Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 378 din 13 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Despre suferinţă, răbdare şi nădejde din perspectiva creştină - p. a II - a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Despre suferinţă, boală, răbdare, vindecare, nădejde şi Taina Sfântului Maslu din perspectiva învăţăturii creştin - ortodoxe ...  
  
Despre cercetarea omului bolnav, vindecarea semenului şi ajutorarea permanentă a aproapelui 
  
Învârtoşarea omului însă, căutarea de "ţapi ispăşitori", încercarea de a-şi refuza propria condiţie şi suferinţă, cârtirea şi împotrivirea faţă de propria-i situaţie şi faţă de Dumnezeu îi adâncesc durerea, nu doar fizică, ci şi spirituală, şi nu doar în lumea aceasta, ci în veşnicie. Pe bună dreptate, s-a spus că valoarea unui om se demonstrează prin cantitatea de suferinţă pe care acesta poate să o suporte cu demnitate sau că "sufletele tari rabdă în tăcere". Ceea ce nu trebuie să îşi piardă omul niciodată, în necaz şi suferinţă, sunt încrederea nestrămutată în Dumnezeu, speranţa statornică în ajutorul Lui, convingerea fermă că toate suferinţele prezente, oricât de multe şi de grele ar fi ele, se vor încheia odată şi odată, cel mai târziu împreună cu ultima pâlpâire a vieţii sale, dar că, după toate aceste încercări şi ca urmare a întoarcerii şi a căinţei sale, îl va aştepta răsplata cea nepieritoare în Împărăţia iubirii veşnice şi a luminii neînserate, o împărăţie şi o lume în care nu vor mai exista durere, întristare şi suspinare, ci fericirea veşnică a comuniunii cu Dumnezeu şi cu "prietenii" Săi.  
  
Cunoscând în faptul Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos cine este cu adevărat ,,logodnica" sa, dreptul Iosif se angajează mai atent şi mai aproape de Mama Pruncului şi de Pruncul Însuşi, aflaţi în situaţia de a avea în lumea aceasta şi din lumea aceasta pe cineva aproape. Pruncul Iisus şi Maica Lui au avut nevoie de un aproapele. Acela a fost Iosif. Nu ştia bătrânul Iosif că era aproapele Celui Care a fost aproapele întregii lumi şi Care ne va lăsa nu numai o învăţătură teoretică cu privire la aproapele, ci proba existenţială a ceea ce înseamnă aproapele. 
  
În mod obişnuit, prin aproapele înţelegem o persoană cu care putem stabili raporturi în funcţie de ceea ce ne atrage la ea: legătura de sânge, prietenia, frumuseţea, vreun avantaj oarecare. În viziunea Mântuitorului aproapele nu este o persoană care să ne atragă prin ceva anume (prin legături de rudenie, de prietenie, de frumuseţe sau din alt motiv aşteptat de mine însumi). În pilda samarineanului milostiv, El arată cine este cu adevărat aproapele cuiva: omul care se apropie de cel gol, de cel căzut în mâinile tâlharilor, de cel plin de sânge şi aproape mort. Omul care se apropie de cel care este incapabil să răspundă pentru fapta bună pe care i-ar putea-o face cineva; acela care se apropie de cel care are nevoie de ajutor şi care nu poate da nimic în schimb pentru ceea ce primeşte. Este cel care are nevoie de noi, dar este şi cel care se apropie de cel în nevoie, în suferinţă. 
  
Ce om sănătos ar putea spune că nu are nevoie de nimeni sau că ar fi incapabil să se apropie de cineva în necaz şi să-i ofere ajutorul? Nici un om sănătos. Ca să fii aproapele cuiva trebuie să ai un dram de sănătate autentică, ce ţine nu atât de biologia proprie, ci de dimensiunea spirituală a fiecărui om. În lume, toţi ne suntem aproapele unii altora, în sensul că avem nevoie de ajutor şi că oferim altora ajutorul. Sau aşa ar trebui să fim. Gândind la suferinţă şi la aproapele, cât şi la modul nostru de reacţie faţă de suferinţa noastră şi a semenului nostru, în calitate de creştini, privim la Învăţătorul, Modelul de viaţă şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos. El este Cel Care, ca Prunc, a avut nevoie de un aproapele, dar Care ne-a explicat şi cine este aproapele. A fost şi a rămas exemplul viu cu privire la modul de raportare a fiecăruia dintre noi la aproapele şi cu privire la cât putem fi de aproape unii faţă de alţii în suferinţă, ca fenomen, ca fapt general-uman, în suferinţa obiectivată în semenul nostru. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Samarineanul Milostiv şi aproapele firii umane căzute pradă duhurilor rele, ne-a arătat ce înseamnă a fi ,,aproapele" cuiva, dar ne-a arătat şi care trebuie să fie atitudinea fiecărui creştin faţă de suferinţă. 
  
Prin urmare suferinţa nu este subiect de sine stătător. Ea aparţine cuiva, are un purtător. Este suferinţa cuiva, a unui semen de-al nostru. Prin urmare, a avea o anumită atitudine faţă de suferinţă înseamnă a avea acea raportare faţă de semeni care ne scoate din autosuficienţa celui considerat în general sănătos. Înseamnă activarea în noi a acelei dimensiuni a iubirii, care depăşeşte confortabilul şi plăcutul, cultivând ceea ce este înainte de toate necesar. 
  
