Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre realizarea omului in Sf. Liturghie - partea a III a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre realizarea comunitară a spiritualităţii ortodoxe în Sfânta Liturghie şi societate 
  
15. Întâlnirea cu Iisus Hristos în viaţa de familie. Pregătirea pentru căsătorie, un drum către Dumnezeu 
  
Se poate observa că astăzi, tinerii care ajung în faţa altarului pentru a primi Taina Căsătoriei, de cele mai multe ori, se prezintă fără nici o pregătire: nu cunosc nici semnificaţia slujbei care se săvârşeşte şi nu au nici conştiinţa că momentul acela le aduce ceva nou, ceva deosebit. Taina este privită ca un eveniment ca oricare altul, care trebuie trăit deoarece ţine de un obicei vechi şi uneori chiar frumos, faţă de care însă nu se simte nevoia unei pregătiri speciale. Aceasta este, de altfel, atitudinea obişnuită a omului zilelor noastre faţă de orice îl înconjoară, inclusiv faţă de iubire. El nu mai simte nevoia unei minime pregătiri pentru întâlnirea cu cineva, motiv pentru care distanţa dintre a dori ceva şi a obţine ceea ce doreşte, a intra în posesia acelui lucru este foarte mică, manifestându-se o mare grabă în realizarea oricărei dorinţe . Aceeaşi grabă o descoperim şi atunci când este vorba de iubire. În cea mai mare parte, oamenii nu-şi pun problema că ar avea ceva de învăţat în privinţa iubirii; fiecare crede că iubirea este un lucru cunoscut, cu care se naşte, prin urmare, ştie ce este iubirea. Singura problemă este aceea a întâlnirii persoanei potrivite care să-l iubească, pentru ca apoi, la rândul său, să iubească. „Atitudinea aceasta care susţine că nimic nu ar fi mai simplu decât să iubeşti a continuat să fie ideea prevalentă despre iubire, în ciuda copleşitoarei evidenţe a contrariului. Poate că nici nu mai există pe lume vreo activitate, vreo întreprindere umană, care să fie începută cu atât de enorme speranţe şi aşteptări şi care să ducă totuşi, cu atâta regularitate, la eşecuri” . Când doi tineri se îndrăgostesc unul de altul şi cred în iubirea lor – de cele mai multe ori, luând îndrăgostirea drept iubire – îşi unesc destinele, plecând în viaţă împreună. Totuşi, lipsa de pregătire pentru întâlnirea cu celălalt, necontemplarea tainei acestuia, ca şi grijile copleşitoare ale vieţii duc destul de repede la deziluzii şi neîmpliniri.  
  
Dacă privim îndeaproape viaţa Bisericii – în special cea de la începuturile acesteia – observăm accentul mare pus pe pregătirea credincioşilor, pe instruirea lor, pe trezirea dorinţei de a se întâlni cu Dumnezeu, de a intra în relaţie cu El, de a se împărtăşi de harul Lui pentru a putea duce o viaţă nouă în Iisus Hristos. De exemplu, cei care primeau Botezul – taina morţii şi învierii împreună cu Iisus Hristos – nu o făceau în ignoranţă şi nepăsare. În perioada în care erau catehumeni (de la un an la trei ani), erau instruiţi şi, mai mult decât atât, începeau deja să lucreze fapte bune pentru a se apropia tot mai mult şi pentru a înţelege cât mai bine viaţa cea nouă pe care aveau a o primi odată cu Botezul. Desigur, viaţa cea nouă nu o câştigau prin întreagă această pregătire, ea fiind un dar absolut gratuit al lui Dumnezeu; totuşi, pregătirea avea menirea de a trezi tot mai mult dorinţa pentru acea viaţă şi pentru a-i face cât mai vrednici de primirea ei . Aceasta o arată şi „Didahia sau Învăţătura celor 12 apostoli”, care spune: „înainte de botez să postească cel ce botează şi cel botezat şi alţii câţiva, dacă pot. Porunceşte însă ca cel ce are să se boteze să postească o zi sau două înainte” . Ceea ce apare interesant în acest text este faptul că nu numai cel ce urma a primi Botezul era îndemnat să se pregătească, ci şi săvârşitorul şi alţii care doreau, deci taina nu putea fi primită oricum . 
  
În teologia românească recentă, au scris despre pregătirea pentru căsătorie Părintele Profesor Constantin Mihoc şi Părintele Profesor Ilie Moldovan . Părintele Vasile Mihoc, plecând de la Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur despre creşterea copiilor , se limitează la descrierea contribuţiei părinţilor pentru educaţia tinerilor în vederea căsătoriei. Este un aspect deosebit de important, întrucât de modul în care sunt crescuţi copiii depinde foarte mult întreaga lor evoluţie ulterioară (avem în vedere, în special, pe cea spirituală, duhovnicească): nu atât sfaturile, învăţăturile, îndemnurile părinţilor au înrâurire asupra personalităţii copiilor, cât mai ales exemplul vieţii, întreaga atmosferă pe care aceştia o creează în jurul lor şi care, de cele mai multe ori, nici nu se exprimă în cuvinte. Totuşi, deşi importantă, educaţia realizată de părinţi nu este nici singura, nici de neînlocuit: în cele din urmă, adevărata formare a unui om se realizează de către fiecare în lupta sa cu sine însuşi. De aceea, în rândurile care urmează nu ne vom opri asupra contribuţiei pe care părinţii o aduc la pregătirea tinerilor pentru căsătorie. 
  
Părintele Profesor Ilie Moldovan subliniază că „pregătirea pentru Taina Căsătoriei constituie un capitol special de formare spirituală creştină” , care urmăreşte desăvârşirea firii umane în Iisus Hristos . Modul concret de realizare a acestei pregătiri este văzut în păstrarea castităţii şi în realizarea unei bune educaţii: o viaţă activă, informare şi formare intelectuală, disciplinarea imaginaţiei, lupta împotriva mimetismului vârstei etc. Întrucât de multe ori, cel obişnuit cu un mod de viaţă autonom ar putea vedea întreg acest proces de pregătire ca ţinând exclusiv de om, în lucrarea de faţă nu ne vom opri asupra necesităţii dobândirii de cunoştinţe legate de viaţa de familie sau asupra educaţiei – atât din partea părinţilor, cât şi din partea tinerilor înşişi – elemente necesare, dar insuficiente pentru construirea unei relaţii autentice între cei doi soţi, atunci când se rămâne numai la acestea sau când sunt privite în ele însele . Ceea ce ne interesează este modul în care omul se pregăteşte duhovniceşte în vederea întâlnirii cu celălalt şi pentru căsătorie. Este acea pregătire neglijată de majoritatea celor care cercetează viaţa de familie, tocmai pentru că Îl exclud pe Dumnezeu din acest cadru. 
  
