Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre realizarea omului in Sf. Liturghie - partea a II a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre realizarea comunitară a spiritualităţii ortodoxe în Sfânta Liturghie şi societate 
  
8. Rugăciunea neîncetată ca dialog continuu al omului cu Dumnezeu, în Iisus Hristos 
  
Rugăciunea este vorbirea omului cu Dumnezeu. Ea reprezintă „o necesitate ontologică a firii omeneşti” , deoarece îl menţine pe om în legătură cu Cel după al Cărui chip este. „Prin rugăciune, gândurile omului şi lucrurile pe care le vizează acestea: persoane, lucruri, stări, noţiuni, sunt oferite lui Hristos, iar Hristos este chemat să vină în mijlocul lor. (...) rugăciunea călăuzeşte mintea şi toate cele pe care le înţelege mintea cu lumina lui Dumnezeu, conducând astfel omul la adevăr” . Despre importanţa rugăciunii şi despre nevoia de a se ruga vorbeşte în repetate rânduri Însuşi Mântuitorul Hristos: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” (Mt. 26, 41; Lc. 22, 40) , arătând prin pilde că în orice clipă omul trebuie să fie în stare de priveghere, de trezvie.  
  
La rândul său, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Tesalonic să se roage neîncetat (1 Tes. 5, 17) . Ne putem întreba dacă îndemnul Sfântului Pavel nu a fost cumva numai o metaforă, o exprimare figurată. Aceasta deoarece, la prima vedere, nu se poate concepe ca cineva să ajungă la o rugăciune permanentă. Într-o perspectivă care împarte timpul şi viaţa omului într-un compartiment sacru şi altul profan, apare de neînţeles cum, în afara momentelor speciale dedicate rugăciunii (la biserică sau în anumite perioade ale zilei) ar mai fi loc pentru aceasta. Atunci însă când înţelegem viaţa creştină ca pe o întâlnire cu Dumnezeu, ca pe o însetare după El, cel care se roagă se aseamănă cu îndrăgostitul ce se gândeşte în orice clipă la iubita lui, având-o totdeauna în mintea şi în sufletul său: fie că merge pe stradă, fie că mănâncă, fie că priveşte cerul senin, fie că ascultă o melodie: „Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea” . Pentru Paul Evdokimov, vocaţia omului este una liturgică, şi anume aceea de a-şi dărui întreaga viaţă lui Dumnezeu: „nu este suficient să ai rugăciunea, trebuie să devii, să fii rugăciune, rugăciune întrupată. Nu este suficient să ai clipe de slăvire a lui Dumnezeu, trebuie ca întreaga viaţă, orice act, orice gest, până şi surâsul chipului omenesc, să devină cântec de laudă, ofrandă, rugăciune. Să dai nu ceea ce ai, ci ceea ce eşti” . La aceeaşi realitate ne trimit şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate romanilor: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Rm. 12, 1). La rugăciunea neîncetată, potrivit Părinţilor Bisericii, se ajunge prin ridicarea, oferirea fiecărui gând lui Dumnezeu. Astfel, primul gând venit în mintea omului, înainte de a fi transformat în faptă, trebuie închinat lui Dumnezeu , cerând ajutorul Lui pentru orice moment al vieţii. „Cel care se roagă lui Dumnezeu să-i lumineze munca mărturiseşte că nu se ruşinează de El în neamul acesta, ci Îl primeşte în viaţa sa. Un asemenea bărbat – sau femeie – caută ca toate faptele sale să fie pline de suflarea Duhului Sfânt şi face să se pogoare, în existenţa sa, chiar Împărăţia cerurilor. Întreaga sa viaţă devine o superbă rugăciune de preaslăvire a lui Dumnezeu. Iar cel care-şi supune astfel viaţa Domnului, atât în cămin, cât şi la locul de muncă, primeşte negrăit răspunsul dumnezeiesc, printr-o iluminare cu totul deosebită a existenţei sale zilnice” . Închinând orice gând lui Dumnezeu, cerându-I călăuzirea în fiecare clipă, întreaga atmosferă a vieţii cotidiene se umple de prezenţa Lui, şi faptele cele mai banale devin tot atâtea prilejuri de întâlnire cu Dumnezeu în rugăciune. Redăm în continuare un fragment din jurnalul Sfântului Ioan de Kronştadt, în care acesta arată felul în care fiecare moment al vieţii omului poate fi un motiv de rugăciune: „În toate şi în tot timpul caută să te faci plăcut înaintea Domnului şi cugetă la mântuirea sufletului tău de păcat şi de diavol, şi ca Domnul să te ia sub ocrotirea Lui. Ridicându-te din pat în zorii zilei, fă-ţi semnul crucii şi zi: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi apoi: Învredniceşte-mă, Doamne, fără de păcat să mă păzesc în această zi şi învaţă-mă să fac voia Ta. În timp ce te speli, spune: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă vei albi. Când îţi speli rufele, gândeşte-te la curăţia inimii şi cere Domnului o inimă curată: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule! Dacă ţi-ai făcut şi îmbraci haină nouă, gândeşte-te la înnoirea duhului şi zi: Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele; (...) Gustând din dulceaţa pâinii, gândeşte-te la dulceaţa pâinii celei adevărate ce dă sufletului viaţă veşnică – Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos – şi flămânzeşte după această pâine – dorind să te împărtăşeşti cât mai des cu ea. Vrând să-ţi stingi setea cu apă, ceai sau orice altă băutură, gândeşte-te la băutura cea adevărată care stinge setea sufletului înfierbântat de patimi – preacuratul şi de-viaţă-făcătorul Sânge al Mântuitorului. Odihnindu-te după osteneala zilei, gândeşte-te la odihna cea veşnică, pregătită celor ce se luptă împotriva păcatului, împotriva duhurilor răului ce se află sub ceruri, împotriva nedreptăţii omeneşti, a neştiinţei şi a ticăloşiei. Dacă te culci pentru somnul de noapte, gândeşte-te la somnul cel de moarte care, mai devreme sau mai târziu, va veni neabătut pentru fiecare din noi; (...) Întâmpinând ziua ce vine, gândeşte-te la ziua cea veşnică şi prealuminoasă – mai luminoasă decât cea mai însorită zi de pe pământ – ziua Împărăţiei cerurilor, ce-i va bucura pe toţi cei ce au bine-plăcut înaintea Domnului şi s-au pocăit din toată inima în faţa Lui tot timpul acestei trecătoare vieţi. Dacă ieşi în lume, gândeşte-te la dreptatea celui ce umblă înaintea Domnului şi zi: Călăuzeşte-mi paşii, Doamne, după cuvântul Tău şi nu lăsa vreo fărădelege să aibă stăpânire asupra mea. Când vrei să făptuieşti ceva, încearcă să o faci cu gândul la Dumnezeu, Ziditorul tău, Care pe toate le-a făcut prin nesfârşita Sa înţelepciune, cu harul şi cu atotputernicia Sa, şi Care te-a zidit după chipul şi asemănarea Lui” . Importantă este starea de rugăciune, menţinerea în legătură strânsă cu Dumnezeu; aşa după cum arată Georgios Mantzaridis, Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile omului şi le împlineşte, chiar dacă se poate întâmpla ca această împlinire să nu corespundă de fiecare dată cu dorinţa omului .  
  
9. Conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu în fiecare moment al vieţii 
  
Vorbind despre căile cunoaşterii lui Dumnezeu, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae adaugă celor două căi deja cunoscute – cea a cunoaşterii raţionale şi cea a cunoaşterii apofatice – pe cea din împrejurările concrete ale vieţii: „Fiecare cunoaşte pe Dumnezeu prin apelul ce-l face Acesta la el, punându-l în diferite împrejurări, în contact cu diferiţi oameni care-i solicită împlinirea unor îndatoriri, care-i pun răbdarea la grele încercări. Fiecare Îl cunoaşte în mustrările conştiinţei, în insuccesele mai trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii sau ale celor apropiaţi, ca urmări ale unor rele săvârşite sau ca mijloace de desăvârşire morală, de întărire spirituală, dar şi în ajutorul ce-l primeşte de la El în biruirea lor şi a altor piedici şi greutăţi ce-i stau în cale. E o cunoaştere care ajută la conducerea fiecărui om pe un drum propriu de desăvârşire” . Această perspectivă este foarte importantă deoarece arată că viaţa creştină autentică nu înseamnă o simplă ascultare faţă de poruncile unui Dumnezeu Care Se află în afara spaţiului concret al vieţii, în afara istoriei; viaţa creştină înseamnă un dialog şi o întâlnire permanente cu Dumnezeu. Ca realitate personală, Dumnezeu este, în acelaşi timp, total transcendent şi total imanent lumii şi omului. Prin energiile sau lucrările Sale necreate este prezent în profunzimile fiinţei create. Aceeaşi dragoste dumnezeiască ce a adus la existenţă din nimic lumea creată, îi poartă de grijă permanent pentru a-şi putea împlini ţelul pentru care a fost creată. Faţă de om, purtarea de grijă a lui Dumnezeu ia forma dialogului conştient, a relaţiei. De aceea, înaintarea în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu se face prin orice eveniment, prilej, stare, trăire din viaţa omului.  
  
