Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 517 din 31 mai 2012        Toate Articolele Autorului

Despre raportul şi relaţia dintre Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) şi Statul Român în perioada postdecembristă – P. I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre raportul şi relaţia dintre Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) şi Statul Român în perioada postdecembristă – material de sinteză ...  
  
Introduce – preliminarii 
  
Biserica Greco-Catolică a luat naştere în Transilvania la sfârşitul sec. al XVII lea prin unirea cu Biserica Catolică a unei părţi a românilor ortodocşi. În condiţiile declinului puterii otomane şi expansiunii Imperiului Habsburgic, care la sfârşitul secolului al XVII lea a anexat Transilvania, protestantismul, dominant în timpul principatului transilvan sub suzeranitate otomană, îşi pierde din influenţă, iar catolicismul, religia Imperiului Habsburgic, este în ascensiune. Diploma leopoldină emisă de Împăratul Leopold I, în anul 1691, recunoaşte drepturile celor patru religii recepte (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), precum şi privilegiile celor trei naţiuni (unguri, saşi şi secui). În anul 1692, împăratul confirmă preoţilor ortodocşi, care acceptă unirea cu Roma, aceleaşi drepturi de care se bucura clerul romano catolic, iar prin diploma din anul 1698 acordă românilor posibilitatea de a trece la oricare dintre cele patru religii recepte.  
  
Datorită situaţiei economice grele în care se aflau românii, cei mai mulţi aflaţi în stare de iobăgie, a lipsei drepturilor politice şi religioase (Biserica Ortodoxă avea statut de religie tolerată), aceste promisiuni au dat rezultate. Sinodul de la Alba Iulia, convocat în anul 1697 de către mitropolitul ortodox Atanasie Anghel, a acceptat cele patru principii obligatorii ale unirii cu Roma: recunoaşterea supremaţiei papale, existenţa purgatoriului, împărtăşirea cu azimă şi Filioque. Prin primirea acestor condiţii se garanta românilor uniţi păstrarea ritualului tradiţional, respectarea sărbătorilor ortodoxe, alegerea episcopilor de către sinod (urmând să fie după aceea recunoscuţi de Papă şi împărat), egalitatea în drepturi a clerului şi a credincioşilor uniţi cu clerul şi credincioşii Bisericii Catolice. Aceste drepturi au fost confirmate în două diplome ale împăratului (1699 1701) dar, din păcate, ele n au fost respectate decât în mică măsură. 
  
Între uniţi şi Biserica ortodoxă au apărut neînţelegeri. Mitropolitul Atanasie Anghel, care, după ce a realizat unirea, a fost confirmat de Biserica Catolică doar ca episcop, a fost excomunicat de către Mitropolitul Ţării Româneşti. Cu toate presiunile şi constrângerile, mulţi români transilvăneni au refuzat unirea, au fost chiar revolte împotriva acesteia, ca cea condusă de călugărul Sofronie de la Cioara, în anul 1759. Pentru aplanarea acestor conflicte şi înăbuşirea revoltelor a fost trimis cu trupe, în Transilvania, în anul 1761, generalul austriac Bukow. Acesta, făcând exces de zel, a distrus numeroase biserici şi mănăstiri ortodoxe. Prima episcopie a românilor uniţi şi a avut sediul, până în anul 1721, la Alba Iulia, apoi s a mutat pentru scurt timp la Făgăraş, iar din anul 1737 s a instalat definitiv la Blaj. Treptat, au fost create şi alte episcopii unite: în anul 1777 s a înfiinţat episcopia de la Oradea, în anul 1853 au fost create episcopiile de la Gherla (în anul 1930 s a mutat la Cluj) şi Lugoj, iar Episcopia de la Blaj a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie şi Mitropolie de Alba Iulia şi Făgăraş. După încheierea Concordatului dintre statul român şi Vatican în anul 1930 s a organizat Episcopia Maramureşului, cu sediul la Baia Mare. 
  
Pentru consolidarea unirii cu Roma episcopii uniţi au folosit mult ordinele şi congregaţiile călugăreşti. Au fost înfiinţate ordine greco catolice, dintre care un rol însemnat de a lungul istoriei acestei biserici l a avut Ordinul Sfântul Vasile cel Mare, ordin călugăresc care se conduce după normele prescrise de acest Părinte al Bisericii. Ca urmare a unirii, numeroşi tineri greco catolici au avut posibilitatea să studieze la Roma şi la alte universităţi catolice occidentale. Întorşi acasă, aceştia au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea culturii româneşti, la formarea conştiinţei naţionale a românilor şi la lupta acestora pentru păstrarea fiinţei naţionale.  
  
