Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre realizarea omului in Sf. Liturghie - partea I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre realizarea comunitară a spiritualităţii ortodoxe în Sfânta Liturghie şi societate 
  
1. Introducere 
  
În studiul de faţă dorim să ne ocupăm de procesul schimbării omului din interior, de ceea ce se întâmplă cu omul însuşi, în adâncul fiinţei sale. Posibilitatea transformării şi înnoirii vieţii, aşa cum am văzut, are la bază două premise: pe de o parte, firea schimbătoare a omului, pe de altă parte, libertatea care i-a fost dăruită de Dumnezeu prin actul creaţiei . Firea schimbătoare ţine de faptul că întreaga creaţie a fost adusă la existenţă din nimic, neavând în ea însăşi existenţa, viaţa. Întrucât are un început – este chemată de la nefiinţă la fiinţă – în mod firesc, existenţa întregii lumi create se află în continuă mişcare: „sau progresează şi se umple de strălucire, transformându-se în ceva superior prin creşterea în cele bune, sau îndepărtându-se de energiile sfinţitoare şi desăvârşitoare ale Dumnezeirii, prin mişcarea autonomă a făpturilor raţionale, se micşorează treptat către nefiinţă” . Din textul citat desprindem următoarele idei importante pentru tema noastră: mişcarea întregii firi create poate fi atât o creştere în bine (atunci când tinde către Dumnezeu, când se umple tot mai mult de energiile dumnezeieşti necreate), cât şi o înaintare în rău, o împuţinare de viaţă (în momentul în care, refuzând împărtăşirea de Dumnezeu, devine o mişcare autonomă); sensul mişcării lumii create este imprimat de către om, care se înfăţişează astfel ca purtând responsabilitate pentru întreaga creaţie; înaintarea spre bine sau spre rău este posibilă datorită darului libertăţii cu care a fost înzestrat omul în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, motiv pentru care răul ţine întotdeauna de voinţă, de alegerea fiinţelor raţionale – oameni sau îngeri – şi nu de natura acestora. Însuşi actul creaţiei îl aşază pe om, şi prin el întreaga creaţie, în relaţie cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă că împlinirea sensului existenţei sale nu poate fi înţeleasă în afara Creatorului său. Continua înaintare în dialogul şi apropierea de Dumnezeu aduce cu sine o îmbogăţire de viaţă şi o creştere în asemănarea cu El. De aceea, o existenţă autonomă, în izolare de Dumnezeu, echivalează cu o eşuare faţă de adevăratul destin al omului. Această existenţă autonomă a fost aleasă însă de primul om şi s-a răsfrânt asupra întregii firi umane. 
  
Întrucât este vorba de o relaţie personală între Dumnezeu şi om, singura schimbare autentică, în bine, a acestuia din urmă este schimbarea care pleacă din interior, din adâncul fiinţei umane . Aceasta nu se poate realiza altfel decât printr-o împărtăşire reală, directă de viaţa dumnezeiască , iar cel care face posibilă această împărtăşire este Fiul lui Dumnezeu întrupat, „piatra cea din capul unghiului” (Efes. 2, 20), puntea de legătură între dumnezeire şi umanitate. În afara schimbării care pleacă din inimă prin unirea cu Dumnezeu, orice altă schimbare este numai o cosmetizare exterioară a caracterului, care nu reuşeşte să-l scoată pe om din izolarea lui egocentrică şi nu este în măsură să-i dăruiască viaţa cea adevărată. O făptuire autonomă, în afara relaţiei personale cu Dumnezeu, poartă întotdeauna amprenta nedesăvârşirii, a neautenticului şi nu angajează integral persoana umană, limitându-se la o manifestare de suprafaţă . De aceea, pentru a fi autentică, orice faptă a omului trebuie să se nască şi să se manifeste pe fondul relaţiei personale cu Dumnezeu. Această realitate o ilustrează Sfântul Simeon Noul Teolog atunci când compară sufletul omului cu o candelă care are nevoie de foc, adică de harul lui Dumnezeu, pentru a lumina: „...aşa după cum o candelă, chiar dacă este plină de ulei, chiar dacă are fitil sau o altă materie inflamabilă, este, înainte de a se împărtăşi de foc şi a fi aprinsă, cu totul întunecată, aşa şi sufletul, chiar dacă este împodobit în aparenţă cu toate virtuţile, dar dacă nu se împărtăşeşte de foc, adică dacă nu se împărtăşeşte de fiinţa şi lumina dumnezeiască, este încă stins şi întunecat, iar faptele lui sunt nesigure” . 
  
