Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 326 din 22 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre spiritualitatea şi eclesiologia euharistică...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre spiritualitatea euharistică în timpurile noastre precum şi despre Nicolae Afanassieff şi eclesiologia euharistică - „Viziunea Bisericii în lumina Tainei Euharistice“ 
  
Introducere 
  
Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Liturghii, în a înţelege ce este ea şi care-i este rolul în viaţa creştină, este nevoie a pune început prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Iisus Hristos, Dumnezeu-om. Acest fundament stă în argumentul de neclintit al expresiei că Adevaărul este Persoana lui Iisus Hristos şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Iisus Hristos ca Adevăr, Persoană şi Viaţă. „Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi” (Ioan 1,14) – afirmaţie ce constituie baza şi noua bucurie a Bisericii. El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi o găsim strânsă în jurului Mesei Domnului, căci „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” ne relatează Faptele Apostolilor în capitolul 2 cu 42. De atunci, aflându-se în stare permanetă de ascultare ea, Biserica - trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, este fidelă îndemnului Mântuitorului; de la Cina cea de Taină, care spune ca „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Matei XXVI, 26-28) Aici, în adunarea (sinaxa) liturgică, se găseşte isvorul vieţii, centrul ei, de aici decurge învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşire de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.” (Ioan 6, 53). 
  
De aceea, noi suntem chemaţi să realizăm şi să conştientizăm adevărul Cultului Ortodox care actualizează şi permanentizează relatarea scripturistică raportată la viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Relatarea biblică şi istorică a Mântuitorului constituie, de fapt, realitatea cultică, euharistică a Lui, iar Taina Sfintei Euharistii este o “capodoperă a iubirii, a milei şi a atotputerniciei divine” . Centrul cultului liturgic al Bisericii este recunoscut în mod covârşitor ca fiind Euharistia. “Trupul istoric al lui Iisus Hristos, aşa cum a trăit, a murit şi a înviat, cum străluceşte preamărit la dreapta Tatălui, se găseşte în mod real pe Sfânta Masă şi se oferă credincioşilor ca fiind Cina cea de Taină” . 
  
Memorialul sau cultul euharistic redă întreaga iconomie a mântuirii neamului omenesc, mergând chiar dincolo de întrupare. Sensul Euharistic este unul totalizator, deoarece întreaga istorie trecută, prezentă şi viitoare este în ea . Euharistia ne reaminteşte de creaţia lumii, de cădere, de sfâşietoarea căutare a lui Dumnezeu, de întruparea Domnului, de patimile, moartea şi Învierea Lui, de Sfânta Sa Înălţare şi de focul pogorâtor şi întemeietor al Duhului. Recapitulând întreaga istorie, Euharistia se deschide totodată spre eshaton, făcându-ne din fii vremelnici ai istoriei, fii nemuritori ai Împărăţiei veşnice deja începute. Eshatologia este gustată în Euharistie iar Sfânta Euharistie arvuneşte plinătatea Împărăţiei ce va să vină. Sfântul Ignatie Teoforul numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca şi comuniune în Sfânta Euharistie. De aceea, când vorbim de hristologie, învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos nu înţelegem în primul rând a învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi cum fac toate ereziile istoriei.  
  
Dincolo de aceasta, când afirmăm că el este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dă în Sfintele Taine, şi în mod culminant în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Iisus Hristos ca viaţă şi comuniune, poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi toţi, prin cuvintele sale încorporate în Sfânta Scriptură ori în Sfânta Tradiţie, dacă nu, totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii, răstălmăcite după bunul plac. 
  
Potrivit învăţăturii unui alt mare teolog al Bisericii - Sf. Nicolae Cabasila, „vremea aceasta (a Euharistiei) înseamnă vremea aceea (a Iconomiei), prin această Sfântă Taină noi fiind contemporani evenimentelor trecute şi viitoare din istoria sfântă a Mântuirii. Prin ea, veşnicia se manifestă şi activează în realitatea cotidiană” . Ca participanţi la această Taină, ieşim din ciclitatea ameţitoare a istoriei şi suntem introduşi în prezentul continuu al veşniciei, deoarece Iisus Hristos este ieri, azi şi în veci Acelaşi. 
  