Lipsa conştientizării prezenţei lui Dumnezeu în viaţa cotidiană este trăită de omul firesc, cel care îşi duce existenţa în cadrele limitate ale căderii, centrat pe sine, şi care nu dispune de simţirile duhovniceşti pentru a realiza această prezenţă. Prin urmare, nu Dumnezeu este absent din lume şi din viaţa omului, ci omul nu simte această prezenţă. De aceea, va exista întotdeauna o diferenţă de percepţie a aceleiaşi realităţi: acolo unde un credincios vede lucrarea lui Dumnezeu, cel care nu crede nu vede decât realităţi sau evenimente pur omeneşti , aşa după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Într-un fel le înţeleg eu (tainele credinţei creştine, n.n.) şi în alt fel cel necredincios. Aud eu că Hristos a fost răstignit şi îndată mă minunez de iubirea Sa de oameni. Aude acela şi crede că este vorba de slăbiciune. Aud eu că S-a rob şi mă minunez de grija Lui pentru noi. Aude celălalt şi consideră acest lucru necinste. Aud că a murit şi mă minunez de puterea Lui, deoarece, deşi a murit, nu a fost ţinut de moarte, ci a abolit moartea. Aude acela şi iarăşi se gândeşte la slăbiciune. Când aude acela despre înviere, susţine că este vorba de un mit, eu însă am primit dovezile şi mă închin iconomiei lui Dumnezeu. Aude acela de baie şi se duce cu gândul numai la apă. Eu însă văd nu numai ceea ce se vede, ci şi curăţirea sufletului prin Duhul. Acela crede că numai trupul meu s-a spălat, eu cred că şi sufletul devine curat şi sfinţit şi mă gândesc la mormânt, la înviere, la sfinţire, la îndreptare, la răscumpărare, la înfiere, la moştenire, la împărăţia lui Dumnezeu, la darul Duhului. Deoarece nu judec cele văzute numai pe afară, ci cu ochii minţii” . Sfânta Scriptură, Vieţile sfinţilor, Rânduielile liturgice ale Bisericii dau mărturie despre această prezenţă permanentă şi personală a lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi a fiecăruia. Credinţa Bisericii, mărturia sfinţilor nu au valoare câtă vreme nu devin credinţa şi mărturia fiecăruia : „deşi experienţele sfinţilor limpezesc pentru noi calea cunoaşterii, nu ne pot comunica credinţa cea vie dacă o mărturie personală nu ţâşneşte din adâncul vieţii şi al propriei noastre experienţe. Hristos trebuie să fie pentru tine ceea ce a fost pentru fiecare sfânt” .  
  
Fiecare om este o creaţie unică a lui Dumnezeu: în întreaga veşnicie, nu a mai fost şi nu va mai fi un altul identic, deoarece la Dumnezeu nu există repetiţie. Această unicitate face ca şi chemarea şi relaţia cu Dumnezeu să fie unică, nerepetată: fiecare persoană umană îşi are propria sa cale către desăvârşire. În capitolul 11 al Epistolei către Evrei, Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre credinţă ca relaţie directă a omului cu Dumnezeu, ca mod de fiinţare ce angajează întreaga persoană umană, prezintă pe scurt vieţile drepţilor Vechiului Testament, scoţând în lumină dialogul continuu şi viu pe care aceştia l-au avut cu Dumnezeu. Fiecare din cei asupra cărora se opreşte Apostolul Pavel este un exemplu de credinţă statornică. Ceea ce poate surprinde însă, este faptul că toţi aceştia sunt grupaţi în două categorii: primii sunt cei care, în planul istoric, omenesc (după criteriile sociale, obişnuite, am zice) au fost biruitori ; în schimb ceilalţi, potrivit aceloraşi criterii, au fost înfrânţi şi au putut trece în ochii multora drept slabi şi neputincioşi . Cu toate acestea, şi unii şi alţii s-au învrednicit de aceeaşi slavă în faţa lui Dumnezeu. Reiese de aici că ceea ce este cu adevărat important pentru om este relaţia lui cu Dumnezeu, întâlnirea cu El, apropierea de El; căile prin care se realizează această relaţie cu Dumnezeu ocupă un loc secundar . Acelaşi Dumnezeu a fost alături de cei trei tineri în cuptorul Babilonului, păzindu-i nevătămaţi de puterea focului, şi Acelaşi Dumnezeu a fost împreună cu Zaharia proorocul, care a fost ucis între templu si altar (Mt. 23, 35). Pentru fiecare dintre ei a contat, înainte de toate, întâlnirea cu Dumnezeu. Toţi aceştia au trăit în viaţa lor, în cadrul istoric concret, prezenţa lui Dumnezeu, motiv pentru care, fie în biruinţă, fie în înfrângere, au rămas statornici în credinţă.  
  
