Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 378 din 13 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Despre suferinţă, răbdare şi nădejde din perspectiva creştină - p. I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre suferinţă, boală, răbdare, vindecare, nădejde şi Taina Sfântului Maslu din perspectiva învăţăturii creştin - ortodoxe ...  
  
O amplă introducere 
  
Am considerat ca fiind bine venită abordarea unei asemenea teme, acum în anul acesta – 2012, care a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept an jubiliar, închinat Tainei Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, cu toate că ea a fost tratată îndelung şi minuţios de mulţi Părinţi ai Bisericii şi de către vestiţi teologi, deoarece constat faptul că ne aflăm într-o perioadă de mari frământări şi permanente crize – care, multe dintre ele se datorează (şi) faptului că nu avem răbdare în suferinţe şi nădejde, că nu avem, mulţi dintre noi, o viziune corectă asupra virtuţii răbdării şi nădejdii – care sunt două virtuţi foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc în viaţa noastră spirituală. Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. Viaţa duhovnicească, după cum o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhovniceşti, se desfăşoară între adâncurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece, obligatoriu şi inevitabil, prin podoaba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi necazurilor, a „supărărilor fără de voie”1, a „pătimirilor fără de voie”2. „Pentru aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute – fiind socotită a şasea în lista tradiţională a virtuţilor, şi este pusă în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau a smeritei cugetări – care duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Înţelegerea adevăratelor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea” – mărturiseşte Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu în lucrarea sa: „Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică” apărută la Editura „Trinitas” – Iaşi, 2001. În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime – pe care, pe câteva, vom încerca să le scoatem în evidenţă în rândurile următoare. 
  
O primă idee ar fi aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne spune Sfântul Isaac Sirul, sunt „neapărat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta lor duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la adevărata viaţă spirituală, cât şi celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, pentru a-i cosolida şi ajuta să progreseze, în continuare, în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că „acela care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute”4. Vorbind despre încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta spre desăvârşire, nu putem ajunge la lumina cea dumnezeiască. Însă faţă de cele sufleteşti ne îndeamnă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu. 
  
Necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, „cel ce le primeşte fiind scutit de necazurile veşnice”5. Există o alternanţă regulată, un echilibru, între bucurii şi necazuri în lumea aceasta. De multe ori, lucrurile care ne-au adus, cândva, bucurii mai târziu ne pricinuiesc necazuri şi dureri precum şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz, se arată mila şi răsplata lui Dumnezeu care devin prilejuri de bucurie duhovnicească. Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările ca fiind „mijlocul cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin ele Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia”6. Aşadar, răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. „La început cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor se apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat”7. Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi biruirii vrăşmaşului. 
  
Referindu-ne la cauzele încercărilor trebuie să menţionăm faptul că există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, pentru exerciţiul duhovnicesc. „Încercarea – spune Sfântul Isaac Sirul – este de folos oricărui om... Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să se păzească de cele ce-i vatămă...”8.  
  
Cu privire la cauza acestor necazuri sau încercări fără de voie, Părinţii filocaliei ne dau detalii foarte importante. Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca de altfel întreaga literatură ascetică, consideră toate aceste pătimiri fără de voie ca fiind pedeapsă pentru păcat. Cauza lor primă o constituie, desigur, păcatul strămoşesc. Prin aceasta, ne spune acelaşi Sfânt Părinte, omul a ajuns într-o cu totul altă direcţie, în loc să acorde cinstea cuvenită Creatorului sau Ziditorului său, adică să îndumnezeiască lumea, creaţia. Aceasta corespunde, de fapt, definiţiei sau consistenţei răului, care constă în „necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”9. Aceasta, ne relatează Sfântul Maxim, orbind mintea omenească dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor care cad sub simţuri. În aceste condiţii protopărinţii noştri au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-au iubit cu toată plăcerea. Şi aşa, prin grija exclusivă de trup, au slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor”10. 
  
În acest mod, ajungem la una dintre cele mai importante învăţături ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, cea referitoare la cercul vicios plăcere – durere, începutul lui, modul de declanşare şi activare a lui, ca resort sau cauză iniţială a durerii. Autorul acestei dureri ca şi a plăcerii de care se leagă, nu este Dumnezeu ci omul. Zidind firea omenească, Dumnezeu – aflăm de la acelaşi Sfânt Părinte – nu a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici durerea din nesimţire, ci a dat minţii o anumită capacitate de plăcere, ca dorinţă naturală a ei, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Plăcerea şi durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. Plăcerea lucrează coruperea voinţei, durerea – osânda spre destrămarea firii. Plăcerea duce la moartea de bunăvoie a sufletului, durerea – la nimicirea formei trupului 11. 
  
Spre deosebire de plăcerea naturală, zidită în om, care se orientează spre Dumnezeu, această plăcere este „o formă a senzaţiei modelate în organul simţului, prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o poftă neraţională”12. Prin păcat, plăcerea naturală s-a alterat mişcându-se împotriva firii spre împlinirea ei prin simţuri. De aceea, Dumnezeu, dorind mântuirea noastră, a înfipt – spune Sfântul Maxim – providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea şi moartea, ca să limiteze nebunia minţii”13. Nici în urma căderii, omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adâncit şi mai mult acest cerc vicios. El a ajuns să aibă „toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere”14. Pentru obţinerea celei dintâi el luptă cu toată puterea, de cea de-a doua fuge cu toată sârguinţa, crezând că poate să despartă plăcerea de durere şi să se bucure numai de ea. Însă, în plăcere, este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii 15. Încercând să-şi provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea. 
  
Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz sau încercare, şi moartea au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului, ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea conformă cu raţiunea – spune Sfântul Maxim - este un „antidot”, iar moartea – „o consecinţă cuvenită”. Durerea fără de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie 16. Chiar şi după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia Sa, a rânduit un „plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea”17, restaurarea ontoligică şi îndumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de bunăvoie şi al durerii fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin Întrupare şi Jertfă, Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte 18. Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în temeliile fiinţei sale, ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre 19. Prin Întruparea Sa şi viaţa Sa de iubire şi jertfă, Mântuitorul a dat un temei ontologic încercărilor noastre. Pilda Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. Jertfa Sa pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de a ne lua fiecare crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii noastre.  
  
Prin Întruparea Sa, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în maximă apropiere de omul pe care a vrut să-l conducă spre culmile sfinţeniei. Spre aceasta – spune Sfântul Maxim – Dumnezeu ne conduce pe două căi: - prin Providenţă sau pe cale pozitivă şi prin Judecată sau pe cale negativă. Pe calea pozitivă Dumnezeu îl cheamă pe om la desăvârşire, la sfinţenie, prin darurile cu care îi binecuvintează viaţa duhovnicească, prin săvârşirea binelui şi sezizarea raţionalităţii creaţiei. Pe cale negativă sau prin judecată, omul Îl cunoaţte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică, iconomică, de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferinţele personale sau ale celor apropiaţi, care trezesc în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către Dumnezeu 20. Această cunoaştere este palpitantă, apăsătoare, dureroasă, este o cale mai dramatică de cunoaştere a lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru – spune Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu în aceeaşi lucrare. 
  
Însă, ceea ce subliniază permanent scrierile duhovniceşti ortodoxe este faptul că, spre deosebire de calea pozitivă de cunoaştere a lui Dumnezeu, în care omul, aşa cum spunea şi Părintele Dumitru Stăniloae, se angajează benevol, din propie iniţiativă, dintr-o dorinţă de desăvârşire, calea negativă o străbate fără să vrea, involuntar, din pedagogie divină şi din necesitate duhovnicească. Cele două căi, după cum vom vedea, se îmbină. La cunoaşterea lui Dumnezeu prin darurile Sale, deci la plăcerea în suflet sau la bucuria duhovnicească se ajunge prin îndelungi osteneli şi încercări. Tot aşa, în judecata lui Dumnezeu se întrezăreşte speranţa în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită. Dacă Dumnezeu ne face să trecem prin aceste încercări, o face pentru că vrea şi aşteaptă să ne întoarcem la viaţa duhovnicească cea fericită, pe care o aduce virtutea. În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne unim cu El şi cu alţii în iubire. În al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă, prin săvârşirea în viitor a ceea ce nu am făcut în trecut 21. Însă, ambele situaţii sunt existenţiale, în care Dumnezeu ne cheamă la dialog şi ne îndeamnă la iubire, aşteptând, din partea noastră răspunsul la această iubire. Pronia şi Judecata sunt prezente şi oarecum devin constante ale vieţii noastre duhovniceşti, împletindu-se, deoarece am văzut că Sfântul Maxim spune clar că nu se poate despărţi plăcerea de durere. Nimeni nu poate să aibă parte numai de plăcere, cu atât mai mult duhovnicească, după cum şi în durerea, de cele mai multe ori trupească, se ascunde nădejdea şi speranţa în bucuria ce va urma acesteia. Precum Pronia este o activitate permanentă a lui Dumnezeu, tot aşa şi Judecata Sa se exercită permanent. Prin cea dintâi, ne cheamă spre cele bune, arătându-ne frumuseţea lor, prin cealaltă, ne îngrozeşte cu cele contrare. Însă, în ambele, El ne conduce, precum un tată bun îşi educă şi îndrumă copilul pe calea cea dreaptă, atât prin îndemnuri pozitive, cât şi prin privare de daruri şi chiar prin pedepse 22. 
  
Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă pe larg această alternanţă între bucurii şi necazuri, între Pronie şi Judecată, spunând că „există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. Şi s-a rânduit aşa, ca nu cumva, îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă mândriei, socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobândite prin har 23. Aşadar, încercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase. Cauza generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie păcatul, ca stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci când omul face lucruri potrivnice firii lui 24. De aceea, ele urmăresc restaurarea firii umane. Sfântul Marcu Ascetul afirmă că „necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii”25. La rândul lui, Sfântul Maxim susţine că omul trebuie „să bea paharul judecăţii dumnezeieşti”26 cu un întreit scop: - stingerea păcatelor trecute, îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare. Sfântul Maxim dezvoltă această idee, arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi pentru cinci pricini sau din cinci cauze. Cea dintâi, pentru ca fiind încercaţi, să dobândim discernământul duhovnicesc, care distinge limpede virtutea de păcat. A doua, pentru ca dobândind virtutea prin luptă şi durere, să „o avem sigură şi nestrămutată” – zice Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu. A treia, pentru ca înaintând în practicarea virtuţii, să nu ne îngâmfăm, ci să ne smerim. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, am luptat cu el şi l-am biruit, să-l urâm cu „ură desăvărşită” – susţine tot Părintele Teşu. A cincea, considerată mai presus de toate, este ca, eliberându-ne de păcat şi de patimă şi înaintând în viaţa de virtute, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat 27. 
  