Sfânta Scriptură şi Cultul se întâlnesc în conţinutul şi finalitatea edificatoare a lor, căci scopul revelaţiei divine unitare a Bibliei şi a Cultului este îndumnezeirea omului în Hristos, hristificarea lui: „Hristos al Evangheliei şi Hristos al Euharistiei sunt Unul şi Acelaşi Hristos, Dumnezeu, Omul, Iisus Hristos” . Liturghia îşi are începutul în Evanghelie, iar Evanghelia îşi continuă dinamica transfiguratoare în Sfânta Liturghie. Împărăţia anunţată la începutul Sfintei Liturghii este aceeaşi cu Împărăţia a cărei dimineaţă este vestită de „îngerul Domnului” prin cuvintele: „pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei III, 2). Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică ori Liturghia catehumenilor şi a credincioşilor continuă cultic unitatea interioară dintre Cuvânt şi Taină. Cina pregătită pentru noi în cadrul Sfintei Liturghii este atât a Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi a Trupului Domnului. După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul, mergând spre Emaus cu ucenicii Săi, le-a explicat scripturile, apoi, la masă „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o” (Luca XXIV, 13 – 35). 
  
Prin urmare, împărtăşirea cu Cuvântul este indispensabilă, împărtăşirii cu Trupul, deoarece prin ascultarea cuvântului se naşte în noi „crezul” ca prolog al Tainei. Fără afirmarea credinţei nu este posibilă participarea la Tainele Bisericii în iconomia Liturghiei; crezul niceo-constantinopolitan precede împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ajungându-se de la comunicare la cuminecare, căci, de asemenea, înainte de împărtăşirea propriu-zisă rostim o altă mărturisire: „Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume...” Crezul este împărtăşirea cu Cuvântul în vederea împărtăşirii cu Trupul. 
  
În comparaţie cu Apusul, unde Cuvântul şi Taina sunt concepute separat, Răsăritul creştin n-a privat niciodată Taina de conţinutul ei evanghelic. „Toată slujirea este construită pe o bază biblică şi, de aceea, necunoaşterea Scripturii duce la necunoaşterea slujirii divine, duce la ruperea evlaviei liturgice de sensul cel adevărat al legii rugăciunii – al lex orandi...”  
  
Relaţia dintre Cuvânt şi Taină este una de tip perihoretic: Cuvântul este în Taină, dar şi Taina este în Cuvânt . Cuvântul „creşte şi se întăreşte cu Duhul” în Taină, iar Taina nu poate fi împărtăşită decât celui ce crede şi dă mărturie despre Cuvânt. Cuvântul este desăvârşit în Taină, „consideră Taina ca fiind împlinirea Sa, căci în Taină Domnul Iisus Hristos Cuvântul devine viaţa noastră” . În acelaşi timp însă, sufletul, forma sau puterea formatoare a Tainei este Cuvântul, care imprimă şi scoate în relief sensul ei . 
  
Împreună-locuirea în Duhul a Tainei şi a Cuvântului constituie apoi temelia Bisericii creştine, deoarece, la Ierusalim, prin pogorârea Duhului Sfânt, prin cuvântul rostit de Sfântul Apostol Petru şi prin Botez, s-a înfiinţat prima comunitate creştină. Unitatea lăuntrică şi ontologică între Cuvânt şi Taină, se extinde şi creşte în sinaxa liturgică. Împreună locuind, Cuvântul şi Taina trag comunitatea liturgică spre împreună locuire cu Iisus Hristos Cel Înviat. Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului şi Liturghia credincioşilor ori Euharistică, sunt, aşadar, în lumina celor spuse mai sus, într-un raport de reciprocitate şi într-o relaţie de interdependenţă, de întrepătrundere, fără a uita că Liturghia Euharistică realizează plenar, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, împreună-locuirea în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar împărtăşirea cu Iisus Hristos, în Taina Euharistiei constituie culmea „părtăşiei la firea dumnezeiască” (III Petru I, 4), fiindcă dincolo de ea, „nu mai este loc unde să păşim” . Ea nu exclude însă alte moduri de prezenţă şi lucrare a lui Hristos în Sfânta Liturghie.  
  