Un exemplu al modului în care Dumnezeu este prezent în viaţa omului îl poate oferi viaţa lui Avraam. Când acesta era de 75 de ani, la chemarea lui Dumnezeu părăseşte casa părintească şi ţara în care se născuse şi pleacă spre Canaan, „neştiind încotro merge” (Evr. 11, 8). Trebuie să ne imaginăm tăria credinţei lui care i-a dat puterea de a lăsa totul în urmă şi de a pleca în necunoscut. Neavând încă nici un copil, Dumnezeu îi spune: „voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare” (Gen. 12, 2). Ajuns în Canaan, Avraam va locui în corturi, fără a lua în stăpânire ţara promisă. Anii trec, Avraam peregrinează prin Egipt în timpul foametei, trecând prin felurite încercări, se întoarce în Canaan, însă făgăduinţele lui Dumnezeu încă nu se împlinesc. La un moment dat, Dumnezeu repetă promisiunile privind moştenirea pământului Canaan şi urmaşii care i se vor naşte. Avraam crede că ceea ce i-a spus Dumnezeu se va împlini, iar această credinţă i se va socoti ca dreptate (Gen. 15, 6). La vârsta de 86 de ani i se naşte Ismael din Agar, slujnica Sarrei. Mai trec încă 14 ani, şi, după întâlnirea de la stejarul Mamvri când Dumnezeu îl vizitează pe Avraam şi îi promite din nou că va avea un fiu, se naşte Isaac, împlinindu-se astfel făgăduinţa rostită prima oară în urmă cu 25 de ani. Un sfert de veac de aşteptare, care însă nu a trecut zadarnic, ci în toată această vreme a călătoriei prin viaţă a lui Avraam, acesta s-a apropiat tot mai mult de Dumnezeu şi a sporit în credinţă şi în cunoaşterea Lui. În întreagă Sfânta Scriptură sunt nenumărate exemple în care vedem cum, de-a lungul vieţii lor, oamenii s-au aflat în legătură strânsă cu Dumnezeu, evenimentele trăite de aceştia (fie de bucurie, fie de încercare) contribuind la creşterea şi adâncirea în această legătură. Ne gândim, de pildă, la sluga lui Avraam trimisă de acesta pentru a-i aduce soţie fiului său, Isaac, care, chemând ajutorul lui Dumnezeu, o descoperă pe Rebeca. Întrucât Rebeca era stearpă, Isaac se va ruga lui Dumnezeu şi rugăciunea lui va fi ascultată, astfel încât soţia sa va putea zămisli. Ana va naşte pe Samuel în urma rugăciunii fierbinţi către Dumnezeu. Zaharia şi Elisabeta vor naşte pe Sfântul Ioan Botezătorul la capătul unei vieţi de curăţie şi rugăciune, prin urmare, de dialog cu Dumnezeu, atunci când, omeneşte, era imposibil să mai aibă copii. La fel, în urma rugăciunii, Ioachim şi Ana vor dobândi, la o vârstă înaintată, pe Fecioara Maria. 
  
Istoria primelor comunităţi creştine, redată în cartea Faptele Apostolilor, este o istorie în care la fiecare pas se simte prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Acelaşi lucru l-am putea spune despre vieţile sfinţilor şi despre rânduielile slujbelor Bisericii unde ne întâlnim cu o experienţă directă, vie a relaţiei cu Dumnezeu . Pentru creştinul care conştientizează prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa de zi cu zi, în toate momentele de bucurie sau de întristare, orice act, orice faptă a sa vor izvorî şi se vor desfăşura pe fondul relaţiei cu Dumnezeu. Viaţa omului se umple de prezenţa lui Dumnezeu, spaţiul şi timpul capătă o altă dimensiune.  
  
10. Trăirea în Iisus Hristos ca statornicie în buna făptuire 
  
Dumnezeu, izvorul a toată bunătatea, îmbrăţişează în iubire întreaga creaţie: atât pe cei drepţi cât şi pe cei păcătoşi . La Dumnezeu nu există schimbare sau „umbră de mutare” , în funcţie de starea de sfinţenie sau de păcătoşenie a omului. Nu se poate concepe ca Dumnezeu, la un moment dat, să nu iubească pe cineva pentru că este păcătos, pentru ca apoi, după ce acesta şi-a schimbat viaţa, Dumnezeu să se schimbe la rândul Lui şi să-l iubească. Aşa cum am văzut la începutul capitolului, schimbarea este o dimensiune proprie creaturii; datorită acesteia, omul are şansa de a înainta de la existenţă la buna existenţă, după cum, atunci când se foloseşte rău de libertate orientându-se în afara lui Dumnezeu, va înainta în rău.  
  