Sfântul Maxim Mărturisitorul lărgeşte şi mai mult numărul cauzelor pentru care omul este încercat, spunând că „omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru slavă deşartă, sau de nevoie”28. La aceste cauze, pentru care Dumnezeu permite să fim ispitţi sau pentru care părăseşte pe cel păcătos, Cuviosul Nichita Stithatul adaugă slava deşartă, osândirea aproapelui şi fălirea cu virtuţile. Cei păcătoşi sunt încercaţi datorită păcatelor lor, pentru a le părăsi şi a se întoarce pe calea virtuţii. Harul îngăduie ca încercările şi necazurile să se întărească asupra omului, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când vede că în el a început să răsară mândria sau slava deşartă, până când omul îşi va da seama de slăbiciunea şi neputinţa sa şi va căuta să-l dobândească pe Dumnezeu, cu smerenie 29. Acelea sunt, aşadar, încercările generale prin care trece omul căzut din starea harică dobândită în Taina Sfântului Botez, până la restaurarea ontologică a firii sale, până la redobândirea conştiinţei prezenţei şi lucrării harului sfinţitor în el. Însă nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei înaintaţi în viaţa duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea desăvârşirii. Pentru aceştia, ne spune Sfântul Isaac, necazurile sunt mai aspre şi mai tari şi izvorăsc din toate părţile 30. Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri, de aceea drumul vieţii este considerat „drumul răstignirii”31, ale cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare. Pentru cei înaintaţi spiritual, „reaua pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale a crucii, a apostolatului, a muceniciei – spune Părintele Ioan Cristinel Teşu. 
  
Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări, ele sunt absolut necesare şi prezente în viaţa aceasta. Ele constituie o încercare de fiecare zi şi de fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie şi fără de voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice. Viaţa, atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, este presărată cu necazuri. De aceste încercări nu se poate eschiva nimeni. Este foarte important, însă, modul în care cel încercat le înţelege, le valorifică spiritual şi le depăşeşte: - prin pocăinţă şi spre mântuire sau prin desnădejde şi spre osânda sa. Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă stricătoare şi pierzătoare. Aceste încercări au un caracter dramatic şi paradoxal şi de aceea fiecare şi le face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. În ele sunt amestecate „mângâierea şi strâmtorările, lumina şi întunericul, îngustarea şi lărgimea”32. Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune, duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu învinovăţirea altora – Dumnezeu, semeni şi diavoli, atunci ele sunt prilej de îndoită suferinţă şi de osândă. Înţelese duhovniceşte, ele sunt spre creşterea şi înaintarea noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o şi mai accentuată cădere spirituală. Evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic: - cele bune sunt mărturie, cele rele sunt mustrare spre îndreptare. 
  
Vorbind despre scopul încercărilor trebuie să subliniem faptul că cele mai frumoase sentinţe sau exprimări despre rolul duhovnicesc al încercărilor şi suferinţelor din această viaţă ni le-au lăsat Sfinţii Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul şi îndeosebi Sfântul Isaac Sirul – care vorbeşte depre o adevărată teologie a necazurilor sau a încercărilor. Necazurile, în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au mai multe dimensiuni şi urmăresc mai multe scopuri, în planul iconomiei divine, cu privire la fiecare om. Mai întâi, prin necazuri, Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi de patimi. Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora, încercările pot fi evitate prin ura păcatului. Pe de altă parte, el ne îndeamnă la o tot mai accentuată pocănţă, prin care se restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc. Prin urmare, încercările au la bază „o judecată dreaptă a lui Dumnezeu”33. Scopul lor general este dobândirea vieţii virtuoase întru smerită cugetare. Sfântul Isaac Sirul spune că virtutea este maica întristării iar aceasta naşte smerenia, care aduce harul Sfântului Duh 34. Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului faţă de Dumnzeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Celor dintâi, spune Cuviosul Nichita Stithatul, adică celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciueşte cu ispite şi necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi raţiunea lor supremă 35. Prin osteneli şi necazuri, spune Sfântul Maxim, sufletul se curăţă de „murdăria plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea faţă de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea faţă de ele”36. Scopul lor este, aşadar, profund duhovnicesc: - evitarea mândriei şi dobândirea smeritei cugetări. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi conştiinţa puterii dumnezeieşti, de a dobândi simţirea curată, duhovnicească a harului Duhului Sfânt 37. Sfântul Isaac Sirul spune că răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, dacă încercările sau necazurile nu îl conduc pe pătimitor la smerenia adevărată, în deşert se fac cele dintâi 38. Necazurile ce vin asupra noastră au scopul de a ne proba, de a ne încerca tăria credinţei şi puterii noastre duhovniceşti, dar, în acelaşi timp, ele dau firii umane tărie, răbdare, înţelepciune şi nădejde. 
  
Referindu-ne la limitele încercărilor, o învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra noastră, în limitele rezistenţei noastre duhovniceşti, a puterii noastre de a le suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale. Ava Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră 39, iar Sfântul Isaac Sirul ne spune acelaşi lucru, într-o exprimare pozitivă: - Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să poată purta greutatea lor. Aşadar ele sunt în limitele firii, suportabile. La fel, după răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către Dumnezeu 40. Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă pe măsura acestora este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu. 
  
Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor, pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinşi fiind cu nevoinţa, descoperă în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. Iar pe cei în care s-a sălăşluit, prin lucrarea deplină a virtuţilor în Duhul Sfânt, ele îi umplu de o bucurie şi o veselie negrăită, deschizându-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocăinţei 41. Tot cuviosul Nichita Stithatul, referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor duhovnicească, ne spune că: „Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: <>(2Cor.XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”42. 
  
Gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta de- săvârşirii noastre duhovniceşti. În general, există o simetrie între acestea. Cel mai greu încercaţi sunt cei mai împătimiţi, mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei mai înaintaţi în lucrarea virtuţilor. Cei învârtoşaţi trec prin „probe înfricoşătoare”, până se întorc la pocăinţă. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi, pentru a se arăta tăria lor în virtute. Întristările pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanţe sau etape. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre întristare, mânie, retragere şi părăsire din partea lui Dumnezeu. Întristarea pe care sufletul o simte în încercări este de două feluri: - în legătură cu afectele de plăcere, sau cu cele de durere, depre care am văzut că vorbeşte Sfântul Maxim. Cea dintâi – întristarea lumii – sau, mai degrabă, după plăcerile şi ispitele lumii, este o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi izvorăşte din neliniştea faţă de cele vremelnice, trecătoare. Cea de-a doua – întristarea după Dumnezeu - este folositoare, mântuitoare, lucrând răbdarea ostenelilor şi ispitelor şi ducănd sufletul către pocăinţă. Ea subţiază prin lacrimi iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte marea cugetării şi duce, în final, la restabilirea stării noastre harice naturale, iniţiale, de transparenţă faţă de lucrarea şi conlucrarea cu el.  
  
Sfântul Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte depre o întristare interioară şi o întristare exterioară sau despre ascunsă în suflet şi alta arătată prin simţire. Cea dintâi este urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea plăcerii trăită cu simţurile. Cea din simţuri este urmare a patimilor de bună voie ale simţurilor, cealaltă a celor fără de voie sau a încercărilor, a necazurilor ce vin asupra noastră din iconomie 43. Această îndoită întristare este urmare a celor două feluri de ispite. Întristarea simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul nu şi le mai poate procura. Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului. Spre deosebire de întristarea din simţuri, pe care o provoacă patima, întristarea cea după Dumnezeu, ce îsoţeşte încercările şi pătimirile cele fără de voie e împreunată cu bucuria duhovnicească. Dintre roadele acesteia, Sfântul Casian spune că „face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce este cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: - bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică, însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune...”44. Tot Sfântul Maxim împarte întristarea în supărare, necaz, pizmă şi milă, arătând că „întristarea mântuitoare”, cea după Dumnezeu este „stăpână neîndurată a patimilor” şi „maica cuvioasă şi slăvită a virtuţilor”45. Această întristare este hrănită de cugetarea la judecată şi este suţinută de nădejdea învierii. Arma ei de luptă este blândeţea, rodul ei este iubirea, iar sfârşitul spre care conduce ea este Împărăţia cerurilor şi bucuria în bunătăţile viitoare. Rodul ei este virtutea cea mai înaltă – smerita cugetare. Această întristare produce în sufletul credinciosului teama sau temerea. Aceasta este şi ea de două feluri: - una curată, a celor drepţi, însemnând teama de Dumnezeu. Ea rămâne în veacul veacului şi se manifestă prin grija faţă de curăţia şi neprihănirea conştiinţei. Cea de-a doua, necurată, este a celor păcătoşi, care aşteaptă de la Dumnezeu pedepse pentru grşeli. Aceasta din urmă se stinge şi trece prin pocăinţă 46. Tot în legătură cu încercările sau necazurile fără de voie, scrierile ascetice vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Aceasta este întotdeauna o „mânie mântuitoare”, sub forma îngăduinţei ce o acordă Dumnezeu duhurilor rele să războiască sufletul şi mintea ostenitorului. Scopul acestei mânii mântuitoare este ca mintea „pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine este dătătorul lor sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit că le are de la sine, fără să le fi primit”47. 
  
Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi stăruie mai departe în păcat sau în patimă, el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu Însuşi. Harul Duhului Sfânt, primit la botez, se retrage, aşteptând ca, prin încercările mai mari, ce vor urma sufletul să se întoarcă, prin pocăinţă, spre virtute. Acest har, spun Sfinţii Calist şi Ignatie, este primit prin Taina Sfântului Botez, „cu totul desăvârşit” 48. Lucrarea patimilor, grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua lor întrebuinţare fac ca patimile să întunece şi să acopere harul. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre două trepte ale acestei lepădări harice: - una în sensul de lepădare propriu-zisă, datorită stăruinţei în săvârşirea patimilor. Această învârtoşare a sufletului şi insensibilitate la lucrarea sfinţitoare a harului duce la lipsirea desăvârşită de el, prin care omul se face sălaş al patimilor, „acum şi în veacul viitor”. Depărtarea harului este echivalată de către Patriarhul Calist cu pirderea chipului dumnezeiesc al vieţii şi introducerea celui al fiarei sau dobitocului. Celor ce vieţuiesc, însă, curat, Duhul Sfânt se face „suflet sufletului”, iar roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: - „dorirea Lui întru smerenia sărăciei, lacrima fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi lumina, puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare, prin ţinerea de minte a celor veşnice”49. Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face lucruri potrivnice stării lui naturale, harice. 
  
