Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Accente > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 10 din 10 ianuarie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre spiritualitatea şi  sacralitatea euharistică în timpurile noastre
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Liturghii, în a înţelege ce este ea şi care-i este rolul în viaţa creştină, e nevoie a pune început prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Hristos, Dumnezeu-om. Acest fundament stă în argumentul de neclintit al expresiei că Adevaărul este Persoana lui Iisus Hristos şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Hristos ca Adevăr, Persoană şi Viaţă. „Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi” (Ioan 1,14) – afirmaţie ce constituie baza şi noua bucurie a Bisericii. El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi o găsim strânsă în jurului Mesei Domnului, căci „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” ne relatează Faptele Apostolilor în capitolul 2 cu 42. De atunci, aflându-se în stare permanetă de ascultare ea, Biserica - trup a lui Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, este fidelă îndemnului Mântuitorului; de la Cina cea de Taină, care spune ca „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Matei XXVI, 26-28) Aici, în adunarea (sinaxa) liturgică, se găseşte isvorul vieţii, centrul ei, de aici decurge învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşire de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.” (Ioan 6, 53). 
  
De aceea, noi suntem chemaţi să realizăm şi să conştientizăm adevărul Cultului Ortodox care actualizează şi permanentizează relatarea scripturistică raportată la viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Relatarea biblică şi istorică a Mântuitorului constituie, de fapt, realitatea cultică, euharistică a Lui, iar Taina Sfintei Euharistii este o “capodoperă a iubirii, a milei şi a atotputerniciei divine”[1]. Centrul cultului liturgic al Bisericii este recunoscut în mod covârşitor ca fiind Euharistia. “Trupul istoric al lui Iisus Hristos, aşa cum a trăit, a murit şi a înviat, cum străluceşte preamărit la dreapta Tatălui, se găseşte în mod real pe Sfânta Masă şi se oferă credincioşilor ca fiind Cina cea de Taină”[2]. 
  
Memorialul sau cultul euharistic redă întreaga iconomie a mântuirii neamului omenesc, mergând chiar dincolo de întrupare. Sensul Euharistic este unul totalizator, deoarece întreaga istorie trecută, prezentă şi viitoare este în ea[3]. Euharistia ne reaminteşte de creaţia lumii, de cădere, de sfâşietoarea căutare a lui Dumnezeu, de întruparea Domnului, de patimile, moartea şi Învierea Lui, de Sfânta Sa Înălţare şi de focul pogorâtor şi întemeietor al Duhului. Recapitulând întreaga istorie, Euharistia se deschide totodată spre eshaton, făcându-ne din fii vremelnici ai istoriei, fii nemuritori ai Împărăţiei veşnice deja începute. Eshatologia este gustată în Euharistie iar Sfânta Euharistie arvuneşte plinătatea Împărăţiei ce va să vină. Sfântul Ignatie Teoforul numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca şi comuniune în Sfânta Euharistie. De aceea, când vorbim de hristologie, învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos nu înţelegem în primul rând a învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi cum fac toate ereziile istoriei.  
  
Dincolo de aceasta, când  afirmăm că el este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Hristos, ce se dă în Sfintele Taine, şi în mod culminant în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Hristos ca viaţă şi comuniune, poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi toţi, prin cuvintele sale încorporate în Sfânta Scriptură ori în Sfânta Tradiţie, dacă nu, totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii, răstălmăcite după bunul plac. 
  
Potrivit învăţăturii unui alt mare teolog al Bisericii - Sf. Nicolae Cabasila, „vremea aceasta (a Euharistiei) înseamnă vremea aceea (a Iconomiei), prin această Sfântă Taină noi fiind contemporani evenimentelor trecute şi viitoare din istoria sfântă a Mântuirii. Prin ea, veşnicia se manifestă şi activează în realitatea cotidiană”[4]. Ca participanţi la această Taină, ieşim din ciclitatea ameţitoare a istoriei şi suntem introduşi în prezentul continuu al veşniciei, deoarece Iisus Hristos este ieri, azi şi în veci Acelaşi. 
  
Sfânta Scriptură şi Cultul se întâlnesc în conţinutul şi finalitatea edificatoare a lor, căci scopul revelaţiei divine unitare a Bibliei şi a Cultului este îndumnezeirea omului în Hristos, hristificarea lui: „Hristos al Evangheliei şi Hristos al Euharistiei sunt Unul şi Acelaşi Hristos, Dumnezeu, Omul, Iisus Hristos”[5]. Liturghia îşi are începutul în Evanghelie, iar Evanghelia îşi continuă dinamica transfiguratoare în Sfânta Liturghie. Împărăţia anunţată la începutul Sfintei Liturghii este aceeaşi cu Împărăţia a cărei dimineaţă este vestită de „îngerul Domnului” prin cuvintele: „pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei III, 2). Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică ori Liturghia catehumenilor şi a credincioşilor continuă cultic unitatea interioară dintre Cuvânt şi Taină. Cina pregătită pentru noi în cadrul Sfintei Liturghii este atât a Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi a Trupului Domnului. După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul, mergând spre Emaus cu ucenicii Săi, le-a explicat scripturile, apoi, la masă „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o” (Luca XXIV, 13 – 35). 
  
