Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 424 din 28 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Despre sensul şi condiţia deschiderii Ortodoxiei spre lume - p. a II a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre sensul şi condiţia deschiderii Ortodoxiei apologetice şi misionare spre lume, din perspectiva lucrării sacramentale a Bisericii şi a Sfântului Duh ...  
  
Formarea persoanei, familiei şi neamului, opere ale „deschiderii Ortodoxiei spre lume” în şi prin Biserică 
  
Voinţa lui Dumnezeu, care a urmărit prin actul creaţiei să realizeze o comuniune cu făptura pe care El o aduce în existenţă, nu a putut fi descoperită decât prin zidirea unor fiinţe care şi ele să se împărtăşească de fericirea Creatorului lor. Fără să se multiplice la infinit, printr-o risipire a fiinţei proprii, Dumnezeu – Tatăl creează şi alţi fii, ceea ce înseamnă că aceştia îi poartă chipul ca şi Cel Unul născut din veci, Dumnezeu – Cuvântul. Lucrurile lumii sunt create după anumite „idei” ale înţelepciunii dumnezeieşti, însă prototipul este însuşi Dumnezeu – Cuvântul. Dumnezeu cugetând veşnic pe Fiul Său creează, potrivit acestui gând şi acestei cugetări, prin care se cunoaşte pe Sine, o fiinţă unică, îl creează pe om. Fiul, ca icoană necreată a Tatălui, este un temei al caracterului privilegiat al „omului de a fi în ipostază terestră a lui Dumnezeu”. Alte lucruri mai mari despre crearea omului în paradis şi grădina edenului nici nu se pot spune (este de aşteptat doar că asemenea cuvinte să le repetăm vorbind despre crearea omului, adică a copilului, în momentul conceperii lui în pântecele matern, ca într-un alt paradis) (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). În funcţie de legătura sa cu Logosul divin, adică cu Dumnezeu – Fiul, omul ajunge şi devine el însuşi logos al lumii. Cât despre legătura sa cu Sfântul Duh, ne spune Cartea Facerii (Geneza) următoarele: „Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7). Sfântul Irineu susţine, potrivit „suflării divine”, că omul este compus din trei elemente: trup, suflet şi Duh Sfânt. . Prezenţa Sfântului Duh în om îl face persoană. Plinitor al făpturii umane, Duhul împărtăşeşte omului, ca dintr-un izvor nesecat, un dar suprem care este dragostea, omul fiind chemat să crească în viaţa cea dumnezeiască. Dacă lipseşte dragostea, care este viaţa „în Sfântul Duh”, toate elementele chipului după care este zidit omul se schimonosesc, ne învaţă sfântul Grigorie de Nyssa . 
  
Prin urmare, omul nu este o fiinţă autonomă, tocmai pentru că omenitatea lui adevărată se deosebeşte numai atunci când el (omul) trăieşte „în Dumnezeu” şi deţine sau posedă însuşiri şi calităţi dumnezeieşti. Faptul de a trăi „în Dumnezeu” îl descoperă pe om participând la o realitate divină personală, care nu-l reduce la o simplă umbră nevolnică şi aservită fiinţial - ontologic subiectului absolut. Divinitatea şi dumnezeirea personală – Sfânta Treime, de care este legat omul prin Duhul Sfânt, formează baza şi temelia lui spirituală. Pe de altă parte, conform Sfântului Vasile cel Mare, Duhul, care se manifestă în creaţie, este „Duhul comuniune” . Prin libera sa condescendenţă, Sfântul Duh se face „persoană” între două euri aflate în relaţie, aşa cum a fost cazul celor doi soţi în Paradis sau cum sunt mirele sau mireasa, în Ortodoxie, încununaţi prin Sfânta Taină a Nunţii. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). Persoana nu poate fi definită printr-o mişcare, înstrăinare sau emancipare, ci numai prin una de apropiere, unire şi unitate în dragoste. Comuniunea nu este o simplă abstracţie între o relaţie dintre indivizii umani, câtă vreme persoana însăşi semnifică „expunere”, deschidere către celălalt şi comunicare. Eu nu pot deveni un eu autentic, decât raportându-mă la un tu, la un alt eu, adică la o realitate interioară, similară cu a mea şi totuşi distinctă şi diferită sau deosebită. Din punct de vedere religios, adevărata comuniune dintre două euri se dobândeşte numai în întâlnirea lor comună, într-un Tu transcendent. De fapt, istoria omenirii nu este inaugurată de un om, ci de către o pereche umană. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). 
  