Pregătirea pleacă întotdeauna de la persoana proprie, care caută rezolvarea problemelor sale, nu în factorii exteriori, ci în sine însăşi . Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că omul porneşte în căutarea lui Dumnezeu pe calea curăţirii de patimi: o viaţă de asceză şi de participare la tainele Bisericii. Asupra acestui proces de curăţire am stăruit în capitolul al treilea şi în prima parte a prezentului capitol. Reţinem însă că viaţa de asceză, înţeleasă ca o golire continuă de sine, de orgoliul şi egoismul propriu, lăsându-se în acelaşi timp cuprins şi pătruns permanent de viaţa lui Hristos, este cea care îl apropie tot mai mult pe om de Dumnezeu, este un continuu dialog cu Acesta, pe fondul căruia omul se întăreşte şi creşte în viaţa duhovnicească . Asceza este întoarcerea continuă către Dumnezeu, este „efortul – nu unul voluntarist, ci un fel de lăsare în voia harului, de atenţie fără tensiune – de a smulge măştile impregnate pe faţa noastră, personajele nevrotice care ne uzurpă vocaţia personală, într-un cuvânt, efortul de a ne lepăda pieile moarte şi a lăsa să urce în noi, în credinţă şi smerenie, viaţa lui Hristos-înviat, adică suflarea Duhului” . Pe fondul acestui proces permanent de înnoire, gândurile omului, vorbele lui şi faptele lui poartă pecetea prezenţei lui Dumnezeu. Întreaga lui viaţă se împleteşte cu viaţa dumnezeiască, prin urmare, nici un act de-al său şi nici un eveniment trăit nu mai sunt autonome, ci totul tinde să devină o împreună-lucrare cu Dumnezeu. În felul acesta, cel aflat pe calea ascezei va căuta de fiecare dată împlinirea voii lui Dumnezeu, şi nu a voii sale, care de multe ori când este lipsită de ajutorul lui Dumnezeu alege greşit. Mai mult, câtă vreme omul este stăpânit de patimi, privirea semenilor va fi una pătimaşă, ceea ce va face ca şi alegerea pe care o va face în vederea căsătoriei să poarte amprenta vieţuirii sale . 
  
Un rol deosebit de important în întreg acest proces îl are rugăciunea prin care este cerută călăuzirea lui Dumnezeu şi descoperirea celui sau celei care urmează să-i devină soţ sau soţie . Sfânta Scriptură şi vieţile sfinţilor dau mărturie în acest sens. De exemplu, atunci când Eliazar, sluga patriarhului Avraam, este trimis de acesta pentru a-i aduce soţie fiului său, Isaac, în urma rugăciunii, Dumnezeu i-o descoperă pe Rebeca. Tot ca urmare a rugăciunii, Sara, fiica lui Raguel, se va căsători cu Tobie .  
  
Cel care doreşte să se căsătorească trăieşte o perioadă de aşteptare şi căutare, care va fi un prilej de apropiere mai mare de Dumnezeu, mai ales atunci când anii trec, iar dorinţa acestuia de a întemeia o familie nu se împlineşte. Legat de acest aspect, un duhovnic al zilelor noastre îndemna pe fiii săi şi fiicele sale duhovniceşti, care odată cu înaintarea în vârstă constatau că nu întâlnesc persoana cu care să se căsătorească, să privească această perioadă ca pe o şansă dăruită de Dumnezeu pentru a se cerceta mai bine pe sine pentru a vedea ce anume le lipseşte şi pentru a se curăţi de patimi. Cu alte cuvinte, înainte ca Dumnezeu să-i dăruiască pe cel sau cea alături de care să întemeieze o familie, îi acordă posibilitatea de a se pregăti cât mai bine pentru primirea acestui dar.  
  
Prin întreagă această perioadă de pregătire – care înseamnă, în fond, o înaintare spre unirea cu Dumnezeu – omul învaţă să descopere taina persoanei umane, să-l vadă pe celălalt aşa cum Dumnezeu îl vede, adică nepătimaş, nu ca pe un obiect de la care se aşteaptă numai satisfacerea propriilor dorinţe. Această privire şi percepere a tainei celuilalt este totodată foarte strâns legată de Dumnezeu, este o deschidere către Dumnezeu de unde şi primeşte puterea de a se manifesta ca atare: întreaga realitate (deci şi omul, semenul său) nu mai este opacă, limitată, finită, ci prin ea se vede Dumnezeu sau Dumnezeu este Cel care o luminează astfel încât are şansa de a primi totdeauna un suflu de prospeţime, de nou, de irepetabil .  
  
Desigur, fiecare om îşi are drumul vieţii lui: Dumnezeu poartă cu fiecare un dialog absolut unic. Toate momentele de încercare, de cumpănă, de aşteptare – care pentru cineva ar putea părea numai înfrângeri şi neîmpliniri – sunt tot atâtea prilejuri prin care omul se poate apropia tot mai mult de Dumnezeu. Întreg acest proces de curăţire de patimi şi de înaintare către Dumnezeu, va face ca atunci când va fi întâlnit pe viitorul soţ să existe încredinţarea că acesta este un dar al lui Dumnezeu. În felul acesta, întâlnirea soţului sau soţiei nu va mai fi pusă pe seama întâmplării sau a calităţilor personale, ci va fi privită ca o lucrare a lui Dumnezeu; de asemenea, având conştiinţa că cel care va fi soţ este un dar al lui Dumnezeu, atitudinea faţă de el va fi cu totul diferită comparativ cu situaţiile în care întâlnirea este pusă pe seama întâmplării sau a înţelepciunii proprii: acest dar va fi preţuit întrucât a fost dorit şi aşteptat, va fi privit cu ochii recunoştinţei şi ai bucuriei, întrucât Dumnezeu i-a dăruit acestuia o persoană faţă de care să poarte de grijă şi alături de care să lucreze la mântuire. 
  
16. Taina Căsătoriei – Taina unităţii în Iisus Hristos 
  
S-ar putea ridica întrebarea: de ce o taină pentru însoţirea bărbatului cu femeia? Ce poate aduce în plus această taină de vreme ce există iubirea dintre cei doi? Cu toate că majoritatea celor care ajung la căsătorie au convingerea că iubirea lor este totală şi nepieritoare, realitatea dovedeşte însă că, limitată la puterile omeneşti, iubirea dintre soţi are prea puţine şanse de a rezista şi de a ajunge la împlinire. „Nimic nu rezistă melancolicelor gheare ale timpului, care schimbă trăsăturile iubitei şi pune la grea încercare prospeţimea primei dimineţi şi a inspiraţiei iniţiale. Lupta redutabilă împotriva duratei şi repetiţia mortificatoare sunt încercările la care fiinţa umană îşi dovedeşte cel mai mult vulnerabilitatea. Prozaicul vieţii o fac să coboare în infernul plictiselii” . Rutina de zi cu zi, neputinţele celuilalt şi orgoliul propriu macină treptat temelia căsniciei şi duc la secătuirea iubirii. Chiar şi atunci când cei doi se încred în armonia lor – intelectuală sau fizică – pot constata că după un timp relaţia dintre ei „va îmbătrâni, se va scleroza şi va muri odată cu módele şi cu frământările lumeşti” . Această neputinţă omenească este dovada că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic din ceea ce făptuieşte omul nu are şansa de a dăinui. Relaţia definitorie, esenţială a omului este cea pe care o are cu Dumnezeu: dacă aceasta există, atunci întreaga lui viaţă capătă noi valenţe. Prin urmare, pentru a realiza în mod deplin unitatea dintre soţi, pentru a păstra iubirea şi pentru a creşte în iubire unul faţă de altul, cei doi au nevoie de prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor. Aici intervine rolul Tainei Cununiei, prin care mirii primesc harul lui Dumnezeu pentru a putea merge împreună pe calea mântuirii. Prin întreagă rânduiala slujbei Cununiei mirii sunt ancoraţi în atmosfera vieţii Bisericii. Am putea remarca trei direcţii ale Tainei: prima priveşte spre trecut, a doua are în vedere momentul prezent, iar a treia se îndreaptă spre viitor.  
  