Această părăsire îmbracă şi ea două forme: - una în sens de povăţuire, ca o îngăduinţă, iar alta de lepădare. Cea în sens de îngăduinţă sau povăţuire, aflăm de la Sfântul Marcu Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi ascunde prezenţa sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovniceşti şi fiind ispitit de diavoli, să caute cu frică şi mai multă ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire de cea dintâi, părăsirea în sens de lepădare lipseşte cu totul sufletul de ajutorul lui Dumnezeu şi îl predă „legat dracilor”50. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că sunt patru feluri generale ale părăsirii din partea lui Dumnezeu: - din iconomie, ca prin păruta părăsire cei încercaţi să se mântuiască; spre dovedire, ca la Iov şi Iosif, spre întărire în credinţă; spre povăţuire duhovnicească, ca la Apostolul, ca smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea harului; spre pedeapsă, spre pocăinţă 51. Notele specifice, povăţuitoare sunt: - ea aduce sufletului întristare multă, o anumită smerenie şi desnădejde măsurată. Ea produce în inimă frica de Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire, îsoţite de dorinţa de tăcere. Părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de desnădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi al mâniei. Când suntem cuprinşi de părăsirea cea povăţuitoare sau mântuitoare, trebuie să-i aducem lui Dumnezeu mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare. În cazul celei de-a doua, trebuie să-i aducem mărturisirea pentru păcatele săvârşite şi lacrimi de pocăinţă 52. Părinţii duhovniceşti subliniază faptul că şi atunci când suntem încercaţi fără de voie, în aceste necazuri sau pătimiri se ascunde harul Sfântului Duh şi mila lui Dumnezeu. Ele exprimă paradoxul iubirii lui Dumnezeu: - în toate durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi îl păzeşte de muncile veşnice 53. De aceea, şi Sfântul Maxim consideră că toate felurile de părăsire sunt mântuitoare şi pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu 54. Întristările ne sensibilizează la lucrarea harului. Acesta, spune Sfântul Isaac, vine în minte înainte de încercări şi ne ajută, însă în simţire, după acestea. Simţirea încercărilor vine înaintea simţirii harului, pentru dobândirea libertăţii noastre, căci harul nu forţează niciodată. Tot aşa, el nu se arată niciodată în cineva înainte de a gusta încercările 55. Tot el ne spune că acelora încercaţi, Dumnezeu le dă răsplata sau darul simţirii păcatelor proprii, ca nu cumva să plece de aici împovăraţi de aceste necazuri 56. 
  
Încercările trupeşti iau, adeseori, forma infirmităţilor, slăbiciunilor, neputinţelor şi a bolilor trupeşti, care afectează întreg echilibrul omenesc, zdruncină persoana umană în totalitate. Mesajul Mântuitorului, transmis nouă în mod fidel de către Sfinţii Părinţi, este unul optimist, încrezător în izbăvirea noastră din aceste încercări şi din păcat, spre viaţa şi fericirea veşnică. <<În lume necazuri veţi avea dar îndrazniţi, Eu am biruit lumea>>(Ioan 16,33). Vorbind despre boala trupului şi cea a sufletului, Nil Ascetul o defineşte pe cea dintâi a fi „o stare contrară firii, cumpăna elementelor din trup stricându-se din pricina covârşirii unuia, ceea ce aduce o stare potrivnică firii”57, în timp ce boala sufletului este „abaterea lui de la judecata dreaptă”58, datorată „patimilor aducătoare de boală”59. Bolile, în special cele trupeşti, sunt considerate o formă a „certării pedagogice”60 din partea lui Dumnezeu, „cercarea spre îndreptare a noastră”61. Ele sunt, cu adevărat, o a doua formă de asceză, un post şi o înfrânare mai grea, nu doar de la mâncare şi băutură, ci şi de la plăceri şi de la tot ceea ce procură bunăstarea trupului. Această o a doua formă de asceză suplineşte lipsa sau insuficienţa celei dintâi, adică trupească, împlinând şi copletând slabele eforturi ascetice cele dintâi. 
  
Boala, spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, i se socoteşte de către Dumnezeu, celui ce o suportă cu răbdare şi mulţumire, „în loc de nevoinţă (asceză) sau chiar mai mult”62. Un astfel de creştin „culege din răbdarea aceasta rodul mântuirii”63. De aceea, aceşti Sfinţi Părinţi ne dau următorul sfat: - „Rabdă, mulţumind, şi vei fi miluit degrabă de Dumnezeu”64. Prin pocăinţă creştinul se împărtăşeşte de „harul doctorului”65. Din punct de vedere al originii lor, bolile sunt de două feluri: - „bolile din negrijă şi din neorânduiala vieţii” şi „bolile trimise spre îndreptare, pentru neascultare”66. Cele dintâi sunt de la fire, cele din urmă sunt de la Dumnezeu. De primele, omul scapă trăind cu grijă şi după o rânduială ascetică foarte strictă; de celelalte, prin pocăinţă 67. Încetarea sau prelungirea bolii ţine de „preştiinţa lui Dumnezeu”68. Sfântul Ioan Scărarul ne încredinţează că există două feluri de boli, în ceea ce priveşte rostul sau finalitatea lor: - boala pentru curăţirea de păcate şi cea venită pentru smerirea cugetului. Dumnezeu smereşte trupul celui trândav la nevoinţă, printr-o nevoinţă mai dureroasă – boala 69. Prin aceasta se arată că adevăratul scop al bolilor trupului este sănatatea sufletului. Cu cât sufletul este mai afundat în patimi, cu atât sunt mai intense nevoinţele şi încercările sale, până când va ajunge să-şi redobândească subţirimea şi pacea sa, ascultarea faţă de suflet. Un suflet revoltat, tiranizat de patimi care doar aparent procură plăcere, este „domesticit” şi supus prin încercări grele, proporţionale cu grosimea şi consistenţa lucrărilor sale pătimaşe. Bolile echilibrază lucrarea exacerbată a trupului, robia sau moartea sufletească. Cel care nu slujeşte lui Dumnezeu în chip voit dimpotrivă, se poartă cu trândăvie şi nesupunere faţă de acesta, ne spune Sfântul Isaac Sirul, „e lăsat, fără îndoială, de Dumnezeu, să cadă în încercări ca să nu rămână virtutea nelucrată şi din multă nelucrare, să se aplece spre altele şi mai rele”70. Un semn al răbdării bolii şi al culegerii foloaselor ei este acela că, simţind boala şi purtându-o, nu mai simţim din partea ei „tulburarea pătimirii” 71, adică o suportăm cu nădejde şi răbdare, ca venind de la Dumnezeu, Cel care ne iubeşte şi Care vrea să ne folosim de viaţa aceasta, pentru câştigarea celeilalte vieţi. Între lupta pentru virtute şi durerea simţurilor, percepută ca o suferinţă trupească, există o legătură intrinsecă. Lupta pentru virtute înseamnă strâmtorarea trupului, înfrânarea lui, strunirea acestuia, după cum lipsa virtuţilor înseamnă dezechilibrul trupului. Mersul pe cărarea virtuţilor, spune Sfântul Isaac Sirul, este tulburat de mâhnire pentru trup, boli şi dureri 72. Atunci când, însă, sufletul ajunge să le dobândească pe acestea, durerea trupului, oricât de mare ar fi, nu mai are puterea asupra bucuriei şi fericirii sufletului, procurate de roadele virtuţilor. 
  