Aşadar, în materialul de faţă vom încerca o prezentare a modului în care creştinul, aflat într-un permanent dialog personal cu Dumnezeu , se manifestă în raport cu lumea din jurul său, sau, altfel spus, o prezentare a modului în care viaţa duhovnicească ortodoxă se răsfrânge asupra realităţii sociale. Pentru perspectiva ontologică asupra schimbării omului, aceea în care întreaga fiinţă a acestuia se deschide tot mai mult şi se împărtăşeşte de viaţa dumnezeiască, procesul înnoirii începe întotdeauna cu persoana proprie; abia după ce omul s-a curăţit de patimi (sau, mai exact, a pornit în mod real pe drumul curăţirii) faptele sale capătă un alt conţinut. Întrucât acestea se nasc pe fondul fiinţării personale spre îndumnezeire, vor purta pecetea noii vieţi (pe care o putem numi divino-umană), fiind, în acelaşi timp, o revelare a lui Dumnezeu Însuşi prin omul care le săvârşeşte . Orientarea constantă spre Dumnezeu este cea care face ca relaţiile credinciosului cu semenii şi raportarea acestuia la lumea înconjurătoare să fie, la rândul lor, transfigurate: „Etica evanghelică urmăreşte transfigurarea vieţii, primenirea ei totală, şi nu doar schimbarea atitudinilor exterioare sau reprimarea comportamentelor ce tulbură ordinea socială (...). În profesia aleasă, în viaţa politică, în conduita zilnică, relaţiile dintre oameni se schimbă. Ele transformă convieţuirea în comuniune frăţească” .  
  
Cel mai important aspect pe care îl pune în lumină învăţătura ortodoxă despre înnoirea ontologică a persoanei umane este faptul că, în această perspectivă, nu se poate concepe o separare între ceea ce am numi viaţă sacră şi viaţă profană . Pentru creştinul angajat pe calea mântuirii, nu există un timp sacru – cel al rugăciunii sau al participării la slujbele bisericeşti – şi unul profan; nu există activităţi religioase, sfinte, şi activităţi ce cad în afara preocupării religioase, în care Dumnezeu nu şi-ar mai avea locul. Pentru un astfel de om, întreaga realitate în care trăieşte are legătură directă cu credinţa sa, orice act al său este o manifestare a vieţii sale celei noi, orice lucru cu care vine în atingere este chemat să fie transfigurat, să fie oferit lui Dumnezeu. Este ceea ce subliniază foarte bine Georgios Mantzaridis atunci când spune că, pentru cel care trăieşte viaţa cea nouă în Hristos, nu există fapte neutre din punct de vedere moral: „Virtutea este cu neputinţă de dobândit câtă vreme omul stă departe de Dumnezeu. Tot ceea ce face omul rămânând în comuniune cu Dumnezeu este bun sau virtuos. Iar ceea ce face fără Dumnezeu, este rău sau păcătos chiar dacă, după criteriile sociale, acel lucru ar apărea drept bun ori folositor. (...) Nu există în viaţa credinciosului lucrări sau manifestări care să nu aibă legătură cu raportarea lui la Dumnezeu. Fie de mănâncă, fie de bea, fie de face orice altceva, este chemat să-L slăvească pe Dumnezeu” . 
  
Se poate vorbi aşadar de un ethos al credinţei, „o formă de viaţă alimentată continuu de energiile necreate” ale lui Dumnezeu . Unul dintre cele mai frumoase texte ale Bisericii, Epistola către Diognet, zugrăveşte în culori vii acest ethos al credinţei care nu se referă numai la câteva aspecte ale vieţii, ci cuprinde întreaga realitate trăită: „creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. (...) Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străini; orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile” .  
  
Vieţuirea în Iisus Hristos înseamnă un alt mod de a privi şi îmbrăţişa întreaga realitate. Este o perspectivă cu totul diferită de cea obişnuită, a omului care fiinţează autonom, într-o izolare de Dumnezeu. În măsura în care este trăită întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu, viaţa şi făptuirea omului devin asemenea vieţii şi făptuirii dumnezeieşti. Departe de a-şi pierde identitatea sa personală , cel care crede şi trăieşte credinţa îşi face al său modul de a fi al lui Dumnezeu: el are gândul lui Iisus Hristos , se raportează la semenii săi, nu oricum, ci aşa cum a făcut-o şi Iisus Hristos , întrucât are conştiinţa faptului că este „templu al Duhului Sfânt” . Iubirea credinciosului nu mai este una pur omenească, ci, după cum spune şi părintele Iustin Popovici comentând capitolul 13 din prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, este iubirea lui Iisus Hristos, omul ajungând să iubească după cum şi Iisus Hristos a iubit: „Iubirea despre care vorbeşte Apostolul Pavel este iubirea lui Iisus Hristos; este iubirea pe care Însuşi Domnul a numit-o iubire nouă; iar porunca privitoare la ea, poruncă nouă. Ea se deosebeşte de orice altă iubire a lumii noastre omeneşti. Toată noutatea acestei iubiri constă în faptul că ea ne impune să iubim aşa cum iubeşte Iisus Hristos: Poruncă nouă vă dau vouă, ca să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum Eu v-am iubit pe voi. (...) o iubire cu adevărat dumnezeiască şi veşnică este numai cea care izvorăşte din El, Dumnezeul-om” . De aceea, viaţa omului ajunge să poarte pecetea lui Dumnezeu până în cele mai mici amănunte: „orice aţi face, lucraţi din toată inima ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni” (Col. 3, 23) . Prin urmare, viaţa duhovnicească nu cere condiţii speciale, un loc anume, părăsirea ocupaţiilor etc., ci un alt mod de viaţă: „...nu ni se cere să trăim singuri la marginea lumii, nici să ne hrănim cu mâncări neobişnuite, nici să ne schimbăm îmbrăcămintea ori să ne primejduim vreunul din noi sănătatea, sau să facem vreo bravură ce întrece puterile noastre, ci doar, rămânând acasă, aşa cum suntem şi nepierzând nimic din avutul nostru, să petrecem cugetând într-una la legea Domnului” . 
  