Sfânta Taină a Nunţii cuprinde numeroase momente în care atenţia ne este îndreptată spre trecut: este rememorată istoria cuplurilor de sfinţi, de la începutul lumii până la venirea lui Hristos, Cel care a refăcut şi sfinţit unirea dintre bărbat şi femeie. Aici aflăm motivul pentru care Dumnezeu a creat polaritatea bărbat – femeie, şi nu în mod simplu o umanitate de un singur gen: este amintită crearea lui Adam şi crearea Evei din coasta lui Adam, ca răspuns le nevoia de comuniune a acestuia . Aceeaşi nevoie ontologică de comuniune face ca şi astăzi un bărbat şi o femeie să caute unitatea dintre ei, întemeind o familie. De aceea, aşa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, căsătoria nu este un simplu remediu împotriva poftelor şi nici nu are ca principal scop naşterea de prunci , ci este „un mijloc care face ca legătura dintre bărbat şi femeie să fie cu adevărat o legătură completă, o legătură a unei comuniuni totale între persoane, în care se realizează fiecare complet ca persoană, sau ca om adevărat, ajutându-l şi pe celălalt în acest scop, aşa cum a voit-o Dumnezeu când a creat pe om ca bărbat şi femeie, spre o completare reciprocă” . 
  
Slujba cununiei aminteşte apoi de modul în care Dumnezeu a fost prezent în viaţa cuplurilor de sfinţi ai Vechiului Testament, vrând să arate prin aceasta mirilor că, aşa cum pentru aceia a fost un izvor de binecuvântare, în acelaşi fel poate fi şi pentru cei de faţă . Aproape toţi cei menţionaţi au întâmpinat în viaţa lor greutăţi (Sarra, Rebeca, Rahela, Elisabeta nu puteau avea copii; Iosif, vândut de fraţii lui, a fost pus în temniţă nevinovat fiind, etc.), însă trăind în rugăciune şi ascultare de Dumnezeu au fost izbăviţi de El din toate încercările prin care au trecut. În felul acesta, toţi aceşti înaintaşi pot fi consideraţi atât ca model de urmat, cât şi ca mijlocitori către Dumnezeu. 
  
Cea de-a doua direcţie a Tainei are în vedere momentul prezent: mirii primesc harul lui Dumnezeu care îi uneşte şi le transfigurează iubirea. Faptul că Cel care îi uneşte este Dumnezeu dovedeşte că temelia unităţii mirilor nu este în lumea aceasta (fie că ar fi vorba de afinităţi intelectuale, de armonia dintre ei), nu se află în ei înşişi, ci în Dumnezeu, altfel spus, temelia unităţii lor transcende lumea aceasta. Uniţi în Hristos, cei doi pot ajunge la o unire pe care nu ar fi putut să o atingă prin ei înşişi: „nici bărbatul şi nici femeia nu au, în sine, în firea lor, capacitatea de a fi unime: deci nu-şi pot oferi unul altuia ceva ce nu au. Dumnezeu este Acela Care-i uneşte prin Taina Cununiei. (...) Dumnezeu e chiar iubirea pe care bărbatul şi femeia şi-o vor oferi de acum unul altuia şi prin care, de aci înainte, vor comunica între ei” . 
  
Cea de-a treia direcţie a Tainei se îndreaptă spre viitor. Ea este o promisiune, o arvună, un talant pe care cei doi trebuie să-l lucreze şi să-l înmulţească de-a lungul întregii lor vieţi. Rugăciunile şi binecuvântările sunt o prezentare în rezumat a vieţii lor de după momentul cununiei, fiind imaginea înălţimii la care vor putea ajunge dacă vor stărui în harul primit de la Dumnezeu cu acest prilej . Fiind vorba de o întâlnire personală între Dumnezeu şi om, şi în cazul Tainei Cununiei Dumnezeu nu forţează libertatea omului: El oferă totul, aşteptând din partea omului ca răspunsul să fie, de asemenea, total. La această realitate ne trimite şi actul încoronării mirilor: ei primesc cununile, ca semn al biruinţei de până acum în lupta cu patimile şi ca dovadă a demnităţii lor împărăteşti, însă nu le vor primi deplin decât la sfârşitul vieţii, ca răsplată pentru biruinţele pe care le vor câştiga până atunci.  
  
17. Prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul familiei 
  
Aşa cum am văzut, căsătoria este o cale spre mântuire pe care un bărbat şi o femeie aleg să o parcurgă împreună. „Dacă scopul vieţii noastre este dobândirea vieţii dumnezeieşti, înseamnă că fiecare moment al ei capătă o importanţă deosebită şi fiecare aspect al ei trebuie tratat cu înţelepciune. Înţelepciunea omenească nu este însă suficientă pentru vieţuirea în poruncile lui Hristos, căci fără Hristos nu putem împlini nimic dumnezeiesc” . Orice moment al vieţii, orice eveniment – fie că este unul de bucurie, fie că este unul de încercare şi durere – reprezintă tot atâtea ocazii de întâlnire şi dialog cu Dumnezeu. Dialogul lui Dumnezeu cu omul este permanent şi se exprimă prin trăirile de zi cu zi . De aceea putem spune că viaţa de familie însăşi este o cale de asceză, însă o asceză în doi: fiecare lucrează la mântuirea sa împreună cu celălalt şi prin celălalt, avându-L întotdeauna pe Dumnezeu ca Cel care îi uneşte şi îi întăreşte. Alcătuind un singur trup, cei doi soţi trăiesc, nu în mod izolat, autonom unul faţă de altul, ci fiecare îşi are centrul său de greutate în celălalt . Aceasta o arată Sfântul Apostol Pavel atunci când spune că „femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (1 Cor. 7, 4).  
  
