Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 420 din 24 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Despre Sfânta Spovedanie şi Dumnezeiasca Euharistie în Tradiţia Ortodoxă...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre Sfânta Spovedanie şi Dumnezeiasca Euharistie in Tradiţia Ortodoxă... 
  
Introducere - Despre Preoţie şi Sfânta Taină a Spovedaniei  
  
Preotul, instituit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în viaţa Bisericii prin Sfinţii Apostoli, are misiunea de a sfinţi prin Sfintele Taine şi Ierurgii, de a învăţa prin cuvânt şi prin exemplul personal, şi de a sluji în Biserică şi în tot locul lui Dumnezeu şi oamenilor. De a învăţa despre Dumnezeu că există, că este Creatorul lumii, că este Creatorul nostru, al tuturor, că şi noi, fiii Lui, suntem între noi fraţi. Că Dumnezeu creându-ne nu ne-a lăsat în părăsire, că veghează asupra noastră a tuturor, aşa cum spune Domnul nostru Iisus Hristos, că nici un fir din părul capului nu cade fără ştirea lui Dumnezeu. Dumnezeu veghează asupra destinelor noastre în cele mai mici amănunte, iar preotul este cel care trebuie să dea mărturie despre Dumnezeu în faţa noastră, a oamenilor, şi care trebuie să dea mărturie lui Dumnezeu despre noi. Nouă ne dă mărturie despre Dumnezeu, iar lui Dumnezeu îi dă mărturie despre noi. Pentru că preotul are misiunea de a conduce viaţa sufletească a credincioşilor care i s-au încredinţat lui. El răspunde în faţa lui Dumnezeu de credincioşii ce i s-au încredinţat. 
  
Preotul este duhovnic, Părinte duhovnicesc. Mare taină este taina duhovniciei. Fără îndoială şi celelalte sunt tot atât de mari. Fiindcă prin Botez preotul ne introduce în creştinism, în casa lui Dumnezeu. Preotul ne sfinţeşte apoi toate evenimentele vieţii şi Îl aduce pe Iisus Hristos în viaţa fiecăruia, prin Sfânta Împărtăşanie. Preotul sfinţeşte căsătoria şi naşterea de prunci. Preotul ne conduce pe ultimul drum, atunci când încheind socotelile cu viaţa aceasta, pământească ne prezentăm dincolo, în faţa lui Dumnezeu. Preotul ne conduce până la ultimul pas pe lumea aceasta, vremelnică ca şi cum ar da mărturie despre noi lui Dumnezeu până în ultima clipă a trecerii dincolo. Şi va da, fără îndoială, mărturie despre noi şi dincolo. Însă preotul, fiind duhovnic, are misiunea extraordinară, permanentă şi tainică de a ne împăca cu Dumnezeu. De a face în aşa fel încât slăbiciunile noastre omeneşti, greşelile noastre omeneşti, păcatele noastre, să le facă, în virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, şi să ne nască din nou. Să ne facă din nou curaţi, aşa cum am fost înainte, prin iertarea pe care ne-o dă după mărturisire, prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Mare lucru este acesta şi mare privilegiu. Eu aş zice că este cel mai mare privilegiu care s-a dat vreodată oamenilor. Acesta ca oamenilor să li se poată şterge trecutul. Gândiţi-vă: de câte ori nu facem noi fapte ireversibile şi iremediabile, condamnabile din punct de vedere moral. Legile civile nu ştiu ce-i aceea iertare. Legile civile pedepsesc orice călcare de lege. Iată că în creştinism există această posibilitate ca pentru greşelile împotriva normelor morale, prin Părintele duhovnic, să fii iertat şi să te împaci cu Dumnezeu. Chiar dacă aici pe pământ trebuie să-ţi plăteşti unele fărădelegi, că drept este ca pe unele să le plăteşti dacă le-ai făcut, dar în conştiinţa ta ai posibilitatea să te ştii împăcat cu Dumnezeu, să te ştii iertat de ceea ce ai făcut. 
  
Aşa se întâmplă miracolul extraordinar al naşterii din nou. Fiindcă acesta este sensul naşterii din nou. Aceasta înseamnă om nou. Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Apostol Pavel, teologii şi preoţii în predicile lor vorbesc adesea despre naşterea din nou. Ce este aşadar naşterea din nou? Bineînţeles că nu este aceea pe care o înţelegea Nicodim, unul din învăţaţii Legii vechi, care în întâlnirea cu Domnul, Mântuitorul şi Stăpânul lumii L-a întrebat: Doamne, cum o să mă pot eu naşte din nou, că doar n-o să pot eu intra din nou în pântecele maicii mele? Ei bine, naşterea din nou este naşterea spirituală prin iertarea păcatelor. Devii realmente om nou prin aceea că ţi s-a şters tot trecutul. Acest lucru se face prin Preotul duhovnic. Duhovnicul are această putere teribilă şi deosebită de a lega şi dezlega. Vă daţi seama ce înseamnă să dai unui om puterea de a dezlega păcatele, cu convingerea netă şi sigură că odată pronunţată de către el dezlegarea, această pronunţare este luată în considerare de Dumnezeu? Şi că din lista neagră a lui Dumnezeu eşti şters din momentul acela prin cuvintele preotului duhovnic? Este aşa, pentru că aşa ne-a spus Dumnezeu că este. Şi noi credem toţi în această misiune iertătoare, extraordinară, teribilă, înnoitoare a preotului prin oficiul său de Părinte duhovnicesc: să ştim şi că realizăm cu toţii ce mare răspundere au. Fiindcă este adevărat că Dumnezeu ne iartă; este adevărat că Dumnezeu ia aminte la pocăinţa celui care a greşit. Dar trebuie să existe această pocăinţă. Toate păcatele se iartă, cu o singură condiţie: să fie recunoscute ca păcate. Să fie recunoscute ca păcate şi să fie căinţă, regret şi părere de rău pentru ele. Toate păcatele se iartă. Există o singură excepţie: păcatul împotriva Duhului Sfânt. Aşa ne spune Mântuitorul Iisus Hristos. Este vorba de păcatele ce se fac din rea-voinţă, din rea-credinţă, pentru care nu se cere iertare şi care nu sunt recunoscute ca păcate de către cel care le-a săvârşit. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul împotriva evidenţei. Adică toţi văd că peretele acesta este alb, şi totuşi vine unul şi susţine cu toată convingerea că este negru. Acesta este păcat împotriva evidenţei. Acesta nu se poate ierta pentru că vine dintr-o pervertire totală, fundamentală, ontologică, dintr-o pervertire cumplită a sufletului omenesc, aceea de a nu recunoaşte evidenţa. Acesta nu se iartă. Şi acesta, dacă este recunoscut, se iartă, pentru că toate păcatele recunoscute se iartă. De aceea primul lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere Duhovnicul în scaunul mărturisirii şi a spovedaniei este acesta: să-l facă pe cel care vine să-şi spună păcatele, să le recunoască. Şi să facă promisiunea că nu le va mai face. După puterea lui, să facă pe loc promisiunea, să dorească atunci să nu le mai facă. Aceasta este condiţia ce duce la iertare. De aceea, după fiecare spovedanie, chiar dacă se dă un canon, chiar dacă se dă o amânare de la Sfânta Împărtăşanie, păcatele se iartă. Păcatele mărturisite se iartă. Împăcarea cu Dumnezeu se produce în momentul acela, şi ea depinde de înţelepciunea, de tactul, de cunoaşterea, de priceperea Părintelui Duhovnic.  
  
