privirea aţintită spre lumea de sus, pentru a nu se preocupa fără oprire decât de acele bunuri şi să nu-şi dorească decât acea slavă” . 
  
Totodată se pune întrebarea: dacă nădejdea în lumea de dincolo ne permite să nu ne împotmolim în deşertăciunile lumii acesteia, cum se face că unii păgâni, în ciuda lipsei lor de credinţă în Înviere , de multe ori remarcată de Ioan ( „Necredincioşii rămân insensibili la gândul Învierii, nu s-au lăsat înfricoşaţi niciodată de acest lucru”) , au putut să considere lucrurile omeneşti ca fiind trecătoare, şi nu mai valoroase decât fumul? Hrisostom recunoaşte aceste cazuri , dar după cum am spus-o deja, el depăşeşte materialitatea lucrurilor sau a cuvintelor pentru a judeca intenţia: sau se poate vorbi oare de o detaşare a celui care caută să strălucească în toate în ochii celorlalţi? Dar, pe lângă această căutare a slavei umane, rămâne un punct asupra căruia detaşarea lor se împotmoleşte: necreştinii se tem de moarte . Este adevărat că unii creştini împărtăşesc aceeaşi frică datorită unui motiv asemănător: „Vreţi să-i spun Milosteniei voastre de ce ne temem de moarte? Dragostea pentru Împărăţie nu ne-a cuprins încă, iar dorinţa binefacerilor viitoare încă nu ne-a înflăcărat” . 
  
Denunţând slava deşartă, Sfântul Ioan Hrisostom se ridică astfel împotriva unei atitudini anti-religioase. Atunci când Dumnezeu ne cheamă pe toţi la slava veşnică , sclavii slavei deşarte refuză această vocaţie: creştinul, în ciuda botezului său, iar necreştinul, în ciuda detaşării aparente pe care o afişează . A dori să-ţi satisfaci vanitatea înseamnă a înăbuşi în tine iubirea lucrurilor veşnice , a căuta slava deşartă, a te priva de slava pe care ne-o acordă Domnul prin „filantropii”. De aceea, „Dacă practicăm virtutea ... să ne atragem lauda pe care numai Dumnezeu o împărtăşeşte” ca să ajungem în acest mod să răspundem în final la o obiecţie ridicată mai sus, şi asta pentru a avea o ultimă ocazie de a plasa lupta dusă de Sfântul Ioan împotriva slavei deşarte dincolo de o moralitate plată: „Dacă practicăm virtutea, spune el, să încercăm înainte de toate să ne atragem lauda pe care numai Dumnezeu o împărtăşeşte, fără a ţine cont de laudele făcute de oameni” . Dar cum să evităm să strălucim în ochii celorlalţi, dacă vrem să rămânem fideli datoriei mărturisirii? Fără îndoială, este o întrebare eternă, care dobândeşte totodată un relief deosebit dacă avem grijă să o replasăm în contextul istoric. Ori, „întorcându-ne spre secolele IV şi V... păgânismul şi creştinismul se înfruntă pentru ultima dată, fiecare dintre ele reprezentate fiind de spirite grandioase şi de mari scriitori” . Când Sfântul Ioan era adolescent, puterea s-a ridicat împotriva „galileenilor”. Hrisostom face mai mult decât o singură dată aluzie la persecuţia dezlănţuită de Iulian , şi până şi Sfântul Grigore de Teologul vorbeşte despre situaţia dramatică cu care s-au confruntat creştinii . Dar în momentul în care Ioan cunoştea un adevărat succes în predicarea lui, situaţia s-a schimbat. Două edicte ale lui Teodosie - în iunie 391 şi noiembrie 392 - au abolit cultul păgân în toată împărăţia, şi trebuie să citim „pro templis” a lui Libaniu pentru a cunoaşte sentimentele bătrânului orator în faţa insultelor proferate împotriva religiei zeilor. 
  