Printre personalităţile de seamă ale acestei Biserici menţionăm pe episcopul Ioan Inochentie Micu Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuel Micu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian. O consecinţă pozitivă a unirii a fost şi dezvoltarea învăţământului, atât a celui teologic, cât şi a celui general. Încă din anul 1734 s a înfiinţat la Blaj un seminar teologic greco catolic, care este transformat, în anul 1853, în institut teologic. Şcoli greco catolice de valoare au fost create la Oradea, Gherla, Cluj şi Lugoj. 
  
De a lungul timpului, în momentele importante ale istoriei românilor din Transilvania (Revoluţia de la 1848, lupta memorandiştilor, conducătorii celor două biserici româneşti au conlucrat fructuos pentru promovarea intereselor românilor şi pentru apărarea fiinţei naţionale româneşti. La 1 Decembrie 1918, actul unirii Transilvaniei cu patria mamă a fost citit de episcopul greco catolic Iuliu Hossu, viitor cardinal, asistat de episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care s au îmbrăţişat în faţa mulţimii adunate la Alba Iulia şi au declarat înţelegere frăţească. (Cf. Mircea Păcurariu, Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi, Sibiu, Editura Mitropoliei Ardealului, 1994, p. 55 – 57). 
  
După unirea Transilvaniei cu România, Biserica Română Unită cu Roma a devenit unul din cultele însemnate din ţară. De altfel, conform recensământului din anul 1930, credincioşii greco catolici reprezentau 7,9 % din populaţia ţării . Din aceste motive, având în vedere şi rolul jucat în istorie de această biserică, Constituţia României din anul 1923 stipula că „Biserica Ortodoxă Română este biserica dominantă, iar cea greco catolică are întâietate faţă de celelalte culte”, ambele fiind declarate biserici naţionale. Statutul juridic al Bisericii greco catolice şi relaţiile sale cu statul român au fost mai bine precizate prin Concordatul dintre Vatican şi România (1927 1929). Documentul prevedea existenţa în România a trei rituri catolice: grec, latin şi armean. Pentru ritul grec se stipula următoarea structură organizatorică: o mitropolie la Blaj, cu patru dieceze sufragane: Oradea, Lugoj, Cluj Gherla şi Maramureş. În activitatea sa, Biserica greco catolică a fost sprijinită de asociaţii ale laicatului. În anul 1928 a luat fiinţă Asociaţia Generală a Românilor Uniţi (AGRU). Studenţii greco catolici au întemeiat Asociaţia Studenţilor Transilvăneni Români Uniţi (ASTRU), iar femeile Asociaţia Femeilor Române Unite (AFRU). 
  
După instaurarea dictaturii comuniste, în anul 1948, Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. În acel moment ea avea, după propriile aprecieri, circa 1,8 milioane de credincioşi, aproximativ 2.500 de biserici cu 1.700 preoţi, o academie teologică, trei seminarii teologice, mănăstiri şi şcoli confesionale. Conform Decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948, bunurile sale au fost preluate de către stat, iar bisericile şi casele parohiale au fost atribuite Bisericii Ortodoxe Române. 
  
Autorităţile comuniste au arestat şi condamnat pe toţi episcopii şi pe acei preoţi care s-au opus desfiinţării Bisericii Române Unite cu Roma. În ciuda acestui fapt, Biserica Greco Catolică şi a continuat activitatea datorită episcopilor hirotoniţi clandestin (în locul celor arestaţi) şi preoţilor rămaşi în rezistenţă. Această activitate consta în liturghii oficiate în locuinţe particulare, în înmormântări după ritul greco catolic, în hirotoniri de noi preoţi, botezuri, cateheză, pastoraţie. 
  