Despre nefirescul şi anormalitatea suferinţei 
  
În altă ordine de idei, am putea spune că aproapele este omul care se comportă responsabil şi cu sens faţă de ceea ce omul firesc evită: absurdul suferinţei în care se află semenul nostru, omul care suferă pentru altul. Acesta este înainte de toate Iisus Hristos, iar după El, sunt adevăraţii Lui ucenici.În toate întâlnirile cu suferinţa lumii, percepând-o ca stare de anormalitate, Mântuitorul nostru nu doar că nu a rămas indiferent, dar nu i-a permis să mai existe ca suferinţă, ca ceva care sfidează normalitatea. Da, suferinţa este anormalitate. Suferinţa este nu numai una din formele de manifestare a unei naturi ieşite din neant, imperfectă în ea însăşi, ci şi a unei naturi în care se manifestă absurditatea consecinţelor căderii în păcat a protopărinţilor, a unei naturi în care există câte o părticică din întregul univers creat prin care acesta participă în mod pasiv la consecinţele căderii în păcat. Păcatul este cădere în absurd şi în inutil, în stupid şi în anormalitate. Prin urmare, păcatul aduce sentimentul durerii în constatarea anormalităţii, a diminuării existenţiale. Această diminuare, această ieşire din ordinea iniţială provoacă dureri multiple şi diverse, nu numai în subiectul acestei ieşiri din normalitate, ci în toţi descendenţii lui, care de multe ori au parte de suferinţe fără să fie responsabili de ele. Toate minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost modalităţi de readucere la normalitate a naturii umane suferinde. Dar El a pătimit în firea sa umană, nu numai dând exemplu de cum trebuie să fim aproapele celui suferind, ci ca Cel Care s-a făcut Om spre a vindeca firea întreagă de suferinţă, de rău şi mai ales de răutate, de acea stare în care gândeşti şi înfăptuieşti răul ca ceva firesc sau, şi mai grav, săvârşeşti răul fără să gândeşti la consecinţele lui. 
  
Vindecând suferinzii, Iisus nu a dispreţuit suferinţa. Nu a venit să sfideze sau să desfiinţeze suferinţa, ci a asumat suferinţa lumii în firea Sa umană. Acolo, în firea Sa umană a desfiinţat suferinţa prin Învierea din morţi. Învierea în care nădăjduim şi pentru care ne pregătim în comuniunea cu Iisus Hristos Cel Înviat şi proslăvit, cu Care ne hrănim în Sfânta Euharistie, ne îndepărtează de iluzia că, fiind creştini, deci ucenici ai lui Iisus Hristos, va trebui ca aici şi acum, în lumea aceasta, să scăpăm de suferinţă.  
  
Despre marea şansă, fericitul prilej şi deosebita ocazie a exersării iubirii faţă de semeni 
  
Suferinţa ne va atinge pe toţi, mai curând sau mai târziu. Putem însă să intuim prin ea perspectivele noi, date fiecărui om, după modelul lui Hristos. El a asumat suferinţa lumii până la capăt. Şi în momentul acestui ,,capăt", moartea sa fizică, cerul se întunecă, pământul se cutremură, mormintele se deschid şi unii morţi învie şi se arată în cetate. Catapeteasma templului se rupe în două, făcând ca toţi oamenii să aibă acces la contemplarea celor nevăzute, în Sfânta Sfintelor. Suferinţa, fie că este a noastră, fie a semenului nostru, ne dă posibilitatea să fim aproapele unii altora, dar ea constituie pentru toţi şi pentru fiecare un loc privilegiat de întâlnire a unora cu alţii, dar mai ales cu Hristos, aflat, cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, în stare de jertfă, adică de suferinţă. Suferinţa ne dă ocazia să exersăm iubirea faţă de semeni, după modelul lui Iisus Hristos, în calitate de grijă faţă de viaţa semenilor noştri, mai mult sau mai puţin suferinzi, suferinzi în trup sau în suflet. Grija faţă de semen este iubirea în care responsabilitatea faţă de semeni are o mai mare pondere decât înclinaţia faţă de ceea ce este plăcut şi vrednic de dorit. Iubirea, în calitate de grijă faţă de semenul nostru, activează alte laturi ale sentimentului complex numit iubire. Grija ne scoate din starea de insensibilitate şi indiferenţă, chiar din compasiunea emoţională, dar inactivă. Iubirea, în calitate de grijă, dă calitatea de aproapele celui care nu doar priveşte spre semenul în suferinţă, ci face şi ceva în folosul acestuia. Acest tip de iubire devine cale spre înviere în şi cu Hristos, nu "iubirea" în care suntem interesaţi de nevoile noastre, ignorând suferinţele semenilor şi evitând întâlnirea şi chiar colaborarea cu Hristos, Care, în calitate de purtător al neputinţelor lumii, împlineşte pe cele neîmplinite şi le vindecă pe cele neputincioase. În grija faţă de suferinţele semenilor suntem împreună-lucrători cu Cel care a venit ca lumea să aibă viaţă, cât mai multă viaţă şi mai puţină suferinţă. 
  