Opera şi lucrarea pe care o realizează Sfântul Duh în iconomia Sa nu se limitează şi nu se opreşte la configurarea şi edificarea persoanei umane, ci trece la întocmirea căsătoriei şi formarea familiei. Căsătoria este întemeiată pe sfinţenia care o conferă Duhul Sfânt perechii umane şi poartă numele de castitate, fiind un atribut dintre cele mai importante ale iubirii conjugale, darul însuşi al lui Dumnezeu. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). Castitatea este un mod existenţă şi viaţă consfinţit pentru veşnicie, care aparţine primilor soţi, după cum aparţine şi îngerilor. „Tot ceea ce este puternic, statornic şi sigur în sfinţenie şi toată virtutea care este caracteristică puterilor celor sfinte îşi are ajutorul lui deosebit în Duhul” . Prin cădere, Adam şi-a pierdut, într-un fel, sfinţenia, ajungând în robia pasională a unui alt mod de existenţă, ruşinându-se de sine şi spunând înaintea lui Dumnezeu: „sunt gol” (Facerea 3, 11). Căsătoria creştină este un proces de desfacere şi delegare din robia păcatului şi de câştigare a vieţii neprihănite, care este asemănătoare cu modul existenţei îngereşti. Fii ai lui Dumnezeu şi fii ai învierii, soţii sunt la fel cu îngerii (Luca 20, 36). Câtă vreme trăiesc pe pământ, ei au îndatorirea naşterii de prunci. Prin această menire, ei imită şi copiază „faptele” lui Dumnezeu, cum ei înşişi sunt o copie sau o imagine a firii dumnezeieşti. Apărată fiind de castitate, iubirea reprezintă în căsătorie o valoare în sine, chiar atunci când devine creatoare, şi în special atunci. Ea nu este bună doar pentru că dăruieşte viaţa. Pentru înţelegerea ei trebuie să vedem lucrurile într-o autentică perspectivă ortodoxă: ea dăruieşte viaţa pentru că este bună, pentru că este chip al bunătăţii trainice eterne, veşnice şi nelimitate . 
  