Aşadar, creştini sunt în avantaj! Într-adevăr, Sfântul Ioan Gură de Aur cunoaşte pericolele pe care botezaţii trebuie să le înfrunte în contactul de zi cu zi cu păgânii . Dar, în acelaşi timp, îi place să vadă în aceste relaţii o intenţie specială a lui Dumnezeu „permiţând ca oamenii să trăiască unii cu ceilalţi, mai ales celor buni cu cei răi pentru ca să-i aducă pe drumul propriei virtuţi” . De fapt, el manifestă un real optimism în faţa efectelor care ar rezulta dintr-o mărturisire autentică : „Dacă am trăi aşa cum trebuie, i-am surprinde cu totul pe păgâni, chiar mai mult decât o fac cei care înfăptuiesc minuni” . Se poate spune şi că nu ar mai fi niciun grec, dacă ne-am comporta ca nişte creştini adevăraţi . Pentru a-i stimula foarte tare pe ascultătorii săi, Ioan a dus o viaţă conformă cu credinţele lor: „Să arătăm deschis o viaţă nouă. Să transformăm pământul în cer. Vom arăta astfel grecilor numeroasele binefaceri de care sunt privaţi. Dacă ne-ar vedea că ducem într-adevăr o viaţă onestă, ar avea în faţă însuşi spectacolul Împărăţiei cerurilor. Dacă ne-ar vedea, plini de blândeţe, nepunând deloc preţ pe mânie, pe dorinţele necurate, pe invidie şi avariţie, şi fiind ireproşabili pe toate planurile, ar spune: ‚Dacă creştinii sunt îngeri aici jos pe pământ, nu vor fi oare îngeri şi după ce au îndeplinit călătoria lor acolo sus?' ” .  
  
„Cum este posibil să-l slăvim pe Dumnezeu? Trăind pentru slava lui Dumnezeu şi făcând viaţa noastră să strălucească” Astfel, în pofida pericolelor slavei deşarte, Sfântul Ioan nu visează să elimine slava inerentă mărturisirii, ci se străduieşte să o creştineze printr-o schimbare completă de orientare, proiectând această slavă asupra Domnului Însuşi: „Cum este posibil să-l slăvim pe Dumnezeu? Trăind pentru slava lui Dumnezeu şi făcând viaţa noastră să strălucească, după cum s-a zis în altă parte: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. '(Matei 5,16) De fapt nimic nu contribuie atât de mult la slava Stăpânului nostru decât o conduită excelentă. După cum lumina soarelui luminează cu propriile-i raze faţa celor care o privesc, tot astfel şi virtutea îi atrage să o contemple toţi cei care o văd şi incită spiritele drepte să-i aducă slavă lui Dumnezeu. De aceea, orice am face, să o facem astfel încât să-i stimulăm pe cei care ne privesc să-l slăvească pe Dumnezeu, pentru că este scris: ‚Orice aţi face, faceţi totul pentru a-l slăvi pe Dumnezeu'” . 
  
Să-i aducem slavă lui Dumnezeu! Această atitudine esenţială creştinismului autentic, ocupă un loc atât de important în opera lui Ioan încât s-ar putea crede că există o coloraţie specială în viziunea lui teologică: „În interiorul creştinismului, fiecare credincios poate, după afinităţile secrete ale naturii sale, să pună accentul pe acel aspect al relaţiilor sale care îl unesc pe om cu Dumnezeu. Unii, sensibili la puritatea Sa, la propria Lui nenorocire, propovăduiesc înainte de toate pocăinţa; alţii, impresionaţi de măreţia Lui, cer în primul rând adorarea, reverenţa. Ioan nu vrea să-I vadă decât bunătatea, nu vrea decât să aducă slavă, mulţumire. Este un punct la care se întoarce mereu în acelaşi mod, iar cuvintele care îi sunt împrumutate în momentul morţii: ‚Slavă lui Dumnezeu în toate cele' par să-şi pună amprenta atât pe opera lui cât şi pe viaţa lui. Nimeni nu ar putea să rezume cu mai multă fericire orientarea profundă a sufletului său” . 
  
Această recunoaştere trebuie să se menţină în momentele dificile. Sfântul Ioan extrage o astfel de convingere din profunzimile credinţei sale. De fapt, în faţa persecuţiei, ce subtilă tentaţie de a dobândi slava din răbdarea sa! Fără îndoială, Hrisostom nu dezvoltă în mod direct această idee, ci îndeamnă plin de înflăcărare să-L slăvim pe Dumnezeu în mijlocul unei încercări: „Trebuie să veghem cu grijă asupra unui singur punct: să înfruntăm orice încercare cu rugăciunea de mulţumire” . Cuvintele ultime ale lui Hrisostom înaintea propriei morţii: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, au arătat triumful perseverenţei şi al răbdării lui personale. „El a murit,- spune Paladie - ca un atlet victorios”. 
  