2. Dimensiunea liturgică publică şi particulară a vieţii spirituale ortodoxe 
  
Pentru tema de faţă ne-am propus să analizăm particularităţile făptuirii creştine în cadrul (interiorul) a două dimensiuni concrete ale vieţii – familia şi munca -, încercând să vedem în ce măsură vieţuirea în Iisus Hristos se înfăţişează ca ceva nou, diferit de mentalitatea generală, şi dacă această notă specifică pe care o aduce poate oferi un răspuns omului zilelor noastre. Pentru omul obişnuit, atât familia, cât şi programul de muncă reprezintă cadrul în care acesta îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi. Aici se derulează aşadar cea mai mare parte a vieţii sale, aici se clădeşte sau se năruieşte destinul său, împlinirea sau neîmplinirea sa. Înainte însă, ne vom opri asupra unor aspecte generale care pot fi privite ca o bază a fiinţării în ambele cadre menţionate. 
  
3. Participarea la viaţa liturgică a Bisericii 
  
Mântuirea sau împlinirea destinului omului nu este un act unilateral: întrucât şi Dumnezeu, şi omul sunt persoane, desăvârşirea acestuia din urmă nu se poate realiza în mod autonom, în izolare de Dumnezeu, ci numai în unire cu El. Piatra din capul unghiului este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care a unit în sine firea dumnezeiască şi firea omenească, pentru ca umanitatea să devină părtaşă dumnezeirii biruind stricăciunea şi moartea. Dar „Hristos nu este un simplu eliberator care, după eliberare, îi lasă pe oameni singuri, încredinţându-le învăţătura lui înţeleaptă. Într-un mod mult mai radical, El creează pentru ei un nou spaţiu de viaţă. Iar acest spaţiu este chiar trupul Său” , Biserica. În spaţiul Bisericii, Hristos îşi extinde prin Duhul Sfânt lucrarea sa mântuitoare în fiecare credincios. „Porţile” prin care pătrunde în creaţie harul dumnezeiesc mântuitor sunt Sfintele Taine. Participarea la viaţa liturgică presupune împărtăşirea de harul dumnezeiesc prin întâlnirea personală cu Dumnezeu. Prin toate rugăciunile, citirile, rânduielile, slujbele, în centrul cărora se află Dumnezeiasca Liturghie, omul este aşezat în relaţie directă cu Dumnezeu, primind puterea de a se întări în noua viaţă câştigată prin Botez. Atmosfera liturgică este cea care îl introduce şi îl angajează pe om în evenimentele istoriei mântuirii. „În fiecare an, în fiecare săptămână, dar şi în fiecare zi, Biserica sărbătoreşte sinoptic întreaga taină a iconomiei lui Dumnezeu pentru mântuirea şi înnoirea lumii” . Fiecare slujbă a Bisericii reprezintă o participare la un anumit eveniment al istoriei mântuirii, prin urmare, un prilej de întâlnire directă cu Dumnezeu. 
  
4. Viaţa creştină sau a trăi dincolo de lege 
  
Dacă viaţa creştină s-ar reduce la un anumit cod de norme de conduită care ar putea fi împlinite de către om, relaţia directă şi permanentă cu Dumnezeu, participarea la viaţa liturgică a Bisericii, nu ar mai fi absolut necesare. Aşa cum am văzut însă, pentru tradiţia răsăriteană, viaţa creştină este cu mult mai mult decât împlinirea unei legi: ea reprezintă o înnoire a întregii fiinţe umane, un nou mod de existenţă, care îşi are izvorul în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, viaţa duhovnicească „nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36), ci de la Dumnezeu. Nu este numai o viaţă de virtute, ci o împărtăşire de viaţa dumnezeiască şi o revărsare a acesteia peste întreaga lume cu care omul vine în atingere. Viaţa pe care o dăruieşte Mântuitorul Iisus Hristos celor ce cred în El este dincolo de orice lege. Când legea este privită ca un scop în sine (înlocuindu-L pe Dumnezeu Însuşi), aşa cum o considerau evreii şi cum o consideră oricine se opreşte la litera ei, aceasta ajunge un cod de porunci care, în ciuda aparenţelor, poate fi uşor de împlinit de către om . În această situaţie, relaţia omului cu Dumnezeu ia forma unei târguieli, a unui contract: omul săvârşeşte binele şi aşteaptă să fie răsplătit. Este o atitudine foarte bine înrădăcinată în conştiinţa omului firesc, pentru care actul dăruirii este condiţionat de răsplată. Prea puţină atenţie i se acordă celălalt , accentul căzând întotdeauna pe persoana proprie, care îşi urmăreşte fericirea sa. Această mentalitate contractuală are drept consecinţă atitudinea fariseică şi îndreptăţirea de sine, care nu foloseşte omului la nimic: toate acele forme exterioare ale virtuţii, „binele” săvârşit cu multă exactitate (până în cele mai mici detalii), nu fac decât să-l închidă şi mai mult pe om în egoismul său, în închinarea la propriul eu, nefiind altceva decât o expresie a mândriei. Dificultatea cea mai mare apare atunci când un astfel de împlinitor al legii, trece, cel puţin în ochii lui, drept un om religios, un om care crede în Dumnezeu şi Îi face voia. Este de la sine înţeles că, în afara măgulirii propriului orgoliu, împlinirea poruncilor privite ca scop în sine, nu oferă nimic omului; o lege, oricât de înaltă ar fi ea, nu poate dărui viaţa. Or, omul este însetat, în cele din urmă, de viaţă. 
  