Suntem datori să recunoaştem adevărul şi realitatea că Dumnezeu - Duhul Sfânt este dătător de putere, de viaţă care ne face fiinţa să devină relaţională, pentru că El este în acelaşi timp”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin El ne naştem în Iisus Hristos în taina Sfântului Botez şi ne încorporăm în trupul istoric a Domnului Iisus Hristos care este Biserica, aşa cum însăşi naşterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el însuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi prin urmare, de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare Sfântă Taină este un eveniment al Cincizecimii. Sfânta Liturghie îl reveleză pe Iisus Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, dar ca o comuniune în interiorul Bisericii, a comunităţii ei şi nu într-o cunoaştere raţională sau într-o experienţă mistică interioară individuală ruptă de biserică, ca şi comuniune cu Iisus Hristos în Duhul Sfânt, căci o asemenea formă de religie este naturalism religios. 
  
În altă ordine de idei, Sfintele Taine continuă şi desăvârşesc marile evenimente biblice, dar începutul trebuie căutat în Sfintele Scripturi. Biserica, asistată fiind de Duhul Sfânt, a „cules Tainele din pomul sfânt al Bibliei, ca fructe coapte şi pline de gingăşie, şi ne oferă să bem băutură şi să mâncăm mâncarea Cuvântului şi să trăim realitatea cea mai cutremurătoare: venirea lui Iisus Hristos” . Către aceste valori sacramental-liturgice este îndreptat orice credincios al Bisericii, ce se doreşte a fi membru viu al acestui trup tainic – Biserica – al cărui cap este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Dumnezeu, într-o vreme în care Biserica este confruntată cu un duh al desacralizării şi cu un proces al secularizării care-şi îndreraptă atenţia către creaţie, aşezându-l pe om în locul creatorului.  
  
Toate aceste adevăruri şi realităţi ajung la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar istoria în înţelesul vieţii euharistice, condiţionată fiind de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria înceteză de a mai fi o succesiune de evenimente care vin din tecut în present, în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi doar pe calea delegării: Hristos-Apostoli-Episcopi în desfăşurare liniară, el vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice, realităţi ale Cincizecimii. 
  
De aici exigenţa şi responsabilitatea Bisericii în istorie faţă de ereziile care s-au rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt în primul rând afirmaţii ce privesc mântuirea omului, obiceiul lor este să elibereze chipul originar şi original al lui Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa, de distorsiunile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii să păstreze învăţătura corectă despre Hristos şi prin urmare, viaţa ca prezenţă a lui Hristos în Biserică. De ce toate acestea? Pentru că neamul omenesc atinge o criză spirituală fără precedent, uitând că „centrul de gravitate al Bisericii, al omului şi al întregii creaţii se află în Sfânta Treime ca izvor de sfinţire şi viaţă veşnică pentru cei ce cred în Hristos” . Iar izvorul viu şi nesecat la care suntem chemaţi cu insistenţă de către Bunul Dumnezeu este Liturghia creştinătăţii noastre ortodoxe, îmbogăţită succesiv prin „creaţia colectivă şi anonimă a pietăţii poporului şi a liturghisitorilor, nu impusă prin ordine papale sau decrete sinodale, ci generalizată cu încetul prin acceptarea şi îmbrăţişarea ei benevolă de către toate popoarele ortodoxe, pentru frumuseţea, profunzimea şi valoarea ei” .  
  