Fără îndoială, sunt păcate care necesită o oarecare formă de căinţă şi pocăinţă. De aceea Sfinţii Părinţi au stabilit canoane, care spun: pentru o anumită greşeală, trebuie să se facă următoarea pocăinţă, oprire de la Împărtăşanie, metanii, etc. I se dă penitentului un oarecare canon şi acesta, în taina sufletului şi a odăii lui, trebuie să facă această pocăinţă, pentru ca să simtă şi în felul acesta iertarea lui Dumnezeu care i-a venit prin duhovnicul său. Părintele duhovnicesc trebuie să ierte, dar trebuie să fie şi cu grijă ca să dea celor cu păcate mai grele o anumită penitenţă de executat. Să nu fie nici prea grea, să sperie, să înfricoşeze, să nu fie nici prea uşoară, să banalizeze, aşa încât să creadă omul, credinciosul respectiv că se iartă prea uşor, şi că totul se iartă fără condiţii. Totul se iartă, dar cu condiţia îndreptării şi cu o anumită condiţie a ispăşirii păcatului respectiv. Iată lucruri pe care trebuie să le ştie, să le aplice ori să le împlinească Preotul duhovnic. Însă lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie duhovnicul este acela că trebuie să păstreze secretul spovedaniei. Este o obligaţie esenţială. Părintele duhovnic care dezvăluie secretul spovedaniei trebuie depus de îndată din treapta preoţiei, ca nedemn de ea. Să ştiţi că aceasta este rânduiala. Este foarte aspră dar altfel nu se poate, pentru că îşi pierde încrederea credincioşilor. Este o trădare a lor. Trebuie să conştientizăm cu toţii faptul că Spovedania se face ca în faţa lui Dumnezeu. Preotul duhovnic nu mai este atunci om ca toţi oamenii. În scaunul spovedaniei el este ca şi Dumnezeu care ascultă mărturisirea omului. El nu are dreptul prin urmare să facă uz de ceea ce au auzit urechile lui. Nu are dreptul să facă uz în faţa nimănui, nici în faţa altui preot, nici în faţa episcopului, decât atunci când are un caz foarte grav pe care nu ştie cum să-l rezolve. Atunci vine la episcop să-i ceară sfat, dar nu-i spune despre cine este vorba. Nu are voie să dezvăluie numele celui în cauză. Părintele duhovnicesc trebuie să primească numai spovedania aceluia care vine să se spovedească. Aceasta este o altă regulă importantă. Că sunt unii care vin şi-i spovedesc pe alţii. Pe asemenea oameni duhovnicul nu trebuie să-i spovedească. Fiecare îşi spovedeşte păcatele lui proprii, cele pe care le-a făcut el. Şi, odată spuse, păcatele sunt spuse pentru totdeauna. Penitentul nu le mai spune niciodată nimănui. Odată iertate, sunt iertate pentru totdeauna şi nu le mai repetă la altă spovedanie. Iar preotul, odată ce le-a auzit, nu şi le mai aduce aminte. Nu le aminteşte nici măcar celui care i le-a spovedit odată. Acela trebuie să rămână cu convingerea că s-au iertat şi s-au uitat. Să nu rămână cu vreo jenă faţă de preot. Părintele duhovnic nu trebuie să-şi schimba atitudinea faţă de cel de la care a auzit spovedania. Acela trebuie să-şi menţină în faţa preotului aceeaşi demnitate pe care a avut-o mai înainte. Să-şi menţină demnitatea şi în faţa lumii. Preotul nu are voie să se prevaleze de ceea ce a auzit la spovedanie, în nici o împrejurare şi sub nici o formă. Fiindcă ceea ce s-a spus la spovedanie este lucru de mare taină, este lucru de mare încredere în preot şi în Dumnezeu. Preotul nu-ţi poate fi decât prieten de încredere. El îţi ştie secretele. Dar le ştie ca pe secretele încredinţate lui Dumnezeu, nu lui. De aceea Preotul duhovnic are în mâinile sale inimile credincioşilor săi. De aceea e ascultat. De aceea este iubit. El este cel care îi împacă pe credincioşi cu Dumnezeu. Cine uită acest lucru despre preot înseamnă că nu ştie ce este un preot. Preotul care uită despre sine acest lucru nu este un adevărat preot. Dar cei care sunt adevăraţi preoţi ţin în mâinile lor sufletele comunităţii ce le-a fost dată în păstorire, mai mult decât oricine altul. Ei ştiu că din mâinile lor se vor cere sufletele ce le-au fost încredinţate. Preotul ideal este acela care se luptă să ajungă în faţa Dreptului Judecător cu întreaga lui turmă. Una pe pământ, una în ceruri ...  
  