Sfinţii Părinţi spun că iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos întrece iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu. Fiecare om este iubit de Dumnezeu la nivel maxim, pentru fiecare om există chemarea la comuniune cu El, şi Dumnezeu aşteaptă cu dorul unui tată iubitor răspunsul fiecăruia, însoţindu-l cu dragostea Sa, nu numai atunci când urmează voia Lui, ci chiar şi în toate căile risipirii şi ale pierderii. Acest mod de a fi al lui Dumnezeu, pururea iubitor chiar şi atunci când omul Îl neagă şi Îl respinge, este de neînţeles pentru logica pur omenească. Este motivul pentru care Părinţii Bisericii numesc „nebună” iubirea lui Dumnezeu. Pentru omul obişnuit, logica firească este cea care, în cel mai fericit caz, rămâne în limitele legii talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, „îţi dau dacă îmi dai”. Această logică se răsfrânge asupra întregului mod de a fi al omului. Aproape că nici nu mai intră în discuţie evidenţa de a răspunde celuilalt potrivit cu atitudinea aceluia: dacă cel de lângă mine îmi face bine, dacă mă iubeşte, îi voi răspunde şi eu în acelaşi fel: îi voi face bine şi îl voi iubi; dacă acela îmi e potrivnic sau a încetat să-mi mai facă bine, atunci şi eu îmi schimb comportamentul meu faţă de el şi îi răspund pe măsură. Această atitudine, de a face bine celui ce îţi face bine şi de a răspunde cu rău celui ce îţi face rău, a fost descrisă de Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind nedesăvârşită, proprie neamurilor, iar nu fiilor Împărăţiei: „...dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?” (Mt. 5, 46-47) . Pentru fiii Împărăţiei, model de făptuire, de fiinţare este Dumnezeu: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 4, 48) .  
  
A face bine celui ce îţi face bine şi a răspunde cu rău celui care îţi face rău dovedeşte o stare de nelibertate a omului. Acesta nu este liber deoarece, în făptuirea lui îl are ca reper pe celălalt şi în funcţie de cum se comportă acela se va comporta şi el: faptele nu vor izvorî din adâncul fiinţei sale, ci vor fi determinate de celălalt. De aici o stare de nestatornicie în sentimente, în trăire, în atitudine, motiv pentru care nici trăirile pozitive nu sunt profunde, de vreme ce se pot schimba în clipa în care celălalt va deveni altul. Pe lângă această nestatornicie, adâncul omului va fi întotdeauna tulburat atunci când este stăpânit de ură, deoarece oricât de mare ar fi răzbunarea, oricât de mult va încerca să răsplătească răului cu rău, tot nu va reuşi să stingă din suflet focul urii. Rezultatul va fi unul singur: va contribui la perpetuarea răului, va înmulţi ura. Singura soluţie este cea care priveşte vindecarea: în lanţul răului, al urii şi al răzbunării, cineva pune capăt acestora printr-o altă atitudine, şi anume, aceea de a fi asemenea lui Dumnezeu, săvârşind întotdeauna binele, indiferent de lumea exterioară. În momentul în care va suferi un rău din partea cuiva, nu-i va răspunde acestuia în acelaşi mod, perpetuând astfel răul în jurul său, ci se va comporta (sau se va strădui să se comporte) ca şi Dumnezeu. Această atitudine este tămăduitoare pentru cel care suferă răul din partea celuilalt şi, chiar dacă nu va reuşi niciodată prin viaţa şi faptele sale să determine o schimbare şi în celălalt, va trăi bucuria de a fi în fiecare clipă după asemănarea lui Dumnezeu . Pentru cel care trăieşte viaţa în Iisus Hristos, pentru cel care tinde continuu spre Dumnezeu ajunge să se asemene Acestuia în atitudinea faţă de ceilalţi semeni ai săi. Va creşte în statornicia făptuirii binelui nu numai către cei care îl iubesc şi îi sunt binevoitori, ci şi faţă de cei care nu-l iubesc şi nu îi doresc binele. Aici este depăşirea legii pe care o aduce Mântuitorul Iisus Hristos: omul devine asemenea unui soare care îmbrăţişează cu căldura dragostei întreaga realitate din jurul său. Iubirea duşmanilor este limita care trebuie depăşită în calea asemănării cu Dumnezeu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Mt. 5, 44-45; Lc. 6, 27; 35).  
  
În viaţa duhovnicească dragostea nu poate fi limitată la anumite persoane, considerate demne de a fi iubite, în vreme ce altele rămân în afara iubirii. Dragostea, ori cuprinde întreaga lume, ori nu există cu adevărat şi este neautentică. Dificultatea apare atunci când se încearcă iubirea duşmanilor, lucru imposibil din punct de vedere uman; cineva poate fi politicos cu duşmanul său, poate să nu îi răspundă cu rău, însă în suflet va rămâne întotdeauna o urmă, dacă nu de ură, cel puţin de iritare, de neacceptare a celuilalt. Adevărata iubire faţă de duşman – ca de altfel orice altă faptă bună – nu se poate realiza decât dacă făptuitorul are el însuşi dragostea lui Hristos, dacă dragostea lui se adapă din dragostea lui Dumnezeu. Prin urmare, numai făptuind împreună cu Dumnezeu, ajutat de harul lui, omul ajunge la o fiinţare autentică.  
  