Gândindu-ne, aşadar, la răbdarea suferinţelor, a bolilor, a necazurilor şi la nădejdea pe care trebuie să o cultivăm vom spune că încercările sunt considerate „toiagul Judecătorului” şi de aceea omul trebuie să le primească pe acestea, ca de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, cu smerenie şi nădejde. Sfântul Isaac Sirul ne spune că dacă le primim cu răbdare, cu smerenie şi cu nădejde, dacă ne aducem aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici. Dacă, însă, nu dovedim smerenie şi pocăinţă, ci, în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru care suntem pedepsiţi, ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe diavoli, considerându-ne pe noi înşine nevinovaţi, atunci toate acestea ne pricinuiesc „o mâhnire neîncetată şi necazurile noastre se fac cumplite”74. Dacă ne vom aminti necontenit – spune Sfântul Antonie cel Mare – că în viaţă trebuie să răbdăm mici şi scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere şi de fericirea veşnică. Împrejurările dificile din viaţa noastră, care se înfing ca nişte cuie în fiinţa noastră, ne îndeamnă la rugăciune mai simţită, iar în cursul acestei rugăciuni, prezenţa lui Dumnezeu ni se face şi mai evidentă 75. Este o prezenţă iubitoare, asemenea unui tată bun ce îşi iubeşte copilul şi, cu durere în suflet, este nevoit să recurgă la o pedeapsă, din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaitării lui pe calea cea bună. Isihie Sinaitul ne învaţă că atunci când am fost cuprinşi de necazuri, descurajări şi desnădăjduiri, să facem ceea ce a făcut David: „să ne vărsăm inima noastră înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim Domnului. Şi El, care ne cunoaşte starea sufletului nostru, ne va cârmui cu înţelepciune, uşurând necazul nostru şi înălţându-ne din întristare”76. Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat, în răbdarea încercărilor şi înţelegerea lor duhovnicească: „Iar despre celelalte gânduri, pune în seama lui Dumnezeu tot gândul, zicând: <>”77. Calea ieşirii sau a izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă, răbdarea lor prin rugăciune. Dumnezeu, văzând smerenia noastră, uşurează greutatea necazurilor noastre. Stăruinţa în rău face, însă, ca necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice. Ava Dorotei arată că purtarea cu răbdare, smerenie şi nădejde a încercărilor îl ajută pe cel încercat să treacă prin ele nevătămat. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se tulbură, se chinuie pe sine însuşi şi se vatămă, îgreunându-şi suferinţa. Mai mult chiar. Potrivit Sfântului Isaac Sirul „toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate, au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor”78. În toate pătimirile fără de voie trebuie să privim la sensul lor, profund duhovnicesc, să le privim ca pe lucrări de întărire a noastră. Calea de a scăpa de ele nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui Dumnezeu, ci răbdarea lor întru smerită cugetare, cu nădejdea că Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne va scăpa de ele, neîncercându-ne peste puterile noastre slăbite de păcat. Ca principiu, ni se recomandă, în necazuri, întoarcerea imediat spre Dumnezeu, cerându-i-se ajutorul Său. Stăruinţa în păcat înseamnă, de fapt, o amplificare a suferinţei. Sau, cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul, modul de a ne comporta sau conduita noastră morală în suferinţe, constă în lepădarea pricinii care a provocat părăsirea şi alergarea spre înălţimea smeritei cugetări 79. Orice încercare, care vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie la regresul nostru duhovnicesc, căruia i se datorează şi la progresul nostru spiritual pe care îl poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici, precum Sfântul Isaac Sirul, vorbesc alături de Sfânta Taină a Spovedaniei de o pocăinţă permanentă, de fiecare clipă şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate, însă, de o cugetare continuă, prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu. 
  
De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi duhovniceşti. Pe acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind „iubirea de osteneli a sufletului”, ce constă în „osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de voie”80. Semnul răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu. Această nădejde este un plus de cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. Nădejdea aceasta este „o vedere cu inima, cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru, deci este o convingere intimă, tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta”81. Ea ne dă certitudinea răsplatei, căci aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare „omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea”82. Şi, ca o treaptă supremă de despătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs duhovnicesc, rod al „plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, dar nu în sensul mândriei, ci al tăriei, al rezistenţei în faţa valurilor agitate şi tulburi ale vieţii. Este surâsul celui întărit în cercuri şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu. Necazul care este suportat cu răbdare – ne spune Petru Damaschinul – este bun şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi este fără de folos 83. Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din partea Slavei Sale, căci „pe măsura întristării este şi mângâierea” – spune Sfântul Isaac Sirul. (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;0;67598;0;Vasile Răducă - Suferinţa-şi-grija-faţă-de-semeni.html). 
  
Despre Taina Sfântului Maslu – soluţia isbăvitoare şi mântuitoare a Bisericii pentru omul aflat în suferinţă 
  
Taina Sfântului Maslu reprezintă, aşa cum afirma Paul Evdokimov, "o Taină a trupului". Adresată în special persoanei umane aflate într-o suferinţă provocată de boli fizice, Taina Sfântului Maslu aduce totodată şi o vindecare sufletească profundă. În zilele noastre se cunosc puţine amănunte cu privire la această slujbă liturgică, în special pentru că în anumite regiuni ortodoxe din Răsărit ea se petrece extrem de rar, şi de regulă în cadrul familial restrâns al creştinului bolnav căruia i se adresează. 
  