Sfânta Împărtăşanie – Uşa Raiului şi Arvuna Mântuirii 
  
Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Liturghii, de a înţelege ce este ea, rolul ei în viaţa creştină, este nevoie a pune început bun prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul - Om. Acest fundament constă în temeiul de neclintit al expresiei că Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Iisus Hristos ca persoană şi viaţă. „Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan 1,14) afirmaţie scripturistică ce constituie baza şi noua bucurie a Bisericii. Căci El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi găsim această realitate a comuniunii liturgice strânsă în jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” după cum ne relatează „Faptele Apostolilor” în capitolul 2,42. Aflându-se de atunci în stare permanentă de ascultare, Biserica - ca trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, este fidelă îndemnului Mântuitorului de la Cina cea de Taină, unde a spus ca: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28 şi cel...) Aici, în adunarea (sinaxa) liturgică, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei, de aici decurgând învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”(In. 6, 53) Prin urmare, Adevărul este viaţă, este fiinţă concretă. Pentru Sfântul Apostol Ioan Adevărul este identic cu viaţa, cu fiinţa, el depăşeşte neajunsul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa însăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă. 
  
Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6) Dacă Sfântul Apostol Ioan vede Adevărul ca praxis, ca trăire, ucenicul său - Sfântul Ignatie Teoforul îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, deoarece viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevărul, nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că El este viaţa şi mulţimea fiinţelor, care îşi găsesc semnificaţia nestricăcioasă întru Iisus Hristos, care recapitulează în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină. 
  
De aceea Sfântul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Iar Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul, ce arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Domnul Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ducând la împlinirea comuniunii în Sfânta Euharistie. Prin urmare, când abordăm ştiinţa teologică a hristologiei, adică învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, nu înţelegem în primul rând abordarea învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi, aşa cum fac toate ereziile istoriei.  
  
Când afirmăm că El este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Căci dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dăruieşte în Sfintele Taine, în mod culminant oferindu-se în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Iisus Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi şi prin cuvintele Sale, încorporate în Sfânta Scriptură ori în Sfânta Tradiţie, căci altfel totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii şi răstălmăcite după bunul plac. 
  
În altă ordine de idei, trebuie subliniat şi reţinut adevărul de nezdruncinat "Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni, XI, 29). Plecând de la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, ne întrebăm care este adevăratul înţeles al lor. Pentru că nici Biserica primară şi nici Sfinţii Părinţi nu au tălmăcit ca alternativă la "mâncarea şi băutura cea cu nevrednicie" abţinerea de la Sfânta Împărtăşanie, în sensul că respectul pentru Taină şi teama de a nu o pângări să aibă ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident că nu aceasta a dorit Sfântul Apostol Pavel să spună. Într-adevăr găsim în Epistolele sale, în îndemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care în realitate constituie baza "eticii" creştine şi izvorul spiritualităţii creştine. "Sau nu ştiţi", scrie Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, "că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ: slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neîncetate adresate de Sfântul Apostol Pavel creştinilor: noi trebuie să trăim în conformitate cu ceea ce s-a "întâmplat" cu noi în Iisus Hristos; tocmai de aceea noi putem trăi astfel, doar pentru că aceasta a avut loc în noi, pentru că mântuirea, izbăvirea, împăcarea şi "cumpărarea cea cu preţ" ne-au fost deja dăruite iar noi nu suntem "ai noştri". Noi putem şi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră numai pentru că am fost mântuiţi. Trebuie întotdeauna şi în tot timpul, să devenim şi să fim ceea ce, în Iisus Hristos, suntem deja: "Iar voi sunteţi ai lui Iisus Hristos, iar Domnul Hristos al lui Dumnezeu" (I Corinteni III, 23). Această învăţătură a Sfântului Apostol Pavel este de o importanţă crucială pentru viaţa creştină în general, şi pentru viaţa sacramentală în particular. Ea descoperă tensiunea esenţială pe care se bazează această viaţă, de unde ea îşi trage seva şi care nu poate fi îndepărtată fiindcă aceasta ar însemna părăsirea şi, în acelaşi timp, mutilarea majoră a credinţei Bisericii însăşi: încordarea ce se află în fiecare din noi între "omul cel vechi care este corupt de poftele cărnii" şi "omul cel nou, înnoit după chipul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om" prin moartea şi învierea Botezului " ; între darul vieţii noi şi efortul de a ne apropia de El şi de a-L face al nostru; între harul "ce nu este dat cu măsură" (Ioan III, 34) şi măsura neîncetat deficitară a vieţii mele duhovniceşti. 
  
Dar apoi, primul şi cel mai important rod al întregii vieţi şi spiritualităţi creştine, aşa cum se întâmplă la sfinţi, nu este sentimentul şi conştientizarea vreunei "vrednicii", ci a unei nevrednicii . Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât devii mai conştient de nevrednicia ontologică a întregii făpturi înaintea lui Dumnezeu, de darul Său către noi. O astfel de spiritualitate este absolut incompatibilă cu ideea de "merit", cu orice care ne poate face, în sine şi prin sine, "vrednici" de acel dar. Căci, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel: "Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept... Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Domnul Iisus Hristos, a murit când noi eram încă păcătoşi ..." (Romani V, 6-8). A "măsura" acel dar cu meritele şi vrednicia noastră este începutul acelei trufii duhovniceşti care este adevărata esenţă a păcatului. Această tensiune îşi are centrul şi, de asemenea, izvorul în viaţa sacramentală. Aici, în timp ce ne apropiem de dumnezeieştile Daruri, devenim conştienţi iară şi iară de dumnezeiescul "năvod" în care am fost prinşi şi din care, după raţiunea şi logica omenească, nu există scăpare. Căci dacă, din cauza "nevredniciei" mele, nu mă ating de dumnezeieştile Daruri, resping şi refuz dumnezeiescul dar al iubirii, împăcării şi vieţii, mă excomunic pe mine, căci "dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" (Ioan VI, 53). Totuşi, dacă "mănânc şi beau cu nevrednicie", mănânc şi beau osânda mea. Sunt osândit dacă nu primesc şi sunt osândit dacă primesc, căci cine a fost vreodată "vrednic" să fie atins de dumnezeiescul Foc şi să nu fie mistuit? 
  