Vorbind despre statornicia în buna făptuire pe fondul înaintării în dialogul şi comuniunea cu Dumnezeu, am putea desprinde următoarele idei:  
  
a. Buna fiinţare nu se va limita la momentele în care omul are în proximitatea sa vreun semen de-al său, când este văzut de oameni (situaţie care, de multe ori, este căutată în stările fariseice); chiar şi atunci când nici un om nu îl vede, el va fi consecvent, constant în buna făptuire, conştient de faptul că, nu la oameni trebuie să se raporteze, ci la Dumnezeu, Care este pretutindenea şi totdeauna prezent. În felul acesta, nu se va manifesta duplicitar, într-un anumit mod când este în lume şi în alt mod când nu este văzut de nici un om, în intimitatea sa: făptuirea lui va tinde în fiecare clipă spre asemănarea cu modul de a fi al lui Dumnezeu . Credem că aceeaşi realitate o vizează şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel către slugile – sclavii care erau atât de numeroşi în vremea sa: „Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Iisus Hristos, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor, ştiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua de plată de la Domnul” (Efes. 6, 5-8). După cum se poate vedea din textul citat, sclavii creştini sunt sfătuiţi să îndeplinească poruncile stăpânilor lor având conştiinţa că nu oamenilor se supun, ci lui Dumnezeu, şi să muncească conştiincios nu numai atunci când sunt văzuţi, ci în toată vremea. Raportarea continuă a oricărei fapte, atitudini, stări la Dumnezeu ţine de ethosul creştin. De altfel, şi în alte situaţii, Sfântul Pavel ridică fapta omenească la măsura lui Hristos, a lui Dumnezeu. În relaţiile dintre soţi, va îndemna pe femei să se supună bărbaţilor „ca Domnului”, iar pe bărbaţi să-şi iubească femeile „după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5, 22; 25). Ajungând la această înţelegere, întreaga realitate va fi privită cu alţi ochi. 
  
b. Nici o faptă nu este bună prin sine şi nu are valoare dacă nu este raportată constant la Dumnezeu. „Faptele bune, în învăţătura ortodoxă, nu sunt un mijloc prin care noi ne desăvârşim şi ajungem eo ipso la fericire prin noi înşine, fără Dumnezeu. Dumnezeu rămâne mereu Domnul şi Stăpânul vieţii noastre; din ascultare de El facem tot ceea ce facem. Precum lui Dumnezeu îi greşim totdeauna când greşim (Ps. 50), Lui îi închinăm orice faptă bună a noastră” . Buna făptuire trebuie să fie mereu alimentată de harul dumnezeiesc, prin urmare, trebuie ca omul să stăruie în relaţia cu Dumnezeu, de unde primeşte puterea de a săvârşi binele . Ruperea legăturii cu Dumnezeu face ca fapta bună să îşi piardă valoarea: „Dreptul, dacă se va abate de la dreptatea sa şi se va purta cu nedreptate şi va face toate acele ticăloşii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi făcut-o, şi pentru păcatele sale pe care le-a săvârşit, va muri” (Iez. 18, 24) .  
  
11. Dimensiuni sociale ale vieţii spirituale ortodoxe: câteva exemple 
  
În rândurile care urmează vom încerca o descriere a modului în care se reflectă în cadrul concret al vieţii făptuirea celui care trăieşte în Iisus Hristos, pentru a vedea dacă relaţia omului cu Dumnezeu şi perspectiva înnoirii ontologice a persoanei umane aduc ceva specific în întâlnirea cu realitatea înconjurătoare. În analiza noastră ne vom limita asupra vieţii de familie şi a muncii, lăsând de o parte celelalte contexte faţă de care se cere o atitudine, prin urmare un mod de a făptui din partea omului, din mai multe motive:  
  
a. Majoritatea scrierilor duhovniceşti se opresc la monahism, descriind în detaliu urcuşul pe care trebuie să-l întreprindă călugărul pentru a se mântui. Această situaţie se explică prin aceea că autorii scrierilor ascetice au fost în cea mai mare parte monahi şi era firesc să se adreseze, la rândul lor, monahilor .  
  
b. Se observă astăzi că familia trece printr-o mare criză: tot mai mulţi tineri refuză să se angajeze pe această cale, preferând o viaţă lejeră, lipsită de responsabilităţi, divorţul câştigă, la rândul lui, tot mai mult teren. Acestea cer o mai atentă aplecare asupra ceea ce înseamnă familia, iar aici mărturia creştină poate oferi un răspuns. 
  
c. Munca ocupă pentru omul zilelor noastre o treime (uneori şi mai mult) dintr-o zi, solicitând din partea acestuia o dedicare tot mai mare, uneori chiar în defavoarea vieţii sale personale. Această realitate cere, de asemenea, o analiză mai atentă şi un răspuns teologic. 
  