Dacă fiecare din cei doi soţi se află într-o relaţie vie cu Dumnezeu, fiind preocupat de curăţirea de propriile patimi şi asemănarea cu El, acest mod de a fi se răsfrânge şi în relaţiile sale cu partenerul de viaţă. Toate gesturile şi actele sale vor purta pecetea prezenţei lui Dumnezeu şi nu vor mai fi închise în ele însele, mărginite şi egoiste, ci vor tinde continuu spre o tot mai mare deschidere izvorâtă din relaţia cu Dumnezeu. Astfel, cele mai banale activităţi ale vieţii de familie vor putea fi trăite ca prilejuri de dăruire către celălalt şi, în acelaşi timp, ca trepte de înaintare pe calea mântuirii. Michel-Philippe Laroche reţine mărturia unei femei credincioase care, la scaunul spovedaniei afirma: „eu Îl aflu pe Hristos ori de câte ori spăl vasele” . Pentru această femeie, o activitate cât se poate de comună şi, de multe ori privită ca o povară, datorită faptului că era săvârşită ca pentru Dumnezeu şi ca un act de dăruire pentru soţul său, a devenit un prilej de a simţi prezenţa lui Iisus Hristos. Dacă omul cere de la Dumnezeu, prin rugăciune, luminarea şi ajutorul chiar şi pentru cele mai neînsemnate lucrări ale sale care privesc viaţa de zi cu zi din familie, întreaga realitate se luminează: „Mai întâi totul îi apare ca fiind rugăciune: Eu Îl aflu pe Hristos ori de câte ori spăl vasele – devine o realitate spirituală, pentru că toate actele vieţii apar transfigurate. Şi sunt cu adevărat transfigurate, de vreme ce sunt conştient luminate cu lumina dumnezeiască. Încercările nu mai sunt socotite ca întâmplătoare, ci ca necesare şi fireşti evoluţiei spirituale. Casa aranjată nu mai e goală, ci plină de Duh Sfânt” . Trăind astfel momentele vieţii cotidiene ca pe o dăruire către celălalt , dăruire luminată şi întărită de relaţia cu Dumnezeu, obişnuitele tensiuni generate de lăsarea anumitor activităţi şi responsabilităţi pe seama celuilalt vor putea fi depăşite; dăruirea, manifestată prin acte concrete şi mărunte – în ultimă instanţă, va genera din partea celuilalt dăruire. Pentru cei care sunt treji în viaţă – şi căutarea continuă a lui Dumnezeu are darul acesta de a ţine omul într-o stare de trezvie – dragostea şi grija unuia dintre soţi faţă de celălalt, exprimată aşa cum spuneam chiar şi prin cele activităţile ce par a fi cele mai neînsemnate, va fi un îndemn pentru acela la o dragoste şi mai mare: dragostea cheamă la o dragoste mai mare. Însă, pentru ca această dragoste să fie vie, este nevoie ca fiecare din cei doi soţi să se „adape” din Dragostea însăşi, Care este Dumnezeu. În afara Acestuia, totul este sortit stricăciunii, sclerozei şi morţii. Desigur, a călători în doi pe cărarea acestei vieţi înseamnă a ţine cont de faptul că aceasta este presărată cu multe încercări şi greutăţi. Înainte de toate, întâlnirea însăşi cu celălalt este o continuă provocare la depăşirea egoismului propriu, întrucât acesta (soţul sau soţia) îşi are neputinţele sale . Dar tocmai aici stă frumuseţea vieţii, ca ajutat de Dumnezeu să ajungă să-l vadă pe celălalt aşa cum îl vede Dumnezeu: în mod dinamic, cu speranţa înnoirii, şi nu într-un mod static, blocat la o anumită faptă greşită a aceluia pe care i-o reproşează continuu. „Dacă e o privire înţelegătoare, iubitoare, plină de încredere şi de speranţă, câte posibilităţi nu-i deschide celuilalt de a se ridica, de a se schimba, de a-şi continua înaintarea... Harul lui Dumnezeu trece întotdeauna prin ochii celuilalt” . 
  
Prin urmare, participând la viaţa liturgică a Bisericii, împărtăşindu-se de harul Sfintelor Taine, şi trăind în rugăciune, cei doi soţi vor aduce în familia lor o atmosferă de sfinţenie, care se va transmite şi copiilor, mult mai mult decât cuvintele: „dacă ne rugăm şi învăţăm treptat să trăim în duhul rugăciunii, vom crea o atmosferă în care copiii vor căpăta gustul rugăciunii şi al prezenţei lui Dumnezeu. Dacă trăim în acest duh, chiar şi fără a spune un cuvânt, înainte să înceapă să vorbească, copiii vor căpăta în chip firesc gustul rugăciunii şi dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu” .  
  
18. Munca – un mijloc de creştere în viaţa duhovnicească 
  
Termenul „muncă” are mai multe sensuri. Astfel, potrivit definiţiei, prin muncă se înţelege „acea activitate conştientă (specifică omului) îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa schimbul de materii dintre el şi natură pentru satisfacerea trebuinţelor sale”; în acelaşi timp, munca înseamnă „efort de a realiza ceva, strădanie, ocupaţie, îndeletnicire; durere, suferinţă, chin” . Am putea distinge două direcţii principale: prima, în care munca înseamnă trudă, suferinţă, osteneală, şi a doua, în care este înţeleasă ca operă, producţie, împlinire de sine . Aşadar, pe de o parte, avem un sens pozitiv, iar pe de altă parte, un sens negativ (cu precizarea că acesta din urmă este, de cele mai multe ori, precumpănitor). Această ambivalenţă a muncii omului – în acelaşi timp, trudă şi împlinire – ţine de condiţia actuală a omului, posterioară căderii în păcat.  
  
Oprindu-ne asupra Facerii, observăm că în rai omul avea o activitate anume. Creat după chipul lui Dumnezeu, a fost aşezat de Acesta ca un împărat şi domn al întregii lumi create, care i-a fost încredinţată: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Gen. 2, 15) . Grija lui Adam faţă de lume presupunea înainte de toate responsabilitate faţă de aceasta: el trebuia să descopere raţionalitatea creaţiei şi să o îndrepte spre Dumnezeu, proces în cadrul căruia realiza unificarea întregii lumi create. Era, de altfel, un răspuns la darul lui Dumnezeu: lumea ca dar pentru om era oferită din nou de acesta lui Dumnezeu, îmbogăţită de lucrarea sa asupra acesteia . Activitatea pe care o avea de desfăşurat omul în rai – munca sa – era uşoară, deoarece era săvârşită în atmosfera creată de prezenţa lui Dumnezeu. 
  
Păcatul, înţeles ca ruptură a omului de Dumnezeu – izvorul vieţii, a atras o schimbare a relaţiilor dintre om şi lume, în sensul că lumea nu i s-a mai supus în totalitate. „Din momentul în care relaţia materiei cu trupul omului şi prin el spre suflet şi spre Dumnezeu s-a răsturnat, materia s-a închis în sinea ei, mişcarea ei a devenit oarbă şi ratată” . Această stare a influenţat şi activitatea omului. Astfel, munca devine acum un element a ceea ce Părinţii Bisericii au numit „hainele de piele” – cea de-a doua bază existenţială a omului de după creaţie – având un caracter ambivalent: pe de o parte, o stare de chin, ca urmare a căderii în păcat, iar pe de altă parte, o şansă dată de Dumnezeu pentru ca omul să-şi poată împlini sensul existenţei sale. Primul aspect se referă la munca chinuitoare, ca trudă şi efort: „pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta...” (Gen. 3, 17–19). Cel de-al doilea aspect (pozitiv) se referă la posibilitatea pe care Dumnezeu o dă omului, astfel încât, folosindu-se bine de munca sa să poată supravieţui în noile condiţii şi, mai mult decât atât, să ajungă din nou la Dumnezeu . Această ambivalenţă care ţine de condiţia căzută a omului explică de ce, atunci când vorbim de muncă descoperim în acelaşi timp o latură în care se vede numai truda, efortul, oboseala (şi aceasta prevalează cu cât omul este mai îndepărtat de Dumnezeu), şi o latură care oferă bucurie şi împlinire a persoanei umane. Scopul imediat al muncii omului este, aşadar, câştigarea celor necesare traiului (mâncare, îmbrăcăminte, locuinţă, etc.), pentru a putea supravieţui în această lume. În planul al doilea transpare şi un alt scop, şi anume acela de dezvoltare (îmbogăţire) a capacităţilor latente ale persoanei umane. Cu privire la locul pe care munca îl ocupă în viaţa omului, se pot distinge două atitudini. Prima ţine în special de trecut, atunci când munca se împletea atât de intim cu viaţa omului încât nu se putea face o separaţie între acestea: de dimineaţa până seara şi din primăvară până în iarnă viaţa omului era, de fapt, munca sa: omul se identifica cu munca sa, cu meşteşugul său, cu pământul pe care îl lucra. De aceea am putea spune că acest mod de viaţă presupunea o foarte strânsă legătură a omului cu natura înconjurătoare. 
  