Pentru toate acestea, „Dumnezeu să fie binecuvântat! Iată ce v-am spus la plecare, iată ce vă spun la întoarcere” Iată, acest sfat, dat la Antiohia în anul 391, a fost adesea repetat creştinilor din Constantinopol şi, chiar şi alungat din funcţia sa, Sfântul Ioan va reveni asupra acestei idei în scrisorile sale . Iată un extras din această omilie rostită la întoarcerea din primul său exil: „Ce să spun? Ce cuvinte să rostesc? Dumnezeu să fie binecuvântat! Iată ce v-am spus la plecare, iată ce vă spun la întoarcere, şi nu am încetat să spun acelaşi lucru în timpul depărtării mele. Vă amintiţi? Vi-am citat exemplul lui Iov şi vi-l voi repeta: ‚Fie numele Domnului binecuvântat!' (Iov 1, 21). Acesta este testamentul pe care vi l-am lăsat, iar azi reînnoiesc aceste rugăciuni de mulţumire: fie ca numele Domnului să fie binecuvântat întotdeauna! Evenimentele s-au schimbat, dar rugăciunea de mulţumire rămâne aceeaşi. Când eram în exil, eu aduceam mulţumire şi odată întors continui să aduc mulţumire... Binecuvântat să fie Dumnezeu care a îngăduit să fiu alungat şi El să fie încă binecuvântat pentru că m-a adus înapoi în mijlocul vostru. Binecuvântat să fie Dumnezeu care a permis ca furtuna să se dezlănţuie şi să fie încă binecuvântat pentru că a readus calmul. Dacă vorbesc altfel este pentru a vă învăţa să-i aduceţi mulţumire Domnului” . 
  
Opoziţia dintre slava umană şi cea care vine de la Dumnezeu, şi relaţia dintre slava autentică şi familiaritatea dumnezeiască care se traduce prin îndreptarea spre cer şi rugăciunea de mulţumire de pe acest pământ, arată foarte bine că Sfântul Ioan Hrisostom vede în slava deşartă nu numai un obstacol în viaţa morală adevărată, ci şi o atitudine care minează vocaţia religioasă a omului. În această privinţă, foarte semnificativă ni se pare insistenţa egală pe care o foloseşte pentru a denunţa slava umană şi pentru a reaminti sarcina rugăciunii de mulţumire. 
  
Ideea centrală a Sfântului Ioan Gură de Aur, slava deşartă, ar putea încă să fie calificată ca idee hotărâtoare ori de răspântie. În numeroase ocazii, mai multe teme ale operei au apărut în relaţie cu slava omenească; am constatat acest lucru mai ales în cazul iubirii frăţeşti şi a polemicii împotriva necreştinilor. Altele au fost notate mai pe scurt, ca de exemplu familiaritatea dumnezeiască, detaşarea de bunurile lumeşti şi îndreptarea spre lumea de dincolo, fără a o uita pe cea a slavei adevărate, căreia îi suntem destinaţi după moarte, dar care, de pe acest pământ, îi iluminează pe copiii „filantropului” Dumnezeu.  
  
Referindu-ne la Teologia şi spiritualitatea Sfântulului Ioan Scărarul, vom susţine că, potrivit tradiţiei ortodoxe, creştinul parcurge trei etape sau stadii pentru izbăvirea de păcat. Prima etapă este curăţirea sau purificarea, a doua este iluminarea şi a treia este îndumnezeirea. Trebuie subliniat că pe parcursul tuturor acestor etape, creştinul nu poate înceta lupta cu păcatul, până nu ajunge la stadiul nepătimirii, adică transformarea patimilor în virtuţi , şi îndumnezeirii omului. Sfântul Grigore Palama îndeamnă: „Nu este raţional ca înainte de vindecare, omul să lase rugăciunea şi să se ocupe în mod voluntar de altceva.” Trebuie apoi subliniat că nu purificarea de păcat şi patimi (curăţirea) constituie scopul cel mai înalt al vieţii creştine, ci unirea cu Sfânta Treime, adică comuniunea în vecii vecilor cu harul necreat al Sfântului Duh, asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea. Metodele şi mijloacele de asceză şi curăţire rămân metode şi mijloace, şi deci, nu se transformă niciodată, în scopuri în sine: „Posturile, privegherile, studiul scrierilor, lepădarea de bogăţii şi tăgăduirea întregii lumi nu reprezintă desăvârşirea, ci instrumente pentru desăvârşire, precum am spus, pentru că nu în acestea se găseşte perfecţiunea, ci cu acestea doar se dobândeşte.”  
  