Încă o dată, din această capcană nu există scăpare prin intermediul judecăţilor omeneşti atunci când folosim pentru dumnezeieştile Taine criteriile, măsurile şi raţionamentele noastre omeneşti. Este ceva înălţător şi înspăimântător, din punct de vedere duhovnicesc, în conştiinţa liniştită şi curată cu care episcopii, preoţii şi laicii deopotrivă, şi în special aceia care pretind a fi iscusiţi în "cele ale sufletului", acceptă şi apără ca pe ceva tradiţional şi evident situaţia sacramentală actuală: aceea în care un membru al Bisericii este considerat a fi "îmbunătăţit" dacă pentru cincizeci şi una de săptămâni nu s-a apropiat de Sfântul Potir din cauza "nevredniciei" sale, iar atunci, în cea de-a cincizeci şi doua săptămână, după ce a săvârşit câteva rânduieli, să treacă printr-o spovedanie de patru minute ca apoi să se reîntoarcă imediat după primirea împărtăşaniei la "nevrednicia" sa. Este înspăimântător pentru că această situaţie respinge atât de evident ceea ce constituie adevăratul sens şi, de asemenea, Crucea vieţii creştine descoperită nouă în Sfânta Euharistie: imposibilitatea de a adapta creştinismul la măsurile şi capacităţile noastre; imposibilitatea de a-l primi după rânduielile lui Dumnezeu şi nu ale noastre. Care sunt aceste rânduieli? Nicăieri nu le găsim mai bine exprimate decât în cuvintele pe care preotul le rosteşte în timp ce înalţă Sfântul Disc şi care în Biserica primară erau cuvintele invitaţiei la primirea Sfintei împărtăşanii: "Sfintele Sfinţilor!" Cu aceste cuvinte şi, de asemenea, cu răspunsul credincioşilor la aceasta: "Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos" - judecăţile omeneşti în întregime se apropie de sfârşit. Cele sfinte, Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sunt doar pentru cei ce sunt sfinţi. Dar nimeni nu este sfânt decât Unul Sfânt Iisus Hristos. Şi în acest fel, la nivelul jalnicei "vrednicii" omeneşti, uşa este încuiată; nu există nimic ce putem oferi şi care ne-ar face "vrednici" de acest Dar Sfânt. Într-adevăr nimic, cu excepţia Sfinţeniei lui Iisus Hristos însuşi pe care El în nesfârşita Sa dragoste şi milostivire ne-a împărtăşit-o şi nouă, făcându-ne "seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt" (I Petru II, 9). Sfinţenia Sa şi nu a noastră este aceea care ne face sfinţi şi astfel "vrednici" a ne apropia şi a primi Sfintele Daruri. Căci aşa cum Nicolae Cabasila spune în comentariul său asupra acestor cuvinte: "nimeni nu are de la sine însuşi sfinţenia, deoarece aceasta este rezultat al virtuţii omeneşti, ci toţi o avem de la şi prin Iisus Hristos. Atunci când pui sub soare mai multe oglinzi, toate strălucesc şi răsfrâng raze de ai crede că se văd mai mulţi sori, dar în realitate unul este soarele care se răsfrânge în toate ..." 
  
Acesta este importantul "paradox" al vieţii sacramentale. Ar fi o greşeală, totuşi, să o limităm numai la Sfintele Taine. Păcatul pângăririi de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel atunci când menţionează faptul de "a mânca şi a bea cu nevrednicie", cuprinde întreaga viaţă, pentru că întreaga viaţă, omul în întregime, trup şi suflet, au fost sfinţite de Iisus Hristos şi făcute sfinte, şi fiind sfinte "nu ne aparţin". Singura întrebare adresată omului este dacă doreşte şi dacă este pregătit să primească, în smerenie şi ascultare, această sfinţenie oferită lui, din dragoste şi din nemărginita milostivire a lui Dumnezeu. Mai întâi Crucea pe care el trebuie să răstignească pe omul cel vechi cu patima şi stricăciunea sa, şi apoi harul şi puterea de a lupta neîncetat pentru creşterea omului nou în el, a acelei vieţi noi şi sfinte la care a fost făcut părtaş. Participăm la Sfânta Împărtăşanie doar fiindcă am fost făcuţi sfinţi de către Iisus Hristos şi în Domnul Iisus Hristos; şi participăm la aceasta pentru a deveni sfinţi, adică, pentru a plini darul sfinţeniei în viaţa noastră. Atunci când nu realizam aceasta, "mâncăm şi bem cu nevrednicie" - când, cu alte cuvinte, primim împărtăşania gândindu-ne la noi ca fiind "vrednici" prin noi înşine şi nu prin sfinţenia lui Iisus Hristos; ori când primim împărtăşania fără a o raporta la întreaga viaţă ca raţiune a ei, şi, de asemenea, ca putere a transformării vieţii, că intrarea inevitabilă pe "cărarea cea îngustă" a nevoinţei şi a strădaniei. A realiza aceasta, nu doar cu mintea noastră ci cu întreaga noastră fiinţă, a ajunge la pocăinţă - care ne deschide uşile împărăţiei - acestea reprezintă adevăratul sens şi cuprins al pregătirii noastre pentru Sfânta Împărtăşanie. 
  
Este bine ştiut şi de necontestat faptul că în Biserica primară comuniunea tuturor credincioşilor la fiecare dumnezeiască Liturghie era o regulă . Totuşi, ceea ce trebuie subliniat este faptul că această comuniune obştească periodică era înţeleasă şi trăită nu doar ca un act de evlavie personală ci, mai presus de toate, ca un act ce izvorăşte din apartenenţa la Biserică sau mai precis ca împlinire şi actualizare a acestei apartenenţe. Sfânta Euharistie era în egală măsură definită şi trăită ca Taină a Bisericii, Taină a comunităţii, Taină a unităţii. "S-a amestecat cu noi", scrie Sfântul Ioan Gura de Aur, "şi ne-a împărtăşit de trupul Său, astfel încât noi să putem fi deplinătate şi un trup unit cu Capul". De fapt, Biserica primară nu cunoştea nici un alt semn ori criteriu pentru participarea mântuitoare a obştii la Taină: "era o regulă faptul că cel ce nu primise Sfânta Împărtăşanie timp de câteva săptămâni să se excomunice şi să se anatematizeze singur faţă de Trupul Bisericii". Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos era împlinirea limpede a Botezului şi a Mirungerii, şi nu existau alte condiţii pentru primirea împărtăşaniei . Toate celelalte Taine erau de asemenea "pecetluite" cu împărtăşirea din Sfintele Daruri. Şi aşa de evidentă era această legătură dintre apartenenţa la Biserică şi împărtăşanie, încât într-un text liturgic timpuriu găsim alungarea înaintea sfinţirii a acelora "care nu se pot împărtăşi cu aceste Taine dumnezeieşti". Este limpede că oricât de tainică şi de complicată, a devenit mai târziu această înţelegere şi trăire iniţială a împărtăşaniei ea nu a fost niciodată înlăturată, rămânând pentru totdeauna norma esenţială a Bisericii – după cum susţine şi Alexander Schmemann în “Euharistia”. 
  