Familia îşi are originea în iubirea dintre soţi. Luând ca punct de plecare persoana, înzestrată cu un eu personal, locul de întâlnire cu absolutul în interiorul aceste conştiinţe umane, ca într-un templu, ne dăm seama că în ei sălăşluieşte conştiinţa divină, răsună glasul lui Dumnezeu. Prezenţa unui eu conjugal în tot ceea ce soţii gândesc, trăiesc şi săvârşesc, în existenţa lor comună, se descoperă, în primul rând, în asceza propriei iubiri dintre ei. O anume jertfă, căsătoria sacerdotală, cotidiană şi neîncetată, adusă pe altarul supremei intimităţi dintre ei de către eul personal al fiecăruia, face să triumfe un singur „eu”. Acest „eu”, fără să determine fuziunea între cele două persoane din care este constituit, se exprimă pe sine într-o singură fiinţă conjugală. Din acest mod divin, care leagă cele două persoane laolaltă şi le stabileşte un nou statut fiinţial şi ontologic, şi dintr-o singură privire, menită să contemple tot ceea este dumnezeiesc în cer şi pe pământ, se întrezăreşte chipul celui rânduit să fie copilul iubit, unul şi acelaşi al celor doi soţi. În această taină a iubirii conjugale se află originea familiei, pe care o sfinţeşte Nunta, sub nimbul de lumină al Sfântului Duh „în Iisus Hristos şi în Biserică”. Ea îi asigură frumuseţea şi demnitatea. Ea face să fie Noul Ierusalim, cea dintâi alianţă a lui Dumnezeu cu oamenii, în ordinea creştină a existenţei. Un anume „noi” al părinţilor, al soţului şi al soţiei, din ziua Nunţii, se prelungeşte, prin puterea harului, într-un „noi” al căminului familial, care, la rândul său, se altoieşte pe trunchiul generaţiilor precedente şi apoi se deschide treptat spre generaţiile viitoare, de unul şi acelaşi lanţ de aur al harului dumnezeiesc, persoana, familia şi neamul . Asemenea unui univers creat şi mărginit, familia creştină poartă în ea un scop nou, având şi o plinătate necreată şi nemărginită, în situaţia ei de „Ecclesia domestica”, de familie creştină. Desigur, numai în Biserică, numai în unitatea Trupului tainic al Domnului nostru Iisus Hristos, îi sunt împărtăşite darurile Sfântului Duh, iar membrii ei sunt chemaţi să se unească cu Dumnezeu. Familia însă este chemată să intre în „Biserica lui Iisus Hristos”, pentru a fi preschimbată, după sfârşitul veacurilor, în împărăţia veşnică a slavei dumnezeieşti şi măririi divine. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). 
  
De la persoană şi familie să trecem acum la neam. Dacă trecerea de la noţiunea de persoană la cea de soţ şi soţie nu întâmpină, în general, nici un obstacol sau vreo dificultate, în schimb, trecerea de la ideea de familie la cea de neam pare a fi mai anevoioasă, mai dificilă. Se pare că persoana şi neamul aparţin unor lumi diferite. Nu cumva persoana luptă, prin sufletul ei, care o animă, pentru dobândirea mântuirii, pe când neamul se agaţă cu disperare de existenţa lui istorică, fiindu-i zăvorâte porţile Împărăţiei cereşti? Ideea că există un suflet al neamului, după există un suflet al persoanei este greu de acceptat. Căci nu există o conştiinţă a neamului, de sine stătătoare (ipostatică), cum există una a persoanei. Însă există altceva. Datorită Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi a Pogorârii Sfântului Duh, prin care s-a întemeiat Biserica la Cincizecime, drept Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ, neamul poate fi văzut în sfera vieţii fără de moarte „în Iisus Hristos” şi în „Duhul Sfânt”. Sfântul Apostol Pavel ne spune că îşi „pleacă genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ” (Efeseni 3, 14 – 15). Aşadar, cu ideea nemuririi neamului dispare contradicţia care apune persoana neamului şi invers. Ceea ce ne atrage, ne ţine împreună, ne adună durerile, necazurile şi bucuriile în potirul aceluiaşi destin, este mai mult decât rezultatul unei împreună vieţuiri pe acest pământ. Este participare la una şi aceeaşi Împărăţie a lui Dumnezeu în lume şi dincolo de ea . 
  