Cea de-a doua atitudine o întâlnim în special în zilele noastre. Începând cu epoca industrializării, apare munca salarizată care se desfăşoară după un anumit program (în general, acesta fiind de opt ore pe zi). Această schimbare a dus la o separare, o delimitare între viaţa omului din afara ocupaţiei sale obişnuite şi munca sa pentru care e plătit; cu alte cuvinte, viaţa omului se împarte în două: muncă şi restul timpului . După un număr de ani, munca salarizată încetează şi persoana respectivă se pensionează, eliminând din viaţa sa o activitate care ocupase un loc important până atunci şi rămânând numai cu celălalt timp al său, cel privat. Dacă însă acest timp nu a fost umplut de conţinut de-a lungul întregii vieţi, perioada de după pensionare va fi trăită cu sentimentul inutilităţii, al frustrării şi al tristeţii. 
  
Această disociere, separare între viaţa particulară şi muncă este adâncită de modul în care lumea contemporană înţelege activitatea (profesia): în societatea actuală, omul devine o rotiţă într-un sistem. I se cere să funcţioneze bine, fără a crea probleme, pentru a contribui în felul acesta la binele întreprinderii unde lucrează. În special în ţările apusene dezvoltate se observă cum munca devine mai importantă decât omul însuşi, care i se subordonează. Sub argumentul lucrului săvârşit bine (fapt apreciat şi în spaţiul răsăritean, unde nu există o preocupare pentru munca bine făcută), se ajunge totuşi la un cult al muncii: viaţa omului se desfăşoară în funcţie de munca sa căreia trebuie să i se dedice tot mai mult , uneori în detrimentul timpului petrecut în familie.  
  
Legat de tema noastră, s-ar putea spune că munca omului din zilele noastre nu ar avea nici o legătură cu viaţa duhovnicească sau cu Dumnezeu. Care ar putea fi rolul lui Dumnezeu într-o activitate ca măturarea străzilor, fabricarea unei maşini sau tratarea danturii unui pacient? Aceste obiecţii se ridică datorită faptului că omul contemporan trăieşte o ruptură între ceea ce el numeşte viaţa sa religioasă şi ocupaţia sau munca sa. Astfel, după cum îl descrie Michel-Philippe Laroche, el „este Doctorul Jekyll care merge duminica la liturghie, care are o activitate religioasă şi chiar caritabilă, şi care se roagă uneori seara cu soţul sau cu soţia, cu copiii etc; şi este Domnul Hyde care câştigă în mod laborios viaţa sa aplicând regulile dure, cinice şi adesea nedrepte ale societăţii. Ar fi o ruşine ca aceste două persoane să coabiteze şi să se întâlnească sau să se confunde. Astfel, mulţi bărbaţi şi multe femei trăiesc în mod inconştient un soi de dedublare a personalităţii: creştini în familie, seara, şi atei în munca lor...” Înţelegând munca într-un mod autonom, ca un loc unde Dumnezeu este absent, rezultatul la care se ajunge este perceperea acesteia mai mult negativ, drept o povară de care numai momentele de odihnă ale sfârşitului de săptămână îl mai pot salva pe om. 
  
Cel care se află însă într-o căutare vie a lui Dumnezeu ştie că Acesta este prezent în toate activităţile sale, iar munca poate constitui un spaţiu, un cadru în care îşi poate lucra mântuirea tot aşa cum un monah se osteneşte în pustie sau în mănăstire. Dacă Dumnezeu este absent, aceasta se datorează numai voinţei omului care Îl exclude din activitatea şi trăirile sale. De aceea, creştinul conştient de credinţa sa va avea o altă atitudine decât cea obişnuită faţă de munca pe care o desfăşoară în sânul societăţii. Orice act al său derulat la locul de muncă va fi o dovadă a împreună-lucrării cu Dumnezeu, fapt care îl va deosebi de colegii săi pentru care Dumnezeu nu există în viaţa lor. De exemplu, un medic credincios va trata cu totul altfel pacienţii în comparaţie cu un medic ateu sau homosexual (chiar dacă fiecare din ei ar fi la fel de bine pregătiţi profesional), tocmai pentru că adâncul fiinţei umane se reflectă până în cele mai mici amănunte în realitatea înconjurătoare .  
  
Înainte de toate, pentru un creştin preocupat în mod autentic de curăţirea de patimi şi înaintarea spre Dumnezeu, munca reprezintă un cadru de dialog între Dumnezeu şi el: reuşitele sau nereuşitele sale sunt tot atâtea prilejuri de apropiere de Dumnezeu. Acolo unde un necredincios nu vede decât întâmplarea ori reaua intenţie a superiorilor sau colegilor săi, un credincios va descoperi o cale prin care Dumnezeu îi vorbeşte: „...Domnul se va sluji adesea de împrejurările cotidiene ale locului de muncă, precum şi de dificultăţile inerente acestuia, pentru a confrunta omul cu propriile sale rezistenţe interioare. Omul duhovnicesc va recunoaşte că în spatele obstacolelor pe care le întâlneşte în realizarea scopului său material (însă un scop care rămâne supus voii divine şi care este sub privirea lui Dumnezeu) este, în realitate, confruntat cu propriile sale obstacole interioare” . În felul acesta, blocajele de orice natură pe care le întâlneşte la locul de muncă (inclusiv cele în care este nedreptăţit ) vor contribui la descoperirea şi vindecarea anumitor patimi sau neputinţe sufleteşti ale sale.  
  