Părintele Rafail Noica arată în ce constă diferenţa dintre împlinirea legii şi viaţa cea nouă pe care o dăruieşte Iisus Hristos: „Să nu facem este starea morală a omului. Este scris să nu omori, să nu ucizi. Legea asta protejează pe aproapele meu de mâinile mele ucigaşe” . Legea oprea de la săvârşirea faptelor grave, de cele mai multe ori, exterioare. Mântuitorul Iisus Hristos duce mai departe împlinirea legii: fără a o anula, trimite la adâncul omului, arătând că adevărata făptuire trebuie să pornească şi să se realizeze de la acest nivel . Aceasta deoarece a nu omorî pe cineva poate fi dovada unui om moral, însă pentru Hristos nu este suficient deoarece „când Hristos se uită la tine, nu-i destul să vadă că nu ai omorât pe aproapele tău, că poate strângând din pumni şi scrâşnind din dinţi ai reţinut – din cauza legii morale sau din vreo frică socială sau altele – ai reţinut mâini ucigaşe de la o ucidere de frate. Pentru Iisus Hristos, Cel Care ne-a făcut în chipul Său şi în asemănarea Sa, nu e destul. El se uită la tine şi vede oglindindu-se, dar întunecat, chipul dumnezeiesc” .  
  
Viaţa creştină transcende legea, o depăşeşte cu mult, deoarece aşază persoana mai presus de orice. Nu împlinirea minuţioasă a poruncilor este importantă, ci întâlnirea omului cu Dumnezeu . Acest adevăr l-a arătat în repetate rânduri Mântuitorul Iisus Hristos când, în ochii evreilor, încălca legea săvârşind minuni în zi de sâmbătă. Pentru evrei, respectarea formală a zilei de odihnă ajunsese atât de importantă încât era mai bine ca un om să rămână pe mai departe în suferinţa lui decât să se calce legea. Răspunsul lui Iisus Hristos a fost de fiecare dată necruţător cu o astfel de mentalitate lipsită de iubire: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Mc. 2, 27) , adică cu mult mai important este omul decât legea. Menirea legii este de a-l orienta pe om spre viaţă, nu de a-l robi. Dacă am asemăna săvârşirea binelui şi împlinirea poruncilor cu urcarea unui munte, viaţa duhovnicească este mai mult decât atingerea vârfului celui mai înalt: este trecerea dincolo de vârf, dincolo de nori. 
  
Trebuie să subliniem însă că, dacă viaţa în Iisus Hristos transcende legea, aceasta nu înseamnă nici pe departe anularea legii, nesocotirea poruncilor ; din contră, vieţuirea în Iisus Hristos face ca împlinirea poruncilor să fie mult mai fidelă (am zice, mult mai corectă) decât în cazul perspectivei legaliste, ea merge până în cele mai mici detalii – cu precizarea că avem de-a face cu o altă manieră de împlinire a legii: în prim plan se află relaţia cu Dumnezeu, întâlnirea cu El, dialogul cu El, împărtăşirea de viaţa Lui, prin urmare, împlinirea legii are în vedere întotdeauna persoana. Pentru a ilustra această împlinire mult mai fidelă a legii în cadrul vieţii duhovniceşti, vom arăta că, în vreme ce legalismul are drept scop răsplata, ceea ce înseamnă în cele din urmă o făptuire limitată, pentru creştinul aflat pe calea unirii cu Dumnezeu, primordială este creşterea în iubire. În primul caz, întreaga făptuire este apreciată numai în măsura în care se poate obţine răsplata; în cel de-al doilea, binele este săvârşit pentru Dumnezeu, de dragul Lui. „Cei care fac binele, dacă-l fac gândind că vor primi răsplată, dovedesc că nu l-au făcut de dragul binelui, ci doar de dragul răsplăţii; dacă nu-l săvârşesc, nu le pare rău gândindu-se c-ar fi săvârşit de fapt un rău, ci le pare rău numai fiindcă prin aceasta şi-au făcut loruşi o pagubă. De aceea urmează că, săvârşind un păcat, aceşti oameni nu urăsc păcatul în toată adâncimea lui şi nici nu-l ocolesc pentru că-i într-adevăr un rău, ci pentru că în calculele lor li se iveşte o nepotrivire sau un rău, nescoţând însă din inimă rădăcinile lui, chiar şi când au încetat de a-l mai săvârşi” .  
  