Neamul nu este altceva decât o familie care uneşte în sânul ei nu doar pe cei vii, ci împreună cu ei şi pe cei morţi. Mântuitorul Iisus Hristos, făcându-se om „întru toate după ascultarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 15), a devenit cu noi un adevărat frate (Cf. Evrei 2, 11), adică a intrat în marea familie umană, ca şi în familia propriu zisă, şi s-a solidarizat cu destinul şi mizeriile ei, inclusiv cu moartea. Nici chiar prin înălţarea la cer nu a ieşit din această solidaritate, ci, dimpotrivă, i-a dat o nouă putere, asociind pe morţi alături de el. în acest fel, el este începutul unei noi umanităţi, căpetenia existenţei creştine, sufletul oricărui neam purtător al numelui Său fiind chiar El, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi născut în toate” (Coloseni 1, 18). Marea familie pe care o întemeiază un neam are la origine pe martiri, sfinţi, strămoşii, moşii, părinţii şi fraţii. Ei sunt singurii adevăraţi nemuritori, înainte şi după adormire, pentru că în viaţă încă trăiesc cu toată fiinţa lor în Cel înviat şi astfel moartea nu mai are stăpânire asupra lor. (Cf. Pr Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). În păcat locuieşte şi se găseşte moartea iar în sfinţenie sălăşluieşte nemurirea şi viaţa cea veşnică. Felul în care tot Sfântul Apostol Pavel, raportându-se la darul pe care îl dobândesc credincioşii din parte Sfântului Duh, atât pe pământ, cât şi dincolo de mormânt. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8, 11). Fără puterea de care s-au învrednicit Sfinţii după trecerea lor la cele veşnice şi naşterea lor în viaţa cea cerească şi veşnică, fără intervenţia lor în viaţa urmaşilor de pe pământ, nu am putea vorbi despre un mod dumnezeiesc care îi leagă pe cei vii de cei morţi (şi invers), îi face catene ale istoriei, precum îi şi consacră în unităţi de sus, mijlocindu-le o viaţă veşnică. Sfinţii sunt stâlpii existenţei neamului. Tot la fel şi strămoşii, moşii, părinţii şi fraţii. Apoteoza de care se bucură în viaţa veşnică Sfinţii şi Părinţii este însăşi apoteoza neamului. Descoperirea imaginii cetăţii Noului Ierusalim, cuprinzând în ea „slava şi cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 26), este un simbol al unei universalităţi creştine care nu desfiinţează neamurile ci, dimpotrivă, le consacră, confirmă şi consolidează . Cetatea sfântă care le uneşte „nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21, 23), fiind cetatea marii familii a unei omeniri îndumnezeite şi înveşnicite. „Lumina” în care „vor umbla neamurile” nu poate fi decât una şi aceeaşi cu cea care a strălucit la Cincizecime peste ucenici, iar aprinderea Duhului Sfânt a adus cu sine formarea noilor popoare creştine (Faptele Apostolilor 2, 6). Ce ar mai putea să însemneze o societate a globalizării fără lumina cerească a Sfântului Duh? Fără slavă şi fără cinste?! Societatea ce urmăreşte cu totul altceva decât strălucirea Noului Ierusalim. Dar să nu anticipăm. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan). 
  
Numai aflându-se ca mădular şi membru al Trupului tainic şi mistic al Domnului nostru Iisus Hristos, neamul rânduit de Dumnezeu să-I reprezinte în istorie gândul şi dorinţa sau vrerea este adevărat neam, fiindcă se eliberează de păcat şi de moarte şi astfel „nici porţile iadului nu-l pot birui”. De fapt, Sfânta Biserică este atât pentru persoană cât şi pentru neam un laborator dumnezeiesc în care se înnoieşte, se împrospătează şi se întăreşte neîncetat conştiinţa cuprinderii vieţii într-un plan providenţial şi se câştigă certitudinea Învierii. În planul dumnezeiesc, neamul se află în drum spre Ierusalimul ceresc cu Iisus Hristos Domnul, iar cucerit de învierii îşi descoperă simţirea propriei sale nemuriri. Oare globalizarea nu are drept ţintă, în mod explicit, tocmai dispariţia lui din istorie? Dar iarăşi nu este pregătită această dispariţie prin surparea vieţii personale a omului şi prin suprimarea integrităţii familiei creştine?...”  
  