Cu alte cuvinte, omul îşi probează valoarea şi nobleţea sa spirituală, tăria în ispite şi încercări şi nădejdea în Dumnezeu în momentele grele din viaţa sa, în situaţiile-limită, în clipele de încercare şi durere. Boala este un dialog al lacrimilor cu Părintele Ceresc, a Cărui prezenţă mântuitoare omul a refuzat-o în viaţa sa, prin slujirea faţă de păcat. Conştientizarea acestui fapt şi lupta de întoarcere a sa, fie chiar şi în ultimele clipe ale vieţii, precum a făcut-o tâlharul de pe cruce, pot răscumpăra o viaţă de păcate, reaşezându-l pe omul căit în dragostea lui Dumnezeu. 
  
Ucenicii marelui duhovnic al Greciei contemporane, care a fost Părintele Porfirie, mărturisesc faptul că duhovnicescul avvă se ruga adesea cu rugăciunea: "Doamne, dă-mi cancer! Doamne, dă-mi cancer!" Şocaţi, l-au întrebat cum de cere acest lucru de la Dumnezeu, când ei caută să fugă şi să nu audă de această boală. Iar Părintele Porfirie le-a explicat că, în suferinţa oncologică şi mai ales în fazele ei terminale, atunci când ştiinţa medicală îşi demonstrează neputinţele ei, când nici unul dintre oameni şi nimic din ceea ce înseamnă leac omenesc nu îi mai poate schimba deznodământul vieţii, cel suferind se află într-un dialog tainic cu Dumnezeu. În acest dialog al suferinţei, al lacrimilor şi durerii, până la urmă nu mai rămân decât el singur şi Bunul Dumnezeu. Dacă îşi conştientizează starea sa trecută şi cere iertare de la El, are şansa să îşi răscumpere o viaţă petrecută, poate, în păcate şi să îşi mântuiască sufletul. Dacă, dimpotrivă, refuză până în ultima clipă această prezenţă divină şi se împotriveşte ei, îşi iroseşte singur şi cea din urmă şansă a fericirii sale veşnice. Prin urmare, suferinţa şi boala reprezintă o formă de descoperire mai dureroasă şi uneori chiar ultimă a lui Dumnezeu, un dialog cu tot mai puţine cuvinte şi tot mai multe lacrimi, pentru că puterile trupeşti îl părăsesc pe om, încetul cu încetul, lăsând loc lucrării înalte a sufletului; o ultimă încercare şi cale a Părintelui Ceresc de a-i oferi omului fericirea veşnică.  
  
Despre viaţa omenească - prietenă intimă cu suferinţa şi cu boala 
  
Cuviosul Paisie Aghioritul obişnuia să spună că paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza încercărilor, în sensul că drumul spre desăvârşire, spre fericirea veşnică a vieţii viitoare trece, inevitabil, prin proba ispitirilor şi a încercărilor fără de voie, a supărărilor sau pătimirilor trupeşti şi sufleteşti, care îi întăresc creştinului voinţa şi îi intensifică nevoinţa. Toţi cei care s-au mântuit au păşit pe "calea cea strâmtă şi cu lacrimi", au suportat în însăşi fiinţa lor dureri şi încercări trupeşti sau sufleteşti, cu speranţa mângâierii şi a răsplatei viitoare.  
  
Învăţătura tradiţională a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Răsăritene este aceea că necazurile, suferinţele, încercările, bolile fac parte din însăşi condiţia umană, o condiţie supusă durerii şi morţii, din cauza păcatului strămoşesc. Sfântul Isaac Sirul consideră că necazurile fără de voie sunt neapărat folositoare oamenilor, indiferent de treapta lor duhovnicească. Pentru cei căzuţi în păcate - spre a-i întoarce la adevăr şi bine, pentru cei sporiţi duhovniceşte - pentru a-i conduce tot mai departe în lucrarea virtuţilor. "Cine fuge de ispite sau de încercări, spune Sfântul Părinte, fuge de fapt de virtute." 
  
Un alt scriitor filocalic, Cuviosul Nichita Stithatul, consideră încercările a fi mijlocul cel mai eficient de probare a iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi a dorinţei de mântuire. Primirea lor, cu nădejde puternică în mila şi ajutorul Cerescului Părinte, purtarea lor cu demnitate şi nobleţe sufletească îi înfrumuseţează necontenit creştinului cununa mântuirii, cu nestematele virtuţilor; eschivarea, refuzul sau împotrivirea faţă de ele îl arată pe suflet a fi ataşat doar de lumea aceasta şi de plăcerile ei iluzorii, ceea ce poate conduce la suferinţă veşnică. Aşadar, necazurile fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc şi a fiecărei persoane în parte.  
  