Vechiul Testament vorbeşte despre o ungere efectuată cu ulei în şase circumstanţe diferite. Ambroise Verheul precizează în ordine următoarele situaţii: încoronarea unui rege, numirea unui preot sau a unui profet, sfinţirea obiectelor utilizate în cult, tratarea rănilor şi vindecarea unei persoane bolnave. Cu privire la ultima situaţie, Verheul afirmă că acest tip de ungere era destul de des utilizat de rabinii iudaici din vremea Mântuitorului. În Mishna şi în Talmud se găsesc precizări legate fie de utilizarea ungerii cu ulei în ziua sabatului (care era permisă în detrimentul celei cu vin sau oţet), fie de compoziţia compresei care putea fi aplicată pe zona dureroasă a persoanei bolnave. În tratatul Berakhot din Talmud se precizează următoarele: "Se permite să se facă şîntr-o zi de sabatţ o compresă pentru o persoană (bolnavă) cu vin şi ulei parfumat amestecate cu apă" (Talmud, Berakhot, I, 2 apud Ambroise Verheul, "The Paschal Character of the Sacrament of the Sick", în: Temple of the Holy Spirit: Sickness and Death of the Christian in the Liturgy, translated by Matthew J. O'Connell, Pueblo Publishing Company, New York, 1983, p. 250). Dacă în lumea iudaică a Vechiului Testament, şi în lumea greacă în general, ungerea cu ulei era considerată drept un remediu pur natural în anumite cazuri de boală, odată cu Noul Testament lucrurile cunosc o schimbare profundă. Uleiul capătă nu doar o semnificaţie vindecătoare intrinsecă, ci devine materia principală a unei Taine axate pe vindecarea omului ca întreg, dar în special a trupului lovit de boală a acestuia: Sfântul Maslu. Astfel, în Evanghelia după Marcu, la capitolul 6, versetele 12-13 citim: "Şi ieşind, Apostolii propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau". Pasajul acesta pare a face o conexiune care va fi amintită adesea în cursul istoriei creştine, şi anume aceea dintre Taina Maslului şi slujbele de exorcizare, dar ne oferă şi o legătură cu iertarea păcatelor. Până în prezent, în majoritatea mănăstirilor şi bisericilor de parohie unde se efectuează o slujbă de exorcizare a unei persoane posedate, aceasta este integrată de obicei sau urmează după săvârşirea Tainei Sfântului Maslu. De asemenea, persoana bolnavă este sfătuită să se spovedească înainte de primirea Tainei, urmând să primească Împărtăşania după ce i-a fost administrată Taina. Însă pasajul cel mai consistent cu privire la Taina Sfântului Maslu din Noul Testament apare în Epistola Sfântului Apostol Iacov, care precizează următoarele: "Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov 5, 14-16).  
  
Despre importanţa textului din Epistola Sfântului Apostol Iacov 
  
Textul scripturistic de mai sus este cel mai citat şi mai comentat ori de câte ori un Sfânt Părinte dorea să ofere mai multe detalii cu privire la istoricul, conţinutul sau scopul Tainei. De aceea, ne vom opri puţin asupra sa pentru a observa de ce este atât de semnificativ pentru dezvoltarea ulterioară a Tainei. Sfântul Apostol Iacov recomandă persoanei bolnave să cheme preoţii Bisericii. În cursul istoriei, acest plural a căpătat conotaţii absolute, deoarece Taina Maslului este singura dintre toate cele şapte care nu poate fi efectuată de un singur slujitor. În toate scrierile patristice, această regulă este reamintită de fiecare dată. Se consideră, aşadar, că Sfântul Apostol Iacov nu a pus la întâmplare acel plural. Care ar fi conotaţia acestui aspect? În primul rând faptul că, în esenţă, Taina Maslului încearcă să adune comunitatea în jurul persoanei bolnave, astfel încât aceasta din urmă să poată fi reintegrată atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. În istoria Bisericii, una dintre ideile permanente a fost aceea că boala nu este deloc o realitate necesară şi normală. Boala este o urmare a căderii iniţiale a omului în păcat. Este adevărat că nu toate bolile prezente au drept cauză păcatul personal, dar unele dintre ele au această cauză. De aceea, se cere să vină mai mulţi preoţi, acordându-se astfel Tainei şi un caracter de iertare, de împăcare cu comunitatea Bisericii, ai cărei reprezentanţi principali sunt preoţii. Vindecarea, dacă urmează Tainei, se datorează comunităţii, nu capacităţii extraordinare a unui singur preot. Poate că este şi aceasta o explicaţie a numărului multiplu de preoţi care trebuie să fie prezenţi la săvârşirea Tainei.  
  
Despre şansa iertării păcatelor prin Taina Sfântului Maslu 
  
Un al doilea aspect al Tainei Maslului subliniat de Epistola Sfântului Apostol Iacov constă în rugăciunea preoţilor pentru persoana bolnavă şi ungerea ei cu untdelemn. Această ungere, care este efectuată de şapte ori în cursul Tainei, are o legătură interesantă cu Taina Mirungerii. Deşi Epistola Sfântului Apostol Iacov nu stabileşte nici o legătură în acest sens, istoria liturgică a Bisericii cuprinde asemănări interesante între rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului în vederea ungerii prebaptismale (care se administrează înaintea afundării întreite din Taina Botezului), rugăciunea Sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir şi a untdelemnului de la Taina Sfântului Maslu. Într-un fel, Taina Maslului îi reaminteşte persoanei bolnave de făgăduinţa vieţii curate făcută la Botez şi care din cauza propriei slăbiciuni a fost încălcată. Desigur, aceasta nu înseamnă că Taina Maslului este menită să descurajeze într-un fel sau altul persoana bolnavă, ci doar să trezească în ea dorinţa de pocăinţă, de schimbare a vieţii. De aceea, adesea, Taina Maslului este precedată de Taina Pocăinţei şi este urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Al treilea aspect important al Tainei Sfântului Maslu subliniat de Epistola Sfântului Apostol Iacov constă în precizarea scopului său îndoit în formă, dar unic în esenţă: vindecarea trupească şi sufletească, adică a omului ca întreg. Părintele Stăniloae afirmă, de exemplu, că Taina Sfântului Maslu nu este îndreptată exclusiv spre vindecarea trupească, ci şi spre ştergerea acelor păcate de care nu ne mai aducem aminte, precum şi a rădăcinilor pe care patimile le-au creat în noi prin efectuarea unor acte păcătoase pe o perioadă îndelungată de timp (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 174).  
  