În loc de concluzii şi încheiere: Biserica şi lumea – coordonate ale unui ecumenism autentic în viziunea ortodoxiei apologetice şi misionare 
  
În toate denominaţiunile creştine, teologia raporturilor dintre Biserică şi lume se pare a fi în plină reevaluare. Marea diversitate a opiniilor, susţinute de pe cele mai diferite poziţii, nu împiedică o concentrare a tuturor atitudinilor în expresia comună a solidarităţii Bisericii cu lumea zilelor noastre, cu viaţa şi frământările ei, aşa cum s-a dovedit acest adevăr la diverse ocazii şi reuniuni sau întâlniri ecumenice, bunăoară la conciliul Vatican II, la Geneva (1966), Nyrobi (1967 şi 1971), precum şi la Uppsala (1968). Deşi convingerea profundă că frăţietatea şi fraternitatea creată de Duhul Sfânt, în şi prin Biserică, se extinde dincolo de frontierele ei, ar putea constitui un punct important, câştigat de mişcarea unionistă contemporană, ea rămâne încă departe de perceperea ei. O nouă era şi epocă harismatică, pe care este în măsură să o inaugureze ecumenismul prin prezenţa în această eră a Bisericii dreptmăritoare, ar avea ca normă solidaritatea Bisericii cu oikumena, în care este percepută şi văzută în Ortodoxie. Prezenţa Duhului în lume creează o comunitate ce cuprinde, într-un anumit fel, întreaga obşte care caută pacea şi adevărul, trăind prin harul dumnezeiesc şi formând din punct de vedere potenţial, un popor al lui Dumnezeu. Misiunea Bisericii Creştine şi Ortodoxe nu este de a se izola şi de a regăsi în această atitudine, ci de a descoperi chiar în lume lucrările Duhului Sfânt . „Creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu la împlinirea unei misiuni în lume şi ascultarea faţă de această chemare înseamnă participarea deplină la viaţa lumii, s-a spus la Geneva . Nu ajunge pentru creştini să se străduiască să-şi mântuiască sufletele şi să-şi îmbunătăţească caracterul moral individual şi personal, ci încadrarea lor în viaţa concretă a societăţii trebuie să însemneze „o participare conştientă, plină de răspunde şi responsabilitate” . Această conştiinţă este şi ea rezultatul presimţirii prezenţei harului mântuitor. De aceea, Biserica este înţeleasă azi tot mai mult ca o comunitate de slujire, potrivit (pre)vederilor statornicite chiar de ecumenismul actual. Biserica Ortodoxă trebuie să dovedească o atitudine slujitoare, să acţioneze în lume de dragul lumii .  
  
Unitatea dintre slujirea pe care Biserica o are faţă de Dumnezeu şi slujirea ce o are faţă de oameni este stabilită nu pe o simplă coordonare a acestor două slujiri în viaţa creştină, ci pe slujirea Duhului. Invocând venirea Sfântului Duh pentru toţi oamenii şi dăruindu-i-se voinţei lui, Biserica slujeşte implicit lui Dumnezeu şi primeşte cu laudă şi recunoştinţă, slujirea Lui pentru întreaga suflare. „Prin doxologia noastră celebrăm diaconia lui Dumnezeu. Diaconia noastră îşi are sursa vitală în doxologie. Noi slujim oamenii dovedindu-le că slujirea lui Dumnezeu le este folositoare în mod real, participând la această slujire a lui Dumnezeu pentru oameni” . Vorbind, din punct de vedere ortodox, prin diaconia Duhului, Biserica devine şi o comunitate de slujire, pe lângă faptul că este o comunitate de credinţă şi cult. „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” – ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 22 – 23). Exigenţa angajamentului bisericii la preocupările vremii, cum sunt acelea ale realizării dreptăţii sociale, dezarmării, instaurării unei păci trainice şi durabile în lume, înlăturării rasismului şi discriminării de orice fel etc., a fost ridicată de acum, la gradul de principiu al ecumenismului . Această linie de recomandare, îndrumare şi orientare, însă, trebuie să izvorască din sursa inepuizabilă şi nesfârşită a prezenţei duhului Sfânt, care nu părăseşte niciodată zidirea, creaţia sau făptura. 
  