13. Căsătoria – cale spre sfinţenie  
  
Viaţa omului este un drum spre Dumnezeu, este – sau ar trebui să fie – un continuu răspuns la chemarea pe care Dumnezeu ne-o adresează. Chemarea este aceeaşi pentru toţi: de a ajunge „părtaşi dumnezeieştii firi” (2 Petru 1, 4), de a ne împărtăşi de viaţa dumnezeiască. Dacă ţelul acestei chemări este unul singur, ea este adresată într-un mod cu totul unic fiecărui om. Aceasta deoarece fiecare persoană umană este unică, reprezentând o lume cu totul nouă, care nu a mai fost şi nici nu va mai fi în întreg universul. De aceea, viaţa fiecăruia se poate desfăşura în condiţii, stări, date diferite; ceea ce contează însă este ca dincolo de toate aceste cadre particulare, diferite, să se realizeze apropierea şi unirea cu Dumnezeu. Dintre căile pe care omul se poate apropia de Dumnezeu, cele mai importante sunt monahismul şi căsătoria . A existat şi există încă tendinţa de a opune cele două căi şi, de cele mai multe ori, de a socoti monahismul ca fiind superior căsătoriei . Aşa cum subliniază Paul Evdokimov, pentru tradiţia răsăriteană nu s-a pus niciodată problema unei concurenţe între monahism şi căsătorie; amândouă au fost privite în egală măsură drept căi prin care omul îşi poate câştiga mântuirea. Aceasta deoarece „Răsăritul n-a făcut niciodată distincţia între preceptele şi sfaturile Evangheliei. Toată Evanghelia se adresează tuturor, fiecare în propria-i stare fiind chemat la absolutul Evangheliei; este deci inutil să stabileşti întâietatea unei stări sau a celeilalte” .  
  
Monahismul rămâne calea excepţională, destinată unui număr restrâns de credincioşi. Aceasta a arătat-o Însuşi Mântuitorul când a spus că „nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” (Mt. 19, 11). Am putea spune că este o cale mai aspră întrucât presupune o renunţare la tot. Dacă ne gândim la asceţii care lăsau pentru totdeauna lumea şi mergeau în pustie fără să ia cu ei nimic, iar acolo, în afara unor lucruri de strictă necesitate, erau numai ei singuri şi Dumnezeu, ne putem da seama cât de mare era renunţarea şi cât de eroică vieţuirea. Aceasta deoarece omul cu greu poate duce o viaţă în singurătate şi lipsit de toate. Dacă însă această cale este trăită la înălţimea ei, se dovedeşte a fi mai uşoară în apropierea de Dumnezeu, tocmai pentru că între călugăr şi Dumnezeu nu mai există grijile zilnice pe care le cunoaşte viaţa de familie.  
  
Căsătoria este calea comună, destinată majorităţii oamenilor, însă, fiind comună nu înseamnă că ar fi mai puţin sublimă. Ea cunoaşte la rândul său greutăţi şi încercări (desigur, de altă natură decât cele ale monahismului), dar şi bucurii, de pildă, aceea de a nu fi singur pe drumul acestei vieţi: „Căsătoria e experienţa unei lupte duhovniceşti în doi. Ai bunăoară şansa de a nu fi singur atunci când, lovit, cazi: cel de lângă tine e aproape şi te ajută să te ridici. Prin cel de lângă tine îţi cunoşti semenul, în el înveţi să distingi icoana lui Hristos şi să lucrezi astfel încât iubirea de aproape să fie asemenea iubirii de tine însuţi” .  
  
Aşadar, atât monahismul, cât şi căsătoria, fiecare cu încercările şi bucuriile specifice, sunt importante: „sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai Taborului; culmea şi a unuia şi a celuilalt este Duhul Sfânt. Cei ce ating vârful prin una sau prin alte dintre cele două căi intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului şi aici, ambele căi, contradictorii pentru raţiunea umană, se află interior unite, tainic identice” . 
  
14. Criza familiei astăzi 
  
Dacă ne oprim asupra familiei din zilele noastre, constatăm impasul în care se află aceasta . Foarte puţini sunt aceia care ajung să se mai întemeieze o familie, mulţi dintre tineri preferând o viaţă dezordonată, fără asumarea vreunei responsabilităţi în raport cu cel iubit, care ajunge să fie schimbat destul de des. Chiar şi atunci când cineva se opreşte pentru mai mult timp asupra unei persoane pe care o iubeşte, preferă să trăiască împreună cu aceea în afara căsătoriei într-o relaţie de concubinaj, motivând că nu actul oficial este cel care oferă tărie şi stabilitate iubirii lor. Această formă de convieţuire a doi tineri care afirmă că se iubesc, dar care nu doresc să primească Taina Căsătoriei, câştigă tot mai mult teren în spaţiile societare în care domneşte mentalitatea occidentală , fiind considerată chiar o expresie a unui mod viaţă eliberat de norme şi restricţii. Ca argument pentru o astfel de atitudine de evitare sau de respingere a căsătoriei este invocată de cele mai multe ori situaţia economică (lipsa unei locuinţe, salariile mici, şomajul); dacă pentru spaţiul românesc, de exemplu, acest argument ar putea avea greutate, atunci când privim spre ţările cu înalt standard economic unde nivelul de viaţă este ridicat, ne dăm seama că originea acestei atitudini trebuie căutată mult mai adânc. Divorţul, o altă provocare a familiei din zilele noastre, ajunge să fie privit ca ceva absolut normal, devenind o modă a timpului. Soţii se despart pentru cele mai neînsemnate motive, fără regret pentru ceea ce au clădit până atunci, pentru ca apoi, destul de repede, să-şi caute împlinirea într-o altă căsătorie.  
  
