Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Aspiratii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 89 din 30 martie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre religia iudaică şi cadrul monoteist a perioadei profetului Moise
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

1. Profetul Moise exponent al unui „nou” Legământ: Revelarea Numelui. 

În ce priveşte problema monoteismului perioadei lui Moise există foarte multe speculaţii – cele mai multe fiind prezente, deja, într-unul din capitolele precedente – care sugerează influenţa egipteană asupra lui Moise în ce priveşte măreţia şi nobleţea credinţei sale monoteiste. Ipoteze ale unei influenţe (……) în privinţa derivării numelui lui Iahve, precum şi asupra onomasticii iudaice sunt tot atâtea „încercări” ale unor autori de a argumenta inexistenţa în sânul poporului evreu, a credinţei monoteiste înainte de Moise şi mai grav a ignora elementul: Revelaţie dumnezeiască. 

Menţionăm în acest sens poziţia ambiguă a unor autori protestanţi: „În timp ce au existat multe speculaţii privind influenţa egipteană asupra operei lui Moise, azi, pe baza documentelor, trebuie să evaluăm adevărata situaţie. Numele lui Moise este cu siguranţă egiptean – conform rădăcinii egiptene mesu – după cum apare în Ah-mesu (Ahmose), Ra-mesu (Ramses), Thut-mesu (Thutmose). Alte nume egiptene au continuat să dăinuie în onomastica iudaică câteva generaţii după Moise. Unii învăţaţi au văzut influenţa monoteismului solar al mişcării reformatoare a lui Amenothep al IV – lea asupra lui Moise. Cu siguranţă nu este imposibil ca Moise şi contemporanii săi să se fi aflat sub influenţă egipteană, dar nimic nu poate fi dedus din documentele noastre actuale şi doar puţin se poate observa influenţa monoteismului lui Amenothep asupra minţii lui Moise.[1] 

Mărturiile biblice expuse exclud ideea unui monoteism „împrumutat”. Ele lasă să se întrevadă clar cadrul unui monoteism practic ce are la bază credinţa omului şi făgăduinţa lui Dumnezeu statornicită printr-un Legământ (Fac. 17, 7), în care Dumnezeu rămâne fidel făgăduinţelor Sale, iar omul primeşte în însuşi trupul Său pecetea Legământului. (Fac. 17, 10-11). Este demn de remarcat faptul că nici un moment pe tot parcursul acestei perioade, începând cu Avraam şi continuând cu şederea în Egipt, poporul lui Israel, ce avea să se formeze ca naţiune istorică abia în Egipt nu a pierdut conştiinţa apartenenţei la Dumnezeul părinţilor. 

Un exemplu în acest sens este „frica de Dumnezeu” ce se relevă în atitudinea moaşelor evreice cărora li s-a impus de către faraon „practicarea” unui adevărat genocid în rândul copiilor evrei de parte bărbătească ce aveau să se nască (Ieş. 1, 17 ş.u). Ca o consecinţă a acestui fapt mâna protectoare a lui Iahve a fost mereu asupra lui Israel: „Şi fiindcă moaşele se temeau de Dumnezeu, de aceea El le-a întărit neamul (Ieş. 1, 21). Încă o dată Dumnezeu se arată fidel făgăduinţelor Sale concurând la naşterea unei mari naţiuni: „De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării… Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului pentru că ai ascultat glasul Meu” (Fac. 22, 17-18). 

De aceea, atunci când suferinţele poporului cauzate de măsurile represive ale faraonului ajung la paroxism, la limitele normalului, Dumnezeu decide eliberarea căci „strigarea lor s-a suit până la Dumnezeu” (Ieş. 2, 23). Dacă păcatul lui Adam „strigă” la Ceruri revendicând judecata lui Dumnezeu în mod similar împilarea şi nedreptatea umană strigă impunând mila şi dreptatea Cerului, care nu întârzie: „Auzind suspinele lor, Dumnezeu Şi-a adus aminte de legământul său pe care îl făcuse cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov. De aceea a căutat Dumnezeu spre fiii lui Israel şi S-a gândit la ei” (Ieş. 2, 24-25). 

În acest context Dumnezeu decide reînnoirea legământului al cărui protagonist este Moise ca mandatar al poporului Israel. El se descoperă lui Moise cu un scop precis: Să scoată poporul din Egipt, să-i încredinţeze legea „încheind alianţă cu el şi să dea lui Israel ţara făgăduită prin legământul cu Avraam.”[2] Chemarea profetului Moise stă sub semnul prezenţei continue a lui Iahve ce vizează cu el un destin înalt. Însuşi numele său ce semnifică „scos din ape” evidenţiază mâna protectoare a lui Dumnezeu asupra sa. Moise alături de Avraam ocupă un loc absolut esenţial în „cadrul misiunii profetice a lui Israel,”[3] prin misiunea lor ei devin „făuritorii umani ai întoarcerii omenirii la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu.”[4] Cel ce va iniţia poporul în misterul lui Dumnezeu începe prin a cunoaşte, el însuşi, experienţa divină, Dumnezeu încredinţându-i o misiune pe care încearcă să o refuze cu tărie; dar, ca şi în lupta cu Iacov, Dumnezeu va fi mai puternic şi va înfrânge hotărârea lui Moise rănit oarecum de atingerea pământului sfânt ce-i „zguduie” întreaga sa fiinţă îndemnându-l la împlinirea misiunii, iar în consecinţă, drept „garanţie” a credibilităţii sale înaintea şarpelui poporului pe care urma să-l conducă prin pustiul purificării, Dumnezeu se dezvăluie pe Sine omului descoperindu-şi şi imitându-l în misterul propriei Fiinţe, pentru a fi cunoscut şi adorat.[5] 

Însă răspunsul lui Moise la Chemarea divină se află oarecum sub impulsul îndoielii, al incertitudinii omeneşti ce reclamă mereu experienţa senzitivă în înţelegerea realităţilor fie şi ele spirituale. Dialogul lui Moise cu Dumnezeu se situează în cadrele unei retorici ce adeseori vine să alimenteze curiozitatea umană. Totuşi retorica lui Moise depăşeşte cu mult aceste aspecte. De aceea sensul expresiei retorice „mah şemo?” – care este numele tău? Deţine o seamă de interpretări. Unii susţin că întrebarea trebuie situată în contextul religios egiptean „originea ei ideologică fiind evidentă în cadrul rolului numelor divine în Orientul Apropiat antic.”[6] 

Divinităţile din Orientul Mijlociu au mai multe nume generale prin care pot fi invocate, însă au şi un nume special care exprimă numele secret al puterii, inaccesibil oamenilor decât în cadrul unor ritualuri de iniţiere. Aşadar, în acest context al religiei magice s-ar justifica întrebarea lui Moise despre identitatea lui Dumnezeu şi să-l folosească pentru a se apăra de necazuri în Egipt.” [7] 

În această perspectivă, amplificată mai târziu în confruntarea lui Moise cu vrăjitorii egipteni (Ieş. 7, 11) expresia „mah şemo” îşi găseşte adevărata semnificaţie. Întrebarea nu trebuie înţeleasă ca şi cum ar cere pur şi simplu ca Dumnezeu să-şi spună numele – zice Andre la Cogue – ci ea cere semnificaţia acestui nume, care cuprinde numele lui Dumnezeu, văzând dincolo de nume expresia puterii. [8] Este adevărat că Moise invocă manifestarea puterii dumnezeieşti pentru a alunga orice urmă de îndoială înaintea poporului, că el este alesul Domnului, fapt evidenţiat în Cartea Ieşirii 4, 1 ş.u. , însă el trebuie absolvit în mod indubitabil de influenţa unei atari gândiri magice în dialogul cu Iahve. Dumnezeu nu este o putere impersonală şi înainte de invocarea puterii Sale, El trebuie cunoscut. Doar revelând un nume şi manifestându-se ca Persoană. El poate fi invocat, închizând calea oricărui sens magic. 

În mod expres, retorica „mah şemo” are în vedere revelarea Numelui lui Dumnezeu, a identităţii Sale în raport cu omul. Moise trebuie să elibereze poporul din Egipt însă în numele cui? El este conştient că nu va avea sorţi de izbândă şi nu va fi urmat, numai dacă toţi vor cunoaşte numele care îl aduce pe Dumnezeu la puterea de înţelegere a omului.[9] Dar cine este acest Dumnezeu în Numele Căruia avea să vorbească Moise? El nu este Dumnezeul filozofiilor lui Pascal şi nici „primum monens” al lui Aristotel ce nu avea nici o relaţie cu omul, nici „Marele Ceasornicar” al lui Voltaire şi nici „Bătrânul şi ciudatul Dumnezeu” criticat de Marx, El este „Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor” (Deut. 10,17), Dumnezeu Tatăl ce aleargă înaintea fiilor risipitori ai darului ceresc (Luca 15, 20). El este Dumnezeu care „intră” în istorie, „Cel Unul Sfânt al Israelului” (Osea 11, 9), Dumnezeul Cel viu (Deut. 32, 40). „Dumnezeul părinţilor” (Ieş. 3, 13; 15). „El este Dumnezeul Alegerii, a acelui „pact spiritual” ce marchează zorile istoriei salvării (Gen. 12, 1-3), alegere ce constituie doar un preludiu cu care Moise pretinde continuitate (Exod 3,6).[10]  Cunoaşterea numelui înseamnă esenţialmente cunoaşterea celui ce îl poartă, numele descoperind în genere prezenţa unei existenţe.[11] Astfel, Dumnezeu se revelează pe sine omului se „înduplecă” în faţa lui Moise devoalându-şi numele său: (…...) „Eu sunt cel sunt” (Ieş. 3, 14) descoperindu-se ca existenţă unică şi eternă. 

Această formulă nu exprimă doar o simplă declaraţie ontologică, ea semnalează o acţiune dinamică. Fiinţa lui Dumnezeu înseamnă prezenţa Sa activă, dinamică în raport cu creaţia. Forma verbului apare la persoana a III – a singular, imperfect, forma „gal” ce se traduce în general prin prezent – în Septuaginta prin participiu prezent „ωον” – cel ce este – Deoarece în limba ebraică prin forma de imperfect se exprimă şi viitorul, expresia aceasta se poate traduce la timpul viitor, subliniind aspectul dinamic al prezenţei lui Dumnezeu în lume, ca o deschidere asupra viitorului, în care Dumnezeu „merge alături de destinul omului”. Timpul imperfect al verbului, ne determină să vedem nu un aspect static, ci unul în curs de desfăşurare, ce are în vedere nu o perspectivă deistă asupra creaţiei, ci una profund providenţială, Dumnezeu „intră” mereu în istoria omului. De aceea forma verbală din textul Ieşirii (3, 14) subliniază atât existenţa din veşnicie a lui Dumnezeu, dar şi relaţia Sa dinamică cu omul, în viziunea răscumpărătoare şi eshatologică. Profeţia lui Isaia este relevantă în acest sens: „Aşa zice Regele lui Israel şi Izbăvitorul său, Domnul Savaot: Eu sunt cel dintâi şi Cel de urmă şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine” (44, 6). Iar un corespondent şi mai elocvent aflăm în textele Noului Testament: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apocalipsa 1, 4; 8). 