Deschiderea Bisericii Ortodoxe faţă de lumea contemporană este legată de ideea că o supremă binecuvântare cerească însoţeşte aspiraţiile profund umane de dreptate şi economie socială, de pace între oameni şi popoare. Însă această deschidere nu înseamnă că Biserica se identifică cu lumea, aşa după cum am mai văzut, pe parcursul acestui studiu. Afirmarea unei răspunderi şi a unei responsabilităţi supreme faţă de lume decurge şi derivă, într-adevăr, dintr-o unitate care nu exclude o deosebire a Bisericii faţă de oikumena . Sfântul Duh îşi descoperă puterea în numele lui Iisus Hristos, în numele întrupării Lui reale şi efective, de aceea înnoirea lumii vine de la Duhul prin Biserică, adică printr-o comunitate distinctă, creată de Dumnezeu cu scopul de a ne cuprinde în ea pe toţi . Umanitatea lui Iisus Hristos este mai întâi de toate umanitate răscumpărată şi sfinţită de Duhul Sfânt, dar această ipostază şi postură face ca biserica să nu poate fi nici identificată cu umanitatea în general şi nici deosebită de ea. Aşa după cum mai spus, Ecclesia este pomul vieţii în mijlocul lumii (Cf. Apocalipsa 22, 1 – 2). Depinzând în întregime de lucrarea Duhului Sfânt, Biserica aparţine tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor. Ea nu se închide în circuitul lucrării sale sacramentale, ci cuprinde creaţia în manifestarea însăşi a tainei lui Iisus Hristos, fără să lase vreo confuzie, contopire sau disociere între natural şi supranatural. „După cum voia lui Dumnezeu este o înfăptuire şi ea se numeşte lume, zice Sfântul Clement din Alexandria, tot la fel intenţia Sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică” .  
  
Drept urmare, ca o concluzie, vom susţine că, potrivit tradiţiei, spiritualităţii şi viziunii ortodoxe, Biserica nu are un caracter cosmocentric, deoarece ea se defineşte în funcţie de categoriile transcendentale ale „altei lumi”. De aceea, menirea Bisericii nu este să organizeze lumea ci menirea şi misiunea ei este să redea lumii dimensiunea ei sofianică, ecumenică, cu alte cuvinte, să fie cu adevărat o Biserică slujitoare . Este sigur, însă, că ceea ce se înţelege prin „lumea modernă” este altceva decât ceea ce este în Ortodoxie înseamnă lumea drept creaţie a lui Dumnezeu. 
  
Din punct de vedere al modului în care este concepută lucrarea Duhului Sfânt, în general, şi al participării făpturii la viaţa dumnezeiască, în special, se ivesc anumite diferenţieri, deosebiri şi divergenţe confesionale ce au ca urmare păreri diferite cu privire la raportul Bisericii cu lumea. Pnevmatologia apuseană nu poate face o distincţie între fiinţa şi lucrarea Duhului Sfânt, de aceea nu poate admite nici îndumnezeirea firii create şi nici relaţia de solidaritate organică şi ontologică dintre biserică şi lume. Concepute în mod dualistic, Biserica şi oikumena forjează două planuri paralele şi separate, unite printr-o simplă coordonare a celor două dimensiuni: transcendenţa şi imanenţa . Nu întâmplător şcolile teologice protestante au căzut în una din cele două extreme, fie în extrema care afirmă transcendenţa totală a lui Dumnezeu, cum este teologia dialectică, fie în extrema liberală, care confundă pe Dumnezeu cu lumea. Necunoaşterea sau ignorarea rădăcinilor veşnice şi eterne ale lumii în energiile divine ale Sfintei Treimi, precum şi nesocotirea harului sfinţitor, ca putere lucrătoare în lume, care produce o schimbare şi o transformare reală în prezent, au făcut ca teologia protestantă tradiţională să acorde prea puţină atenţie semnificaţiei sociale a mântuirii, relaţiei Bisericii cu lumea, oikumena . 
  