Despre cauzele pătimirilor trupeşti şi sufleteşti 
  
Sfântul Maxim Mărturisitorul ( 662) dezvoltă o învăţătură duhovnicească realistă asupra cauzelor suferinţelor din viaţa omului, toate culminând în moarte. Sfântul Părinte identifică trei căi generale prin care omul poate ajunge să Îl descopere pe Dumnezeu şi, cultivând relaţia cu El, să îşi dobândească mântuirea. Cea dintâi dintre ele este socotită de Sfântul Maxim a fi lumea sau creaţia. Aceasta este operă a iubirii lui Dumnezeu, zidită ca un Rai potenţial şi o Biserică în extensie, în care omul a fost aşezat ca rege şi preot al tuturor celor create. Contemplându-i raţiunile, adică descoperindu-i sensurile ei profunde şi încercând să o transforme, printr-o lucrare duhovnicească susţinută, într-o anticameră a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul ajunge să Îl descopere pe Creatorul ei şi să o transforme într-o scară către Împărăţia cerurilor. Însă mulţi dintre oameni exploatează lumea fără discernământ şi nu îi descoperă decât latura de plăcere, de folosinţă materială, nepătrunzându-i raţiunile adânci, ce conduc spre Ziditorul ei şi spre mântuirea omului.  
  
Şi atunci, Dumnezeu, ca un Părinte Bun şi Iubitor, încearcă să se apropie de om pe o a doua cale, tot pozitivă ca şi cea dintâi, calea darurilor sau a binecuvântărilor pe care le revarsă asupra tuturor, împărtăşindu-le harul Său sfinţitor. Viaţa, sănătatea, inteligenţa, înţelepciunea, frumuseţea fizică sau morală, reuşitele profesionale sau duhovniceşti, toate acestea sunt roade ale împreună-lucrării omului cu Dumnezeu, ale ajutorului covârşitor primit de la Părintele Ceresc. Însă şi de această dată, ca efect al trufiei luciferice, al blestematei patimi a mândriei, omul este tentat, cel mai adesea, să socotească toate aceste împliniri a-i aparţine în mod exclusiv lui. În ecuaţia vieţii sale, în care greutatea cea mai mare o are propria persoană, Dumnezeu rămâne o necunoscută sau, în cel mai fericit caz, o infimă variabilă. În acest fel, el se izolează în cochilia egoismului, rupându-se nu numai de Dumnezeu, ci şi de semenii săi, se închide în carapacea iubirii de propria fiinţă, aflându-se într-o percepţie pervertită a propriei sale valori. Văzând aceasta, Acelaşi Dumnezeu Bun şi Iubitor, Care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, ca un Pedagog mântuitor, foloseşte o a treia şi ultimă cale de uşurare a sufletului din întunericul păcatelor în care acesta trăieşte şi de îndrumare a lui spre lumină - calea încercărilor, a pătimirilor, a suferinţelor fără de voie, a durerilor şi a bolilor, nedorite şi necerute, dar pe care omul le atrage asupra lui tocmai din lipsa sa de discernământ. Iar apăsarea acestora este proporţională, pe de o parte, cu virtuţile sau cu păcatele personale, astfel încât şi precum învaţă duhovniceşti Părinţi cei mai încercaţi sunt cei virtuoşi, dar şi cei păcătoşi; iar pe de altă parte, în cazul celor din urmă, păcatele sunt proporţionale cu gravitatea, vechimea, intensitatea săvârşirii lor, cu robia faţă de ele. Diaconiţei Olimpiada Sfântul Ioan Gură de Aur îi scria despre suferinţele celor drepţi că, "fiecare îşi va lua plata sa după osteneala sa; nu după mărimea faptei, ci după mărimea suferinţei" şi "cu cât lupta e mai mare, cu atât şi cununile sunt mai frumoase şi răsplata mai strălucită. Şi cu cât viaţa e mai plină de dureri, cu atât vei avea mai multe de câştigat dacă o înduri cu mulţumire". Despre durerile celor fărădelege, Sfântul Părinte arăta că trimiterea de încercări păcătoşilor în această viaţă este o dovadă de imensă milostivire a Tatălui Ceresc, căci "prin răbdarea necazurilor, răul este pedepsit, iar păcatele ispăşite". Sfântul Chiril al Ierusalimului ne învaţă că nu Dumnezeu aduce asupra noastră necazuri şi încercări, ci noi înşine, din libera şi greşita întrebuinţare a voinţei noastre, le introducem în fiinţa şi viaţa noastră sau, cum se exprimă Sfântul Părinte, "fiecare dintre noi îşi alege pedepsele atunci când păcătuieşte cu voie". Cauzele cel mai des invocate de scriitorii duhovniceşti în explicarea suferinţelor şi a pătimirilor fără de voie sunt: păcatul strămoşesc, actualizat în multitudinea de păcate personale; lipsa de grijă şi de rânduială în cele trupeşti şi sufleteşti; neascultarea. În sinteză, cauza generală a tuturor încercărilor din viaţa omului o reprezintă păcatul personal, nebunia îndepărtării lui de Dumnezeu.  
  
Despre boala umană - o a doua formă de asceză, datorată lipsei celei dintâi 
  
Boala este socotită, astfel, o a doua formă de asceză, datorată tocmai lipsei celei dintâi. Dacă omul nu are o bună rânduială a vieţii sale, o cumpătare şi chibzuinţă a tuturor trebuinţelor lui şi a modului de împlinire a lor, în vederea progresului duhovnicesc, ajunge mai târziu să regrete această lipsă de discernământ spiritual. Cu alte cuvinte, excesele tinereţii şi ale adolescenţei se resimt dramatic la maturitate şi bătrâneţe. Dacă nu am avut un bun control asupra vieţii noastre atunci când acest lucru ne-ar fi fost în putinţă, vom avea de îndurat multe privaţiuni şi dureri mai târziu. Dacă omul nu a postit, nu s-a înfrânat, nu a trăit cumpătat atunci când ar fi putut face acest lucru, când puterile trupeşti şi spirituale îl ajutau, va avea de suferit mai târziu pentru aceste greşeli, iar izbăvirea nu-i va mai putea veni de la un trup sleit de puterile sale prin excese şi dezechilibre. Lipsa ostenelilor şi a nevoinţelor de voie, liber asumate conduce la primirea celor din nevoie de îndreptare şi întoarcere, de pocăinţă şi mântuire. Din această perspectivă, suferinţele mai sunt socotite şi "toiagul Judecătorului", o formă a "certării pedagogice" a lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră.  
  