Scara Raiului reprezintă în sine o sinteză a ceea ce a avut monahismul răsăritean mai bun şi mai înalt, o sinteză în care moştenirea înaintaşilor şi originalitatea autorului sunt elemente structurale şi de geneză. Secolul al VI-lea nu a fost propice spiritualităţii contemplative. Reacţia antiorigenistă, cu consecinţa condamnării lui Evagrie, a condus la discreditarea generală a Misticii şi, de aceea, odată cu Sfântul Varsanufie şi ucenicul său, Avva Dorotei, s-a concretizat o spiritualitate concentrată asupra momentului voinţei, spiritualitate ce vine peste timpuri de la Sfântul Vasile cel Mare şi are trăsături cenobitice.  
  
Opera Sfântului Ioan Scărarul, comparată cu scara lui Iacov şi numită de către el însuşi Climax, iar de către Părinţii Latini Scara Paradisului, „definită foarte just de către autorul ei, drept tratat ascetic, logos askitikos.” Titlul original al lucrării a fost άκες νευματικαί, aşa cum o arată manuscrisele, şi derivă dintr-o paralelă între Ioan şi Moise, dar până la sfârşit s-a impus titlul Κ ίμαξ. Scara face parte din scrierile dedicate în mod special metodei de purificare de patimi prin virtuţile contrare lor şi poate fi pusă alături de „Metoda şi regula exactă” a lui Calist şi Ignatie Xanthopol, şi de „Cuvintele” lui Isaac Sirul. „Ea descrie cele treizeci de trepte pe care trebuie să le străbată un monah din momentul renunţării la lume şi până la desăvârşire, adică până la iubire.” Subiectele sunt dispuse după o progresie: ceea ce este propriu începătorilor este aşezat în primele capitole, iar doctrina este expusă într-o desfăşurare gradată şi ierarhică, conform desăvârşirii progresive a vieţii spirituale. Se poate spune că Sfântul Ioan Scărarul „înţelege trei trepte în dezvoltarea vieţii creştine. Desăvârşirea aparţine celei de-a treia, număr de origine mistică. El se datorează unei pioase preocupări: aceea de a pune în concordanţă dezvoltarea vieţii noastre duhovniceşti cu parcursul vieţii pământeşti a Mântuitorului.” Puternica personalitate a autorului ei, marea sa cultură duhovnicească şi omogenitatea doctrinară a monahismului sinaitic au făcut din această operă o lucrare în acelaşi timp „originală şi tradiţională”, „o operă de şcoală dar şi universală.”  
  
Reţinem aşadar că “Scara” reflectă o experienţă directă şi personală, fundamentul ei fiind experienţa vie. Sfântul Ioan a urcat el însuşi “scara dumnezeiască” şi apoi a scris despre ea. Părintele Georges Florovsky observă că „nivelul Scării este foarte simplu: ea se defineşte prin logica inimii mai mult decât prin logica intelectului.” Cartea este impregnată cu elemente ale Tradiţiei şi reprezintă o lucrare de sinteză a acesteia. Fiind una dintre cele mai originale cărţi de spiritualitate ale antichităţii creştine , ea cuprinde în sine totodată şi multe trăsături disparate ale Tradiţiei ascetice anterioare. Dar pe cele moştenite de la tradiţie Sfântul Ioan şi le-a însuşit într-un mod propriu, iar ceea ce a transmis el veacurilor, inclusiv cititorilor de astăzi, nu este altceva decât întâlnirea personală cu Hristos Domnul pe fiecare treaptă a Scării. 
  