Opiniile bibliciştilor cu privire la această temă nu prezintă deosebiri esenţiale de fond, deoarece în unanimitate ele vin să exprime existenţa Fiinţei lui Dumnezeu din veşnicie şi prezenţa continuă a Lui alături de om.[12] Expresia „ehyeh aşer ehyeh” vizează perspectiva unei istorii comune a lui Dumnezeu şi a omului, la o „devenire” a lui Dumnezeu cu Israel, în special începând cu Avraam şi mai apoi cu eliberarea din robia egipteană.[13] Israel trebuie să conştientizeze că evenimentul ieşirii sau eliberării din robia egipteană, inaugurează nu numai istoria sa ca popor – de acum încolo Israel este numit „am Israel”, devine o noţiune – ei însăşi istoria răscumpărării lumii, „actul ieşirii fiind evenimentul prin excelenţă, ziua istorică a izbăvirii în care lumea este schimbată în ea însăşi de către veşnicie”[14]  Astfel, Dumnezeu se face cunoscut omului, făcându-l pe acesta „părtaş” intimităţii Sale. În cadrul acestei teofanii ce s-a realizat în Sinai „omul” se află într-o relaţie ontologică eu – tu cu Dumnezeu. Numele este teofanic, el deschide această relaţie eu – tu între Dumnezeu şi Israel, deoarece când Moise va rosti numele – Iahve în prezenţa evreilor în Egipt şi mai apoi la Cortul adunării, el dă acestora un fel de „imedietitate” a prezenţei lui Dumnezeu, - de care s-a învrednicit şi el. Invocarea numelui Său, face ca prezenţa Sa să fie simţită de către Israel în momentele de necaz şi strâmtorare evocate de către psalmist: „Cheamă-Mă în ziua necazului tău, iar tu mă vei preamări”(Ps. 49, 16). 

În Talmud se menţionează faptul că Tora este dată celor care o studiază în numele lui Iahve, iar cel ce o studiază invocă însuşi Numele Lui.[15] Prin numele Său, Iahve dă poporului posibilitatea de a intra în comunicare, într-o mai mare comuniune cu sine. Însă numele Său nu devoalează Fiinţa Sa: „căci nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască, zice Domnul” (Ieş. 33, 20), „Dumnezeu fiind incognoscibil în fiinţa Sa”[16] Numele nu poate să cuprindă bogăţia şi adâncimea Fiinţei dumnezeieşti. „Chiar şi cu privire la om, numele nu indică ceea ce este persoana în sine, deoarece numele restrânge şi stăpâneşte. Ori persoana nu poate fi restrânsă şi dominată prin cunoaştere, cu atât mai mult Dumnezeu”.[17] Numele nu trebuie să exprime ce este Dumnezeu în Sine, ci mai degrabă ce reprezintă El în relaţie cu Israel şi cu omul în general: O fiinţă personală ce se descoperă pe Sine în mod progresiv omului, potrivit puterilor acestuia de înţelegere, încheind un Legământ cu el, fidel făgăduinţelor Sale şi orientând cursul istoriei spre ţelul final al omului şi a întregii creaţii: desăvârşirea. Sf. Grigorie de Nyssa, în ordinea acestei idei afirmă următoarele: „Dumnezeu nu este numit ca ceea ce este El în fiinţa Sa prin numirile pe care i le dăm, căci Fiinţa Celui ce este e negrăită. – „αφραστοςγαεηφυσιςτουοντος- ; ci din cele ce le lucrează în legătură cu viaţa noastră”[18] 

De aceea, prin atribuirea unui nume Fiinţei dumnezeieşti: „nu lăudăm prin el pe aceea, ci ne călăuzim pe noi înşine prin cele spuse, spre înţelegerea celor ascunse.”[19] Filon din Alexandria accentuează şi el insondabilitatea Fiinţei divine, ce rămâne pentru om o taină incomprehensibilă: „Eu sunt Cel ce sunt, pentru ea, aflând deosebirea dintre ceea ce este şi ceea ce nu este, să priceapă (poporul Israel) că nu există nici un nume propriu în stare să mă desemneze pe Mine, singurul Căruia îi aparţine existenţa.”[20] Însă, cu toate că numele revelat lui Moise în Sinai, denotă imposibilitatea unei „definiţii” desăvârşite a lui Dumnezeu, totuşi, deschide calea cunoaşterii pentru „am Israel”, înţelegând prin a cunoaşte numele lui Dumnezeu posibilitatea de a-l invoca şi de a primi răspuns şi mai ales de a-I institui un cult. În felul acesta, numele lui Dumnezeu a fost invocat, ori de câte ori, omul a dorit să se asigure de apropierea şi realitatea ajutorului lui Dumnezeu. Pentru Israel, rugăciunile şi binecuvântările, precum şi toate activităţile lor erau făcute în numele lui Iahve – „be Sem Iahveh”. Invocarea numelui lui Iahve era sinonimă cu însăşi prezenţa lui în viaţa lui Israel. Însuşi Iahve şi-a declarat prezenţa Sa, prin rostirea numelui Său şi-a consacrat un loc venerării Sale, indicându-l ca loc exclusiv al adorării Sale, unde numele Său să fie rostit: „În tot locul unde voi pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvântez” (Ieş. 20, 24). „În conştiinţa lui Israel – menţionează un exeget biblic – numele lui Dumnezeu, revelează prezenţa şi lucrarea spirituală şi personală a lui Iahve, acel aspect al Fiinţei Sale pe care El le întoarce spre lume”.[21] 

Descoperirea numelui Său este expresia „suveranităţii şi a libertăţii Sale”[22] „a proximităţii divine”[23] de care omul se bucura în starea paradisiacă, apropiere pe care omul a pierdut-o prin căderea în păcat. De aceea, revelarea numelui lui Dumnezeu lui Moise nu este rezultatul unei invocări magice, ci este expresia harului şi a milostivirii lui Dumnezeu de care vrea să-l facă părtaş pe Israel, „căci numele face cunoscută realitatea prezenţei şi a puterii Sale în raport cu poporul Israel.”[24] Astfel că, la Horeb Dumnezeu îşi dezvăluie identitatea, iar omul este chemat să răspundă prin credinţă şi supunere. Dialogul cu Dumnezeu îl solicită pe Moise trezindu-i un răspuns de credinţă, fiind deplin conştient că Iahve este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov (Ieş. 3, 15), care au crezut în El. Răspunsul său este „fiatul” poporului Legământului ce urmează să primească legea. Credinţa în Iahve este credinţa în Dumnezeul unic care îşi revelează Persoana Sa vie, eternă şi neschimbată în Fiinţa Sa, prin intermediul numelui.”[25] De numele Său se ataşează acum toate faptele măreţe ale lui Dumnezeu în istoria lui Israel şi în istoria lumii, „dezvăluind” taina Celui care, necunoscut fiind este cunoscut, nevăzut fiind este văzut şi necuprins fiind se lasă cuprins de făptura omenească. Israel devine „depozitarul” numelui divin şi al Revelaţiei Sale, dar el nu este posesorul exclusiv al acestuia, deoarece Dumnezeu nu l-a dat poporului Său pentru a face din el proprietatea sa individuală, ci el a fost încredinţat poporului ca un tezaur sacru, ca Dumnezeu să apară în puterea şi slava Sa tuturor neamurilor pământului.[26] 

  

2. Am Israel şi vocaţia sa în contextul revelaţiei monoteiste şimaitice. 

  

În acest context, rolul pe care-l ocupă Moise este fundamental. ,,Sufletul celui ce a simţit taina întâlnire cu Dumnezeu”[27] va fi marcat de zbuciumul asumării unei responsabilităţi enorme: eliberarea poporului din robie şi ,,oblăduirea” lui spre pământul făgăduinţei (Ieş. 6, 8; Oseea 12, 14). Conştient de măreţia misiunii pe care Iahve avea să o încredinţeze, în raport cu posibilităţile limitate ale firii omeneşti, Moise apelează la motivaţii ce evidenţiază slăbiciunile firii sale, în vederea justificării intenţiei sale de a refuza această misiune. De aceea, pentru a-i întări convingerea în legătură cu importanţa acestei misiuni, Dumnezeu se face cunoscut în gradul cel mai înalt posibil pentru înţelegerea omenească: ,,vorbirea către faţă” (Deut. 34, 10), ,,iniţiindu-l” pe Moise în misterul slavei Sale. Astfel că Dumnezeu îi descoperă Numele Său, scopul izbăvitor al misiunii şi prezenţa Sa continuă alături de el pe durata acesteia, conştientizându-l în mod deplin de complexitatea şi gradul de dificultate a situaţiilor şi evenimentelor ce vor urma, dar totodată ,,întărindu-l prin puterea harului Său şi asigurându-l de ajutorul Său. (Ieş. 4, 12) în vederea împlinirii misiunii divine”(Ieş. 3, 1-15).[28] Cadrul teofanic de la Horeb, unde Dumnezeu îşi face simţită prezenţa prin intermediul ,,rugului aprins” care nu se mistuia constituie un moment inaugural în privinţa deciziei lui Moise, care-şi ia angajamentul de a merge la Faraon în numele lui Iahve pentru a elibera poporul. Din acest moment ,,el devine sigur de misiunea sa profetică, de faptul că merge acolo cu o misiune divină şi această însărcinare a izvorât din compasiunea divină pentru Israel. (Ieş. 3, 7)”[29]. În acest cadru, Dumnezeu îşi descoperă rolul Său de mediator între popor şi Sine[30]. Cu el Dumnezeu s-a sfătuit şi el a devenit purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu pentru oameni şi prin el s-a realizat o revelaţie mult mai profundă a voinţei lui Dumnezeu decât prin oricare patriarh sau profet, personalitatea sa fiind vitală pentru întreaga experienţă a Israelului de la ieşirea lor din Egipt şi pe parcursul întregii perioade a petrecerii lor în pustie.[31]

Un element fundamental în înţelegerea acestei misiuni profetice este faptul că Dumnezeu vizează nu o alegere individuală – Moise este numai un element central în această alegere care nu-l vizează în mod direct, exclusiv pe sine – ci o alegere colectivă, ce are în vedere un popor, al cărui destin avea să joace un rol important pe scena istoriei. Ca şi în cazul chemării lui Avraam şi în acest caz, chemarea lui Moise pune în evidenţă două perspective: una particularistă, naţională ce se referă la poporul Israel – ,,Am Israel”, ca popor ales de Dumnezeu pentru a păstra integritatea adevărului revelat şi a-l face cunoscut neamurilor, şi o perspectivă universalistă ce are în vedere aspectul soteriologic, izbăvirea neamului omenesc din robia păcatului, ce va veni prin Israel (Isaia 11, 1 ş.u.). astfel că, din punct de vedere soteriologic, eliberarea din robie a lui Israel semnifică trecerea de la robie la libertate, ,,trecerea de la starea de popor nesupus, la cea de popor divin, pus de o parte, ales pentru a-I permite lui Mesia să se întrupeze, iar drumul de-a lungul deşertului este itinerariul spiritual al omenirii necesar întoarcerii la starea dinaintea căderii, la starea paradisiacă”[32]. Motivaţia alegerii lui Israel se bazează pe două elemente fundamentale: păstrarea monoteismului şi menţinerea trează a conştiinţei izbăvirii creaţiei de robia păcatului şi a morţii. Prin actul alegerii Israel devine ,,vas ales” în vederea păstrării credinţei în Iahve Cel Unul, ,,depozitarul” exclusiv al mesajului dumnezeiesc, pe arena istoriei. 