Ar trebui sa ne întrebăm, deci, nu ceea ce presupune această regulă, ci ce anume s-a întâmplat cu ea. De ce s-a uitat atât de mult ca o simplă pomenire a împărtăşaniei mai dese (nu mai vorbim de aceea cu regularitate) pare multora (şi în special clerului) o noutate fără precedent, zguduind şi chiar distrugând, în concepţia lor, temelia Bisericii? Cum a fost posibil că secole, de cele mai multe ori, Sfintele Liturghii să fie fără credincioşi, care primeau împărtăşania? De ce acest lucru incredibil nu provoacă uimire, nu provoacă fiori, în timp ce dorinţa de împărtăşire mai deasă provoacă teamă, opoziţie, rezistenţă? Cum a putut să apară această ciudată doctrină de primire a împărtăşaniei o singură dată pe an? Cum a putut fi considerată "normă" orice îndepărtare de la ceea ce-ar putea fi nu mai mult decât o excepţie? Cu alte cuvinte, cum a devenit înţelegerea Bisericii atât de profund individualistă, atât de detaşată de învăţătura Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos, atât de adânc contradictorie cu rugăciunea euharistică însăşi: "iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşania Aceluiaşi Sfânt Duh ..." ? 
  
Răspunsul obişnuit dat acestor întrebări este că dacă practica primară a trebuit să fie întreruptă - spun adversarii împărtăşirii frecvente şi regulate - dacă o distincţie radicală a trebuit să fie introdusă între clerici (a căror primire a Sfintei Împărtăşanii constituie în mod evident parte a slujirii lor) şi laicat (care astăzi poate primi Sfânta Împărtăşanie numai în anumite condiţii - necunoscute Bisericii primare) dacă, în general, Sfânta Împărtăşanie pentru laici a devenit mai degrabă excepţie decât regulă, atunci aceasta se întâmplă din cauza unei temeri bune şi sfinte - aceea a profanării Sfintei Taine. Profanarea s-ar realiza prin împărtăşirea nevrednică cu aceasta, primejduind astfel propria mântuire; în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni XI, 29). Acestui răspuns trebuie, la rândul său, să i se dea o replică pentru că, de fapt, acesta ridică mai multe probleme decât cele pe care le rezolvă. Mai întâi, chiar dacă a fost adevărat ca, de facto, excomunicarea laicilor şi-a avut originea în această mântuitoare temere şi în acest sentiment de nevrednicie, ea nu mai este valabilă astăzi. Pentru că, dacă ar fi aşa, cei care nu primesc Sfânta Împărtăşanie ar putea, în cele din urmă, să se întristeze în timp ce urmăresc Sfânta Liturghie, ar putea să le pară rău pentru păcătoşenia şi nevrednicia care-i separă de Sfintele Daruri, ar putea, pe scurt, să se simtă "excomunicaţi" . Dar, în realitate, nici una dintre acestea nu este adevărată. Generaţii peste generaţii de creştini ortodocşi au participat la Sfânta Liturghie cu o conştiinţă perfect limpede, fiind total convinşi că nu este nevoie de nimic mai mult din partea lor, ca, pur şi simplu, Sfânta Euharistie nu este pentru ei. Apoi, în acele ocazii foarte rare şi excepţionale când sunt împărtăşiţi, ei primesc Sfânta Euharistie ca pe o "obligaţie ce trebuie împlinită", prin care, pentru un an întreg, ei se consideră din nou "în bună rânduială" . Dar de unde, într-o astfel de atitudine care, din păcate, a devenit o regulă în Biserică, se poate găsi - fie doar şi într-o mică măsură - smerenia şi pocăinţa, evlavia şi frica lui Dumnezeu? 
  
În acest sens şi context de ce anume este mai îndeaproape Biserica? 
  
Prima percepţie despre Biserică este aceea a locaşului de cult, a locului unde se adună credincioşii pentru rugăciune. În toate religiile există locaşuri proprii de rugăciune, socotite sfinte pentru că în ele se săvârşeşte cultul divin prin care se intră în legătură cu Divinitatea. În Tradiţia iudeo-creştină, primele locaşuri de cult au fost: cortul mărturiei, templul din Ierusalim, sinagogile şi apoi bisericile creştine care au împânzit lumea odată cu încreştinarea diferitelor popoare. Locaşurile de cult sunt sfinte pentru că prin sfinţire sunt dedicate lui Dumnezeu, iar actele care se săvârşesc în ele nu sunt doar lucrări omeneşti ci şi divine. Mântuitorul numeşte templul din Ierusalim, unde mergea adeseori pentru rugăciune şi pentru ca să înveţe poporul, „casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16). Biserica este deci casa lui Dumnezeu. Ea este plină de slava lui Dumnezeu (cf. II Cronici 7, 1; Iezechil 43, 5), adică de prezenţa Lui. Rugăciunea din biserică are o forţă cu totul deosebită pentru că nu este doar rugăciunea unui singur om, ci a întregii comunităţi, chiar a întregii Biserici. 
  
Mistic privită, Biserica este prelungirea în istorie a Trupului lui Iisus Hristos, adică a vieţii şi lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos care vrea să fie cu cei ce cred în El, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20). În Sfintele Taine ale Bisericii: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Preoţia, Spovedania, Cununia şi Maslul, ca şi în celelalte slujbe şi rugăciuni ale Bisericii, lucrează Duhul Sfânt care actualizează pentru fiecare generaţie lucrarea mântuitoare a Domnului, făcându-l prezent în inimile noastre. În Biserică ne împărtăşim mereu cu Iisus Hristos, atât spiritual cât şi sub forma pâinii şi a vinului euharistic, devenite prin rugăciunea Bisericii, adică a obştii credincioşilor, Trupul şi Sângele Domnului. Ne împărtăşim mereu cu Iisus Hristos pentru a deveni treptat una cu El şi una între-olaltă. Un adevărat creştin poate să spună ca şi apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20) sau „Noi avem gândul şi simţirea lui Hristos” ( cf. I Corinteni 2, 16; Filipeni 2, 4). 
  