Un rol important în această abordare a muncii îl are rugăciunea către Dumnezeu, care trebuie să preceadă şi să însoţească fiecare moment din viaţa omului, deci şi cel în care lucrează. Redăm în continuare modul în care Michel-Philippe Laroche vede împletirea muncii cu rugăciunea: „Sculându-se dimineaţa, va face o scurtă rugăciune pentru ca Domnul să-i binecuvinteze întreaga zi. În tren, metrou, autobuz, maşină, pe trotuar, pe stradă va rosti continuu (...): Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, amintindu-şi că această rugăciune era pronunţată de toţi cei care cereau de la Hristos un ajutor şi vindecarea de neputinţele lor. Ajuns la locul de muncă, va cere în lăuntrul său Domnului să binecuvinteze locul şi persoanele care lucrează acolo, astfel încât sarcinile pe care le urmăresc cu toţii să se împlinească. Intrând în biroul său, va cere ca Domnul să binecuvinteze pe fiecare persoană cu care lucrează în mod direct. Şi de fiecare dată când o nouă lucrare îi este încredinţată sau o problemă se iveşte, trebuie să îi ceară Domnului ajutorul pentru a le rezolva. (...) De fiecare dată când e pus într-o situaţie relaţională cu un altul, să-şi amintească întotdeauna că Iisus Hristos este legătura absolută cu celălalt. El este comunicarea absolută în Duhul Sfânt cu celălalt şi unitatea reală între toţi oamenii” . Trăind fiecare moment al vieţii în dialog cu Dumnezeu, în legătură şi comuniune cu El, munca însăşi se va schimba; nu va mai fi resimţită ca o povară, ca o activitate făcută fără plăcere, ci va deveni un prilej de bucurie şi împlinire. Mai mult decât atât, îmbrăţişând munca pe fondul relaţiei personale cu Dumnezeu vom constata că şi ocupaţiile considerate, de obicei, a fi lipsite de importanţă şi chiar degradante – cum ar fi, de pildă, măturarea străzilor, strângerea gunoaielor, etc. – capătă valoare: fiind îndeplinite de cineva care are o credinţă vie în Dumnezeu, vor fi îndeplinite nu ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu , astfel încât acele ocupaţii vor deveni o descoperire şi o manifestare a lui Dumnezeu în lume: „suntem trimişi pentru a fi aproape de oameni, aş zice alături de universul întreg, de pământul întreg, chiar pentru nevoile cele mai umile. Dumnezeu are nevoie să trimită pentru El pe cineva pentru a mătura străzile, de exemplu, şi ca aceasta să se facă pentru El şi ca să fie revelarea uneia din însuşirile lui Dumnezeu. Desigur, descoperirea lui Dumnezeu ca măturător de stradă, descoperirea lui Dumnezeu ca şofer de taxi. Tot atâtea revelaţii divine prin care Dumnezeu are nevoie de oameni şi pentru care El zice: Pe cine voi trimite? Să ne dea Dumnezeu har să-i putem răspunde: Sunt nevrednic, nu îndrăznesc să vin înaintea Ta, dar dacă este voinţa Ta, trimite-mă, trimite-mă...”  
  
Concluzii 
  
A gândi, a umbla, a visa, a vorbi, a iubi... a făptui. Acolo unde există viaţă, există mişcare, există dinamism. Singură lumea anorganică, neînsufleţită este imobilă, fiind mişcată numai de altcineva: firele de nisip sunt purtate de vânt, pietrele de apă. Însă, o floare, de exemplu, caută lumina: floarea soarelui se îndreaptă întotdeauna către soare, urmând călătoria zilnică a acestuia pentru a se împărtăşi de căldura şi de lumina lui. Şi cu cât ne adâncim mai mult în complexitatea creaţiei, cu cât urcăm mai sus în ierarhia fiinţelor, descoperim un dinamism tot mai bogat. La om, mişcarea cumulează pe aceea a întregii creaţii, depăşind-o însă prin faptul că este o mişcare conştientă, dorită, liberă.  
  
Pentru filozofia antică necreştină mişcarea era o însuşire a fiinţelor nedesăvârşite, ţinea de cădere, de imperfecţiune. Fiinţa absolută era gândită ca ceva imobil, nemişcat, care, graţie desăvârşirii sale, atrăgea la sine fiinţele din lumea schimbării şi a devenirii. Dar ce înseamnă o perfecţiune imobilă, nemişcată? Este, în cele din urmă, o perfecţiune rece, distantă, moartă. Aşadar tot ceea ce a imaginat mintea omului antic drept cea mai înaltă formă de existenţă este, în ultimă instanţă, lipsit de viaţă. Or, omul însetează după viaţă şi iubire; conştient sau nu, el caută viaţa, vrea să trăiască veşnic şi, mai mult decât atât, are nevoie ca această viaţă să o împartă cu altcineva care să-l iubească şi pe care să-l iubească. 
  
Persoana este noutatea absolută pe care o pune în lumină credinţa creştină. Şi aceasta deoarece Dumnezeul creştin nu este dumnezeul filozofilor, un dumnezeu fără conştiinţă de sine şi lipsit de dăruire, ci un Dumnezeu viu, un Dumnezeu Care afirmă despre Sine „Eu sunt Ce ce sunt” (Ieş. 2, 14). Persoana e dincolo de orice lege, întrucât gândeşte şi se gândeşte pe sine. În felul acesta, persoana este cea mai înaltă formă de existenţă: „Existenţa fără conştiinţa care ştie de ea, nu e o existenţă împlinită. Şi nici nu se poate explica în calitatea ei de existenţă. De aceea, conştiinţa de sine a existenţei este completarea necesară a existenţei sau treapta superioară a ei. Iar existenţa conştientă de sine este persoana. Toată existenţa e dată pentru persoană. Persoana dă rost existenţei. Persoana face din existenţă un motiv de bucurie. Persoana e raţiunea de a fi a existenţei. Persoana explică existenţa. Şi de aceea se poate spune că o şi produce” .  
  
În clipa în care am rostit cuvântul „persoană” ne-am plasat deja în universul misterului: fiind cineva, iar nu ceva, persoana e liberă de orice determinare, e veşnic nouă în actele sale şi, aspect deosebit de important ce ţine de însăşi esenţa sa, nu poate fi singură. Dumnezeul creştin nu este un Dumnezeu monopersonal, ci o Treime de persoane, tocmai pentru că este existenţa absolută prin excelenţă: „Dar existenţa personală supremă n-ar putea fi desăvârşită dacă n-ar fi în acelaşi timp o totală dăruire de Sine şi o bucurie produsă de această dărnicie şi de primirea dăruirii de sine de către o altă conştiinţă sau persoană. Existenţa desăvârşit completă nu e numai existenţa conştientă de sine, ci şi o inepuizabilă mişcare de autodăruire” . A fi persoană înseamnă a ieşi din tine spre un altul, a te dărui lui, a trăi prin el: viaţa lui devine viaţa ta, dorinţele lui devin dorinţele tale, astfel încât, prin el, te îmbogăţeşti. 
  
Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său – adică realitate personală – pentru a atinge şi el acelaşi mod de vieţuire ca şi Creatorul său. Având un început, neexistând din veşnicie aşadar, însă fiind persoană, mişcarea omului se poate îndrepta în două direcţii: spre Dumnezeu, înaintând tot mai mult în existenţa cea bună, în viaţă, sau în afara lui Dumnezeu, refuzând pe Dumnezeu, îndreptându-se către neexistenţă şi împuţinându-se din ce în ce mai mult de viaţă. Două moduri de viaţă, două maniere de a fiinţa, de a făptui: împreună cu Dumnezeu sau autonom, în izolare de Dumnezeu.  
  