Sfântul Ioan Scărarul a căpătat influenţă, deoarece a exprimat o experienţă a veşniciei, semnificativă pentru toate timpurile. „Experienţa veşniciei” a fost una şi aceeaşi cu experienţa scriitorului, cu propria lui existenţă ascetică. Scriind din experienţa lui, precum şi din împărtăşirea experienţei marilor Părinţi, Sfăntul Ioan Scărarul se defineşte ca un mare scriitor Este plin de compasiune şi libertate dar, în acelaşi timp, experienţa lui este o judecată. Compasiunea şi judecata sunt foarte apropiate, sunt înrădăcinate în iubire; el însuşi a trecut prin dificultăţile pe care cititorii lui le vor întâmpina în urcarea Scării. Sfântul Ioan a plecat de jos (de fapt, de la temeiuri), şi de aceea, pentru el iluminarea nu va fi găsită în extazieri, ci în umilinţă, asceză şi dragoste. Prin aceasta se evidenţiază rolul unui monah care a plecat din societate nu pentru a se îndepărta el însuşi de ea, ci pentru a construi, prin virtute şi har, o punte de legătură între umanitate şi Dumnezeu. Nu caută experienţe sau viziuni ale luminii, nici nu face din asceză sau rugăciune un scop în sine, ci întâi de toate ceea ce caută şi ne propune el este viaţa pentru şi în Dumnezeu. Viaţa pentru Dumnezeu înseamnă să mori în Dumnezeu şi să nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru El. Sfântul Ioan Scărarul scrie despre această moarte ca înviere în El. De aceea, Scara Raiului nu poate fi înţeleasă ca o cale a gândirii, ci ca o cale a vieţii veşnice. Ea devine o Scară numai în cazul în care o urcăm. 
  
Marea originalitate a Sfântului Ioan Sinaitul, precum şi contribuţia sa la Tradiţia ascetică a Părinţilor, au făcut ca lucrarea lui să devină un cadru de referinţă pentru întreaga antropologie creştină. „Identificarea şi punerea în lumină a legăturii dintre contemplaţia mistică şi practica ascetică – între theorie şi practică – în sânul naturii lăuntrice a omului”, reprezintă până astăzi marea contribuţie a Sinaitului la Tradiţia patristică. Atunci când citim Scara Raiului trebuie să avem în vedere două lucruri: în primul rând, Scara a fost scrisă şi destinată monahilor din viaţa de obşte, iar în al doilea rând, trebuie să recunoaştem că ea este relevantă şi pentru credincioşii laici. Chitty afirmă că generaţia lui Ioan Sinaitul, în scrierile ei, pare să fi avut o intuiţia faptului că trăia la sfârşitul unei perioade care sintetiza învăţătura secolelor anterioare, dar care prezenta şi o înţelegere diferită, mai deschisă şi mai echilibrată, ce priveşte viitorul într-un mod aparte, cu totul distinct faţă de cel al predecesorilor. Datorită acestui fapt, înainte de a începe o scriere specifică prin învăţătură monahilor, Sfântul Ioan a ţinut să proclame universalitatea Dumnezeului Creator şi faptul că mântuirea e pentru toţi, nu numai pentru monahi, iar căsătoria nu este calea unei interdicţii, deşi o persoană căsătorită nu trebuie să se aştepte să ajungă la realizările unui monah (linia Scărarului este similară aceleia din Apoftegme). În aceeaşi concepţie, castitatea nu este neapărat un atribut monastic, şi aici Sfântul Ioan îl dă pe Sfântul Apostol Petru ca exemplu. Sfântul Simeon Noul Teolog a găsit cartea în biblioteca tatălui său, un laic din secolul al X-lea (cf. Hausherr, Vie 6, pag. 12). Calea monastică a vieţii este prin excelenţă „o viaţă după Evanghelie” , noi toţi fiind chemaţi să răspundem chemării lui Iisus Hristos la mântuire. Circumstanţele exterioare răspunsului pot varia, dar traiectoria şi ţinta sunt aceleaşi pentru noi toţi.  
  
În viaţa spirituală nu există o distincţie exactă între monahi şi nemonahi.Viaţa monastică este chiar viaţa creştină, fiind trăită însă într-un mod particular, unic. Monahii sunt creştinii care au descoperit posibilităţile speciale ale urmării lui Iisus Hristos Cel înviat şi ale transcenderii condiţiilor naturale: „l'hesychaste, c'est le chretien qui fait priere.” Viller şi Rahner l-au acuzat pe Sfântul Ioan Scărarul de faptul că ar fi făcut şi mai îngustă calea Evangheliei (Mat. 7,13) prin învăţătura lui strict ascetică , însă această cale, aşa cum ne-o prezintă Ioan Scărarul, este aceeaşi relaţie evanghelică a omului cu Dumnezeu, pe care trebuie să o avem cu toţii, şi acest lucru este cel mai important în înţelegerea Sfântului. Forţa şi gravitatea cu care aceste pagini prezintă şi pretind lupta împotriva păcatului şi împotriva morţii spirituale, îl înspăimântă puternic pe cititorul modern, care se află întotdeauna în căutarea unui compromis, căci Sfântul Ioan Scărarul este pentru acesta din urmă „un Hemingway al secolului al VII-lea.”  
  