Suntem, în aceste vremuri, martorii şi părtaşii la un proces complex de globalizare, întemeiat pe o mondializare, simţită în toate aspectele vieţii: social, politic, cultural şi chiar religios. Se (re)structurează state, culturi tradiţionale, economii naţionale etc. Cu scopul de se contura structuri ori societăţi transnaţionale, ce vor fi controlate doar de o minoritate suprapolitică şi de o elită economică. În societatea actuală, contemporană întâlnim oameni răvăşiţi din punct de vedere interior şi dezbinaţi lăuntric, care nu conştientizează relaţia lor cu Dumnezeu, cu semenii, cu ei înşişi. Pretenţiile şi solicitările lor religioase sunt „satisfăcute mecanic, prin obişnuinţe de familie sau uzanţe sociale, cărora ei nu le adaugă nimic care să însemne un fior sufletesc, o cutremurare lăuntrică, o aderenţă cerebrală” . 
  
Într-o asemenea situaţie, globalizarea ideologică încearcă să se substituie unităţii în Iisus Hristos, universalităţii creştine şi loveşte puternic în demnitatea persoanei umane, afirmată şi susţinută de creştinism: „În timp ce pare că-i uneşte pe oameni în exterior sau favorizează apropierea reciprocă a acestora, că elimină barierele despărţitoare dintre ei şi facilitează comunicarea, în realitate ea duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul (sincretismul) religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi comportamentului oamenilor... la anihilarea omului ca persoană” . 
  
Universalitatea creştină, însă, se construieşte diametral opus la nivel personal, cât şi la nivelul comuniunii, pornind din interiorul omului, înălţându-l spre Dumnezeu, spre Împărăţia Sa, pe care o „invocăm” să vină. Şi, într-adevăr, această legătură lăuntrică, fiinţială şi ontologică a omului cu Dumnezeu se încununează cu unirea în chip tainic prin Euharistie, prin Sfânta Liturghie, un „bun preţios deja dat, existent, care trebuie numai reînviat şi revalorificat” , evidenţiind faptul că este datoria Bisericii să se implice în spiritualizarea societăţii, având conştiinţa că „un viitor fără Biserică este un viitor fără viitor” . 
  
În partea a doua a acestui material vom vorbi despre Nicolae Afanassieff şi eclesiologia euharistică - „Viziunea Bisericii în lumina Tainei Euharistice“ ...  
  
Nicolae Afanassieff, promotorul eclesiologiei euharistice, este considerat unul dintre cei mai creativi şi mai importanţi teologi ortodocşi din secolul al XX-lea. Eclesiologia euharistică a acestuia a împrospătat discursul academic în relaţia dintre Biserică şi Euharistie nu numai în spaţiul ortodox, ci şi teologia romano-catolică prin documentele Conciliului II Vatican. 
  
Biografia lui Nicolae Afanassieff este creionată de însăşi soţia acestuia, Marianne Afanassieff, într-un număr al revistei Irenikon. Nicolae Afanassieff s-a născut în Odessa, în anul 1893, ca fiu al lui Nikolai Grigorevich Afanasiev şi al soţiei acestuia, Proskovya Yakovlevna. Începe să studieze medicina, dar o va abandona nu după foarte mult timp în schimbul studiilor de matematică. În anul 1921 însă se va înscrie la Facultatea de Teologie din Belgrad, căci ororile Primului Război Mondial şi ale Războiului Civil rus l-au făcut să înţeleagă că "singura Cale şi Adevărul în Dragoste este Iisus Hristos şi Biserica Sa". În cadrul primei reuniuni a "cercurilor studenţilor ortodocşi ruşi" îl va întâlni pe Părintele Serge Boulgakoff, cel care îi va trezi interesul pentru aspectul sacramental-euharistic al teologiei. În anul 1925 se căsătoreşte cu Marianne. Activitatea academică în cadrul Institutului "Sfântul Serghie" de la Paris o începe în anul anul 1930 ca profesor de drept canonic. În timp, interesul lui Nicolae Afanassieff se va îndrepta către eclesiologie, aşa cum stau mărturie articolele publicate în diferite reviste. Pe 8 ianuarie 1940 primeşte Taina Hirotoniei, după care Arhiepiscopul Vladimir îl trimite în Tunisia pentru activitate pastorală până în anul 1947. Revine apoi la Paris, unde începe cea mai fecundă perioadă din viaţa sa din punct de vedere teologic, fiind şi perioada când pregăteşte lucrarea "Biserica Duhului Sfânt", prima parte a acesteia devenind şi teza lui de doctorat pe care o susţine în anul 1950. Cea de-a doua parte a cărţii o va scrie în următorii cinci ani. După plecarea părintelui Alexandre Schmemann de la Paris, Afanassieff preia şi cursul acestuia de istorie bisericească. Aceasta este şi perioada când publică articole precum "Una Sancta" sau "LâEglise qui peside dans lâAmour", promovând eclesiologia euharistică. Părintele Nicolae Afanassieff încetează din viaţă în anul 1966, lăsând moştenire teologiei o operă ce îl îndreptăţeşte a fi considerat părintele eclesiologiei secolului XX. 
  