Lucrarea de faţă s-a dorit a fi o cercetare a celor două moduri de a făptui, pentru a descoperi în ce condiţii, când anume manifestările omului îl reprezintă cu adevărat şi pot contribui la împlinirea lui sau, pentru a merge mult mai departe, la mântuirea lui. Aceasta deoarece, deşi fiecare caută sinceritatea, autenticul în relaţia cu semenii – de cele mai multe ori, e drept, cerându-l de la celălalt şi mai puţin de la sine – constatăm că această căutare se loveşte adesea de ipocrizie şi falsitate. Punctul de plecare în analiza noastră l-a constituit aşadar modul de viaţă autonom, cel în care omul, prin propriile sale forţe, încearcă să atingă împlinirea, mântuirea sa. Am constatat că este destul de prezent în zilele noastre, şi poate fi întâlnit sub două forme sau timpuri de făptuire. 
  
Primul este cel al omului necredincios, pentru care Dumnezeu nu face parte din viaţa sa, iar atunci când există o oarecare referire la Acesta, locul pe care îl ocupă este cu totul periferic, neînsemnat. Ne-am referit aici la omul modern care, începând cu renaşterea, iluminismul şi progresul tehnologic, a creat un anumit ethos ce poate fi întâlnit astăzi în orice colţ al lumii. Acest ethos are ca principală trăsătură aşezarea omului în locul lui Dumnezeu şi transformarea acestuia în măsură a tuturor lucrurilor. Eliminând raportarea la Dumnezeu, la transcendent, singura realitate devine lumea terestră, iar scopul omului este acela de a-şi clădi fericirea în acest cadru limitat. De aceea, el făptuieşte, construieşte, cercetează, scrutează universul întreg pentru a-şi crea confort şi bunăstare sau, pur şi simplu, pentru a-şi satisface setea de cunoaştere. În toată această căutare, manifestă dinamism şi consumă multă energie. Este o făptuire care îi sporeşte încrederea în sine, care îl face să se simtă puternic şi important. Şi totuşi, întregul dinamism al omului zilelor noastre nu îi aduce şi împlinirea pe care, conştient sau inconştient o caută. În modul său de a fi există o ruptură: faptele sale nu îl reprezintă întru totul, ci sunt de cele mai multe ori în discordanţă cu adâncul fiinţei sale. Aceasta deoarece, trăindu-şi viaţa cu precădere în realitatea din jurul său (altfel spus, fiind preocupat de formele văzute, concrete, palpabile ale manifestărilor sale, acelea care pot fi apreciate de cei din jur), neglijează omul său lăuntric, universul său sufletesc. În vreme ce imaginea exterioară este lucrată minuţios pentru a se înfăţişa cât mai atrăgătoare, mai puternică şi dincolo de orice probleme, sufletul rămâne stăpânit de nelinişte, de goliciune, de contradicţii generate de patimile care îl frământă necontenit. Câtă vreme adâncul omului este tulbure şi dominat de egoism, manifestările sale – atât cele care se răsfrâng asupra propriei persoane, cât şi cele în raport cu ceilalţi – sunt duplicitare, fragmentate, neautentice, nedepline, lipsite de statornicie.  
  
Cel de-al doilea tip de făptuire se referă la omul religios, pentru care însă credinţa se limitează la viaţa morală. Aici se înscriu curentele pietiste, dar şi orice atitudine care face din fapte un scop în sine sau, altfel spus, care, asemenea fariseilor din vremea Mântuitorului, aşază litera mai presus de duh. Un astfel de om credincios – şi, ceea ce este mai grav, uneori sincer în demersul său – urmăreşte perfecţiunea morală, împlinirea minuţioasă a poruncilor, împodobirea caracterului său cu virtuţi, însă toate acestea sunt săvârşite fără ca el să simtă nevoia unei relaţii personale, vii cu Dumnezeu. Fie că a devenit credincios prin educaţia din familie, fie că s-a convertit la o vârstă matură (desigur, o convertire care s-a oprit undeva, o convertire nedeplină ), înţelege credinţa ca pe o conformare faţă de norme şi, cu cât reuşeşte să atingă un nivel mai înalt de viaţă virtuoasă, cu atât creşte mai mult în încrederea de sine şi în autoadmiraţie (chiar dacă e inconştientă). În întreg acest proces, deşi se face destul de des apel la Dumnezeu, Acesta ocupă un loc cu totul secundar în viaţa omului: e Cel care a dat poruncile, Cel care ajută la împlinirea lor şi Cel care răsplăteşte sau pedepseşte, dar nu Cel către care ar trebui să se îndrepte omul cu toată fiinţa sa. În felul acesta, din mijloace care duc spre Dumnezeu, virtuţile, faptele omului devin scopuri în sine, sunt obiectivate şi Îl înlocuiesc pe Dumnezeu. De aceea şi mântuirea nu este înţeleasă ca împărtăşire directă de Dumnezeu prin energiile Sale necreate; Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu este văzut ca Dumnezeu-Omul, ci mai mult ca un om cu puteri deosebite, ca un exemplu moral ce trebuie urmat, situaţie care ne aminteşte de erezia nestoriană. Aceasta duce la diluarea mesajului creştin însuşi şi acomodarea lui la filosofiile vremii. Atâta timp cât omul, chiar religios, face din fapte, din virtuţi un scop în sine, toate manifestările credinţei sale nu sunt mântuitoare. Tocmai de aceea Mântuitorul Hristos condamnă faptele cărturarilor şi fariseilor, care erau făcute pentru afişarea unei imagini cât mai evalvioase în faţa oamenilor, iar nu pentru Dumnezeu şi în raport direct cu Dumnezeu. Această împlinire a legii, a voii lui Dumnezeu în ultimă instanţă, săvârşită de omul singur într-un mod autonom, nu îi este de nici un folos, deoarece legea în sine, virtuţile câştigate în felul acesta , nu îi pot dărui omului ceea ce are nevoie: viaţa veşnică. Numai persoana poate dărui viaţă.  
  
Plecând de la această constatare, şi anume că făptuirea autonomă nu îl poate conduce pe om la împlinirea destinului său – fie că este vorba de omul necredicios, fie de cel care se opreşte la litera legii – am căutat răspunsul în Vestea cea bună a Mântuitorului Hristos, păstrată în tradiţia Bisericii răsăritene. Pentru a sublinia specificitatea tradiţiei răsăritene, dar şi cu scopul de a explica unele tendinţe existente astăzi în teologia apuseană, am socotit necesară o incursiune în istoria gândirii bisericeşti, legată de tema întâlnirii dintre harul dumnezeiesc şi libertatea omului. Am putut vedea cum, în vreme ce Biserica răsăriteană a rămas fidelă mesajului Evangheliei prin afirmarea unei relaţii strânse între Dumnezeu şi om, teologia apuseană, influenţată de filozofia antică şi de spiritul legalist roman, a ajuns să conceapă raportul dintre om şi Dumnezeu în termeni exteriori. Fără a vorbi de harul necreat al lui Dumnezeu, cel care face posibilă împărtăşirea directă, nemijlocită de Dumnezeu, s-a ajuns la o oarecare tensiune şi concurenţă între har (gândit a fi creat) şi libertatea omului, harul fiind imaginat întotdeauna ca ceva care se supraadaugă omului, ca ceva străin de el. De aici a fost foarte uşor să se ajungă la a transforma viaţa creştină într-o viaţă morală: simpla împlinire a poruncilor în vederea răsplătirii viitoare. Pentru Părinţii Bisericii făptuirea se înscrie pe alte coordonate. Legat de caracterul personal al omului, de calitatea lui de chip al lui Dumnezeu, ideea de bază a teologiei răsăritene este aceea că, prin însuşi actul creaţiei, între Dumnezeu şi om se stabileşte o legătură foarte strânsă: harul dumnezeiesc necreat este intim legat de natura umană şi, aşa după cum ochiul, deşi desăvârşit în el însuşi, are nevoie de lumină pentru a vedea, la fel şi omul, pentru a-şi împlini destinul său, are nevoie de harul dumnezeiesc. Întrucât pentru Sfinţii Părinţi persoana ocupă locul central în gândirea lor – aceasta deoarece întreaga existenţă se fundamentează pe realitatea personală a Sfintei Treimi – întâlnirea dintre om şi Dumnezeu nu este zugrăvită altfel decât pe fondul unei relaţii personale, şi anume, întâlnirea dintre două libertăţi: a lui Dumnezeu şi a omului. Tocmai de aceea nu întâlnim niciodată în spaţiul teologic răsăritean o relaţie concurenţială între om şi Dumnezeu, o suprapunere a harului faţă de libertatea omului.  
  