Prin urmare, împărtăşirea cu Cuvântul este indispensabilă, împărtăşirii cu Trupul, deoarece prin ascultarea cuvântului se naşte în noi „crezul” ca prolog al Tainei. Fără afirmarea credinţei nu este posibilă participarea la Tainele Bisericii în iconomia Liturghiei; crezul niceo-constantinopolitan precede împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ajungându-se de la comunicare la cuminecare, căci, de asemenea, înainte de împărtăşirea propriu-zisă rostim o altă mărturisire: „Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume...”[6] Crezul este împărtăşirea cu Cuvântul în vederea împărtăşirii cu Trupul. 
  
În comparaţie cu Apusul, unde Cuvântul şi Taina sunt concepute separat, Răsăritul creştin n-a privat niciodată Taina de conţinutul ei evanghelic. „Toată slujirea este construită pe o bază biblică şi, de aceea, necunoaşterea Scripturii duce la necunoaşterea slujirii divine, duce la ruperea evlaviei liturgice de sensul cel adevărat al legii rugăciunii – al lex orandi...”[7]  
  
Relaţia dintre Cuvânt şi Taină este una de tip perihoretic: Cuvântul este în Taină, dar şi Taina este în Cuvânt[8]. Cuvântul „creşte şi se întăreşte cu Duhul” în Taină, iar Taina nu poate fi împărtăşită decât celui ce crede şi dă mărturie despre Cuvânt. Cuvântul este desăvârşit în Taină, „consideră Taina ca fiind împlinirea Sa, căci în Taină Domnul Hristos Cuvântul devine viaţa noastră”[9]. În acelaşi timp însă, sufletul, forma sau puterea formatoare a Tainei este Cuvântul, care imprimă şi scoate în relief sensul ei[10]. 
  
Împreună-locuirea în Duhul a Tainei şi a Cuvântului constituie apoi temelia Bisericii creştine, deoarece, la Ierusalim, prin pogorârea Duhului Sfânt, prin cuvântul rostit de Sfântul Apostol Petru şi prin Botez, s-a înfiinţat prima comunitate creştină. Unitatea lăuntrică şi ontologică între Cuvânt şi Taină, se extinde şi creşte în sinaxa liturgică. Împreună locuind, Cuvântul şi Taina trag comunitatea liturgică spre împreună locuire cu Hristos Cel Înviat. Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului şi Liturghia credincioşilor ori Euharistică, sunt, aşadar, în lumina celor spuse mai sus, într-un raport de reciprocitate şi într-o relaţie de interdependenţă, de întrepătrundere, fără a uita că Liturghia Euharistică realizează plenar, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, împreună-locuirea în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar împărtăşirea cu Hristos, în Taina Euharistiei constituie culmea „părtăşiei la firea dumnezeiască” (III Petru I, 4), fiindcă dincolo de ea, „nu mai este loc unde să păşim”[11]. Ea nu exclude însă alte moduri de prezenţă şi lucrare a lui Hristos în Sfânta Liturghie.  
  
Suntem datori să recunoaştem adevărul şi realitatea că Dumnezeu - Duhul Sfânt este dătător de putere, de viaţă care ne face fiinţa să devină relaţională, pentru că El este în acelaşi timp”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin El ne naştem în Hristos în taina Sfântului Botez şi ne încorporăm în trupul istoric a Domnului Hristos care este Biserica, aşa cum însăşi naşterea lui Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el însuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi prin urmare, de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare Sfântă Taină este un eveniment al Cincizecimii. Sfânta Liturghie îl reveleză pe Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, dar ca o comuniune în interiorul Bisericii, a comunităţii ei şi nu într-o cunoaştere raţională sau într-o experienţă mistică interioară individuală ruptă de biserică, ca şi comuniune cu Hristos în Duhul Sfânt, căci o asemenea formă de religie este naturalism religios. 
  
În altă ordine de idei, Sfintele Taine continuă şi desăvârşesc marile evenimente biblice, dar începutul trebuie căutat în Sfintele Scripturi. Biserica, asistată fiind de Duhul Sfânt, a „cules Tainele din pomul sfânt al Bibliei, ca fructe coapte şi pline de gingăşie, şi ne oferă să bem băutură şi să mâncăm mâncarea Cuvântului şi să trăim realitatea cea mai cutremurătoare: venirea lui Hristos”[12]. Către aceste valori sacramental-liturgice este îndreptat orice credincios al Bisericii, ce se doreşte a fi membru viu al acestui trup tainic – Biserica – al cărui cap este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Dumnezeu, într-o vreme în care Biserica este confruntată cu un duh al desacralizării şi cu un proces al secularizării care-şi îndreraptă atenţia către creaţie, aşezându-l pe om în locul creatorului.  
  