Despre Untdelemnul Sfinţit - materia Tainei  
  
Am subliniat în rândurile anterioare, care erau scopurile ungerii cu untdelemn în perioada Vechiului Testament. O parte dintre acestea se regăsesc şi în cadrul diverselor slujbe ale Bisericii, uneori sub forma unor denumiri interesante (untdelemn împărătesc), alteori sub forma unor reale scopuri practice (aşa cum este vindecarea în cadrul Tainei Maslului). Pentru a putea detalia de ce untdelemnul este materia principală utilizată în cadrul Tainei Maslului nu avem nevoie de o analiză prea profundă. Untdelemnul era utilizat încă din Antichitate pentru a vindeca diverse boli sau pentru a ameliora rănile căpătate în muncile câmpului sau în războaie. De altfel, majoritatea protestanţilor consideră până astăzi că Taina Maslului este o simplă formă dezvoltată a actului practic de ungere cu untdelemn în cazul unei boli, fără a oferi cu adevărat şi o uşurare sufletească şi fără a crea posibilitatea întâlnirii între Dumnezeu şi om. Desigur, această opinie este eronată din punct de vedere ortodox, însă la baza ei stă atitudinea protestantă cu privire la textul cuprins în Epistola Sfântului Apostol Iacov. Luther a fost cel dintâi care a criticat această epistolă şi a exclus-o din propriul "canon" biblic, deoarece cuprindea o idee esenţială care contrazicea conceptul său de sola fide, şi anume că, pentru a dobândi mântuirea, mai avem nevoie şi de fapte. Aşadar, istoria protestantă ulterioară s-a putut debarasa cu uşurinţă şi de Taina Maslului totodată, deoarece cel mai important text scripturistic pe care îl avea aceasta la bază se găsea tocmai în această epistolă. Nu este de mirare că protestanţii au respins apoi şi mărturiile patristice bazate şi ele tocmai pe acest text esenţial. În Ortodoxie însă, materia Tainei nu a fost niciodată un simplu remediu pământesc. Nu măslinele sunt cele care fac uleiul bun pentru vindecare, ci harul lui Dumnezeu. Acest fapt poate fi observat şi din rugăciunea de sfinţire a untdelemnului: "Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta (în acest moment al citirii rugăciunii acesteia, toţi preoţii binecuvântează untdelemnul), ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea şi de toată răutatea. Ca şi întru aceasta să se preaslăvească Preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin" (Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, pp. 136-137). Această rugăciune frumoasă, creată de-a lungul secolelor, îşi are un corespondent încă din timpul Sfântului Atanasie cel Mare. Unul dintre cunoscuţii săi, Serapion de Thmuis, este primul autor al unei Molitfelnic, adică al unei colecţii de rugăciuni şi rânduieli liturgice. Desigur, timpul a trecut, iar această colecţie a devenit doar o simplă piesă de muzeu pentru liturgişti. Însă, prin străduinţa părintelui Ioan I. Ică jr., conţinutul acestui prim Molitfelnic a fost tradus în limba română pentru prima dată în anul 2008. Aici există două rugăciuni care prezintă accente asemănătoare cu cea cuprinsă în cadrul slujbei Sfântului Maslu. Iată textul primei rugăciuni, care este extrem de importantă pentru subiectul legat de Taina Sfântului Maslu: "Te chemăm pe Tine, Cel ce ai toată puterea şi stăpânirea, Mântuitorul tuturor oamenilor, Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ne rugăm să trimiţi din ceruri peste acest untdelemn o putere tămăduitoare, ca să fie pentru cei ce se ung sau gustă din aceste făpturi ale Tale spre depărtarea a toată boala şi neputinţa, spre antidot al oricărui demon, spre izgonirea oricărui duh necurat, spre alungarea oricărei fierbinţeli şi tremur şi a oricărei neputinţe, spre har bun şi iertarea păcatelor, spre leac al vieţii şi mântuirii, spre sănătatea şi întregirea sufletului, trupului şi duhului, spre înzdrăvenire desăvârşită. Să se teamă, Stăpâne, orice lucrare satanică, orice demon, orice sfat al celui potrivnic, orice lovitură (...) de Numele Tău sfânt pe care l-am chemat acum, şi de numele Unuia-Născut, şi să se depărteze de la cele dinlăuntru şi din afara robilor Tăi aceştia ca să se slăvească numele lui Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru noi şi a Înviat, şi a luat asupra Lui bolile şi neputinţele noastre şi va veni să judece viii şi morţii. Că prin El Ţi se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin" (Canonul Ortodoxiei, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 2008, p. 866). Aşadar, putem spune în mod clar că Taina Maslului avea o structură organizată încă din timpul secolului al IV-lea, deşi aceasta era una destul de scurtă. Fiecare Sfântă Taină a fost aşa la început, modificările intervenind în timp şi lungind treptat durata serviciului liturgic.  
  