Spiritualitatea ortodoxă, sublimul mod de a trăi viaţa, este însă alături de creştin şi nu îl condamnă pentru păcatele trecute, pentru greşelile anterioare atunci când el arată pocăinţă şi dorinţă de îndreptare, iar încercările sau suferinţele constituie o astfel de nevoinţă asumată. Îl mângâie şi îl încurajează în purtarea lor cu demnitate şi tărie morală, vorbindu-i despre rolul ascetic, expiatoriu sau curăţitor al încercărilor şi suferinţelor prezente. Sau, cum spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, boala se socoteşte celui care o suportă cu răbdare "în loc de nevoinţă sau chiar şi mai mult", de aici şi îndemnul lor: "Rabdă mulţumind şi vei fi miluit degrabă de Dumnezeu".  
  
Despre purtarea crucii sau descoperirea sensului profund duhovnicesc al suferinţei 
  
Însăşi denumirea profană a stării de suferinţă din perspectiva celui ce o trăieşte, aceea de "pacient", vine din limba latină şi înseamnă "cel ce rabdă", de la patientia â răbdare, arătând atitudinea sau conduita cu care omul trebuie să înfrunte toate încercările şi suferinţele, trupeşti sau sufleteşti. Fiecare încercare, suferinţă sau boală nu trebuie înţeleasă ca o pedeapsă implacabilă a lui Dumnezeu asupra noastră. Mult mai folositor îi este creştinului aflat pe patul de suferinţă să descopere cauzele ei naturale sau morale şi să încerce, cu ajutorul medicilor trupeşti şi sufleteşti şi atât cât îi mai stă în putinţă, să întoarcă situaţia în favoarea sa, vremelnică sau veşnică. Să încerce în primul rând să înlăture cauzele care le-au produs, dacă acest lucru mai este posibil, ori să le limiteze efectele printr-o conduită plină de discernământ. Lucrul cel mai important într-o suferinţă, oricare ar fi aceasta, de la cele mai uşoare şi scurte şi până la cele mai grele şi fatale, este a-i pătrunde adâncile ei raţiuni, a încerca să îi aflăm cauzele, manifestările şi modurile de izbăvire din ele. Suferinţele sunt asemenea unor semnale de alarmă şi avarie în viaţa noastră, care ne anunţă că unele lucruri nu sunt la locul lor şi nu sunt aşa cum ar trebui ele să fie.  
  
Prin urmare, în orice necaz sau boală, omul nu trebuie să se considere un nedreptăţit şi încercat fără motiv şi mai greu decât are el puterea de a suporta, ci să se întrebe de ce s-au ivit în viaţa sa acestea, căror cauze se datorează ele, iar odată aflate acestea, să încerce să le limiteze, până la înlăturarea lor deplină. Aşadar, nu cârtirea sau împotrivirea sunt atitudinea corectă în starea de suferinţă, ci identificarea rapidă a sursei ei, precum şi a mijloacelor medicale şi spirituale de uşurare a ei. Asumarea crucii, aflarea "filosofiei" lor, adică a înţelege cauzele, limitele, dar şi mijloacele de uşurare a suferinţei, fie chiar şi numai din punct de vedere spiritual, printr-o conduită plină de credinţă şi speranţă creştină, le uşurează apăsarea. Refuzul sau încercarea de neacceptare a lor înmulţeşte durerea. Din acest motiv, acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că "răbdarea înjumătăţeşte durerea", în sensul că înţelegerea profundelor semnificaţii ale bolii ne ajută să o purtăm cu nădejde, în timp ce prin împotrivirea faţă de ea, ne împovărăm singuri durerea. S-a constatat medical că fiecare persoană îşi trăieşte suferinţa într-un mod absolut personal, în funcţie de arhitectura lui sufletească, de structura emoţională proprie, că aceleaşi boli şi la aceleaşi persoane, în aceleaşi stadii de evoluţie, produc totuşi efecte diferite şi sunt suportate în mod deosebit. Pentru unii, chiar şi cea mai mică suferinţă este considerată o damnare, un necaz de nedepăşit, în timp ce alţii, mult încercaţi, se bucură pentru fiecare clipă în care durerile lor îngrozitoare par a se fi uşurat câtuşi de puţin, dacă nu prin vreo terapie miraculoasă, măcar printr-o abordare duhovnicească şi optimistă a şanselor de vindecare. Odată conştientizate cauzele suferinţelor sale şi resimţite efectele lor, un bun creştin trebuie să ceară ajutorul medicilor trupeşti, dar mai ales al "Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre", trebuie să solicite lucrarea mângâietoare a sfinţiţilor slujitori, prin mijloacele de vindecare trupească şi sufletească, între care excelează rugăciunea. (A se vedea şi articolul: http://www.ziarullumina.ro/articole;1832;1;67599;0; Ioan Cristinel Teşu - Suferinţa---dialog-al-lacrimilor.html). 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre suferinţă, răbdare şi nădejde din perspectiva creştină - p. I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 378, Anul II, 13 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!