Despre Eclesiologia euharistică a Părintelui Nicolae Afanassieff 
  
Deşi gândirea teologică de la Sfântul Ciprian al Cartaginei încoace a dezvoltat o eclesiologie universală, Afanassieff consideră faptul că Biserica primelor secole creştine era determinată de o eclesiologie euharistică vizibil expusă în scrierile Sfântului Ignatie de Antiohia. Pentru Nicolae Afanassieff, aşa cum mărturiseşte Părintele Radu Bordeianu, "adunarea euharistică a Bisericii locale conţinea plinătatea Bisericii. Bisericile locale erau autonome şi independente, dar în acelaşi timp relaţionau cu alte Biserici locale prin episcopi, prin acceptarea vieţii eclesiale a altor Biserici locale, şi - ce este mai important, prin identitate comună, fiecare reprezentând plinătatea prezenţei lui Iisus Hristos în adunarea euharistică locală" ("Orthodox-Catholic Dialogue: Retrieving Eucharistic Ecclesiology" în Journal of Ecumenical Studies, 2/2009, p. 240). Pentru că Iisus Hristos este prezent deplin în Euharistie, orice Biserică locală este Biserică deplină, iar limitele Bisericii sunt trasate de limitele adunării euharistice. Orice Biserică locală este, în viziunea lui Nicolae Afanassieff, independentă şi autonomă. Biserica locală este autonomă pentru că posedă în sine tot ce are nevoie pentru viaţa ei şi este independentă pentru că nu depinde de nici un episcop decât de cel care o păstoreşte şi de nici o altă biserică locală. Astfel, primatul episcopului de Roma este nejustificat în termenii invocaţi de teologia occidentală. Spre deosebire de eclesiologia universală, Afanassieff, dând plinătate Bisericii locale, nu consideră că Biserica universală este suma părţilor ei locale. Biserica locală nu este parte din Biserica universală, ci manifestarea Bisericii universale într-un anumit loc. Fiecare Biserică locală este Biserica universală.  
  
Părintele Nicolae Afanassieff a dezvoltat o eclesiologie euharistică, mai ales pe fondul dorinţei sale de apropiere şi unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Romano-Catolică. Pentru acesta nu există decât o singură Biserică sfântă, sobornicească şi apostolică, indiferent de diferenţele dogmatice ce au fost invocate ca separând teologic Răsăritul de Apus. Acesta este unul dintre punctele sensibile ale eclesiologiei Părintelui Nicolae Afanassieff, asupra căruia au revenit anumiţi teologi ortodocşi cu o evaluare critică. Nicolae Afanassieff este foarte tranşant şi afirmă că o Biserică ori posedă plinătatea existenţei ei, ori ea nu poate fi numită Biserică. Nu putem vorbi, aşadar, în viziunea acestuia, de urme eclesiale într-o anumită comunitate care să manifeste parţial Biserica. Separarea Răsăritului de Apus nu ar fi afectat decât la suprafaţă lucrurile şi nu în punctul lor esenţial. Schisma dintre Răsărit şi Apus nu a micşorat deci plinătatea eclesială a nici unei părţi, ci doar a marcat existenţa lor în izolare. Principiul de unitate între Bisericile locale este Euharistia săvărşită de fiecare, şi nu episcopatul sau învăţătura teologică. În acest cadru, Nicolae Afanassieff avea să propună unirea între creştini în ciuda diferenţelor doctrinare. De fapt, unitatea în viziunea acestuia există, căci nu a fost afectată, dar trebuie redescoperită în cadrul Euharistiei. 
  