Cu alte cuvinte, acum în încheiere, vom susţine că Dumnezeu îl aduce pe om la existenţă pentru a-l face părtaş plinătăţii vieţii dumnezeieşti sau, după cum spune Sfântul Apostol Petru, „părtaş dumnezeieştii firi” (2 Pt. 1, 4). Cu alte cuvinte, îl cheamă la comuniunea cu Sine. Întrucât Dumnezeu este izvorul vieţii şi al întregii existenţe, numai menţinerea într-o strânsă legătură cu Acesta putea face ca omul să ajungă la desăvârşire. Prin libertate însă, omul a ales calea separării de Dumnezeu, cea a autonomiei, plecând pe un drum de înstrăinare, de risipire, de neîmplinire. Excluzându-L pe Dumnezeu, omul s-a pierdut, de fapt, pe sine. Însă, iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru om nu l-a lăsat pe acesta în starea căzută, ci a ales cu înţelepciune o cale de a-l ridica la starea cea dintâi, fără a-i leza câtuşi de puţin libertatea lui. Astfel, Fiul lui Dumnezeu îşi face a Sa firea umană luată din Fecioara Maria şi împlineşte El Însuşi destinul omului, ridicând natura umană la nemurire, îndumnezeind-o. În persoana Cuvântului lui Dumnezeu dumnezeirea şi umanitatea ating cea mai intimă unire posibilă, motiv pentru care Mântuitorul Iisus Hristos este „piatra cea din capul unghiului” (Efes. 2, 20), adică puntea de legătură dintre Dumnezeu şi oameni. Însă Iisus Hristos nu rămâne izolat de oameni; El nu se aseamănă altor întemeietori de religii care au lăsat numai învăţătura lor, fără a mai putea fi prezenţi prin persoana lor. Mântuitorul Iisus Hristos, fiind Dumnezeu şi om, continuă să rămână în mijlocul ucenicilor Lui: prin Duhul Sfânt, El Se prelungeşte în cei care cred în El, alcătuind Biserica. În Biserică, Trupul Său, Iisus Hristos este continuu prezent, iar modul cel mai concret al lucrării Sale îl reprezintă Tainele Bisericii. Ceea ce subliniază teologia răsăriteană legat de Sfintele Taine este faptul că prin ele se realizează o întâlnire personală, directă a omului cu Hristos, deci cu Dumnezeu: „Iisus Hristos ce ni se comunică prin Taine nu e un Hristos static, ci Hristos în continuarea actelor sale mântuitoare. Iar prin ele împreună cu El. Ceea ce a făcut Hristos întâi cu umanitatea Sa personală, face acum cu fiecare om, care Îl primeşte pe El” . Aşadar Tainele continuă sau actualizează activitatea Mântuitorului Iisus Hristos pentru fiecare credincios, ajutându-l pe acesta să îşi împroprieze viaţa cea nouă adusă şi oferită de El. 
  
Începutul vieţii celei noi în Iisus Hristos îl reprezintă Botezul, taina prin care omul moare împreună cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru existenţa sa de mai înainte şi învie împreună cu El la o nouă viaţă. Taina Botezului este aşadar începutul unei noi vieţi, o viaţă în care omul, unit cu Iisus Hristos Care Se sălăşluieşte prin Duhul Sfânt în inima omului, îşi uneşte în mod intim lucrarea lui cu cea a lui Dumnezeu. Taina Mirungerii îl întăreşte pe om în viaţa primită prin Botez, luminându-i şi transfigurându-i simţurile pentru a putea trăi potrivit vieţii duhovniceşti. Prin Taina Euharistiei primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos, se împărtăşeşte aşadar de Iisus Hristos Însuşi, astfel încât viaţa sa devine asemenea celei a lui Iisus Hrisos. De aceea, am putea spune că viaţa creştină nu poate fi concepută altfel decât ca o continuă unire între Dumnezeu şi om, ca o relaţie personală directă, vie, care trebuie să crească, să se adâncească permanent. Dumnezeu se împărtăşeşte omului prin Sfintele Taine în Biserică, iar omul răspunde, la rândul său, printr-o viaţă de asceză şi continuă căutare a lui Dumnezeu. Fiind vorba de o întâlnire personală între Dumnezeu şi om, singura schimbare autentică a acestuia din urmă este schimbarea care pleacă din interior, din adâncul fiinţei sale. Această schimbare este posibilă întrucât, odată cu naşterea din nou prin Botez, Dumnezeu locuieşte în adâncul fiinţei umane întărind-o spre creşterea în existenţa cea bună. Viaţa în Iisus Hristos exclude orice separare a existenţei omului într-o parte sacră şi una profană, deoarece, unit cu Dumnezeu, omul trăieşte fiecare moment al vieţii cu conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, fiecare act al său fiind chemat să devină un prilej de întâlnire cu Dumnezeu. Începând cu gândul care, aşa cum spuneau Sfinţii Părinţi, trebuie închinat lui Dumnezeu şi până la materializarea acestuia în faptă, manifestările omului se desfăşoară într-o împreună-lucrare cu Dumnezeu. De aceea, în cadrul vieţii în Hristos nu se poate concepe o stare de autonomie sau de făptuire autonomă a omului. Orice act pentru a fi autentic trebuie să izvorască din relaţia de comuniune a omului cu Dumnezeu. 
  
Aşadar, făptuirea pe fondul fiinţării personale a omului către Dumnezeu se înfăţişează aşadar ca o expresie a unei noi vieţi. Omul făptuieşte nu pentru a fi văzut şi lăudat de ceilalţi, ci având conştiinţa că întreaga sa viaţă se desfăşoară în prezenţa lui Dumnezeu, căutând ca prin orice manifestare a sa să crească în asemănarea cu El, ceea ce echivalează cu adâncirea în întâlnirea personală cu Dumnezeu. În felul acesta, faptele sale nu se vor mai măsura în funcţie de criteriile omeneşti, ci cu măsura dumnezeiască: „ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (1 Cor. 10, 31). 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre realizarea omului in Sf. Liturghie - partea a III a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 248, Anul I, 05 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!