Şi totuşi, în pofida multor divergenţe şi deosebiri interconfesionale, ni se confirmă o concluzie şi o constatare de bun augur: intrarea Bisericii dreptmăritoare în mişcarea ecumenică, în această ipostază a Ortodoxiei apologetice şi misionare este legată de credinţa şi convingerea că prin influenţa şi înrâurirea ei orice comunitate creştină istorică, care şi-a pierdut integritatea adevărului, pentru că s-a sustras lucrării Duhului Sfânt, se poate deschide din nou iluminării Lui, intrând într-un proces de regenerare spirituală şi recapitulare ori recuperare duhovnicească şi depărtându-se de schisma şi erezia care i-a dat naştere. Elementele autentic creştine din această comunitate, nu prin ele însele, ci datorită înrâuririi şi influenţei ortodoxe, pot depăşi intenţia eretică iniţială şi prin accesul pe care credincioşii comunităţii respective îl la Iisus Hristos, prin intermediul şi mijlocirea sfântului Duh, pot ajunge să producă, într-un plan de convertire la Ortodoxie, un creştinism care să dea dovadă de viaţă nouă . 
  
Prin urmare, din toate consideraţiile pe care le-am prezentat în cuprinsul de expunerii de faţă reiese cu evidenţă şi deplină certitudine un puternic şi mare adevăr care defineşte însăşi esenţa Ortodoxiei apologetice şi misionare. Aşadar, Biserica noastră dreptmăritoare are capacitatea şi posibilitatea să prezinte o înţelegere adâncă şi profundă a solidarităţii sale cu lumea, fiindcă ea priveşte relaţia şi raportul dintre sfânt şi profan din perspectiva şi în lumina credinţei sale despre îndumnezeirea omului şi transfigurarea creaţiei. Creaţia sau făptura fiind introdusă într-o sferă net superioară şi dumnezeiască, care nu este numai pregătirea, ci însăşi luarea în stăpânire de pe acum a realităţii Învierii lui Iisus Hristos, este introdusă, de fapt, într-o formă a Împărăţiei lui Dumnezeu. În înaintarea progresivă spre starea de desăvârşire, creaţia este scăldată şi răsfăţată de incandescenţa divină, care iradiază dintr-un centru mai presus de ea. Datorită acestei gândiri, Biserica Ortodoxă şi-a înţeles menirea şi misiunea de a se descoperi pe sine drept organ al Sfântului duh întru împlinirea operei mântuitoare a lui Iisus Hristos, o vrednicie marcată de o responsabilitate supremă  
  
În acest sens a avut întotdeauna şi o abordare şi înţelegere reală a unităţii creştine generale, pe care îşi întemeiază ecumenismul ei concret şi practic. Certitudinea ei, de asemenea supremă, este „arvuna Duhului”, chezăşia faptului că Dumnezeu a întemeiat-o şi-i conferă în toate vremurile şi timpurile o unitate dumnezeiască reală şi văzută, cu scopul de a comunica, prin ea, El însuşi cu toţi oamenii din această lume. De aceea împlinirea visului de aur, spre care aspiră şi năzuieşte creştinătatea de astăzi, nu poate veni din lumea cauzelor naturale, ci numai de la Dumnezeu, El însuşi prezent în lucrarea Sa în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică, cea adevărată. 
  
Aşadar, Ortodoxia este taina Întrupării lui Dumnezeu şi a dumnezeirii omului, dacă ar fi să dau o definiţie scurtă. Este credinţa care dă mărturie despre faptul că Dumnezeu se întrupează, dar se întrupează ca să ne ridice pe noi la bogăţia harului şi la bogăţia dumnezeirii Lui. Aceasta face şi specificul său dogmatic, liturgic şi duhovnicesc. 
  
În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică” Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Rezumat 
  
Studiul de faţă doreşte să aducă în atenţia tuturor celor interesaţi importanţa Bisericii Ortodoxe şi a Ortodoxiei apologetice şi misionare în viaţa noastră spirituală şi duhovnicească, a dreptămăritorilor creştini, care avem convingerea, credinţa şi încredinţarea că, aflându-ne în Biserică, locuim şi sălăşluim în „Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui” ...  
  