Păstrarea purităţii şi integrităţii credinţei în Dumnezeu Cel Unic şi Adevărat şi ,,propovăduirea” ei în faţa neamurilor va depinde de acum de modul cum ,,Am Israel” va şti să şi-o însuşească şi s-o întrupeze în viaţa lui. Exclusivitatea pe care trebuie să o dovedească în actul de preamărire a lui Iahve, îşi are izvorul în cadrul exclusivităţii pe care i-a acordat-o însuşi Iahve. Această convingere a consacrării exclusive a lui Israel este menţionată cu claritate de către Iahve, prin gura profetului Amos, atunci când mulţimea fărădelegilor poporului prevestea eminenţa pedepsei Sale: ,,numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pământului, pentru aceasta, vă voi pedepsi pe voi pentru toate fărădelegile voastre” (3, 2). 

Actul exodului lui Israel semnifică nu numai o simplă realitate etnică, ci mai mult decât atât, o realitate teologică, el nu este numai un fapt istoric, ci simbolizează o realitate metafizică[33] în care istoria omului cu Dumnezeu se împleteşte în perspectivă soteriologică şi exhatologică. ,,Revelaţia istorică ce s-a făcut în Vechiul Testament, zice un mare biblicist – nu se epuizează în elementele trecute sau prezente, ci ele pregătesc şi anunţă ,,revelaţia ultimă” care este actul mântuirii”[34]

În această perspectivă tipic – prefigurativă, umanitatea este văzută ca o unitate în cadrul căreia Israel îşi asumă o funcţie special. Tocmai de aceea, prin alegerea lui Israel, nu înseamnă că Dumnezeu se dezinteresează, de acum înainte, de ceilalţi oameni,ci dimpotrivă este o nouă şansă pe care le oferă Dumnezeu, prin Israel, de a regăsi binecuvântarea.[35] Chemarea nu are o semnificaţie strict individuală, ci ea se adresează întregii omeniri ce vine din Adam şi prin ea ,, Dumnezeu vrea o restaurare universală interioară a omenirii” [36] ,, şi nu numai pentru un neam, ci ca să adune laolaltă pe fii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11, 52). Prin această lecţie, Dumnezeu n-a urmărit extinderea Lui puterii lumeşti peste tot pământul, adică nu o diminuare a istoriei, ci Dumnezeu avea în vedere realizarea unei misiuni universale, spirituale – mântuirea neamului omenesc.[37] Expresiile ,,popor sfânt” – goy kodoş şi ,,împărăţie preoţească” – mamleket kohanim (Ieş. 19, 6), nu sunt simpli termeni tehnici, ci pe ei se sprijină cu tărie faptul separării lui Israel numai pentru Iahve, [38] misiunea ,,sacerdotală” a lui Israel în mijlocul celorlalte neamuri. Ele semnifică faptul că Israel este ,,luat” din mijlocul celorlalte neamuri şi consacrat lui Dumnezeu în vederea unei misiuni speciale, aşa precum un preot este ales din mijlocul poporului său. Prin actul alegerii devine ,,singurul” depozitar al revelaţiei lui Dumnezeu, ,,singurul” beneficiar al promisiunilor de mântuire, fără a înţelege prin aceasta afirmarea unui exclusivism radical. ,, Dumnezeu nu devine iudeu” [39] - zice P.Grelot - El este dumnezeul lui Israel, iar el, Israel, are conştiinţa că este poporul Său în virtutea vocaţiei Sale de a fi călăuză neamurilor. Singur între toate neamurile, Israel poartă în el un mister supranatural, care-l face distinct faţă de alte popoare şi care-i conduce destinul, oferindu-i spre păstrare cuvântul divin.[40] 

În felul acesta ,,vocaţia sacerdotală” al lui Israel nu poate fi concepută decât în această viziune universalist - soteriologică, căci ,,umbra crucii se întinde deasupra interpretării  Vechiul Testament”.[41] Alegerea lui Israel este ,,suprema şansă de mântuire oferită tuturor neamurilor pământului”[42], căci prin Israel Dumnezeu cheamă toate popoarele la binecuvântare. (Rom. 11, 16-24)[43] 

Actul eliberrii din robia Egiptului este raportat la obligaţia lui Israel de a nu  aparţine decât lui Iahve, care l-a consacrat, la afierosit Sieşi: ,, Eu v-am deosebit de toate popoarele, ca să fiţi ai Mei” (Levitic 20, 26). În ce priveşte momentul, alegerea sau chemarea lui Israel s-a realizat atunci când a socotit Dumnezeu că s-a împlinit sorocul, când Israel ajunsese la maturitate naţională, când devenise o naţiune bine închegată, lucru ce s-a realizat în Egipt, fiind capabil să-şi asume misiunea sa istorică.[44] Însă poporul lui Israel era chemat acum să-şi asume şi o misiune spirituală, să dovedească maturitatea sa spirituală în relaţie cu Cel care l-a ales devenind ,,o lege vie înainte de lege”.[45] 

Dumnezeu îl cheamă pe Israel să vină în ţara făgăduită patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov şi îl trece din starea de robie la starea desăvârşitei libertăţi. Acesta este momentul care inaugurează istoria lui Israel, ce împleteşte nu doar un destin naţional ci şi unul mesianic. Profetul Osea va marca semnificaţia dublă a acestui moment în chip profetic: ,,când Israel era tânăr Eu îl iubeam şi din Egipt am chemat pe fiul Meu” (11, 1). Însuşi Iahve a contribuit la ,,naşterea” lui Israel, atât din punct de vedere naţional, cât mai ales din punct de vedere spiritual. ,,Spre deosebire de alte popoare, zice un autor evreu – cel mai important principiu care a dus la formarea lui Israel ca naţiune, nu a fost nici unitatea geografică, nici supunerea faţă de o putere politică, şi nici potrivnicul comun, ci tocmai conştiinţa că aparţinem unui Dumnezeu comun. Iar definirea naturii, relaţiei care leagă poporul lui Israel cu acest Dumnezeu, a constituit însăşi esenţa operei lui Moise de-a lungul celor 40 de ani care s-au scurs de la ieşire până la intrarea în Canaan”.[46] În felul acesta ,,am Israel” devine moştenirea lui Iahve, ,,vocaţia lui definind marea sa misiune în scopul pe care-l are Dumnezeu cu lumea.”[47] 

În Cartea Ieşirii Moise descrie momentul alegerii divine ca pe o consecinţă a legământului încheiat cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov (Ieş. 6, 3-4), dar mai ales ca un act de milostivire şi de izbăvire, expresia iubirii lui Iahve şi a fidelităţii Sale în împlinirea făgăduinţelor: ,,Mi-am adus aminte de legământul Meu cu voi… am să vă primesc să-Mi fiţi popor, iar Eu să vă fiu Dumnezeu şi voi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-a scos din pământul Egiptului şi de sub munca apăsătoare a egiptenilor. Am să vă duc în pământul acela pentru care Mi-am ridicat mâna să-l dau lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, şi pe care am să-l dau vouă în stăpânire, căci Eu sunt Domnul” (6, 6-8). Momentul eliberării poporului lui Israel din robie coincide cu momentul separării lor de neamurile idolatre şi de încredinţarea sa totală lui Dumnezeu: ,,De Domnul Dumnezeul tău să te temi, numai lui să-I slujeşti şi de El să te lipeşti” (Deut. 10, 20). Eliberarea din robie înseamnă totodată eliberarea de posesiunile idolatre, abandonarea mediului polilatru şi ,,alipirea de Domnul” ( Deut. 10, 20). Sub acest aspect, un autor protestant sesizează o concordanţă extraordinară între alegerea lui Avraam şi cea a lui Israel, amândouă făcându-se în acelaşi scop: eliberarea de sub stratul politeist şi ancorarea în cadrul monoteist.[48] 

În urma alegerii, Israel trebuie să renunţe la trecutul său idolatru, deoarece el devine consacrat, rezervat lui Dumnezeu şi în consecinţă aparţine lui Iahve. Acest statut este descris prin formula ,,am Elohim” – poporul lui Dumnezeu (Jud. 2, 20; II Rgi 14, 13), ,,am Iahveh” poporul lui Iahve (Jud. 5, 11; I Regi, 2, 24; II Regi 6, 21; IV Regi 11, 17; II Paralip. 23, 16) sau simplu ,,poporul Meu” (Ieş. 3, 7; 7, 16; Isaia 1, 3; 51, 16; 52, 4-6; 63, 8; Ieremia 2, 11; Osea 6, 11; Miheia  6, 3). Profetul Iezechiel prezintă o viziune teologică a momentului alegerii, precizând că acest act s-a petrecut în mod solemn, având la bază un jurământ de fidelitate atât din partea lui Iahve, care rămâne mereu credincios făgăduinţelor Sale, cât mai ales din partea poporului lui Israel, care trebuie să dovedească credincioşie faţă de cel ce l-a ales. În consecinţă Dumnezeu, care alege, ,,îl tratează pe cel ales nu ca pe un obiect de care poate dispune după voia Sa liberă de orice constrângere externă, în virtutea nelimitatei Sale puteri şi autorităţi, ci ca pe un subiect de drept, care merită consideraţie şi faţă de care se comportă cu iubire şi compasiune”.[49] ,,În ziua în care am ales pe Israel – zice Domnul prin gura profetului – ridicându-Mi mâna, m-am jurat seminţiei casei lui Iacov şi M-am descoperit lor în ţara Egiptului şi ridicându-Mi mâna le-am zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; în ziua aceea, ridicându-Mi mâna, M-am jurat lor să-i scot din ţara Egiptului şi să-i duc în ţara pe care o alelesem pentru ei, în care curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările (20, 5-6). Astfel actul alegerii îi conferă lui Israel un destin aparte, un privilegiu deosebit în rândul tuturor neamurilor şi în acelaşi timp certitudinea unei pronii speciale din partea lui Dumnezeu. Acest privilegiu care i s-a făcut lui Israel este expus de către Moise în Cartea Deuteronomului: ,,Că eşti popor sfânt al Domnului Dumnezeului tău şi te-a ales Domnul Dumnezeuul tău ca să-I fii poporul Lui dintre toate popoarele de pe pământ” (7, 6; 14, 2). Expresia ,,am gadoş” – popor sfânt, relevată în acest text, nu vine să justifice actul graţiei divine, deoarece alegerea lui Israel de către Iahve nu este consecinţa unei stări morale aparte, ci ea ,,sugerează mai degrabă separarea lui Israel de celelalte neamuri, o punere de o parte, ca proprietate specială a lui Iahve”.[50] 