Căutând aşadar, înainte de toate, nu răsplata, ci apropierea de Dumnezeu, iubirea Lui, nu mai poate fi loc pentru îndreptăţirea de sine, oricâte fapte bune ar săvârşi omul. Întotdeauna va fi prezent sentimentul puţinătăţii iubirii în raport cu iubirea cea nemărginită a lui Dumnezeu . Aceasta deoarece nimic nu poate plăti sau răsplăti iubirea, nici între oameni, nici faţă de Dumnezeu. Iubirea cheamă la o tot mai mare iubire, însă niciodată şi nimic nu o poate plăti în sens contractual, legalist. Am putea spune aşadar că diferenţa dintre făptuirea în cadrele legii şi cea izvorâtă pe fondul fiinţării către Dumnezeu este diferenţa dintre neiubire şi iubire: legea îndreptăţeşte şi nu lasă loc iubirii adevărate faţă de celălalt, în vreme ce vieţuirea în Hristos îmbrăţişează în iubire întreaga creaţie. De aceea, măsura în viaţa duhovnicească nu este porunca, ci înălţimea iubirii .  
  
5. Nevoia de participare la viaţa liturgică 
  
Aşa cum arătam mai sus, după cum viaţa cea nouă în Hristos nu o poate obţine omul de unul singur prin strădaniile lui, nici creşterea în această viaţă nu se realizează altfel decât în relaţie cu Dumnezeu. Această legătură continuă cu Dumnezeu este cea care dăruieşte putere pentru întărirea în noua viaţă. Prin participarea la viaţa liturgică, la rugăciunile şi tainele Bisericii, omul se împărtăşeşte de harul dumnezeiesc. În afara vieţii liturgice, am avea de-a face cu o viaţă morală, limitată la puterile omeneşti – deci la cadrele lumii create – care nu ar izvorî din viaţa dumnezeiască. În schimb, prin Sfintele Taine, lucrarea mântuitoare săvârşită de Hristos în trupul Său se extinde, devine concretă şi actuală în timp, prelungind în mod real funcţiile acelui trup şi oferind cu adevărat viaţa lui . Prin urmare, sensul participării la viaţa liturgică a Bisericii este acela de a ne împărtăşi tot mai mult de viaţa lui Hristos, de a ne împărtăşi de El.  
  
Există mai multe stadii sau niveluri ale împărtăşirii de Iisus Hristos. Părintele Ilie Cleopa vorbeşte de cinci feluri de împărtăşire : prima şi cea mai importantă este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos (asupra acesteia vom reveni mai jos); a doua este „împărtăşirea duhovnicească pe calea rugăciunii celei gânditoare a inimii”; a treia este împărtăşirea prin împlinirea poruncilor lui Iisus Hristos ; a patra împărtăşire este prin auz, adică prin ascultarea Sfintei Liturghii, a Evangheliei, a Apostolului şi a celorlalte citiri; a cincea este împărtăşirea „pe calea miridelor, a părticelelor ce se scot pentru noi la Sfânta Liturghie”. Am putea adăuga aici şi împărtăşirea prin citirea cărţilor sfinte şi cea prin vedere, întrucât, pe fondul relaţiei omului cu Dumnezeu, citirea nu mai este o simplă informare, ci devine un dialog cu autorul şi o participare la evenimentele descrise , iar icoanele au rolul de a ne face simţită prezenţa lui Dumnezeu.  
  
Centrul vieţii liturgice a Bisericii este Sfânta Liturghie în cadrul căreia credinciosul ajunge să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Dumnezeiasca Euharistie este cea mai înaltă taină deoarece face posibilă cea mai intimă întâlnire şi comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos în viaţa aceasta . Necesitatea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos o arată El Însuşi atunci când spune: „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” . În afara lui Iisus Hristos, a lui Dumnezeu, nu există viaţă cu adevărat, deoarece numai Dumnezeu este izvorul vieţii. Tocmai de aceea unirea lui Hristos cu fiecare credincios în taina Sfintei Euharistii face ca acesta să aibă în sine viaţa. Cu cât înaintează în unirea cu Iisus Hristos, cu atât creşte mai mult în viaţă, şi cu cât îşi duce existenţa în izolare faţă de Iisus Hristos, în neunire cu El (chiar dacă această existenţă ia uneori înfăţişarea religiozităţii, a împlinirii exterioare a poruncilor), cu atât se îndepărtează de viaţă, rămânând, în cele din urmă, singur cu sine însuşi. Este imaginea viţei de vie şi a mlădiţelor pe care o foloseşte Mântuitorul Iisus Hristos pentru a întări acest adevăr: după cum mlădiţa care nu mai păstrează legătura cu viţa şi nu se mai hrăneşte din ea se usucă, aşa şi credinciosul care nu se împărtăşeşte cu trupul şi sângele lui Iisus Hristos, rămâne în afara lui Dumnezeu, în afara vieţii . Aşadar, viaţa duhovnicească presupune, ca o condiţie esenţială, participarea la Sfânta Euharistie, împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Iisus Hristos. „Viaţa în Hristos este de neconceput fără participarea regulată la Sfânta Liturghie şi Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Căci nu noi ne transformăm pe noi înşine prin efortul ascetic, ci Hristos euharistic lucrează în noi şi dă valoare şi sens la tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră” .  
  