Biserica este aşadar un organism viu din care fac parte ca mădulare toţi cei botezaţi, toţi cei care au promis la botez că „se leapădă de Satana şi se unesc cu Iisus Hristos” (din rânduiala botezului). Prin botez devenim aşadar mădulare ale Trupului lui Iisus Hristos care este Biserica în care creştem spiritual, prin rugăciune, asceză şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, până când vom ajunge „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Iisus Hristos” (Efeseni 4, 13). După cum mlădiţa ruptă din tulpină se usucă şi nu poate să aducă roadă, tot astfel creştinul care nu rămâne în Iisus Hristos, adică în Biserică cu care Iisus Hristos se identifică nu poate creşte duhovniceşte (cf. Ioan 15, 1-5). 
  
Aşadar, ce este de fapt, Euharistia? 
  
Euharistia este Taina Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos, instituită de Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi la „Cina cea de Taină”, înainte de Patima Sa. Într-adevăr la Cina din Joia Sfintelor Patimi, Domnul „a luat pâine şi binecuvântând a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” ( Matei 26, 26-28; Luca 22, 19). Euharistia este Taina prin excelenţă a Bisericii, Taina care constituie Biserica. Biserica, adică adunarea credincioşilor, săvârşeşte Euharistia, iar Euharistia îi transformă pe credincioşi în Biserică, Trupul lui Iisus Hristos. Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, credincioşii devin una cu Iisus Hristos şi una între-olaltă. Primii creştini au înţeles foarte bine lucrul acesta şi de aceea „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii (Euharistie) şi în rugăciuni ... Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 2, 42; 4, 32). Între Biserică şi Euharistie există deci o legătură interioară de identitate. 
  
Biserica Ortodoxă crede, ca şi Biserica Catolică, în prezenţa reală a lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul euharistic. Pâinea şi vinul oferite de credincioşi devin prin pogorârea Duhului Sfânt, ca răspuns la rugăciunea credincioşilor din biserică, în frunte cu episcopul (sau, în lipsa acestuia, cu preotul), Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta este o Taină pe care mintea n-o poate cuprinde, dar pe care o primim prin credinţă. Încercările de raţionalizare (explicare raţională) a Tainelor au condus întotdeauna la erezii şi la dezbinarea creştinilor. Noi trebuie să credem ceea ce Iisus Hristos ne-a spus în această privinţă, şi anume că pâinea şi vinul binecuvântate în cursul sinaxei liturgice sunt Trupul şi Sângele Său. Dacă ne îndoim de prezenţa reală a Domnului în Euharistie, înseamnă că diminuăm importanţa Întrupării Sale şi a prelungirii ei prin Biserică până la sfârşitul veacurilor. 
  
Despre Liturghia euharistică 
  
Biserica Ortodoxă a păstrat doar două Liturghii euharistice, pe cea a Sf. Ioan Gură de Aur şi pe cea a Sf. Vasile cel Mare (sec. IV), care sunt foarte asemănătoare. Ambele Liturghii se compun din două părţi: Liturghia catehumenilor (adică a celor care se pregătesc pentru primirea botezului, la care însă iau parte şi cei botezaţi), ceea ce în Tradiţia occidentală corespunde cu Liturghia Cuvântului, şi Liturghia credincioşilor care cuprinde canonul euharistic cu epicleza (invocarea Duhului Sfânt pentru sfinţirea darurilor) şi împărtăşirea credincioşilor. Din Liturghia catehumenilor fac parte citirile biblice (Apostol şi Evanghelie) şi predica, precum şi rugăciuni sub formă de ectenii pentru credincioşi şi pentru catehumeni. Liturghia este precedată de pregătirea darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi, în cadrul unui ritual pe care preotul îl săvârşeşte în taină, înainte de începerea Liturghiei propriu-zise. 
  
Ritualul Liturghiei euharistice este foarte bogat şi plin de simboluri, iar cântarea este numai vocală. Atmosfera bisericii este plină de mister, invită la interiorizare, la contemplarea Tainei vieţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care Sfânta Liturghie o reactualizează, începând cu Naşterea Sa, până la Înălţarea la cer. Se ştie că Biserica Ortodoxă are un simţ deosebit al misterului. Orice rugăciune, inclusiv rugăciunea liturgică, trebuie să „coboare” din minte în inimă, să angajeze inima, care este centrul fiinţei umane, locul unde se concentrează ca într-un focar toate puterile psiho - fizice ale omului; locul, de asemenea, al harului botezului. Dumnezeu sălăşluieşte în inima omului. De aceea este important ca mintea (intelectul), care nu este decât o energie a inimii, să „coboare” mereu în inimă pentru a-şi găsi odihna. Divorţul dintre minte şi inimă duce la stres, la depresii, la stări de nemulţumire. Tocmai de aceea rugăciunea particulară şi liturgică sunt de o permanentă actualitate. 
  
Despre pregătirea pentru participarea la Liturghia euharistică şi împărtăşirea cu Sfintele Taine 
  
În Tradiţia ortodoxă, participarea la Sfânta Liturghie, care are caracter de Cină şi de Jertfă, precum şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, presupun o pregătire specială. În parabola nunţii fiului de împărat (Matei 22, 1-14), Mântuitorul atrage atenţia asupra celui care venind la nuntă fără să aibă haină de nuntă a fost exclus de la cină. Liturghia este nunta Mielului lui Dumnezeu la care trebuie să participăm împodobiţi în haină de nuntă. Iar haina de nuntă constă în curăţia sufletului pe care o câştigăm prin multă rugăciune şi asceză, ca şi prin faptele bune, ca expresie a iubirii concrete a semenilor, precum şi prin mărturisirea păcatelor în faţa preotului duhovnic. 
  