În consecinţă, această demnitate particulară din partea lui Iahve, îi ,,impune” lui Israel –înţelegând aici nu anihilarea libertăţii omului, ci afirmarea ei prin adeziune liberă la actul chemării – în mod necondiţionat, adorarea exclusivă a lui Iahve (Ieş. 20, 2), ,,fapt ce sugerează apartenenţa la un Dumnezeu zelos (Ieş. 20, 5), care l-a răscumpărat pe Israel pentru Sine”.[51] Cartea Psalmilor exprimă foarte sugestiv acest adevăr: ,,Că pe Iacov li l-a ales Domnul şi pe Israel spre moştenire Lui” (Ps. 134, 4; Deut. 32, 9). Necesitatea acestei alegeri divine, izvorăşte din cadrul providenţei divine ce are în vedere faptul că omenirea să nu piardă credinţa într-un singur Dumnezeu şi pentru a pregăti omenirea pentru momentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lume. Misiunea lui Israel în cadrul acestei alegeri este acela de a ,,duce în mijlocul păgânilor făclia credinţei adevărate până ce avea să vină lumina cunoştinţei, Domnul Iisus Hristos şi astfel să se împlinească prorocirile făcute patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov, privind viitorul acestui popor în care se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Fac. 12, 3; 18, 18; 28, 14; Ieş. 23, 22; Ps. 71, 19).[52] 

Însă, aşa cum s-o menţionat deja, actul alegerii nu este rezultatul unor merite prealabile pe care le-ar fi a avut Israel, el nu s-a realizat în virtutea unei baze axiologice existente, care ar fi situat din punct de vedere moral poporul lui Israel deasupra altor neamuri. Actul acesta este urmare a iniţiativei libere a lui Iahve ,,Care pe cel ce este de miluit îl miluieşte şi cine este vrednic de îndurare va cunoaşte îndurarea Lui” (Ieş. 33, 19). El este darul lui Dumnezeu, expresie a milostivirii, ,,hesed” şi a iubirii - ,,chav” lui Iahve Care este: ,, Dumnezeu iubitor şi iertător, negrabnic la mânie şi bogat în milă şi îndurare” (Neemia 9, 17; Deut. 10, 15). Evenimentul Ieşirii, ca act original al alegerii este interpretat ca un act al iubirii lui Iahve (Ieş. 15, 13; Deut. 4, 37; 33, 3; 7, 7; Neem. 9, 17; Ps. 106,7; Osea 11, 4), aşa precum alegerea patriarhilor este motivată de iubire ( Ps.47, 2; Mal. 1, 2; Deut. 33, 12). Având la temelie iubirea, relaţia între Iahve şi Israel, nu este una juridică, de posesiune anarhică şi unilaterală, în care Iahve dispune în mod despotic de Israel, ci este o relaţie paternală, în care Iahve este părintele fiilor lui Israel: ,,Voi sunteţi fii Domnului Dumnezeului vostru” (Deut. 14, 1), iar profetul Osea în mod similar sesizează această relaţie filială: ,,Voi sunteţi fiii Dumnezeului Celui viu” (2, 1). În această apropiere, în această intimitate voluntară, pe care Iahve a ,,rezervat-o” pentru Israel, El se desfăşoară ca Părinte.[53] 

Dar această relaţie nu are nimic ,,natural”, cum întâlnim de pildă în religiile păgâne, privind relaţia între zeitate şi supuşii săi. Ea este un efect al alegerii lui Iahve (14, 2) ,,şi exprimă în cel mai înalt grad transcendenţa Aceluia care întotdeauna ,,iubeşte cel dintâi” (I Ioan 4, 19)”.[54] Literatura iudaică ne oferă opinii diverse, ce contrastează, atunci când este vorba despre motivul pentru care Dumnezeu l-a ,,preferat” pe poporul lui Israel între toate neamurile. În literatura talmudică se accentuează adeseori exclusivitatea alegerii ca fiind un act meritoriu ce nu poate fi împărţit cu alte neamuri.[55] Rabinii au simplificat atât de mult această ,,doctrină” încât au făcut din ea o dogmă capitală.[56] Unii gânditori evrei, precum de pildă Iuda Ha – Levi, au avansat ipoteze şi mai radicale în privinţa aspectului alegerii lui Israel, afirmând că există o diferenţă calitativă între evrei şi alte popoare, fiind înzestraţi cu rare calităţi ale sufletului, în virtutea descendenţei lor din patriarhi.[57] În timpurile moderne, o interpretare calitativă a alegerii lui Israel a fost sprijinită de învăţaţii evrei ca şi Abraham Gheiger, care a crezut că poporul evreu are un geniu special pentru religie şi este cu mult mai sensibil decât alte popoare la chemarea vieţii religioase.[58] 

La extrema opusă cea mai mare parte a gânditorilor evrei văd în actul alegerii lui Israel un privilegiu ce izvorăşte din iubirea lui Iahve, căci ,,a iubi înseamnă de fapt a alege”.[59] Aşadar este evident că şi în ochii rabinilor, zice A. Cohen – poporul lor nu se putea făli cu vreo superioritate excepţională şi înnăscută, care să-l fi îndreptăţit să merite distincţia pe care i-a acordat-o Dumnezeu.[60] Împotriva oricăror dubii sau exagerări cu privire la motivul alegerii lui Israel dintre toate neamurile, se impune indubitabil textul scripturistic al Deuteronomului: ,,Şi Domnul v-a primit, nu pentru că sunteţi mai mulţi la număr decât toate popoarele – căci sunteţi mai puţini decât toate popoarele – ci pentru că vă iubeşte Domnul; şi ca să-şi ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, v-a scos Domnul cu mână tare din casa robiei…” (7, 7-8). Grăind prin gura profetului, Dumnezeu evocă aceeaşi motivaţie a alegerii: ,,Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul. Eu dau Egiptul preţ de răscumpărare, pentru tine, Etiopia şi Saba în locul tău. Fiindcă tu eşti de preţ în ochii Mei şi de cinste şi te iubesc; Voi da neamurile în locul tău şi popoarele în locul sufletului tău. Nu te teme că Eu sunt cu tine…Voi sunteţi martorii Mei şi sluga pe care am ales-o, ca să ştiţi, să credeţi şi să pricepeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici nu va mai fi” (Isaia 43, 3-5; 10). 

Trebuie să recunoaştem că alegerea lui Israel reprezintă o mare demnitate pentru acest neam, dar în acelaşi timp trebuie să fim conştienţi de scopul acestei alegeri care nu viza în mod strict destinul unui neam ci scopul final al întregului neam omenesc, scop rânduit de Dumnezeu la creaţia lumii. Perspectiva acestei alegeri trebuie să fie una soteriologică, exhatologică, care priveşte atât izbăvirea creaţiei din robia stricăciunii creată de păcatul protopărinţilor, cât şi asumarea acestui act mântuitor, în vederea dobândirii Împărăţiei Cerurilor care este ţinta finală a omului. De aceea, referinţele biblice la actul alegerii – zice I. Heinemann – sunt într-un context universalistic şi alegerea Israelului este posibilă doar în cadrul unui fundal universalist.[61] 

Desigur, atât pentru iudaism, cât şi pentru creştinism, alegerea lui Israel este un adevăr fundamental şi incontestabil, ,,un element esenţial al originalităţii poporului lui Dumnezeu, precum şi a religiei sale”.[62] Sfântul Apostol Pavel evidenţiază vocaţia ,,indelebilă” a lui Israel, care în ciuda neascultării de poruncile Domnului, în vederea împlinirii misiunii sale, rămâne ,,alesul” lui Iahve: ,,Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 1; 29). De aceea, alegerea lui Israel contribuie în mod esenţial la păstrarea revelaţiei monoteiste, ea rămâne un act al voinţei şi al raţiunii unui Dumnezeu personal, ce realizează în baza iubirii Sale nemărginite faţă de om o intervenţie specială în cursul evenimentelor istoriei mântuirii. 

  

3. Legământ şi responsabilitate: ,,Shema Israel” – Expresia supremă a iudaismului iudaic 

  

Aşa cum s-a menţionat deja, alegerea lui Israel nu conferă pur şi simplu o favoare iresponsabilă. Ea cere un răspuns, presupune anumite obligaţii şi responsabilităţi pe care Israel trebuie să le aibă în vedere. Cu alte cuvinte, relaţia dintre Iahve şi Israel cuprinde anumite ,,clauze” ce trebuie respectate cu stricteţe, de ambele părţi. De aceea, relaţia unică care s-a realizat între Iahve şi Israel şi-a găsit expresia cea mai adâncă în legământul încheiat pe muntele Sinai (Ieşire 19-24; Deut. 4-6). Legământul care a unit pe Israel de Dumnezeului Său, ratificat de tablele legii ce vor fi încredinţate lui Israel prin mâna lui Moise, ,,constituie fundamentul religiei lui Israel”.[63] Din punct de vedere strict etimologic cuvântul ,,berit” – (……) – a primit o diversitate de sensuri.[64] 

Înţelesul ca: legământ, înţelegere, decizie, decret, obligaţie vin să definească importanţa şi responsabilitatea capitală a actului ce s-a realizat în Sinai, între Israel şi Iahve, precum şi obligaţiile de ordin moral ce decurg din această alianţă, ce trebuie împlinite cu preţul oricărui sacrificiu. La origine, semnificaţia termenului ,,berit” este aceea unei relaţii contractuale. În sensul acesta ,,berit” desemnează o relaţie mutuală de apartenenţă, care uneşte părţile contractante prin drepturi şi datorii legale ce decurg din această relaţie.[65] În felul acesta, o astfel de relaţie nu este altceva decât un pact juridic în care două sau mai multe părţi contractante făgăduiesc să respecte reciproc anumite lucruri: prietenie, proprietate, viaţa, pacea (Fac. 14, 13; 21, 27; 26, 28; 3, 14; Amos 1, 9; Ezechel 34, 25; 37, 26; I Regi 5, 26) sau legământul căsniciei (Pilde 2, 17; Maleahi 2, 14).[66] Însă majoritatea exegeţilor susţin că nu acelaşi lucru se poate spune despre legământul – berith care s-a încheiat între Iahve şi Israel, deoarece acesta nu este un pact încheiat între două părţi egale, ci este un analog unui act de vasalitate, în care Iahve decide în virtutea unui act de suveranitate, Legământul cu Israel şi tot El, ca un Stăpân condiţionează înţelegerea.[67] 

Legământul nu a fost ,,un târg comercial”[68] sau un contract juridic, ci mai degrabă angajamentul de loialitate a lui Israel faţă de Iahve, care a intervenit în istoria lui si l-a izbăvit. Pe de altă parte, legământul pe care l-a încheiat Iahve cu Israel, prin cuvânt este absolut imposibil a fi confundat cu cel existent în cadrul religiilor politeiste. În cadrul acestora, alianţa ce se realizează între zeitate şi ,,om este un fel de contract magic, fondat pe principiul ,,da ut des” şi el îl asigură pe acesta (om) de anumite prestaţii materiale: recolte abundente, prosperitate, victorii împotriva duşmanilor, din partea zeităţii. Nu acelaşi lucru se realizează prin legământul încheiat între Iahve şi Israel. În acest caz, legământul înseamnă făgăduinţe ce includ exigenţe indisolubile: etice şi religioase, care sunt completamente opuse celor materiale.[69] Desigur, păstrarea cu sfinţenie a Legământului va aduce lui Israel şi prosperitate materială, însă aceasta nu este o condiţie prealabilă, ci o consecinţă rezultată în urma împlinirii poruncilor (Deut. 28, 2-14). 