Sfântul Ioan este departe de starea de delăsare universală şi nu va fi niciodată victima acediei. Pătrunzând slăbiciunile oamenilor şi ale călugărilor în special, nu rezistă tentaţiei de a le caricaturiza, neoprindu-se niciodată, nici chiar ajuns pe ultimele trepte ale Scării, care erau din principiu pacificante, aducătoare de dulce odihnă şi isihie. Nimic nu-l poate calma pe acest om sfânt. Este un luptător nestăpânit. Nici chiar mortificările eroice nu pot anihila necontenita luptă spirituală, şi parcă ochiul sever al Judecătorului ceresc pretinde în permanenţă perseverarea. Este o spiritualitate exigentă, severă, la fel de inflexibilă, la fel de austeră ca şi ţara în care a fost scrisă cartea. Căci Sinaiul este locul ideal pentru contradicţii, blasfemie, luptă şi disperare a omului care se găseşte în faţa unei ordini inumane, şi nu găseşte în sine însuşi nimic pentru a se împlini. Şi totuşi, tunetul izbucneşte: „Tu trebuie!” Un imperativ eshatologic şi soteriologic pentru monahi, fiindcă Sinaiul, Muntele lui Dumnezeu, este maiestuosul simbol al contemplaţiei mistice. Acolo Moise L-a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă în tenebre, în nori deşi, ca pe un prieten. De la Sinai izvorăşte Teologia contemplaţiei mistice, apofatice, de aici „Noul Moise” îşi propune să realizeze deplinătatea vieţii creştine, şi de aceea, în această viziune apofatică, sufletul trebuie să fie în mod absolut impecabil, liber de orice patimă dezordonată. 
  
Scara desăvârşirii ca simbol al urcuşului sufletului spre Iisus Hristos implică pregătirea specifică a luptătorului pentru sfintele nevoinţe ale desăvârşirii. Acest urcuş este sfânt, este itinerariul spiritual, progresul duhovnicesc pe care autorii au avut întotdeauna predilecţia să îl înfăţişeze sub chipul Scării lui Iacov. Ei ne precizează sensul creştin al acestei ascensiuni, treptele sale, vârful său. Oricare ar fi opţiunea fiecăruia în diversitatea tuturor punctelor de vedere, este vorba, totuşi, de o unică Scară a sfinţeniei. Scrierea Sfântului Ioan îşi însuşeşte în acelaşi timp calităţi ritmice şi poetice. Discontinuitatea este de cele mai multe ori deliberată. Limbajul lui ritmic, cu paradoxuri, este în acelaşi timp teologic, imaginea poate să fie trinitară [25, 4 (992 D)] sau hristologică [6, 4 (793 BC)]. Dogma este în mod constant în legătură cu morala, sau chiar se identifică cu ea; temele dogmatice se împletesc cu cele de morală, iar temele strict ascetice sunt înălţate în permanenţă la un nivel mistic şi teologic.  
  
Hausherr afirmă că lucrarea “Scara” configurează „un adevărat eseu de sistematizare, aşa cum chiar şi titlul său îl arată” , însă, deşi pot fi observate uşor gradaţia logică şi metoda dezvoltării principalelor teme, compoziţia nu este perfect riguroasă, autorul tinzând să fie mai puţin sistematic şi să se repete destul de des. Imaginea fundamentală a Scării poate fi găsită în Geneză 28, 12 [30, 18 (1160 BD)]. Folosirea ei ca model pentru viaţa spirituală o vom întâlni la mulţi autori creştini din Biserica primară. Origen a fost primul care a folosit imaginea aceasta ca simbol al progresului spiritual , dar el rămâne foarte departe de realizarea Sfântului Ioan Scărarul. De fapt, această imagine îi conferă cărţii atât trăsături specifice cât şi unitate. 
  