6. Despre Dumnezeiasca Euharistie – „adevărată mâncare şi adevărată băutură” a omului celui nou în Iisus Hristos 
  
Sfintele Taine nu sunt nişte ceremonii religioase separate între ele, independente ca lucrare unele de altele, ci nişte momente, nişte evenimente care formează un tot unitar; fiecare taină îşi are lucrarea sa distinctă, însă aceasta este strâns legată de lucrarea celorlalte taine, desăvârşirea tuturor fiind Dumnezeiasca Euharistie. „În Botez noi ne naştem din apă şi din Duh, şi această renaştere ne deschide spre primirea darului Sfântului Duh, care ne deschide accesul în Biserică, permiţându-ne să stăm la masa lui Iisus Hristos în Împărăţia Sa. Suntem botezaţi cu scopul de a putea primi Duhul Sfânt; primim Duhul Sfânt cu scopul de a deveni membri ai Trupului lui Iisus Hristos şi să creştem la sânul Bisericii până devenim plenar şi veridic creştini” .  
  
Dumnezeiasca Euharistie este culmea spre care tinde orice taină şi orice strădanie omenească în lumea aceasta. Este taina cea mai mare deoarece prin ea creştinul primeşte în sine chiar trupul şi sângele Mântuitorului Iisus Hristos, eveniment absolut necesar pentru creşterea în viaţa duhovnicească şi dobândirea vieţii veşnice. Despre aceasta vorbeşte Însuşi Mântuitorul atunci când spune iudeilor: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi dea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54). Observăm în aceste cuvinte insistenţa cu care Mântuitorul vorbeşte de dobândirea vieţii celei adevărate, veşnice: pentru Mântuitorul Iisus Hristos grija cea mai mare nu este oferirea unei simple învăţături pe care oamenii şi-o pot însuşi în mod raţional şi care poate fi transpusă în fapte, ci accentul cade întotdeauna pe viaţă. Însă nu o viaţă izolată, autonomă am zice, dusă de omul singur, ci viaţa care izvorăşte din Hristos, Dumnezeu-Omul. Şi pentru împărtăşirea de această viaţă este nevoie de unirea strânsă cu izvorul vieţii, Dumnezeu, aşa cum şi mlădiţele viţei nu pot aduce roade decât dacă rămân unite cu viţa .  
  
Încercând să facă o descriere a unirii pe care o realizează Mântuitorul Iisus Hristos cu oamenii în Dumnezeiasca Euharistie, Nicolae Cabasila spune că este cea mai mare unire pe care o poate trăi omul: „O, ce taină copleşitoare! Cugetul lui Iisus Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui, una cu voia noastră, trupul şi Sângele Lui una cu trupul şi sângele nostru! Şi atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voinţa noastră, dacă însuşi Domnul o mână, şi cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuşi se revarsă peste el!” Unirea aceasta este mai intimă decât cea cu părinţii trupeşti, deoarece „tocmai contrar părinţilor trupeşti, din clipa în care ne-a dat viaţa şi ne-a întărit, Mântuitorul nu ne mai lasă singuri, ci rămâne veşnic întru noi, unit cu noi, ne face tot mai vii şi mai tari. Căci despărţindu-te de părinţi, ajungi să trăieşti mai departe, dar din clipa despărţirii de Iisus Hristos, ai ajuns în latura morţii” . Cum lucrează această taină în om unirea cea mai deplină cu Iisus Hristos? Sângele şi trupul lui Iisus Hristos pătrund în întreagă fiinţa noastră imprimându-i acesteia simţirile Mântuitorului, întărindu-le şi luminându-le. Dacă în cazul alimentelor pe care omul le consumă, aceste se transformă în sursă de energie pentru organism, trupul şi sângele lui Iisus Hristos atrag, înalţă şi transformă funcţiile persoanei umane ; nu sângele şi trupul Domnului Iisus Hristos se transformă în elementele necesare vieţii omeneşti, ci transformă ele însele facultăţile omului, înnoindu-le. Omul devine părtaş simţirilor, vieţii Mântuitorului, iar Acesta îşi face ale Lui simţirile şi trăirile credincioşilor cu care Se uneşte. Această comunicare de simţire şi de viaţă este posibilă întrucât se situează pe fondul comuniunii personale, a întâlnirii dintre Iisus Hristos şi om; singură persoana este cea care poate oferi bucuria şi viaţa. Bucuria cea mai mare o simte omul în momentul în care, datorită pătrunderii prin iubire în universul plin de taină al semenului său, devine părtaş trăirilor celuilalt, pe care le receptează ca şi cum ar fi ale sale. În cazul unirii cu Domnul nostru Iisus Hristos prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Lui, această îmbogăţire de viaţă este cu mult mai puternică, întrucât creştinul nu se uneşte cu un semen de-al său aflat în aceeaşi stare ca şi el însuşi, ci cu trupul şi sângele lui Hristos cel înviat: „(...) Euharistia ne face să avem în noi înşine Invierea lui Hristos ca putere care ne conduce spre înviere şi s-o pregustăm într-un anumit fel” . Unindu-se cu noi, Mântuitorul Iisus Hristos ne dă puterea de a lupta împotriva patimilor şi de a creşte în buna făptuire. Aspectul cel mai important este acela că Însuşi Iisus Hristos luptă împreună cu noi, fiind, în acelaşi timp, şi ţinta spre care tindem, adică răsplata întregii noastre strădanii . Pentru viaţa creştină, răsplata nu este o stare de fericire abstractă, impersonală, ci tocmai întâlnirea cu Dumnezeu şi adâncirea în cunoaşterea Lui. Prin Sfânta Euharistie credincioşii devin tot mai mult mădulare ale lui Iisus Hristos şi fii după har ai lui Dumnezeu. În acelaşi timp, unirea cu Iisus Hristos face să crească şi unirea între cei care se împărtăşesc din acelaşi potir, astfel încât adevărata apropiere între oameni nu se poate realiza decât în Iisus Hristos . Datorită neputinţei omeneşti şi necesităţii unei creşteri continui în unirea cu Dumnezeu, este nevoie de împărtăşirea repetată cu trupul şi sângele lui Iisus Hristos de-a lungul vieţii. „Căci e nevoie ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în noi de câte ori dă semne că vrea să se strice, iar mâna cea ajutătoare a doctorului trebuie să fie cât mai la îndemână ca să poată vindeca materia noastră atunci când vrea să se strice, să ne întărească iarăşi conştiinţa atunci când e îndoielnică şi când o ameninţă frica morţii” . Dacă numai prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în om face posibilă înaintarea acestuia pe calea mântuirii, a înnoirii sale, primirea repetată a Dumnezeieştii Euharistii este necesară, deoarece numai aşa strădaniile omului pot fi cu adevărat roditoare.  
  