Întemeiată fiind pe credinţa Sfinţilor Apostoli, martori oculari ai Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica rămâne pentru totdeauna apostolică, propovăduirea, mărturia şi mărturisirea lucrării şi activităţii lui Iisus Hristos pe pământ: „Iată Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Pe această stâncă a Adevărului Bisericii ne-a zidit şi pe noi, întru Ortodoxie, Sfântul Apostol Andrei. De aceea, „stâncă” este şi credinţa noastră, „Legea strămoşească”, în sensul în care Adevărul ei îl cuprinde pe Iisus Hristos: „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa”, ne-a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 14, 6). Prin urmare, pe de-o parte, adevărul credinţei noastre este piatră, este stânca existenţei şi rezistenţei noastre omeneşti, este loialitatea şi fidelitatea Dumnezeului Celui Viu, pe care omul se poate sprijini cu toată încrederea şi nădejdea, dar, pe de altă parte, este şi „ca un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34). Este tocmai ceea ce urmează în istorie a săvârşi Sfântul Duh, îndrumând şi călăuzind omenirea spre „tot adevărul”, dar şi „va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”. 
  
Prin urmare, din toate consideraţiile pe care le-am prezentat în cuprinsul de expunerii de faţă reiese cu evidenţă şi deplină certitudine un puternic şi mare adevăr care defineşte însăşi esenţa Ortodoxiei apologetice şi misionare. Aşadar, Biserica noastră dreptmăritoare are capacitatea şi posibilitatea să prezinte o înţelegere adâncă şi profundă a solidarităţii sale cu lumea, fiindcă ea priveşte relaţia şi raportul dintre sfânt şi profan din perspectiva şi în lumina credinţei sale despre îndumnezeirea omului şi transfigurarea creaţiei. Creaţia sau făptura fiind introdusă într-o sferă net superioară şi dumnezeiască, care nu este numai pregătirea, ci însăşi luarea în stăpânire de pe acum a realităţii Învierii lui Iisus Hristos, este introdusă, de fapt, într-o formă a Împărăţiei lui Dumnezeu. În înaintarea progresivă spre starea de desăvârşire, creaţia este scăldată şi răsfăţată de incandescenţa divină, care iradiază dintr-un centru mai presus de ea. Datorită acestei gândiri, Biserica Ortodoxă şi-a înţeles menirea şi misiunea de a se descoperi pe sine drept organ al Sfântului duh întru împlinirea operei mântuitoare a lui Iisus Hristos, o vrednicie marcată de o responsabilitate supremă .  
  
În acest sens a avut întotdeauna şi o abordare şi înţelegere reală a unităţii creştine generale, pe care îşi întemeiază ecumenismul ei concret şi practic. Certitudinea ei, de asemenea supremă, este „arvuna Duhului”, chezăşia faptului că Dumnezeu a întemeiat-o şi-i conferă în toate vremurile şi timpurile o unitate dumnezeiască reală şi văzută, cu scopul de a comunica, prin ea, El însuşi cu toţi oamenii din această lume. De aceea împlinirea visului de aur, spre care aspiră şi năzuieşte creştinătatea de astăzi, nu poate veni din lumea cauzelor naturale, ci numai de la Dumnezeu, El însuşi prezent în lucrarea Sa în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică, cea adevărată. 
  
Aşadar, Ortodoxia este taina Întrupării lui Dumnezeu şi a dumnezeirii omului, dacă ar fi să dau o definiţie scurtă. Este credinţa care dă mărturie despre faptul că Dumnezeu se întrupează, dar se întrupează ca să ne ridice pe noi la bogăţia harului şi la bogăţia dumnezeirii Lui. Aceasta face şi specificul său dogmatic, liturgic şi duhovnicesc. 
  
În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre sensul şi condiţia deschiderii Ortodoxiei spre lume - p. a II a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 424, Anul II, 28 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!