În cadrul acestui legământ Dumnezeu îşi manifestă libertatea absolută printr-un act de extremă generozitate la care Israel trebuie să răspundă prin credinţă. Astfel, Israel a înţeles că-i aparţine lui Iahve şi s-a simţit legat şi obligat să-L slujească şi să-L asculte necondiţionat. Substanţa sau esenţa legământului este faptul că Iahve devine Dumnezeu pentru Dumnezeu, iar poruncile Sale vor fi ,,îndreptarul” vieţii morale ale lui Israel. De aceea, legământul nu reflectă rigiditatea unui act despotic, ci este manifestarea cea mai clară a iubirii lui Dumnezeu faţă de Israel în momente de grea cumpănă, atât sociale cât mai ales spirituale. Însă, cunoscând Dumnezeu ,,cerbicia”, formulează în termenii cei mai radicali păstrarea legământului, care era sinonimă cu fidelitatea faţă de sine şi faţă de poruncile Sale, dar în acelaşi timp accentuează măreţia actului: ,,aţi făcut ce-am făcut egiptenilor şi cum v-am luat pe aripi de vultur şi v-am adus la Mine. Deci de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile îmi veţi fi popor ales, că al Meu este tot pământul; îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt” (Ieş. 19, 46). Observăm că accentul nu se pune pe favoarea care, cu siguranţă s-a făcut prin actul alegerii: ,,şi veţi fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele” (Deut. 7, 14), ci se menţionează responsabilitatea care decurge din acest act care este primordială. Acest aspect reiese din apelul continuu a lui Iahve adresat lui Israel în vederea observări stricte a legii ce s-a dat în Sinai, ca expresie a legământului şi a supunerii faţă de Sine şi faţă de poruncile Sale. 

La Horeb, eliberat de jugul sclaviei, poporul încheie legământ cu Dumnezeu, primind o lege care stabileşte raporturi exacte cu Iahve şi cu semenii Săi, dându-i posibilitatea de a practica un cult, Celui ce l-a izbăvit, cult care prin sacrificii şi rugăciune va asigura legătura de credinţă statornicită între Israel şi Iahve.[70] Prin încheierea legământului se statorniceşte un adevăr fundamental de care Israel va trebui să ţină seamă şi pe care va trebui să-l respecte cu mare stricteţe: Iahve este Dumnezeul său, Părintele său, iar în aceste condiţii Israel este fiu prin făgăduinţă şi moştenirea lui Iahve (Ieş. 4, 22). Desigur această relaţie paternală se răsfrânge asupra întregului neam omenesc, însă prin actul legământului, Israel se înscrie într-un cadru special ce îşi are explicaţia în mandatul ce i s-a încredinţat prin actul alegerii. De aceea, ca un Părinte iubitor, Iahve va oferi lui Israel cadrul legal al comportării Sale în raport cu Sine şi cu semenii, concretizat în Decalogul ce va fi dat în Sinai prin intermediul lui Moise, legea sfântă ce va constitui însăşi baza legământului. 

Legea este expresia voinţei unui Dumnezeu personal, unui Dumnezeu viu care se revelează progresiv în evenimentele unei istorii particulare.[71] Autoritatea divină conferă legii forţa unei obligaţii imediate absolute şi necondiţionate ce constituie exigenţele legământului.[72] Legământul comportă obligaţii majore ce trebuie observate cu stricteţe de către Israel. Deoarece el este poporul lui Israel, el trebuie să fie o mărturie vie a acestui fapt, un popor ce trebuie să devină sfânt prin viaţa sa.[73] Gândul la împlinirea Legii, trebuie să fie o exigenţă continuă care să-l sfinţească pe tot parcursul vieţii, pentru că ea este ,,cartea legământului”.[74] (Deut. 4, 13; 5, 2; I Regi 8, 21) Prin legământ între Israel şi Iahve se realizează o legătură care presupune libertate, de aceea refuzul lui Israel de a se supune poruncilor legii este posibil în virtutea acestei libertăţi pe care o deţine. Însă, păcatul, ca o consecinţă a nerespectării voii lui Iahve, exprimată în lege, duce la încălcarea acestui legământ, fapt de care Israel, din nefericire nu a fost străin. (Ieş 32, 1 ş.u.) Împlinirea sau neîmplinirea ei va fi expresia respectării sau nerespectării legământului încheiat cu Iahve, răspunsul pozitiv sau negativ la chemarea lui Iahve (Deut. 25, 16). Verbe precum ,,şama”, care înseamnă a se supune, a asculta; ,,şamar” – a păzi, a observa, sau ,,asah” – a face, exprimă în gradul cel mai înalt, îndatorirea de a da un răspuns pozitiv şi imediat la împlinirea legii. Legământul presupune anumite condiţii sau datori ce sunt rezumate într-un singur cuvânt ,,şama” – a asculta, iar roadele lui, ca expresie a ascultării, sunt multiple şi exprimate într-o serie de formule: ,,popor ales” (Ieş. 19, 5; Deut. 19, 12; Osea 2, 25), ,,neam sfânt” (Ieş. 19,6; Deut 7, 6), ,,preoţie împărătească” (Ieş 19, 6). 

De aceea, condiţiile legământului îşi găsesc expresia cea mai concludentă în legea dată pe muntele Sinai. Ea constituie în fapt esenţa legământului care se statorniceşte prin respectarea ei. Poporul lui Israel va beneficia de roadele legământului în măsura situării sale în raport cu împlinirea legii: ,,Ascultă şi ia aminte Israel: Astăzi te-ai făcut poporul Domnul Dumnezeului tău. Ascultă de glasul Domului Dumnezeului tău şi plineşte toate poruncile Lui şi toate hotărârile Lui”(Deut. 27, 9). El trebuie să observe preceptele legii şi să respecte condiţiile legământului.[75] Într-un cuvânt, seria evenimentelor ce s-au petrecut cu Israel: alegerea sa dintre toate neamurile, legământul şi încredinţarea tezaurului Torei, constituie în gradul cel mai înalt posibil expresia monoteismului israelit. Toate aceste acte măreţe sunt rezultatul unor teofanii prin excelenţă în care Iahve Cel Unul se descoperă poporului lui Israel, făcându-l martor al unor evenimente grandioase şi Moştenitor a revelaţiei Sale. Scopul acestor teofanii este acela de a întări credinţa lui Israel, care, ,,văzând slava şi puterea nelimitată a lui Dumnezeu, să-l determine să nu se îndoiască nicidecum, că cele prevăzute se vor împlini întocmai.[76] ,,Shema Israel” (……) - ,,ascultă Israel, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” expusă în Deuteronom – Cap. 6, 4-5 reprezintă nu numai esenţializarea legii, a Decalogului care este expusă în Cărţile Ieşirii 20, 1 ş.u. şi Deuteronomului 5, 6 ş.u., ci ea rezumă în sine doctrina monoteistă a Vechiului Testament, imperativul monoteist a lui Israel. ,,Shema” nu este numai o definiţie teoretic, un precept ontologic, ci ea este esenţa legii, exprimarea caracterului şi personalităţii lui Iahve în raport cu omul în general şi cu Israel în special. [77] Ea este ,,cârmaciul” care orientează viaţa spirituală a lui Israel în raportul cu Dumnezeu sub toate aspectele. Astfel încât ea va deveni formula de credinţă a lui Israel, mărturia unicităţii lui Iahve între neamuri: ,,Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, şi Sluga pe care am ales-o, ca să ştiţi, să credeţi şi să pricepeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi” (Isaia 43, 10). Textul din Isaia vine să certifice faptul că, mărturisirea unicităţii lui Iahve nu se rezumă la aspectul strict gnoseologic, deoarece nu este suficient al cunoaşte pe Dumnezeu doar teoretic, ci mărturisirea Lui trebuie asumată prin actul credinţei care presupune trăirea acestui adevăr în viaţa de zi cu zi şi nu doar o afişare triumfalistă a faptului cunoaşterii Sale teoretice. 

Aşa se face că ,,Shema” a devenit ,,inima serviciilor liturgice evreieşti şi rugăciunea centrală a iudaismului”.[78] Ea a căpătat o valoare inestimabilă pentru întreaga viaţa religioasă iudaismului fiind considerată o întrupare a Decalogului, şi a cărei mărturisire se află pe buzele oricărui evreu de la naştere şi până la moarte.[79] 

În unanimitate toţi teologii biblici susţin că ,,Shema” este o afirmare de netăgăduit a unicităţii lui Iahve. Prin această revelaţie – susţine Părintele Profesor Nicolae Neaga - ,,se descoperă în mod indirect Fiinţa dumnezeiască, deoarece Decalogul constituie o manifestare a voinţei Sale”.[80] În această succintă mărturisire de credinţă (Deut 6, 4), este cuprinsă, implicit doctrina monoteistă, ea este cea mai mare declaraţie a monoteismului: există un Dumnezeu şi acesta este singurul Dumnezeu Adevărat[81], ale cărui atribute Îi aparţin cu adevărat şi în acelaşi timp un îndemn pentru Israel la profesasrea ei.[82] Esenţa acestui adevăr constă în faptul că Iahve nu se revelează ca primul între mai mulţi, precum Baal în panteonul canaanit, sau  Amon Re în Egipt, ori Marduk în Babilon, El este unul şi singurul Dumnezeu care îşi are Fiinţa din veşnicie. Iahve nu este unul care a apărut în istorie la un moment dat, prezenţa Lui nu este legată de formarea poporului. Dacă toţi ceilalţi zei sunt legaţi de un popor şi existenţa lor este condiţionată, Iahve nu este condiţionat de existenţa poporului. Dumnezeul lui Israel este Unul de care poporul se leagă, în urma descoperirii Sale. Unicitatea Lui nu este dovedită doar de autoritatea Sa, ci şi de existenţa Sa din veşnicie, ca pre-existent poporului.[83] Shema este o certificare pentru Israel a faptului că Iahve nu este numai ,,Dumnezeul părinţilor” (Ieş. 3, 15), ci este Dumnezeul Cel veşnic, ,,Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Isaia 48, 12). Acest adevăr este fundamental pentru Israel şi pe el se va zidi întreaga sa viaţă spirituală.[84] 

Pentru Israel Shema nu a reprezentat un concept teologic a cărui semnificaţie teologică era pentru el de neînţeles. Implicaţiile acestui adevăr aveau să aibă consecinţe practice asupra vieţii sale. Începând cu chemarea lui Avraam şi continuând apoi cu ceilalţi patriarhi, cu Moise şi cu toate evenimentele legate de poporul lui Israel, de la izbăvirea din robia Egipteană şi trecerea prin pustiul Sinai şi continuând apoi cu toate epocile istoriei sale, prezenţa Dumnezeului Celui Unic în viaţa sa va fi o realitate constantă de netăgăduit. Din punct de vedere practic, Israel va descoperi în experienţa trăită semnificaţia materializată a cuvintelor Decalogului referitoare la unitatea şi unicitatea lui Iahve cuprinse şi în Shema: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”(Ieş. 20, 1), ,,Singurul Domn” (Deut. 6, 4). De altfel ,,experienţa trăirii prezenţei Dumnezeului lor în istorie a fost Cel care i-a creat pe ei ca popor”, menţionează un exeget biblic.[85] De aceea, dacă dragostea lui Dumnezeu faţă de Israel ca o descoperire practică a adevărului exprimat în Shema s-a realizat prin eliberarea poporului din robia egipteană, dragostea lui Israel faţă de Iahve trebuie să fie la rându-i o materializare sau o consecinţă practică a întrupării acestui adevăr în viaţa poporului. Acest fapt, nu este altceva, decât expresia asumării de către Israel a acestui adevăr şi mărturisirea lui în viaţa practică. Din perspectiva lui Israel, actul revelării lui Dumnezeu ca Unic nu a fost perceput ca o simplă teorie a existenţei lui Dumnezeu, ci ca o mărturie împotriva unei lumi dominate de tarele unui mediu general idolatru ce inspira sentimente de frică şi nu încredere, dragoste sau ajutor. Învrednicindu-se de a deveni depozitarul unui adevăr atât de măreţ, Israel avea datoria de a-l păstra cu sfinţenie şi mai cu seamă de a-l face cunoscut tuturor neamurilor pământului: ,,Ţie, Israele, ţi s-a dat să vezi aceasta, ca să ştii că numai Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu şi nu mai este altul afară de El. Din ce te-a învrednicit să auzi glasul Lui, ca să te înveţe, şi pe pământ ţi-a arătat focul Lui cel mare şi ai auzit cuvintele Lui din mijlocul focului” (Deut. 4, 35-36). 