Toate aceste adevăruri şi realităţi ajung la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar istoria în înţelesul vieţii euharistice, condiţionată fiind de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria înceteză de a mai fi o succesiune de evenimente care vin din tecut în present, în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi doar pe calea delegării: Hristos-Apostoli-Episcopi în desfăşurare liniară, el vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice, realităţi ale Cincizecimii. 
  
De aici exigenţa şi responsabilitatea Bisericii în istorie faţă de ereziile care s-au rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt în primul rând afirmaţii ce privesc mântuirea omului, obiceiul lor este să elibereze chipul originar şi original al lui Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa, de distorsiunile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii să păstreze învăţătura corectă despre Hristos şi prin urmare, viaţa ca prezenţă a lui Hristos în Biserică. De ce toate acestea? Pentru că neamul omenesc atinge o criză spirituală fără precedent, uitând că „centrul de gravitate al Bisericii, al omului şi al întregii creaţii se află în Sfânta Treime ca izvor de sfinţire şi viaţă veşnică pentru cei ce cred în Hristos”[13]. Iar izvorul viu şi nesecat la care suntem chemaţi cu insistenţă de către Bunul Dumnezeu este Liturghia creştinătăţii noastre ortodoxe, îmbogăţită succesiv prin „creaţia colectivă şi anonimă a pietăţii poporului şi a liturghisitorilor, nu impusă prin ordine papale sau decrete sinodale, ci generalizată cu încetul prin acceptarea şi îmbrăţişarea ei benevolă de către toate popoarele ortodoxe, pentru frumuseţea, profunzimea şi valoarea ei”[14].  
  
Suntem, în aceste vremuri, martorii şi părtaşii la un proces complex de globalizare, întemeiat pe o mondializare, simţită în toate aspectele vieţii: social, politic, cultural şi chiar religios. Se (re)structurează state, culturi tradiţionale, economii naţionale etc. Cu scopul de se contura structuri ori societăţi transnaţionale, ce vor fi controlate doar de o minoritate suprapolitică şi de o elită economică. În societatea actuală, contemporană întâlnim oameni răvăşiţi din punct de vedere interior şi dezbinaţi lăuntric, care nu conştientizează relaţia lor cu Dumnezeu, cu semenii, cu ei înşişi. Pretenţiile şi solicitările lor religioase sunt „satisfăcute mecanic, prin obişnuinţe de familie sau uzanţe sociale, cărora ei nu le adaugă nimic care să însemne un fior sufletesc, o cutremurare lăuntrică, o aderenţă cerebrală”[15]. 
  
Într-o asemenea situaţie, globalizarea ideologică încearcă să se substituie unităţii în Hristos, universalităţii creştine şi loveşte puternic în demnitatea persoanei umane, afirmată şi susţinută de creştinism: „În timp ce pare că-i uneşte pe oameni în exterior sau favorizează apropierea reciprocă a acestora, că elimină barierele despărţitoare dintre ei şi facilitează comunicarea, în realitate ea duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul (sincretismul) religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi  comportamentului oamenilor... la anihilarea omului ca persoană”[16]. 
  
Universalitatea creştină, însă, se construieşte diametral opus la nivel personal, cât şi la nivelul comuniunii, pornind din interiorul omului, înălţându-l spre Dumnezeu, spre Împărăţia Sa, pe care o „invocăm” să vină. Şi, într-adevăr, această legătură lăuntrică, fiinţială şi ontologică a omului cu Dumnezeu se încununează cu unirea în chip tainic prin Euharistie, prin Sfânta Liturghie, un „bun preţios deja dat, existent, care trebuie numai reînviat şi revalorificat”[17], evidenţiind faptul că este datoria Bisericii să se implice în spiritualizarea societăţii, având conştiinţa că „un viitor fără Biserică e un viitor fără viitor”[18]. 
  
  
  
Drd. Stelian Gomboş.         
  
 
  
[1] Nicolae Popoviciu (viitor Episcop al Oradiei), Epicleza Euharistică, (teză de doctorat), Editura Librăriei Arhidiecezane, Sibiu, 1933, p. 1. 
  
[2] Panayotis Nellas, Omul – animal îndunezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 93.  
  
[3] Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 168. 
  
[4] Panayotis Nellas, Op. cit., p. 92. 
  
[5] Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, (teză de doctorat), în rev. “Ortodoxia”, anul XXX (1978), nr. 1-2, p. 20.  
  
[6] Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 176. 
  
[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 102-103. 
  
[8] Alexandre Schmemann, Op. cit., p. 72. 
  
[9] Ibidem, p. 74. 
  
[10] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 101-102. 
  
[11] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 193. 
  
[12] Paul Evdochimov, Rugul aprins, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1994, p. 64. 
  
[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Cuvânt înainte la lucrarea Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, Editura România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 10. 
  
[14] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, p. 37. 
  
[15] Ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 123. 
  
[16] Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, trad. de Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 6. 
  
[17] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 38. 
  
[18] Mitropolitul Antonie Plămădeală, Biserica în mers, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, 1999, p. 228. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre spiritualitatea şi  sacralitatea euharistică în timpurile noastre / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 10, Anul I, 10 ianuarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!