În cazul Sfântului Ioan, imaginea Scării nu trebuie luată figurativ sau literal, ci dinamic: mai întâi trebuie să ne aflăm noi înşine pe prima treaptă a Scării, şi abia apoi vom putea accede la înălţimile ei spirituale. Şi chiar dacă am fi sus de tot, totuşi încă mai avem nevoie de lacrimi [7.73 (816 D)]. Se poate atinge vârful în urcarea dinamică numai dacă, în acelaşi timp, se lucrează stările celor de dinainte. Datorită acestui fapt nu au dreptate în sistematizarea lor comentatorii care împart Scara în două secţiuni distincte şi inegale:  
  
a) Treptele 1-23: dificultăţi pe care un creştin trebuie să le depăşească în timpul vieţii spirituale;  
  
b) Treptele 24-30: valori morale şi teologice implicate.  
  
Acest model este sugerat de Krumbacher şi a fost dezvoltat de Altaner care afirmă că prima secţiune ar descrie patimile, iar a doua ar descrie virtuţile. Un asemenea model se bazează pe o concepţie complet eronată deoarece Treptele 1~23 nu se ocupă numai de „dificultăţi“ ci şi de alte lucruri, ca de exemplu, pocăinţa, amintirea morţii, darul lacrimilor, ş.a..  
  
Sfântul Ioan Climax acceptă distincţia dintre praxis şi theoria (preluată de la Evagrie), dar nu urmează concepţiile acestuia, al cărui gnosticism nu se regăseşte în nici un fel în paginile Scării. Într-adevăr, Sfântul Ioan Sinaitul era familiarizat cu scrierile lui Origen şi Evagrie , însă ar fi greşit să spunem că el ar aparţine şcolii „evagriene“. La Evagrie distincţia dintre praxis şi theoria este clară, ele sunt perfect separate. La Sfântul Ioan ele nu se află într-o diferenţă ontologică radicală. Pentru el, praxis-ul şi theoria sunt interdependente, sunt două aspecte ale aceleiaşi realităţi, aşa cum este şi cazul raportului dintre pocăinţă şi teologie, dintre dogmă şi morală. Sfântul Ioan Scărarul spune destul de puţine despre viaţa contemplativă, şi se concentrează în mod deliberat pe viaţa activă, asupra păcatelor ce trebuie biruite şi asupra virtuţilor ce trebuie cucerite. Este clar că Sfântul Ioan ar dori ca cititorii lui să caute smerenia şi pocăinţa [14, 8 (865 B)], şi nu să caute viziuni şi extazuri. De altfel, scara prezintă o sobrietate accentuată şi o reticenţă faţă de vise (o vădită influenţă a Sfântului Diadoh al Foticeii: a se compara în acest sens pasajul 3, 35-45 [669 B- 72 B] cu Cent. 36-38 [p. 105-107]), faţă de imaginaţia în rugăciune (a se compara 27, 2-17 [1112 A] cu Cent. 59 [p. 119]), insistând asupra ascultării (IV) şi discernământului (XXVI) – două trepte care sunt de o importanţă covârşitoare. El pune accent pe darul lacrimilor [7, 73 (816 D)] şi pe rugăciunea „Doamne Iisuse”. Este evident că Sfântul Ioan rămâne dator şi Şcolii palestiniene din Gaza (încep. sec al VI-lea), şi chiar ar putea fi văzut ca un succesor legitim al acestei şcoli de spiritualitate a Bisericii primare. De la această şcoală el a moştenit ideea de părinte spiritual, precum şi obiceiul utilizării cu discernământ a terminologiei evagriene.  
  
De asemenea, lucrarea Sfântului Ioan Sinaitul are afinităţi cu Omiliile lui Macarie – în special în ceea ce priveşte monismul antropologic al Scării – cu noţiunea de inimă spirituală drept centru al persoanei omeneşti şi cu primordialitatea atribuită de autor iubirii. Sfântul pare să se fi opus atât unui spiritualism extrem, cât şi unui intelectualism extrem, evitând să facă referire la termenii pentru care Sfântul Macarie fusese suspectat de spiritualism pur, şi fără a vorbi de theoria sau contemplaţia mistică decât în legătură cu praxis-ul metaniei şi darului lacrimilor. Mistica luminii supranaturale şi efortul ascetic al despătimirii sunt una. În ceea ce priveşte gnoza, sau intelectualismul extrem al ereziei lui Evagrie, Sfântul Ioan Scărarul are grijă să se îndepărteze de orice suspiciuni ce ar putea să planeze asupra lui sau asupra operei sale; el realizează o sinteză terminologică – recuperând termenii folosiţi abuziv de eretici şi redându-le semnificaţia originară a Teologiei şi Misticii ortodoxe. Această misiune de recuperare a formelor specifice de exprimare a Adevărului fusese deja inaugurată în veacul al V-lea de către Sfinţii Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii. 
  