Aşadar, Israel era mandatarul unui ,,monoteism practic”[86], el trebuia să devină o mărturie vie a acestui adevăr, reflectat în viaţa sa şi nu un simplu propagator teoretic al unei idei. Propovăduirea credinţei în Iahve nu trebuie înţeleasă în sensul strict semantic al expresiei, înţelegând prin aceasta organizarea unei misiuni de răspândire a monoteismului, ci propovăduirea credinţei în mod faptic, prin vieţuirea conformă cu preceptele legii exprimate în Decalog. Astfel că, prin împlinirea legii şi a preceptelor sale, ce reglementează atât relaţia omului cu Dumnezeu cât şi relaţia cu semenii Săi, poporul lui Israel făcea dovada sublimului adevăr monoteist pe care-l deţinea. În acest context, împlinirea poruncilor era dovada cea mai grăitoare a iubirii Sale faţă de Iahve şi expresia Sa cea mai elocventă a respectării preceptului exprimat în ,,Shema” (Deut. 6, 5). 

De aceea cea dintâi condiţie sau poruncă a Decalogului reflectată în Shema era recunoaşterea lui Iahve ca Dumnezeu Unic şi Adevărat, recunoaştere ce trebuia să-şi aibă corespondent în viaţa fiecărui israelit în parte. Convingerea lui Israel de adevărul monoteismului trebuia să izvorască din propria lui istorie, din faptele de iubire a lui Dumnezeu faţă de el, aşa încât venerarea altor dumnezei însemna a se opune învăţăturilor Sale, ,,a-L trăda pe Acela care a fost izbăvitorul lor”.[87] Recunoaşterea lui Iahve ca şi Dumnezeul lor, aduce cu sine implicit datoria clară de a-I sluji, de a invoca Numele Său, pentru a se face simţită prezenţa Lui în viaţa poporului: ,,Căci este oare vreun popor mare, grăieşte Moise către fiii lui Israel – de care Dumnezeul lui să fie aşa de aproape, cât de aproape este Domnul Dumnezeul nostru cât de mult Îl chemăm”(Deut 4, 7). Slujirea lui Iahve, impunea lui Israel nu exclusivism radical, care să fie dovada iubirii Sale pentru Iahve, ca răspuns la iubirea Lui pentru acest popor: ,,care este Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Ieş. 34, 6). Împlinirea Marii porunci ce se desprinde din Shema: ,,să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deut. 6, 5; 13, 3; 30, 6) exprimă cel mai profund răspuns la unicitatea lui Iahve. Iubirea pe care Iahve a arătat-o lui Israel este o iubire care iniţiază şi susţine Legământul încheiat cu El, iar viaţa lui Israel în cadrul acestui Legământ poate fi doar o viaţă a iubirii pentru Iahve. Porunca de a-l iubi pe Iahve reflectă responsabilitatea lui Israel statornicită în Legământ care contribuie şi ea oarecum la susţinerea Legământului: ,,va face Domnul Dumnezeu din tine popor sfânt al Său precum ţi S-a jurat El ţie şi părinţilor tăi, dacă vei asculta poruncile Lui şi vei umbla în căile Lui” (Deut. 28, 9). Iubirea pentru Iahve este în concordanţă cu slujirea Lui exclusivă între toţi dumnezeii. Porunca I şi a II-a a Decalogului: ,,să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru … să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” (Ieş. 20, 4-5) exprimă exclusivitatea lui Iahve, a cărei slujire nu poate fi înlocuită de ,,surogatele” plăsmuite de mintea omenească. Pentru conştiinţa lui Israel, slujirea lui Iahve trebuia să fie unica slujire posibilă, atât pentru faptul că El a fost Dumnezeul care i-a eliberat pe ei din robie, cât mai ales pentru faptul că El s-a revelat ca Unic, respingând posibilitatea slujirii altor dumnezei (Ieş 20, 3; Deut. 7, 25-26). 

Pentru poporul lui Israel împlinirea poruncii de a-L adora numai pe Iahve va avea consecinţe dintre cele mai benefice pentru viaţa lui, respectarea strictă a acesteia, izvorâtă din credinţă şi iubire pentru Iahve, va deveni o sursă de binecuvântare. Aşa grăieşte Domnul prin gura profetului Moise: ,,Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului tău şi El va binecuvânta pâinea ta, vinul tău, apa ta şi voi abate bolile de la voi … şi voi pune pe fugă pe toţi vrăşmaşii tăi” (Ieş. 23, 25-26). Însă, aşa precum respectarea cu sfinţenie a adevărului legii aduce prinos de binecuvântare, tot aşa pângărirea acestuia şi nesocotirea lui va aduce roade pe măsură, potrivit logicii corespondenţei: primeşti ceea ce dai: ,,să ştii dar că Domnul Dumnezeul tău este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios, care păzeşte legământul Său şi mila Sa până la al miilea neam, către cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui … şi nu întârzie să răsplătească cu aceeaşi măsură celor ce-L urăsc” (Deut. 7, 9-10). De aceea, aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori în istoria lui Israel, abaterile de la adevărul monoteist au constituit o rătăcire flagrantă ce constituia o mare urâciune în ochii Domnului şi a Cărui reacţie de mânie nu întârzia să apară: ,,să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai Lui să-I slujeşti … să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor care se vor afla împrejurul vostru, ca să nu se aprindă mânia Domnului Dumnezeului vostru asupra voastră … căci El este Dumnezeu zelos” (Deut. 6, 14-15). Idolatria constituia un mare păcat în ochii Domnului, de aceea Israel trebuia să conştientizeze el însuşi gravitatea acestuia şi să evite practicarea lui. 

Gravitatea lui consta nu numai din faptul că era o încălcare flagrantă a legii precum şi o lezare morală a demnităţii şi vieţii umane – ne gândim la sacrificiile aduse în cinstea lui Moloch – ci constituia însăşi subminarea monoteismului, a crezului fundamental al lui Israel, pe care se  baza întreaga sa existenţă religioasă: ,,Domnul Dumnezeul tău este Unul” (Deut. 6, 4) ,,Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieş. 20, 3). Din această cauză, împotriva acestor practici idolatre, Israel trebuia să ia măsuri radicale, ce aveau drept scop cultivarea, în conştiinţa lui Israel, a faptului că nimic din lumea aceasta nu poate rivaliza în măreţie cu Iahve, şi dacă se cuvine un cult al adorării, acela se cuvine Celui de la Care vine toată binecuvântarea în cer şi pe pământ. Şi dacă adorarea lui Iahve este mijloc de binecuvântare pentru Israel, în mod contrar idolatria nu aduce decât necazuri şi blesteme. Aşa se face că domnul vorbind prin gura lui Moise este tranşant în această privinţă: ,,idolii dumnezeilor popoarelor să-i ardeţi cu foc … că urâciune sunt aceştia înaintea Domnului. Şi urâciunea idolească să n-o duci în casa ta, ca să nu cazi sub blestem. Fereşte-te de aceasta şi să-ţi fie scârbă de ea, că este blestemată.” (Deut. 7, 25-26; 12, 2) Gravitatea unei astfel de abateri şi frecvenţa practicării ei de către poporul lui Israel a impus luarea unor măsuri şi mai radicale, ajungându-se până la pedeapsa capitală, a celui ce practica o astfel de fărădelege (Deut. 17, 2-5; 13, 13 ş.u.). Asprimea unor astfel de măsuri se datora faptului că idolatria era nu numai ,,o rătăcire dogmatică sau o cădere de la credinţă cu consecinţe grave pe planul moralităţii, ci şi o crimă de înaltă trădare faţă de Dumnezeu, conducătorul suprem al poporului”[88] 

De aceea, porunca mergea mult mai departe, aşa încât, însuşi amestecul cu popoarele idolatre era supus interdicţiei, încuscrirea cu aceştia fiind un fapt de neconceput: ,,să nu vă amestecaţi şi să nu faceţi legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor. Să nu locuiască ei în ţara voastră, ca să nu vă facă să păcătuiţi împotriva Mea; că de veţi sluji dumnezeilor lor, aceştia vă vor fi cursă pentru voi” (Ieş. 23, 32-33). Mai mult decât atât, însuşi Iahve se erijează în a-l păzi pe Israel de rătăcirea idolească. Prin actul eliberării din robia egipteană, Iahve operează cu Israel o ,,dezrădăcinare” de lumea idolatră, o separare de mediul politeist egiptean, care din nefericire îşi va lăsa amprenta asupra lui Israel în adoptarea cultului idolatru al boului Apis ce va fi practicat de popor atât în timpul peregrinării prin Sinai, cât şi după intrarea în Canaan. Apoi, prin alungarea popoarelor idolatre ale amoreilor, canaaneilor, heteilor, ferezeilor, ghergheseilor, heveilor şi iebuseilor din Canaan, înainte de venirea lui Israel, Iahve curăţă aria, creând pentru Israel premisele unui cadru religios propice, în care cultul Adevăratului Dumnezeu să rămână de-a pururi o lege sfântă şi veşnică (Ieş. 34, 11). 