Despre caracteristica pastoral - misionară a Sfântului Maslu 
  
În afara importanţei sale practice de vindecare, Maslul are în mod clar o componentă de pastoraţie. Preotul se poate apropia extrem de mult de persoana bolnavă şi o poate îndruma din multe puncte de vedere pe calea mântuirii. Desigur, această ocazie nu trebuie să fie, de asemenea, una de realizare a diverselor practici neconforme cu Taina (precum deschiderea Evangheliei pentru a se ghici dacă bolnavul va supravieţui sau nu; utilizarea untdelemnului rămas de la Taină pentru a sfinţi diverse obiecte aparţinând persoanei bolnave - haine, amulete. Pentru o detaliere în acest sens, inclusiv a componentei pastorale, este potrivit să se citească studiul Părintelui Profesor Vasile Răducă "Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului", BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 175-190). Însă, mai presus de toate, bolnavul trebuie să simtă reintegrarea sa în comunitate. Nu trebuie să uităm că orice vindecare vine, în primul rând, prin intermediul unei familii iubitoare, iar familia iubitoare a unui creştin este întotdeauna Biserica... 
  
Despre diferenţele canonice şi deosebirile dogmatice dintre Apus şi Răsărit cu privire la scopul Sfântului Maslu 
  
Separarea teritorială între Apus şi Răsărit a condus în timp şi la diferenţe majore cu privire la Sfintele Taine. În timpul perioadei scolastice, şi în special între secolele X-XII, Taina Sfântului Maslu a căpătat o altă conotaţie în Apusul Europei. Practic, ea a fost asociată în întregime cu momentul morţii, fiind considerată drept pecetluirea finală înainte de trecerea creştinului la cele veşnice. Denumirea ei a devenit astfel cea de extrema unctio, ungerea finală. Acest fapt s-a petrecut datorită ideii că orice Taină are un efect îndreptat exclusiv asupra sufletului. Scolasticii considerau că trupul uman este doar un instrument al sufletului şi că orice efect benefic al unei Taine nu poate avea loc decât asupra părţii celei mai importante a omului. Spiritualizarea excesivă, această transformare a omului într-un fel de înger încarcerat în trup, a condus la ideea că Taina Maslului nu promite decât o iertare a păcatelor pentru ca omul să poată fi primit în mod eficient în Rai. Conciliul Vatican II a condus la o schimbare în acest sens, iar Taina a început să fie administrată şi persoanelor care nu se află doar în situaţia de moarte iminentă, dar a rămas o Taină adresată doar celor bătrâni şi bolnavi care se simt aproape de sfârşit. Cu alte cuvinte, modificarea a fost mai mult formală, şi nu de fond. În Ortodoxie însă, orice persoană poate primi Taina Maslului, indiferent de vârstă sau de gravitatea bolii. 
  
Sfântul Maslu este, fără îndoială, cea mai "smerită" dintre toate cele şapte Taine. O considerăm smerită, deoarece la ea participă de obicei doar credincioşii care cunosc ceva mai detaliat viaţa duhovnicească a Bisericii, dar şi pentru că teologii s-au dovedit destul de puţin preocupaţi de o interpretare amănunţită a ritualului ei. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu este adesea ignorată sau considerată ca fiind semnificativă doar pentru persoanele în vârstă sau cele bolnave. Vom încerca să schimbăm această optică eronată prin mai multe analize care să demonstreze de ce Taina Sfântului Maslu merită cu adevărat un loc de frunte în viaţa creştinului şi nu doar unul secundar. (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;1;67593;0; Adrian Agachi Este-cineva-bolnav-între-voi-Să-cheme-preoţii-Bisericii....html). 
  
De ce este importantă Taina Sfântului Maslu pentru credincioşii de rând, adică pentru laici şi mireni? 
  
Credincioşii Bisericii sunt, de regulă, preocupaţi să afle cât mai multe despre slujbele liturgice. Acestea constituie forma principală de contact cu Dumnezeu în Ortodoxie. Biserica Ortodoxă nu promovează nici o religie a cărţii şi nici una pur abstractă. De aceea, prima impresie cu impact enorm asupra unui necunoscător al Ortodoxiei este generată de participarea la minunatele slujbe liturgice care alcătuiesc într-o proporţie covârşitoare ceea ce un creştin consideră a fi modul cel mai intens de comunicare cu Dumnezeu în afara rugăciunii personale. Însă, la o analiză mai atentă a vieţii creştinilor din zilele noastre, constatăm că prezenţa lor la slujbele liturgice se reduce de regulă la Sfânta Liturghie şi, atunci când împrejurările o cer, fie la cununia unor prieteni apropiaţi sau a rudelor, fie la botezarea copiilor acestora. Taina Maslului este, adesea, ignorată sau considerată ca fiind o slujbă adresată exclusiv celor bolnavi sau celor bătrâni. Desigur, o incursiune în istoria scripturistică şi liturgică a Tainei Maslului dovedeşte că aceasta este o părere eronată. Este adevărat că scopul principal al Tainei Maslului pare să constea în vindecarea trupului, aşa cum afirmă spre exemplu Paul Evdokimov (Ortodoxia, trad. arhiereu Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 325), dar nu trebuie să uităm că ea se adresează în egală măsură şi sufletului, curăţind păcatele pe care le-am uitat şi ajutând la distrugerea rădăcinilor patimilor care au invadat inimile noastre (aşa cum afirmă spre exemplu părintele Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 213-214). Din nefericire, aspectul din urmă este cunoscut de foarte puţini creştini şi el merită detaliat şi aprofundat cu fiecare ocazie. De aceea, îi îndemnăm pe această cale pe cei care consideră că nu au nevoie de Taina Sfântului Maslu să se gândească la propria viaţă duhovnicească. O gândire cu adevărat profundă ne va spune că nu am ajuns la desăvârşire, iar Taina Maslului, unde se adună persoanele bolnave şi bătrâne, ne poate arăta, de asemenea, cât de mult au alte persoane nevoie de ajutorul nostru. Taina Maslului ne pune în legătură cu mădularele bolnave ale Bisericii, care au multă nevoie de un sprijin din partea comunităţii. Aşadar, trebuie să încercăm să privim cu alţi ochi această Taină pe care mulţi creştini, din păcate, o ignoră aproape întotdeauna. 
  