Reticenţa Sfântului Ioan referitoare la anumite probleme este deliberată: el vorbeşte în cele din urmă despre lupta ascetului, însă evită menţionarea expresă, sau face puţine şi subtile aluzii la transfigurarea ascetului şi la vederea luminii. Scara ascensiunii divine nu este, desigur, o scriere ocazională, ci un tratat gândit şi alcătuit cu grijă, în care orice structură nuanţată ar fi tocmai la locul ei. „Nu s-ar putea zice că procesul expunerii –– ce scapă conştiinţei imediate a cititorului - este clar, afirmă Couilleau. El este, în mod deliberat, obscur şi confuz. Autorul e prea conştient de caracterul tainic al ascensiunii spre Dumnezeu, pentru a se mulţumi să dea un program atât de accesibil la prima citire – care să dea iluzia că se poate cuprinde necuprinsul. Într-un fel, el „amestecă deliberat cărţile“, pentru a conferi înţelegere doar acelora cărora experienţa le-a dat deja o oarecare lumină, şi pentru a respecta diversitatea apropierilor.” Pentru Lawrence nu este improbabil ca Sfântul Ioan Scărarul să-şi fi structurat deliberat opera conform unui principiu structural întreit: o Scară în două jumătăţi concentrice (asemenea dipticului), compusă din trei părţi principale, alcătuită ca o cale de a propovădui unitatea lui Dumnezeu, dualitatea naturilor în Hristos şi trinitatea Persoanelor dumnezeieşti de o fiinţă. Se poate pune întrebarea: Cât de mult din ceea ce-au spus Couilleau, Price şi Lawrence provine de la Sfântul Ioan Scărarul şi cât de mult de la ei înşişi, ca autori? ...  
  
Treptele Scării Raiului nu sunt momente pe care să le depăşim. De la Penthos şi până la Iluminare, ele rămân intim unite – până la capătul „urcuşului”– ca şi umanitatea şi divinitatea în Iisus Hristos Însuşi. Împărţirea structurală şi metodologică are darul de a scoate în relief valenţele teologice şi spirituale ale Scării, însă trebuie să vedem Scara Raiului din perspectiva Teologiei ascetice şi mistice a Sfintei Tradiţii. Teologia aceasta stabileşte etapele spre desăvârşire ale creştinului. Caracteristica sa cea mai cunoscută, consacrată în cadrul Sfintei Tradiţii, constă în împărţirea în trei etape sau căi: calea curăţirii de patimi (proprie începătorilor), calea iluminării (pentru cei avansaţi) şi calea unirii cu Dumnezeu (pentru cei desăvârşiţi). 
  
După o doctrină omogenă, aproape generalizată, şi atribuită Sfântului Vasile cel Mare (Dorotei, Învăţătura, XIV, 7), în lupta împotriva păcatului şi pentru cucerirea virtuţilor, creştinul trebuie să treacă succesiv prin trei etape: a fricii, a nădejdii şi a iubirii. Totuşi, învăţătura despre cele trei etape este mult mai veche, mergând până în veacul al III-lea, fiind întâlnită la Origen (La Romani, Omilia XV). Ea a fost apoi preluată de Evagrie, de Sfinţii Vasile cel Mare şi Nil Sinaitul – acesta din urmă aducând Teologia celor trei etape sau trepte în Sinai, dându-i o haină anahoretică şi punând accent pe lupta duhovnicească. Sfântul Ioan Casian, Isihie Sinaitul – care împreună cu Sfântul Diadoh al Foticeii şi Sfântul Ioan Scărarul fac parte din spiritualitatea sinaită – vor pune accent pe liniştea interioară obţinută prin rugăciune şi trezvie (asceza trupească fiind presupusă), atribuind rolul cel mai mare harului dumnezeiesc. Ea va atrage atenţia, în special, asupra cauzelor interioare ale păcatului, precum şi asupra metodelor de combatere a lui încă de la origini. În sfârşit, învăţătura celor trei căi va fi dezvoltată de Sfinţii Grigorie cel Mare şi Maxim Mărturisitorul...  
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Teologie şi viaţă spirituală - partea a II a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 249, Anul I, 06 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!