Despre reacţiile ortodoxe: Mitropolitul Ioannis Zizioulas şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae 
  
Eclesiologia euharistică în forma în care Nicolae Afanassieff a elaborat-o, pe lângă contribuţia decisivă la reevaluarea locului Euharistiei în viaţa Bisericii şi la reliefarea importanţei Bisericii locale, are şi unele puncte slabe. Eclesiologia acestuia avea să fie evaluată critic de către doi mari teologi ortodocşi: Mitropolitul Ioannis Zizioulas şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. 
  
Mitropolitul Zizioulas evaluează critic eclesiologia euharistică a Părintelui Nicolae Afanassieff, punctând faptul că unitatea Bisericii "nu este numai euharistică, ci şi ierarhică" (R. Bordeianu, p. 248). Pentru a fi în unitate, Bisericile locale trebuie să aibă ortodoxia credinţei şi comuniunea între episcopi. În acest sens, Zizioulas corectează gândirea lui Afanassieff afirmând că, pe lângă Euharistie, un alt principiu de unitate este episcopul. Această teză este argumentată de către Zizioulas în teza sa de doctorat "Euharistie, Episcop, Biserică: Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie şi în Episcop în primele trei secole". A doua direcţie a criticii acestuia este canalizată în direcţia raportului Bisericii universale cu Biserica locală. Spre deosebire de Afanassieff, care pare că dă o oarecare prioritate Bisericii locale, Zizioulas subliniază nevoia de a echilibra lucrurile prin afirmarea faptului că o Biserică locală îşi are plinătatea numai în măsura în care ea este în comuniune cu celelalte Biserici locale. Ca şi la nivel antropologic (persoana nu este deasupra comuniunii şi nici comuniunea deasupra persoanei), în eclesiologie Biserica locală nu are prioritate asupra Bisericii universale şi nici Biserica universală nu este o realitate deasupra Bisericii locale. Există o simultaneitate între local şi universal. 
  
Critica Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae privitoare la eclesiologia euharistică este concentrată în studiul "Biserica universală şi sobornicească" apărut în anul 1966 în revista "Ortodoxia". Teologul român respinge teza lui Nicolae Afanassieff conform căreia schisma de la anul 1054 are doar efecte superficiale. Pentru părintele Stăniloae un criteriu absolut fundamental în unitatea Bisericii este unitatea de credinţă. Nu poate exista comuniune euharistică dacă nu există comuniune de credinţă. Biserica este acolo unde există euharistia şi dreapta credinţă. 
  
Dincolo de criticile aduse eclesiologiei Părintelui Nicolae Afanassieff, acesta este "primul teolog care a experimentat şi a articulat viziunea Bisericii în lumina Tainei Euharistice" (Anastacia Wooden, "Eucharitic Ecclesiology of Nicholas Afanasiev and its Ecumenical Signifiance: A New Perspective" în Journal of Ecumenical Studies, 4/2010, p. 543). Afanassieff rămâne însă un teolog important, un deschizător de drumuri pe calea îngustă încă a unirii creştinilor. Opera sa trebuie cercetată irenic, valorificată în părţile pozitive şi corectată în perspectivele mai îndrăzneţe. Există voci ale unor teologi mai noi care, printr-o recercetare a operei lui Nicolae Afanassieff, îl scutesc pe acesta de numeroase critici aduse în spaţiul ortodox. Conform acestora, critica se fundamentează pe o greşită şi parţială înţelegere care a evaluat teologia lui Nicolae Afanassieff neţinând cont de întregul operei acestuia. 
  
Concluzii finale şi încheierea 
  
Aşadar, importanţa şi semnificaţia Euharistiei sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Iisus Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Iisus Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Iisus Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării , al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei - această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!.... 
  
Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Hristos Domnul şi prin Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit...  
  
Drd. Stelian Gomboş.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre spiritualitatea şi eclesiologia euharistică... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 326, Anul I, 22 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!