Cu alte cuvinte, referitor la primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii, în lumea ortodoxă de astăzi se pot observa două atitudini diferite: pe de o parte, în special în spaţiul tradiţional ortodox (Bisericile aşa-zis naţionale), există practica împărtăşirii foarte rare a credincioşilor; pe de altă parte, în lumea ortodoxă occidentală dar şi în Biserica Ortodoxă Greacă, credincioşii se împărtăşesc aproape la fiecare Sfântă Liturghie. În cazul împărtăşirii rare se invocă de cele mai multe ori nevoia unei riguroase pregătiri, astfel încât primirea Sfintei Euharistii să fie făcută cu vrednicie. În felul acesta se ajunge la situaţia ca un credincios să se împărtăşească nu mai mult de patru ori pe an – în cele patru posturi – sau, uneori, o singură dată pe an, în postul Sfintelor Paşti. Urmarea este că există biserici în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie fără a se împărtăşi cineva în afară de preot, situaţie care este anormală ţinând cont de structura şi sensul însuşi al Sfintei Liturghii . Pe lângă faptul că o astfel de perspectivă ţine departe pe om de primirea Sfintelor Taine, ducând în cele din urmă la nepăsare, consecinţele sunt importante: Sfânta Euharistie este privită exclusiv ca o răsplată a eforturilor proprii de îmbunătăţire a vieţii – cineva se împărtăşeşte pentru că merită acest lucru, existând astfel pericolul de a cădea în mândrie (de vreme ce, pentru a te împărtăşi trebuie să devii vrednic ). În realitate, aşa cum spun rugăciunile din cadrul Sfintei Liturghii, cele pregătitoare pentru primirea trupului şi sângelui lui Hristos ca şi cele de mulţumire, împărtăşirea are drept scop întărirea şi creşterea în viaţa duhovnicească, adâncirea în relaţia cu Dumnezeu: puterea de a săvârşi binele o primeşte omul de la Dumnezeu, în cadrul relaţiei cu Acesta . Fiecare credincios care se împărtăşeşte cu trupul şi sângele lui Hristos este întărit de harul lui Dumnezeu potrivit capacităţii lui de a primi: „Această sfântă taină este lumină pentru cei care odată s-au curăţit. Curăţire pentru cei care acum au de gând să se spele de păcate, ungere care îmboldeşte pe cei ce vor să lupte contra duhului rău şi a patimilor” .  
  
Cealaltă atitudine pe care o întâlnim în spaţiul ortodox de astăzi este cea a desei împărtăşiri, fiind îmbrăţişată în special de comunităţile ortodoxe din Occident. După cum se poate constata, aceste comunităţi – în cea mai mare parte provenite din creştini convertiţi la Ortodoxie – sunt mult mai vii decât cele din Bisericile tradiţionale ortodoxe, unde există o oarecare inerţie şi rutină în trăirea credinţei. Aşa se explică şi accentul pe care acele comunităţi îl pun pe împărtăşirea deasă. Aici se ajunge însă la un alt impas: există riscul de a minimaliza importanţa Sfintei Euharistii, care devine ceva foarte uşor de obţinut. De altfel, în astfel de situaţii, pregătirea pentru primirea împărtăşaniei nu include de fiecare dată taina spovedaniei.  
  