De ce este importantă Taina Maslului pentru teologi? 
  
Dacă pe tema Tainelor Botezului, Euharistiei sau Pocăinţei există nenumărate studii, articole, prezentări şi cărţi voluminoase, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Taina Sfântului Maslu. Este şocant să observi cât de ignorată poate fi din punct de vedere teologic această Taină atât de importantă. De regulă, atunci când un teolog doreşte să scrie câteva aspecte despre toate cele şapte Sfinte Taine, Taina Maslului este pusă la urmă şi, de regulă, are cele mai puţine pagini dedicate. Această situaţie se menţine în toate ţările ortodoxe şi rămâne la fel şi în Apus, unde studiile de interes pe această temă sunt adesea pline de concluzii forţate, fiind influenţate de dezvoltarea diferită a Tainei în zona respectivă. Sfinţii Părinţi au scris totuşi despre această Taină, chiar dacă nu i s-a dedicat niciodată un tratat cuprinzător. Doar din punct de vedere liturgic se poate spune că Taina Maslului a beneficiat de un tratament mai conform cu importanţa ei. Practica liturgică a Bisericii a confirmat semnificaţia ei pentru viaţa creştinilor. Din punctul de vedere al unui teolog însă, este clar că lucrurile au nevoie de o schimbare profundă. Este nevoie de mai multe analize teologice, de mai multă importanţă acordată acestei Taine, nu pentru că ar fi un subiect "original", o "mină de aur" sau o cale sigură de publicare şi obţinere a unui succes comercial. Este nevoie în primul rând de o aplecare duhovnicească şi o sesizare cu multă delicateţe a impactului Tainei în viaţa Bisericii. Trebuie să descoperim şi să punem în valoare răspunsuri la întrebări legate de dezvoltarea istorică a Tainei Maslului, semnificaţia ei pentru Sfinţii Părinţi şi viaţa liturgică a creştinilor sau importanţa ei pentru activitatea pastorală a preotului ortodox. Deoarece aceste întrebări nu au cum să capete un răspuns doar prin intermediul activităţii predicatoriale a preotului, rolul teologilor rămâne imperios şi, în momentul de faţă, există deja câteva semne pozitive în acest sens, al căror rod sperăm să fie cât mai bogat şi să cuprindă de asemenea şi câteva soluţii în vederea unei cunoaşteri mai ample a Tainei şi de către credincioşii simpli prin evitarea unui limbaj teologic stufos şi hiperspecializat.  
  
De ce este importantă Taina Maslului pentru misiunea pastoral - duhovnicească a preotului? 
  
La această întrebare preferăm să lăsăm un preot să răspundă. Într-un studiu publicat în anul 1989, Părintele Profesor Vasile Răducă afirma următoarele: "Semnul dragostei din partea comunităţii ecleziale vine să confirme şi raporturile bolnavului cu semenii. Ştiut fiind că multe dintre suferinţele fizice se datorează stărilor conflictuale şi tensiunii sufleteşti, lipsei de relaţii normale cu semenii, nu de puţine ori creştinul bolnav este posibil să fie chinuit de gândul că boala lui se datorează realmente păcatelor lui faţă de semeni, iar co-participarea acestora la suferinţa bolnavului vine să confirme că, din partea semenilor, acesta se bucură de dragoste, înţelegere şi rugăciune la Dumnezeu, ca Dumnezeu să dispună modul în care fratele lor să fie izbăvit de suferinţă. (...) Prezenţa mai multor preoţi, cu darurile şi personalitatea lor, la casa sau la căpătâiul bolnavului, vine să sporească atmosfera de rugăciune care se creează la căpătâiul bolnavului, afirmând caracterul profund eclezial al acestei Sfinte Taine" ("Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului", în: BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 183-184). Într-o asemenea atmosferă de rugăciune pentru persoana bolnavă, preotul are ocazia, poate unică, de a discuta într-un cadru solemn cu bolnavul şi a-i deschide acestuia mintea şi inima în vederea primirii lui Hristos. Uneori, se poate dovedi ultima şansă pentru a face acest lucru. Alteori, va fi doar începutul unei vieţi creştine reînnoite prin vindecarea miraculoasă şi regenerarea sufletească. Însă, pentru a face acest lucru, preotul trebuie să fie pregătit el însuşi să primească în inima sa suferinţa persoanei. Oare ce putem face mai mult atunci când un mădular al Bisericii suferă, decât să suferim şi noi alături de el? Vom încerca şi noi, prin materialele pe care le publicăm aici, să suferim alături de cei care suferă şi să sprijinim, cu puţinul pe care îl avem, misiunea pastorală a Bisericii. În definitiv, nu doar rugăciunea preotului, ci şi cea a comunităţii, lucrează spre vindecarea persoanei bolnave... (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1837;1;67818;0;Adrian Agachi - Taina-smerită-a-Maslului.html). 
  