Teologul Christos Yannaras vede cauzele crizei prin care trece familia astăzi, pe de o parte, în modul de viaţă modern, care este individualist, iar pe de altă parte, în lipsa de înţelegere şi ignoranţa aproape totală a celor care ajung să se împărtăşească de Taina Căsătoriei. „Este clar că modul de viaţă impus nouă în cadrul civilizaţiei tehnologice autonome şi al societăţii de consum subminează (de nu cumva o exclude radical) instituţia căsătoriei. Iar aceasta fiindcă, oricum, respectivul mod de viaţă este individualist: el pare a nimici posibilităţile de depăşire şi de relaţie personală. În cadrul lui, relaţia fidelităţii faţă de legătura conjugală este prezentat pretutindeni ca o necesitate naturală de libertate, ca o eliberare de supunerea la convenţie şi rutină, ca o deschidere către viaţă, care e o aventură nesfârşită de depăşire a formelor” . Societatea de consum, în care totul este apreciat în măsura în care aduce un profit, iar omului i se propune totdeauna modelul învingătorului, al celui care este cel mai bun, modelează după acelaşi tipar şi relaţiile interumane , deci şi pe cele din cadrul familiei. Fără a mai fi vorba de dăruire, de ieşire iubitoare în întâmpinarea celuilalt, relaţiile dintre soţi devin concurenţiale, fiecare din cei doi socotind că este mai important decât celălalt şi că lui i se cuvine totul. Aşezând accentul pe a primi şi nu pe a dărui, oricât de mult i s-ar oferi cuiva, acesta nu va ajunge la împlinire şi nu va cunoaşte bucuria. De aceea, este posibil ca doi soţi să petreacă o viaţă întreagă împreună şi, cu toate acestea, să nu ajungă niciodată la o cunoaştere reală între ei, ci să rămână nişte străini. De altfel, aşa cum arată Erich Fromm, pentru omul zilelor noastre, căsătoria este privită ca o echipă care trebuie să funcţioneze bine, fără a se pune câtuşi de puţin problema cunoaşterii reale şi a iubirii celuilalt, totul reducându-se la nişte acte exterioare, formale: „astfel, consilierul matrimonial ne spune că soţul trebuie să-şi înţeleagă soţia şi să o ajute. Trebuie să laude rochia ei nouă sau mâncarea pe care a gătit-o. Ea, în schimb, trebuie să fie înţelegătoare atunci când el vine acasă obosit şi nervos, trebuie să-l asculte cu atenţie când vorbeşte de necazurile lui în afaceri, nu trebuie să fie supărată, ci înţelegătoare atunci când el uită ziua ei e naştere. Toată relaţia aceasta se rezumă la relaţia bine pusă la punct între două persoane ce-şi rămân străine toată viaţa (...), care se tratează una pe alta curtenitor, fiecare încercând să-l facă pe celălalt să se simtă bine” .  
  
S-au scris foarte multe cărţi menite să rezolve problemele din cadrul cuplului . Toate sfaturile pe care le cuprind însă acestea nu îşi ating scopul, de vreme ce se limitează la nişte atitudini pur omeneşti şi, de cele mai multe ori, formale. Câtă vreme omul rămâne stăpânit de egoismul său, orice încercare a lui de a construi o relaţie reală cu partenerul său de viaţă nu va avea sorţi de izbândă; va rămâne întotdeauna o limită pe care nu o va putea depăşi pentru a atinge iubirea adevărată: „...piedica cea mai mare şi continuă în calea înaintării spre dragoste este egoismul. Până nu omori egoismul, nu poţi avea dragoste adevărată, pură şi deplină faţă de nimeni. (...) Cine se iubeşte pe sine, cine e plin de părerea de sine, cine se socoteşte pe sine ca realitatea cea mai de seamă, nu poate iubi pe alţii” . Or, singura cale de depăşire a egoismului este cea a ascezei (clădită pe fondul dialogului personal, direct cu Dumnezeu), în care omul, ajutat de har lucrează necontenit la curăţirea de patimi şi la creşterea în asemănarea cu Dumnezeu. Ajunşi în acest punct, ne dăm seama că poate motivul cel mai profund al crizei prin care trece familia astăzi – fie că este vorba de divorţ sau de respingerea acesteia – provine din îndepărtarea omului de Dumnezeu, din clădirea unei vieţi pe baze antropocentrice, autonome.  
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre realizarea omului in Sf. Liturghie - partea a II a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 248, Anul I, 05 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!