Constatând această realitate, ar fi o greşeală se venim cu soluţii general valabile, cu soluţii şablon, care să fie impuse din afară. În cazul acesta ar greşi în egală măsură şi cel care va face apologia desei împărtăşanii, şi cel care va susţine necesitatea unor perioade mai lungi de pregătire pentru primirea Sfintei Euharistii. Aceasta deoarece, înainte de toate, avem de-a face cu taina persoanei: în Sfânta Euharistie persoana umană se întâlneşte cu persoana lui Hristos, cu Dumnezeu, iar această întâlnire nu poate fi un act mecanic. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să vină la El, însă nu forţează pe nimeni; este nevoie de dorinţa omului, de setea lui după întâlnirea cu Dumnezeu. Realitatea pe care o întâlnim astăzi este însă dureroasă: „am ajuns într-o situaţie în care omul nu mai are nici o noţiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, şi nu cunoaşte nici gustul harului” . De aceea, a te împărtăşi sau nu cu trupul şi sângele lui Iisus Hristos nu mai este trăit ca un fapt existenţial. Se rămâne la o formă exterioară a rânduielilor liturgice, fără a se cunoaşte şi trăi adevăratul sens al credinţei. „Ceea ce este şi mai grav este faptul că preoţii înşişi nu mai au conştiinţa necesităţi împărtăşirii credincioşilor. La o Liturghie la care nimeni nu se împărtăşeşte preotul nu se simte jenat sau culpabil de aceasta. El are conştiinţa împăcată de a-şi fi împlinit datoria, de a fi slujit corect Liturghia, care de fapt nu s-a împlinit dacă nimeni nu s-a împărtăşit” .  
  
Părintele Rafail Noica, analizând această realitate, spune că, în mod firesc, omul trebuie să tindă spre o împărtăşire cât mai regulată cu trupul şi sângele lui Hristos , însă aceasta nu se poate face indiferent cum, fără a se conştientiza importanţa actului la care se participă. În cazul indiferenţei şi al nepăsării, „Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puţin împărtăşania, de a introduce un pelerinaj, un post, şi asta ca omul să vină la împărtăşanie cu o conştiinţă ascuţită cât de cât, să simtă pe pielea lui că este ceva important” . Fără această conştiinţă, cel care se împărtăşeşte (fie des, fie rar), se aseamănă cu cel invitat la cină care, în faţa frumuseţii ospăţului nunţii a rămas nepăsător şi nu s-a străduit să îmbrace haina de nuntă (Mt. 22, 2-14). Ceea ce trebuie făcut este conştientizarea , înainte de toate a preoţilor, cu privire la adevăratul sens al Sfintei Liturghii şi la necesitatea unirii cu Dumnezeu prin Sfânta Euharistie pentru a creşte într-o viaţă autentic creştină. Rămâne însă întâlnirea personală a fiecăruia cu duhovnicul său pentru a vedea, în funcţie de nivelul duhovnicesc al fiecăruia, intervalul de timp pentru apropierea de Sfânta Euharistie.  
  
7. Întâlnirea cu Iisus Hristos în fiecare moment al vieţii 
  
Participând la viaţa liturgică, sacramentală a Bisericii, omul se împărtăşeşte de harul dumnezeiesc care îi dă puterea pentru a putea creşte în asemănarea cu Dumnezeu. Şi, după cum aluatul pus în făină dospeşte toată frământătura, în acelaşi fel întreaga viaţă a credinciosului devine tot mai mult părtaşă vieţii dumnezeieşti: „...prin gândirea şi voinţa sa, omul este chemat să prelungească Euharistia în orice moment al vieţii sale. (...) Dacă omul, prin meditaţie şi rugăciune uneşte gândirea sa cu Iisus Hristos şi, prin asceză şi iubire, uneşte cu El voinţa sa, orice acţiune umană urmează şi se transformă, devine transparentă Duhului, iar Iisus Hristos Însuşi lucrează personal prin om, aşa după cum Sfântul Pavel a avut curajul să spună despre sine însuşi. În această situaţie, fapta omului devine o taină, omul se sfinţeşte, iar lumea din jurul lui: mediul înconjurător concret, familia, şcoala, biroul, primeşte prin el un suflu de dragoste, de bucurie, de pace, de blândeţe, de bunătate, de fidelitate, de bunăvoinţă aceste roade ale Duhului sau dimensiuni centrale ale vieţii duhovniceşti, ale Împărăţiei” . Dacă pentru omul obişnuit, trăitor în afara universului credinţei, calităţile personale şi faptele bune sunt privite ca fiind numai un rezultat al strădaniilor sale sau ca datorându-i-se în mod exclusiv, pentru omul credinţei există întotdeauna certitudinea că orice act al său poartă pecetea prezenţei lui Dumnezeu: dragostea, bunătatea, înţelepciunea etc. sunt, înainte de toate, roade ale Duhului Sfânt, daruri ale lui Dumnezeu , iar prin întreaga lui strădanie nu face altceva decât să păstreze şi să îmbogăţească aceste daruri. De aceea, făptuirea se manifestă pe fondul întâlnirii cu Dumnezeu, şi nu printr-o fiinţare autonomă. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre realizarea omului in Sf. Liturghie - partea I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 248, Anul I, 05 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!