După anul 1989, unul din primele acte normative ale noii puteri a fost Decretul-Lege nr. 9 din anul 1989, prin care se abroga Decretul 358 din anul 1948 privind situaţia fostului cult greco-catolic, prin care Biserica greco-catolica era scoasa in afara legii. Decretul-Lege nr.126 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională din data de 24 aprilie 1990 confirma recunoaşterea Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi prevedea că bunurile acesteia aflate în proprietatea statului (cu excepţia moşiilor) urmau a fi restituite Bisericii Române Unite. În ceea ce priveşte situaţia bisericilor şi a caselor parohiale aflate în posesia Bisericii Ortodoxe, aceasta urma să fie stabilită prin comisiile bilaterale de dialog, formate din reprezentanţi ai ambelor culte. Aceste comisii nu au reuşit să rezolve situaţiile conflictuale, cu excepţia Banatului, unde şi prin bunăvoinţa mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu s-au găsit soluţii convenabile ambelor părţi. Biserica Unită cu Roma a solicitat aplicarea principiului de drept restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară), cerere cu care Biserica Ortodoxă Română în general nu a fost de acord, argumentând că bisericile sunt bun al parohiilor, doar acestea putând dispune de proprietatea lor. BRU a argumentat că parohiile ortodoxe nu au dobândit niciodată un drept valabil de proprietate asupra bisericilor greco-catolice, exproprierea din anul 1948 fiind abuzivă şi nelegală. 
  
Recensămintele din anii 1992 şi din 2002 au arătat că doar o parte a greco-catolicilor din anul 1948 au rămas credincioşi ai Bisericii Unite. De asemenea, recensământul din anul 2002, demonstrează o scădere a numărului greco-catolicilor (de la 223.327 în 1992 la 195.481 persoane în anul 2002). Acest fenomen nu este specific doar Bisericii Unite (numărul ortodocşilor a scăzut cu un milion între anii 1992 şi 2002). Recensământul din anul 2002 a fost contestat de către reprezentanţii Bisericii Unite care au susţinut că rezultatele ar fi fost falisficate şi că în România ar fi de fapt între 600.000 (cifră prezentată de Laurenţiu Horia Moisin în interviul de la BBC din luna aprilie anul 2006) şi 750.000 greco-catolici (cifra din Anuarul Pontifical). În unele cazuri, credincioşii ortodocşi au preferat să demoleze lăcaşele greco-catolice decât să le restituie greco-catolicilor. (Cf. Ministerul Culturii şi Cultelor, Viaţa religioasă din România, ediţia a III – a, Bucureşti, 2008, p. 34 – 39). 
  
Revenind, vom aminti că la 14 martie 1990, Sfântul Scaun a numit conducătorii celor cinci dieceze greco catolice, în fruntea acestora fiind desemnat Mitropolitul Alexandru Todea, care, în acelaşi an, a fost înălţat la rangul de Cardinal. Ierarhii au fost recunoscuţi prin decret prezidenţial de către Statul român. De asemenea, în anul 2005 Vaticanul a ridicat la rang de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Greco-Catolică din România şi, implicit, pe conducătorul ei la rang de Arhiepiscop Major, în persoana IPS Părinte Lucian Mureşan. 
  
După cum spuneam şi mai sus, în vederea reglementării situaţiei fostului patrimoniu al Bisericii Române Unite cu Roma, s a adoptat Decretul-Lege nr.126 din 24 aprilie 1990, în care se stipulează că „bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma”. În acest act normativ se prevede că acolo unde numărul lăcaşurilor de cult este insuficient, raportat la numărul de credincioşi, Statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult prin punerea la dispoziţie a terenurilor aferente şi a unor fonduri băneşti. Referitor la bunurile preluate de Biserica Ortodoxă Română, art. 3 al Decretului Lege nr.126/1990 prevede: „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, Greco Catolică şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”. Pe baza art. 2 al acestui Decret Lege, în urma activităţii Comisiei mixte, formată din reprezentanţi ai Guvernului şi ai Bisericii Române Unite cu Roma, 80 de clădiri şi terenuri intravilane au fost trecute din proprietatea Statului în cea a Bisericii, prin Hotărârea Guvernului României nr. 466/1992. 
  