O tradiţie care s-a impus din Evul Mediu, cere ca împărtăşirea cu Sfintele Taine să se facă de patru ori pe an, adică în cele patru posturi (Paşti, Crăciun, Adormirea Maicii Domnului şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel) cu spovedanie prealabilă. Astăzi credincioşii se împărtăşesc, cum este firesc, mult mai des, unii chiar regulat, adică la fiecare Sf. Liturghie (cum este cazul în Bisericile greacă, rusă, antiohiană ... , din păcate, mai puţin, în Biserica română). 
  
Spovedania nu este legată totuşi în mod necesar de Împărtăşanie. Ea este legată de păcatele săvârşite. Obiectul spovedaniei îl formează deci păcatele, îndeosebi cele grave, cum sunt: lepădarea de Iisus Hristos, crima (inclusiv avortul sau împiedicarea de a naşte copii prin medicamente „anticoncepţionale” care provoacă avort timpuriu), adulterul, desfrânarea, trăirea în concubinaj, ura, asuprirea semenilor ... , care ne despart de Iisus Hristos şi de Biserică cu care Iisus Hristos se identifică. Spovedania este Taina reconcilierii cu Biserica, Taina repunerii în starea de membru deplin al Bisericii, din care am căzut datorită păcatului. Tocmai de aceea în rugăciunea pe care o rosteşte preotul după spovedanie se spune: „ ... împacă-l Doamne şi-l uneşte pe dânsul (penitent) cu Sfânta Ta Biserică în Hristos Iisus Domnul nostru ... ” 
  
Cine comite păcate grave nu se poate împărtăşi decât după spovedanie şi după săvârşirea unui canon de pocăinţă care poate dura mai mulţi ani. Bineînţeles că la spovedanie făgăduim lui Dumnezeu să nu mai repetăm, cu ajutorul Lui, păcatele săvârşite. 
  
Astfel haina de nuntă sau haina luminoasă a botezului pătată de păcat se curăţă prin spovedanie care ne angajează totodată la şi mai multă rugăciune şi asceză. Conştienţi de păcatele noastre, ne angajăm tot mai mult pe drumul rugăciunii şi ascezei. Căci rugăciunea şi asceza ne purifică sufletul şi ne uneşte cu Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să devină respiraţia omului credincios, pentru că pe Dumnezeu nu-l putem simţi ca pe realitatea cea mai profundă a existenţei noastre decât rugându-ne mult, chiar „neîncetat”, cum ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). De aceea Părinţii Bisericii au alcătuit o sumedenie de rugăciuni, pentru toate împrejurările vieţii, inclusiv pentru a ne împărtăşi cu Sf. Taine ale lui Hristos. Canonul de Împărtăşanie este de o frumuseţe deosebită. Rugăciunea spontană nu este nici ea exclusă. 
  
Pe lângă rugăciune, asceza - adică postul alimentar, privegherile de noapte, metaniile, lupta împotriva păcatului sau pentru despătimire în cazul în care suntem stăpâniţi de o patimă - toate acestea au în Biserica Ortodoxă un rol deosebit de important. Viaţa creştină este în fond o viaţă ascetică. Ea este „calea cea strâmtă” (Matei 7, 14) împreunată cu multe ispite şi greutăţi pe care nu le putem birui decât prin răbdare şi stăruinţă în post şi rugăciune, prin cumpătare în toate şi înfrânare de la tot ceea ce poate dăuna sufletului în tinderea sa către Dumnezeu. De aceea Biserica Ortodoxă a păstrat vechile rânduieli privitoare la post, la înfrânarea conjugală pe durata postului şi înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului (I Corinteni 7,5), ajunul euharistic ... Deşi la prima vedere toate aceste rânduieli par a îngrădi libertatea omului, în realitate tocmai prin ele dobândim adevărata libertate. 
  
Despre roadele şi consecinţele Euharistiei în viaţa creştinului  
  
Mântuirea ca şi toate deprinderile bune sau virtuţile care trebuie să împodobească viaţa unui creştin sunt daruri ale lui Dumnezeu. „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). Totuşi Dumnezeu nu forţează pe nimeni să primească darurile sale. Primirea lor se face prin credinţă şi deschiderea inimii. La rândul său, credinţa nu este doar o adeziune raţională la Revelaţia lui Dumnezeu, ci mai ales adeziune şi angajare interioară care determină un mod de viaţă nou. „Creştinismul nu este o nouă religie; el nu este nici măcar o religie, ci mai degrabă criza tuturor religiilor. Creştinismul este viaţa cea nouă în Iisus Hristos”, spune un teolog francez (Olivier Clement). Dar pentru a trăi o viaţă nouă, trebuie să ne lepădăm de viaţa cea veche sau de omul cel vechi, obişnuit cu păcatele şi cu poftele, şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou făcut după asemănarea lui Iisus Hristos (cf. Efeseni 4, 24). Schimbarea începe la botez, dar trebuie să continue cu consecvenţă toată viaţa. Se întâmplă însă că după botez, cei mai mulţi apucăm pe căi greşite, astfel încât inima ni se împietreşte şi nu mai este sensibilă la harul lui Dumnezeu cu care nu mai colaborăm. Dacă ne trezim din rătăcire, trebuie să alergăm la Biserică, să cerem ajutorul preotului şi al semenilor şi să încercăm să ne (re)integrăm definitiv în viaţa Bisericii de unde vom primi, prin Sfintele Taine şi rugăciunea semenilor, ajutor în lupta pentru despătimire şi dobândirea virtuţilor care ne redau libertatea pierdută prin păcat. În fond toată viaţa noastră este o strădanie permanentă de înaintare pe calea binelui, a virtuţilor pentru asemănarea noastră cu Iisus Hristos şi chiar identificarea cu El. În această nevoinţă suntem susţinuţi mereu de harul Sfintelor Taine, cu deosebire de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. 
  
În viaţa creştină există multe antinomii care nu pot fi primite decât de cei care sunt angajaţi profund în credinţă. Astfel marii trăitori spun, pe de o parte, că totul este har, iar, pe de alta, că trebuie să ne dăm sângele pentru a primi harul. Ambele afirmaţii sunt adevărate. Totul vine de la Dumnezeu, totul este darul gratuit a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp totul depinde de voinţa noastră de a primi sau a nu primi darul lui Dumnezeu. Iar primirea darului se face prin angajarea fără rezerve în credinţă. „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”, zice Apostolul Pavel (Evrei 12, 4). Şi tot el spune: „Îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei ca nu cumva propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27). Aşadar, Euharistia şi toate celelalte Sfinte Taine sunt darul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte şi ne face una cu Iisus Hristos, dar numai în măsura angajării noastre în credinţă prin rugăciune şi asceză. 
  