Lucrarea aceasta de ,,purificare” întreprinsă de însuşi Iahve, trebuie să aibă corespondent şi continuitate în lupta neobosită a lui Israel pentru înlăturarea dumnezeilor străini şi ,,instaurarea” adevăratului cult: ,,fereşte-te să intri în legătură cu locuitorii ţării aceleia… jertfelnicele lor să le stricaţi, stâlpii lor să-i dărâmaţi; să tăiaţi dumbrăvile lor cele sfinţite şi dumnezeii lor cei ciopliţi să-i ardeţi în foc, căci tu nu trebuie să  te închini la alt Dumnezeu, fără numai Domnului Dumnezeu” (Ieş. 34, 12-14; 23, 28). Alegerea Sa divină, face din Israel un ,,popor sfânt” şi prin aceasta el trebuie să evite orice legături susceptibile să-i păteze fidelitatea faţă de Iahve şi să-l îndepărteze de tradiţiile sale religioase.[89] Călătoria prin pustie, deşertul constituie momentul de purificare, unde Israel trebuie să se ,,descătuşeze” de obiceiurile idolatre ale neamurilor ,,şi să se pregătească în dependenţă absolută faţă de Dumnezeul său”.[90] Însă datorită tentaţiei permanente a lui Israel de a refuza această ,,separaţie”, această vocaţie particulară, Iahve va adresa poporului un apel continuu la fidelitate faţă de sine şi faţă de legământul prestat prin jurământ. (Deut. 11, 1 ş.u.; Num. 15, 15; Iez. 20, 32-33. 

Vocaţia sa unică între toate neamurile pământului, precum şi privilegiul de a deţine adevărata învăţătură despre Dumnezeu, om şi lume, primită pe calea revelaţiei supranaturale, trebuia să constituie pentru Israel exigenţa mărturisirii neîncetate a lui Iahve în Sfinţenia şi în Unitatea Sa.[91],,Actul exodului trebuia să fie o realitate permanentă pentru Israel”[92], deoarece el este expresia alegerii Sale, a separării de idolatria astrală şi a răscumpărării lui pentru Iahve, a Cărei atotputernicie, dragoste şi sfinţenie să fie pentru el o mărturisire continuă. Israel trebuie să tindă a deveni o ,,adunare cultuală permanentă ,,gahal”[93], viaţa lui fiind în întregime un cult oferit lui Iahve. Apartenenţa la Iahve este o notă de sfinţenie care nu poate fi compromisă, fapt de care Israel trebuie să ţină seama mereu. 

În Cartea Ieşirii, la capitolul 24 este prezentat actul de recunoaştere a Legământului şi a Legii ca fundament al acestuia, şi implicit asumarea supremului adevăr monoteist de către poporul lui Israel în muntele Horeb, act prestat prin jurământ înaintea ,,chipului Slavei Domnului” (Ieş. 24, 17), ce străjuia ca un ,,foc mistuitor” supremul act ce s-a realizat: ,,toate cuvintele pe care le-a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta” (24, 3). Şi pentru a sublinia importanţa acestui act pentru Israel şi de faptul că pentru respectarea lui cu sfinţenie depinde însăşi viaţa sa, Moise se adresează cu intransigenţă poporului:,, Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te alipeşti de El, căci aceasta-i viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l-a făgăduit părinţilor tăi: lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov că li-l va da”(Deut. 30, 19-20). Deoarece drumul spre păcat a lui Israel nu a fost niciodată prea lung”[94] el a încălcat nu o dată sfinţenia legământului, precum şi fidelitatea faţă de Iahve practicând idolatria şi uitând de Binefăcătorul Său. De aceea, marea luptă a lui Moise, a lui Iosua, a judecătorilor şi a tuturor profeţilor a fost împotriva ingratitudinii şi a instabilităţii în credinţă a lui Israel care a pângărit de nenumărate ori adevărul monoteist... 

  

  

  

  

  

  

  

  

  

  

  

  

  

Drd. Stelian Gomboş 

  

  


[1]. The interpreter’s Bible… p. 298 

Aceste afirmaţii însă, nu exprimă în totalitate adevărul. Este adevărat că onomastica iudaică a suferit influenţă egipteană în perioada strămutării evreilor în Egipt, iar numele lui Moise prin excelenţă, deoarece a crescut la curtea faraonului (Ieş. 2). Şi tot de netăgăduit este faptul că uneori evreii, în timpul petrecerii lor în Egipt s-au supus unor ritualuri cultice de factură egipteană cum a fost de pildă ritualul îmbălsămării morţilor (Fac.50, 2; 26), practică inexistentă în ritualul iudaic, dar nicidecum nu a fost adoptat, decât accidental, zeii egipteni. De aceea, credinţa monoteistă nu a fost o „adopţie” externă, ci o lege înscrisă în  sufletul fiecărui evreu, lege ce făcea apel la tradiţia patriarhilor. Amintim, în acest sens, câteva mărturii: a) Iosif cere pentru fiii săi, Manase şi Efraim născuţi în Egipt, dintr-o femeie egipteană, binecuvântarea tatălui său Israel: „Dumnezeul înaintea Căruia au umblat părinţii mei: Avraam şi Isaac, Dumnezeul Cel ce m-a călăuzit de când sunt şi până în ziua aceasta… să binecuvânteze pruncii aceştia… (Fac. 48, 15-16). b) Când fraţii lui Iosif solicită iertarea sa, se adresează cu formula: „iartă, deci, vina robilor Dumnezeului tatălui tău” (Fac. 50, 17). c) În cuvântarea de despărţire Iosif face din nou apel la legământul lui Dumnezeu încheiat cu părinţii săi: „Iată eu am să mor, dar Dumnezeu vă va cerceta, vă va scoate din pământul acesta şi vă va duce în pământul pentru care Dumnezeul părinţilor noştri „S-a jurat lui Avraam şi lui Isaac şi lui Iacov” (Fac. 50, 24). 

  

 

[2] M – M Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice… p. 161. 

 

[3]Albert Sellin, Les idees maâtresses de L’Ancieu Testament, les editions de Cherf, Paris, 1959, p. 13. 

 

[4]La Bouyer, La Bible et L’Evangheile, le sens de L’Ecriture du Dieu gui parle au Dieu foit homme, Les Ed. Du Cherf, Paris, 1958, p. 28. 

 

[5]Ibidem, p. 159. 

 

[6]Andre la Cogue şi Paul Ricoeur, Cum să înţelegem Biblia, Editura Polirom, Bucureşti, 2002, p. 262. 

  

 

[7]Serhard von Rad, Moses, Londra, 1960, p. 20 apud Andre la Cogue, op.cit., p. 263 

 

[8]Andre la Cogue, op. Cit. p. 264. Pornind de la acest înţeles, Martin Buber spune că expresiile „mah sivakha” sau „mah şemo” nu înseamnă niciodată un simplu: care este numele tău sau care este numele lui: „Moise”, Paris, 1986 

 

[9] M. Davy, op.cit., p. 159. 

 

[10]Albert Gellin, The Religion of Israel – The People of the Convenant, Londra, 1959, p. 18-19; vezi şi L. Monloubou, Un pretre devient prophete: Ezechiel, les editions du cherf, Paris, 1972, p.79; „Huele devine o garanţie pt. Moise” – vezi L – C.L. Fillion, La Sainte Bible,… Coummentaire sur la Exod, tom I, Paris, 1923, p.197. 

 

[11]ΙωαννηςΧ. Μουρτζιος, ΗΠαραδοσητηςΕξοδουστους προφητες της Παλαιας Δηαθηκης, Τεσαλονιψ, 2002, π. 48 – 49. 

 

[12]Părintele prof. Nicolae Neaga susţine că Iahve este nume propriu al lui Dumnezeu, ce derivă din cuvântul ebraic al verbului hawah – a fi, şi se traduce prin: „Cel ce este”; „Cel Care are existenţă de la Sine şi de Sine”; „Decalogul”, în Rev. Mitropolia Banatului, nr. 1 – 3, 1957, p. 42; „Numele exprimă „natura” şi atributele divine: unitate, simplitate, eternitate, imuabilitate, distingându-l pe Dumnezeu de falsele divinităţi – zice Fillon - , formula „ehyeh aşer ehyeh” este un comentariu perfect al numelui lui Dumnezeu: Iahve – Cel Veşnic” – La Sainte Bible…, tom I, Paris, 1923, p. 197; Brevard Chilals sesizează forma viitorului persoana a III – a, sg. Gal şi atribuie următorul sens expresiei: „Fiinţa lui Iahve va fi cunoscută din faptele lui viitoare în relaţie cu Israel” – Exodus, a critical theological commentary, S.C.M. Press, London, 1974, p. 76; Unii biblişti au sugerat traducerea textului masoretic în cauză la forma activă, cauzativă de Riphil, astfel că sensul ar fi următorul: „Cel Care Crează”; „Cauza de a fi”; „Cel Care va fi”; „Eternul” – vezi R.L. Ottley, The Religion of Israel, Londra, 1936, p. 30; Frank M. Cross, Canaamite Myth and hebrew Epic, Harvard University Press, Cambridge, 1973; Literatura rabinică, urmând lui Rashi aplică strict o interpretare strict biblică: „Eu care îndeobşte eram, Cel ce este, sunt Cel ce va fi” (Exod Rabba 3, 6). 

 

[13]Andre la Cogue, op. Cit., p. 277. 

 

[14] Ibidem, p. 281. 

 

[15] Talmudul babilonian, tratatul Abodah Zarah, 19a, London, 1935. 

 

[16] Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 41; vezi şi Alain Besancon, Imaginea interzisă, istoria intelectuală a iconoclasmului, de la Platon la Kandinsky, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 81. Cu privire la textul din Ieşire 33, 20 Sf. Grigorie de Nyssa zice următoarele: „Prin aceste cuvinte nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu ar fi cauza morţii celor ce l-ar vedea, căci cum s-ar face Faţa Vieţii vreodată cauza morţii celor ce se apropie de ea ? fiindcă Dumnezeu este prin fire de viaţă făcător… însă cel ce socotşte că Dumnezeu este ceva ce se poate cunoaşte – adică El nu este obiect al cunoaşterii umane, expus explorării şi raţionalizării precum lucrurile sau fenomenele ce-l înconjoară pe om – nu mai are viaţă. Căci El este cu neputinţă de văzut de ochii omului, pt. că El nu are o faţă mărginită, ce a r putea fi circumscrisă de mintea omului. Nu poate creatura să vadă pe Cel necreat”: Colecţia P.S.B., scrieri partea I, Viaţa lui Moise, trad. De Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, Bucureşti, 1982, p. 82. 

 

[17]Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. I, p. 148. 

 

[18]Κατα Ευνομιυ, Lib. XII, col. 960 C. 

 

[19]Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., col. 967.  

 

[20]Viaţa lui Moise, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2003, pgf. 75, p. 46 – 47. 

 

[21] W.D. Dumbrell, The Convenant and Creation, Londra, 1984, p. 208; vezi şi Δ. Καιμακη, ψαλωΤοΘεωμου. Υπονμνη σε εκλεκτους ψαλμους, Tesalonic, 1990, p. 42. 

 

[22]L. Bouyer, La Bible et L,Evangile… p. 29. 

 

[23]Albert Gellin, Les idees Martresses de L’Ancien Testament, Les Ed. Du Cerf, Paris, 1959, p. 25. 

 

[24]Δημητρη Καιμακη, Θεματα Παραιοδιαθηκης Θεολογιας, Tesalonic, 1999, p. 19. 

 

[25] M – M. Davy, op. cit., p. 160. 

 

[26] Ibidem, p. 161. 

 

[27]Filon din Alexandria, despre viaţa lui Moise…pgf 173,pag. 81; Sf. Chiril al Alexandriei îl consideră pe Moise ,,pedagog şi mijlocitor al poruncilor lui Dumnezeu pentru Israel. El este umbra şi tipul adevăratului mijlocitor care este Hristos”ΓλαφυρονειςτηνΕξοδονΛογοι, Migne, PG, tom 69, col. 316 B – C. 