Câteva concluzii finale şi încheierea 
  
Ca urmare, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa valurilor lumii”85. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Iisus Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră. 
  
Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor şi necazurilor. Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei, ar putea înclina să creadă că aceasta este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim în lume plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic, un fiasco. Privită din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus Hristos. Necazurile noastre fac rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, o spală cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mîntuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”  
  
Note Bibliografice: 
  
1 – Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Volumul X, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 139. 
  
2 – Ibidem, p. 116. 
  
3 – Ibidem, p. 117. 
  
4 – Ibidem, p. 234. 
  
5 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 141-142. 
  
6 – Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre conştiinţă, în Filocalia..., Volomul VI, p. 261. 
  
7 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 236. 
  
8 – Ibidem, p. 251-252. 
  
9 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia..., Volumul III, p. 34. 
  
10 – Ibidem, p. 35. 
  
11 – Ibidem, p. 348. 
  
12 – Ibidem, p. 110. 
  
13 – Ibidem, p. 336-337. 
  
14 – Ibidem, p. 32. 
  
15 – Ibidem, p. 32-33. 
  
16 – Ibidem, p. 348. 
  
17 – Ibidem, p. 84. 
  
18 – Ibidem, p. 349. 
  
19 – Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993.  
  
20 – Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 140. 
  
21 – Ibidem, p. 144. 
  
22 – Idem, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 134. 
  
23 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 228-229. 
  
24 – Ava Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mănăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mănăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia..., Volumul IX, p. 607. 
  
25 – Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia..., Volumul I, p. 311.  
  
26 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia..., Volulmul II, p. 311. 
  
27 – Ibidem, p. 93-94. 
  
28 – Ibidem, p. 119. 
  
29 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 101. 
  
30 – Ibidem, p. 101-102. 
  
31 – Ibidem, p. 104. 
  
32 – Ibidem, p. 224.  
  
33 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 111. 
  
34 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202. 
  
35 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 261. 
  
36 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 111. 
  
37 – Ibidem, p. 229. 
  
38 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 202. 
  
39 – Ava Dorotei, op. cit., p. 611. 
  
40 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248. 
  
41 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 220. 
  
42 – Ibidem, p. 248-249. 
  
43 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 308. 
  
44 – Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia..., Volumul I, p. 153-154 
  
45 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 41.  
  
46 – Idem, Răspunsuri către Talasie..., p. 62. 
  
47 – Ibidem, p. 234. 
  
48 – Calist şi Ignatie Xantopol, A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xantopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia..., Volumul VIII, p. 24. 
  
49 – Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., Volumul VIII, p. 280-281. 
  
50 – Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., Volumul I, p. 461. 
  
51 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia..., Volumul II, p. 142. 
  
52 – Sfântul Marcu Ascetul, op. cit., p. 461. 
  
53 – Ibidem, p. 329. 
  
54 – Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 142. 
  
55 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 243. 
  
56 – Ibidem, p. 359. 
  
57 – Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în Filocalia..., Volumul I, p. 247. 
  
58 – Ibidem, p. 247. 
  
59 – Ibidem, p. 247-248. 
  
60 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 115. 
  
61 – Ibidem, p. 189. 
  
62 – Ibidem, p. 115. 
  
63 – Ibidem, p. 115-116. 
  
64 – Ibidem, p. 117. 
  
65 – Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti, în Filocalia..., Volumul V, p. 32. 
  
66 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 493. 
  
67 – Ibidem, p. 493-494. 
  
68 – Ibidem, p. 495. 
  
69 – Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 370.  
  
70 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 50. 
  
71 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 492. 
  
72 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 41. 
  
73 – Ibidem, p. 359. 
  
74 – Ibidem, p. 359-360. 
  
75 – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., Vol. I, p. 141. 
  
76 – Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, în Filocalia..., Volumul IV, p. 91.  
  
77 – Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 41. 
  
78 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 247-248. 
  
79 – Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 231. 
  
80 – Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, în Filocalia..., Volumul IV, p. 33. 
  
81 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă..., p. 145. 
  
82 – Sfântul Antonie cel Mare, op. cit., p. 53.  
  
83 – Sfântul Petru Damaschinul, op. cit., p. 109. 
  
84 – Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 242. 
  
85 – Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă..., p. 142. 
  
Rezumat 
  
Am considerat ca fiind bine venită abordarea unei asemenea teme, acum în anul acesta – 2012, care a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept an jubiliar, închinat Tainei Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, cu toate că ea a fost tratată îndelung şi minuţios de mulţi Părinţi ai Bisericii şi de către vestiţi teologi, deoarece constat faptul că ne aflăm într-o perioadă de mari frământări şi permanente crize – care, multe dintre ele se datorează (şi) faptului că nu avem răbdare în suferinţe şi nădejde, că nu avem, mulţi dintre noi, o viziune corectă asupra virtuţii răbdării şi nădejdii – care sunt două virtuţi foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc în viaţa noastră spirituală. Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. 
  
Ca urmare, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa valurilor lumii”85. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Iisus Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului nosttru Iisus Hristos: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră. 
  
Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor şi necazurilor. Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei, ar putea înclina să creadă că aceasta este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim în lume plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic, un fiasco. Privită din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus Hristos. Necazurile noastre fac rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, o spală cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mîntuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”  
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre suferinţă, răbdare şi nădejde din perspectiva creştină - p. a II - a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 378, Anul II, 13 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!