Câteva concluzii şi încheierea  
  
Pe lângă evoluţia firească, istorică, în spirit evanghelic şi patristic, Sfânta Euharistie nu a suferit transformări, ea rămânând în continuare viaţa Bisericii; numai înţelegerea ei a suferit modificări şi transformări atât în plan teoretic, cât şi în plan practic. De aceea, atât teologia academică, universitară, elevată şi elaborată cât şi practica liturgică au datoria de a-i descoperi locul central şi de a rezolva criza liturgică în care se află întreaga Biserică. Pentru conştientizarea atât a slujitorilor, sacerdoţilor, cât şi a credincioşilor asupra importanţei şi locului Euharistiei, se impune revenirea la rostirea rugăciunilor, cel puţin a anaforei, cu voce tare, implicarea creştinilor în viaţa Bisericii şi săvârşirea tuturor celorlalte Sfinte Taine în strânsă legătură cu Jertfa Euharistică. Sfânta euharistie nu trebuie redusă, aşa cum se întâmplă adesea, nici la funcţia unei simple rugăciuni „de pomenire” a celor vii, pentru sănătate, ori pentru „rezolvarea anumitor probleme” şi a celor adormiţi pentru a beneficia de bunăvoinţa divină, nici la funcţia simbolică de înlocuire ori substituire, ci trebuie înţeleasă ca Taină a tainelor şi Taina vieţii veşnice, fapt pentru care, în viaţa liturgică a Bisericii, ea rămâne miezul acesteia, Taina de referinţă, faţă de care, în special sfinţiţii slujitori ai altarelor sacre trebuie să aibă o atenţie deosebită. Iată cum sfătuia pe slujitorii Sfintelor Altare unul din marii duhovnici ai Bisericii noastre, din ultimele decenii ale secolului trecut: „Să fim cu mare atenţie cui şi cum dăm Sfânta Împărtăşanie, că mare răspundre avem în faţa lui Dumnezeu. Nici prea rar, nici prea des. Să ţinem seama, pe cât se poate, de sfintele canoane şi de practica părinţilor iscusiţi de astăzi” . 
  
Ca atare, în fiecare Sfântă Taină, Iisus Hristos ni se dăruieşte cu o lucrare a Sa, în Euharistie, însă, ni se dăruieşte cu Însuşi Trupul şi Sângele Său, deplin penetrate de Duhul Lui şi prin care ne spiritualizează şi pe noi, având acordul voinţei noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Iisus Hristos în noi, sau prin care suntem noi asimilaţi la umanitatea Sa preamărită prin Înviere şi Înălţare. Această extindere a lui Iisus Hristos în noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite între ele prin acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, pline de Duhul Sfânt. Biserica care este astfel constituită ca o comunitate concretă, vizibilă, a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, are la rândul ei puterea sacramentală de a-L extinde mai departe pe Iisus Hristos în alţi oameni, prin organele alese şi sfinţite de Iisus Hristos Însuşi în ea şi pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfânt, adăugând Trupului Său noi mădulare. De asemenea, puterea sacramentală, sfinţită şi sfinţitoare a Bisericii izvorăşte tot prin puterea lui Iisus Hristos Cel sălăşluit în ea prin Duhul Sfânt. Euharistia şi Biserica sunt două realităţi nedespărţite, într-o continuă şi indisolubilă legătură, una implicând-o pe cealaltă, una fiind condiţie a celeilalte, iar în amândouă este prezent Acelaşi Iisus Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atrăgând toate mădularele şi membrele Sale spre înălţimea la care se află El. 
  
Prin urmare, importanţa şi semnificaţia Sfintei Euharistii sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Iisus Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării , al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei - această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!.... 
  
Aşadar, în vremurile de astăzi, când suferinţe şi necazuri foarte multe şi foarte variate cum ar fi neajunsurile şi sărăcia, bolile şi singurătatea, nedreptatea, patimile şi violenţa şi multe altele încearcă să cuprindă sub aripa lor nefastă cât mai mulţi semeni, este foarte necesară o revenire şi o reorientare sinceră a existenţei noastre către Dumnezeu. Singur aflându-se omul nu poate să depăşească zidul deznădejdilor pe care suferinţele şi greutăţile i-l aduc înainte şi astfel se loveşte continuu cu renunţarea şi cu cedarea. În aceste condiţii durerea şi necazul îşi amplifică dimensiunile, lucrarea şi roadele negative în sufletul uman, ajungând uneori chiar la groază şi disperare. Individualismul şi autonomismul nu fac decât să ne introducă în izolarea tragediei personale. Dar prin Iisus Hristos şi de la Iisus Hristos primim şi noi puterea şi capacitatea de a învinge toate dezamăgirile pe care ni le aduc înainte. El nu a fost o victimă în faţa morţii, a strâmtorărilor şi a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevărat (şi) asupra vieţii. În mod liber primeşte moartea: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om să nu mai fie sclavul ei, ci în toţi să se trezească dorinţa de dăruire, în mod liber, înaintea lui Dumnezeu. 
  
Trebuie subliniat reţinut faptul, că „jertfa lui Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare socială, ci se distinge prin superioritatea absolută şi puterea desăvârşită pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprimă” . În urma unirii cu Iisus Hristos, ia naştere şi în noi manifestarea iubirii Sale faţă de lume. Prin mine Iisus Hristos îl iubeşte pe semenul meu şi acela primeşte iubirea mea care îşi are sursa în Iisus Hristos. Prin această iubire şi prin puterea lui Iisus Hristos ajungem fiecare din noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne dăruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despărţită de Înviere, tot aşa nici jertfa noastră nu rămâne străină de viaţa pe care El ne-o oferă. Şi să nu uităm faptul că fără de jertfa Domnului Iisus Hristos, îndeosebi cea euharistică, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere împlinită şi împărtăşită.  
  
Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit.  
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Sfânta Spovedanie şi Dumnezeiasca Euharistie în Tradiţia Ortodoxă... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 420, Anul II, 24 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!