 

[28]Rene Motte, ,,Moise”, în Vocabulaire de Theologie… col. 779 

 

[29] H.H. Rowley, The Fifth of Israel – aspects of Old Testament Thoughz, Philadelphia westmister Press, 1956, p. 55- 56 

 

[30] Clifford Richards, Deuteronomy, an excursus on convenant and law, Wilmington, 1982, p. 39. 

 

[31] H.H. Rowley, op. cit. pag. 57. 

 

[32] M.M. Davy, op. cit., p. 161, 162) 

 

[33]Claude Tresmontant, Essai sur la Pensee hebraique, Les Editions du Cerf, 1956, p. 78. 

 

[34]Samuel Amsler, L’ Ancien Testament dans L Eglise, essai d’ hermeneutique chretienne, Editions, Delachause – Niestle, Paris, 1960, p. 147. 

 

[35]P.E. Dion, Dieu universel et peuple elu, Les Editions du Cerf, Paris, 1975, p. 31. 

 

[36]Pierre Grelot, sens chretien de l’ Ancien Testament, esquisse d’ un traite dogmatique, vol. III, Desclee, Paris, 1962, p. 134. 

 

[37]Pr.prof.dr. D.Stăniloae, Revelaţia prin acte, cuvinte şi imagini, rev. Ortodoxia, nr. 3/ 1968, p. 353. 

 

[38]P.E.Dion, Dieu universel … p. 17. 

 

[39]Surs chretien de L’ Ancien …, p. 135. 

 

[40]Ibidem, p. 13; H.Cazelles, Le Deuteronome, Les Ed. Du Cerf, Paris, 1958; p. 40. 

 

[41]A.G. Herbert, Le Dessein de l’ Esperance messianique ,<< Dieu vivant>> nr. 6, 1946, p. 86, appud A.Gellin, op. cit., p. 28. 

 

[42] P.E. Dion, op. cit., p. 35. 

 

[43] Ibidem, p. 144. 

 

[44]Pr.Prof. Dumitru Abrudan, Alegere şi supunere, aspecte ale relaţiei dintre Iahve şi Israel, Revista Teolgică, nr. 2/1997, p. 72. 

 

[45]Filon din Alexandria, Viaţa lui Moise … pgf.162, p. 77. 

 

[46] Josy Eisenberg, O istorie a evreilor… p. 1-19. 

 

[47]Vocabulaire de Theologie Biblique … col. 773; vezi şi : Herbert Lockeyer, All doctrines of The Bible,Londra, 1964, p. 147 ; R.L.Ottley, op. cit., p. 33-34. 

 

[48] W.D.Dumbrell, The Convenant and Creation, … p. 89. 

 

[49] Pr. Prof. Dumitru Abrudan, op. cit., p. 73. 

 

[50]Ibidem; vezi şi A.B.Davidson, The Theology of the Old Testament, T.D.Clark, Edinburgh, 1976,p. 235. 

 

[51]P. van Imschoot, Theologie de L’ Ancien Testament, Tournai, 1954, p. 259. 

 

[52]Franz Leesahardt, La notion de Saintete dans l’ Ancien Testament, Munchen, 1956, p. 184, apud Pr.Conf.Dr. Petru Semen, Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în cărţile Vechiului Testament, Editura Trinitas, Iaşi, 1993, p. 121. 

 

[53]L. Bouyer, La Bible et L’ Evangile,Les Ed. Du Cerf, Paris, 1958, p. 19. 

 

[54]Vocabulaire de Theologie Biblique, … col. 34. Majoritatea exegeţilor biblici au văzut actul alegerii ca un act al iubirii lui Iahve faţă de Israel în mod particular şi faţă de întreaga omenire, în general: P. van Imschoot, Teoloogie de l’ Ancien Testament … p. 259; Vocabulaire de Theologie Biblique … col. 340; Interpreter’ s Dictionary of The Bible … vol III, p. 79 şa; Thomas Raitt, A theology of Exile, Philadelphia, Fortress Press, 1977,p. 19; H. Cazelles, Le Deuteronome, Les Editions du Cerf, Paris, 1958, p. 50. 

 

[55] Vezi: Talmudul babilonian, tratatul Sanhedrin (Nezichim), Londra, 1948, 59. a; tratatul Berakot, (Zeraim), Londra, 1948, 7a; Tratatul Taanit, Londra, 1938, 26. b. 

 

[56] A. Cohen, op. cit., p. 116; vezi şi: George Foot More, Iudaism, … p. 398. 

 

[57] Vezi: Lovis Iacov, A Jewish theology, New-York, 1973, p. 269; O astfel de înţelege poate fi întâlnită şi în Cabala – Cartea Misticii Iudaice 

 

[58] ibidem, p. 271. 

 

[59]Solomon Shechter, Some aspects of rabbinic theology, New-York,1961, p. 57; În Talmud se spune că Dumnezeu iubeşte pe Israel mai mult decât pe îngeri, vezi Talmudul babilonian, Tratatul Hullin, Londra, 1948, 91. b. 

 

[60] A.Cohen, op. cit, p. 120. 

 

[61]Louis Iacob, A Jewish … p. 272; ,,Nimic nu este mai impresionant decât deschiderea universalistă a acestei doctrine, căci în felul acesta ea respinge părerea care atribuie iudaismului rabinic un caracter îngust, un exclusivism etnic” – A.Cohen,op. cit. p. 121. 

 

[62] P. van Imschoot, Theologie …, p. 269. 

 

[63] P. vn Imschoot, Teologie …, p. 244; W.Eichrodt, Old Testament Theology …, p. 6 ş. u. 

 

[64] M.Weinfeld, ,,Berit” – Convenant, rev. Biblica, vol. 56/1975, p. 120; … Theological Dictionary of the Old Testament, vol. II, Grand Rapids, Michigan,1975, p. 253, ş.u.; Ernest W. Nicholson, God and his Peuple, convenant and theology in Old Testament, Oxford, 1986, p. 94. 

 

[65]J. Pedersen, Israel, London, 1926, p. 109; vezi şi M.I.Congar ,, Le mistere du temple, Paris, 1958, p. 310 ş.u. 

 

[66]I.V.Georgescu, Legământul Meu este un legământ de pace, Rev. B.O.R., nr. 5-6/1964, p. 170. 

 

[67]Pierre Grelot, sens chretien de l’ Ancien Testamnt, esquisse d’ un tratat dogmatique, vol. III, Desclee, Paris, 1962, p. 137; vezi şi Jean Giblet, in Vocabulaire de Theologie …, col. 29. 

 

[68] H.H.Rowley, The Faith …,p. 69; R.Ottley, op. cit., p. 33 

 

[69]L.Bouyer, La Bible et L’Evangheile, la sens de l’Ecriture du Dieu fait homme, Les Ed. Du Cerf, Paris, 1958, p. 23; Albert Gellin, op. cit, p. 29. 

 

[70] M-M Davy, Enciclopedia …, p. 163. 

 

[71]C.Larcher, L’Actualite Chretienne de L’Ancien Testament, d’apres la Nouveau Testament, Les Editions du Cerf, Paris, 1962, p. 207. 

 

[72]Albert Gellin, Les idees Maîtresses de L’Ancien Testament, Les Editions du Cerf, Paris, 1959, p. 13. 

 

[73] C. Larcher, op. cit., p. 203. 

 

[74]H.Cazelles, Etudes sur la Code de L’Allianc, Paris, 1946, p. 183, apud Albert Gellin, Les idees …, p. 29. 

 

[75]Pr.Prof.Dr. D.Stăniloae, Revelaţie prin 17 acte, cuvinte şi imagini, Rev.Ortodoxia nr. 3/1968, p. 353. posesor a revelaţiei monoteiste, Israel avea datoria să se ridice şi la o viaţă morală corespunzătoare, iar prin aceasta, răspândirea în toată lumea a unei asemenea concepţii de viaţă şi concomitent unificarea omenirii în concepţii superioare de gândire şi viaţă. 

 

[76]Pr.Prof.Dr. Petre Semen, Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie …, p. 129. 

 

[77],,Marea dogmă a unicităţii lui Dumnezeu”L-GL.Fillon,Commentaire sur L’Deuteronome, …, p. 579. 

 

[78] Philip Sid Bernstein, What the Jews belived, Farrar Straus and Young, New-York, p. 11. 

 

[79] Taylor C., Saying f the Jews Fathers, Cambrige, 1877, p. 132, apud Duane L.Christensen, Word Biblical Commentary, Dallas, Texas, 1991,p. 137. 

 

[80]Pr.Prof Nicolae Neaga, Decalogul, …, p. 41. ,,Sensul cuvintelor expuse în ,,Shema” – potrivit aceluiaşi părinte – este următorul: Există Dumnezeu, Dumnezeu există prin Sine şi independent de ceva din afară de Sine”; Gerhard von Rad interpretează textul din Shema în două feluri: Iahve este Dumnezeul nostru şi este o singură Fiinţă; Iahve Dumnezeul nostru este Unul singur: ,,Deuteronomy,London, S.C.M. Press, 1966, p. 63. 

 

[81] S.R. driver, A Critical and Exegetical Commentary on Deuteronomy, New-York, 1961, p. 20. 

 

[82]H.Cazelles, Le Deuteronome, Les Ed. Du Cerf, Paris, 1958, p. 41. 

 

[83] Peter C. Craige, The book of Deuteronomy, Grand Rapids, Michigan, 1976, p. 168. 

 

[84] S.R. Driver, op. cit.,p. 90. 

 

[85] Duane L. Christeasen, Word Biblical …, p. 145: vezi şi: Gerhard von Rad, op. cit., p. 63. 

 

[86]R.Kittel, Die Religion des Volkes Israel, Leipzig, 1921, p. 29 apud Albert Gellin, op. cit., p. 15. 

 

[87] W.S.Bruce, The Ethics of The Old Testament, Edinburgh, T.T.Clark, 1960, p.111. 

 

[88],,Nespus de gravă era apreciată situaţia în care o cetate întreagă ar fi căzut în idolatrie. În acest caz legea prevedea, ca pedeapsă, dărâmarea acesteia, până în temelii şi uciderea a tot ce era suflare de viaţă, de la om până la dobitoc, în această cetate” (cf. Deut. 13, 13 ş.u.). vezi: Pr.Prof. D.Abrudan şi Diac. Prof. Dr. E.Corniţescu, Arheologie Biblică …, p. 174-175. 

 

[89]H.Cazelles, Le Deuteronome, …, p. 49. 

 

[90]Claude Tresmontant, Essai sur la Pensee hebraique, Les Editions du Cerf, Paris,1956, p. 77. 

 

[91] Pr.Conf.Dr. P.Semen, op. cit., p. 137. 

 

[92] Claude Tresmontand, op. cit., p. 76. 

 

[93]O.C.Larcher, L’Actualite Chretienne …, p. 203 

 

[94] Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944, p. 4. 

 
 
Referinţă Bibliografică:
Despre religia iudaică şi cadrul monoteist a perioadei profetului Moise / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 89, Anul I, 30 martie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!