În cadrul celor cinci dieceze, recensământul populaţiei efectuat în anul 2002 a evidenţiat existenţa a 191.556 credincioşi greco catolici, din care 61,8 % locuiesc în mediul urban iar 38,2 % în mediul rural. Marea majoritate a credincioşilor sunt români, dar există şi 19.654 credincioşi de limbă maghiară şi 1.721 de limbă ucraineană, pentru cei din urmă existând un Vicariat rutean care este inclus în Episcopia Română Unită de Maramureş. Biserica cuprinde cinci dieceze, trei vicariate, 75 de protopopiate (din care multe nu au personal încadrat), 763 de parohii şi 761 preoţi. Dificultatea principală cu care se confruntă biserica după reintrarea ei în legalitate este lipsa lăcaşurilor de cult. În prezent funcţionează peste 470 de lăcaşuri de cult, cele mai multe 190 restituite de Biserica Ortodoxă Română, altele construcţii noi sau închiriate de la alte culte. În construcţie sunt cca. 280 de biserici. Parohiile care nu dispun de lăcaş de cult oficiază serviciile divine în spaţii improvizate (şcoli, cămine culturale ş.a.). Pregătirea preoţilor se face în cadrul Facultăţii de Teologie Greco-Catolică Cluj-Napoca, structurată în trei departamente: Blaj, Cluj, Oradea, precum şi a Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Baia Mare. Biserica dispune şi de opt licee teologice, încadrate în reţeaua învăţământului de stat. Treptat s a refăcut şi viaţa monahală a bisericii. În prezent funcţionează peste 25 de ordine şi congregaţii călugăreşti, dintre care mai importante sunt: Ordinul Sfântul Vasile cel Mare, Societatea lui Isus, Ordinul Călugărilor Asumpţionişti, Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali, Congregaţia Surorilor Oblate Asumpţioniste, Congregaţia Inimi Neprihănite. Biserica Română Unită cu Roma editează mai multe publicaţii, dintre care menţionăm revistele: „Viaţa Creştină”, „Unirea”, „Vestitorul”, „Deşteptarea Credinţei”, „Reînvierea. Foaia diecezană a Lugojului” (Lugoj), „Calea Desăvârşirii”, „Flori de Crin” etc. Reprezentanţii Bisericii Române Unite cu Roma participă la reuniuni teologice internaţionale, au legături strânse cu bisericile greco catolice şi romano catolice din străinătate. Cu aprobarea Bisericii, activează mai multe asociaţii religioase, dintre care amintim Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, cu sediul la Cluj Napoca (AGRU), asociaţie care are filiale în oraşe din Transilvania şi Banat, precum şi în Bucureşti, Asociaţia Tineretului Român Unit (ASTRU), Cercetaşii Creştini Români, Asociaţia culturală Ion Căianu, Reuniunea Mariană.. Diecezele greco catolice sunt angajate în ajutorarea săracilor, a persoanelor cu handicap, a bolnavilor, în alte domenii ale asistenţei sociale, activitate pe care o realizează în mod concret prin asociaţiile de tip “Caritas” şi prin unele ordine călugăreşti.  
  
Actuală componenţă a Sinodului Episcopilor Români Uniţi cu Roma (Greco-Catolici) arată astfel: - Cardinalul Lucian Mureşan de la Blaj; Episcopii: Virgil Bercea de la Oradea, Florentin Crihălmeanu de la Cluj, Alexandru Mesianu de la Lugoj, Vasile Bizău de la Baia Mare; Episcopii auxiliari Mihail Frăţilă de la Bucureşti şi Claudiu Pop de la Blaj.  
  
Mai trebuie reţinut faptul că în anul 2012 Arhiepiscopul Major de la Blaj, în persoana PF Părinte Lucian Mureşan a fost ridicat la rangul şi treapta de cardinal, eveniment care a avut loc la Roma, în data de 18.02.2012. Cu alte cuvinte, Lucian Mureşan este al treilea Cardinal român, după Cardinalul Iuliu Hossu şi Cardinalul Alexandru Todea. Cardinalul Lucian Mureşan s-a născut în Eparhia de Maramureş, la 23 mai 1931, în comuna Ferneziu, astăzi cartier al municipiului Baia Mare, judeţul Maramureş, ca al zecelea din cei doisprezece copii ai familiei Petru şi Maria. În anul 1953, pe baza apartenenţei confesionale la Biserica Greco-Catolică, este considerat persoană indezirabilă şi este transferat de la aviaţie la detaşamentul de muncă de la Bicaz, la construcţia primei hidrocentrale din ţară. În anul 1954 lăsat la vatră,aşteaptă în taină să se ivească o posibilitate de a urma teologia, lucrând în diverse locuri. La sugestia Episcopului Iuliu Hossu şi cu binecuvântarea Episcopului Alexandru Russu, la propunerea Pr. prof. dr. Silviu Augustin Prunduş, în anul 1955 eliberându-se din închisoare, Episcopul Márton Áron de Alba Iulia acceptă să primească, în mod excepţional, cinci tineri greco-catolici, câte unul pentru fiecare dieceză a Bisericii Române Unite, la Institutul Teologic Romano-Catolic de grad universitar din Alba Iulia. Printre aceştia era şi Lucian Mureşan. 
  
Din 4 iulie 1994 este numit de către Papa Ioan Paul al II-lea ca Arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, succedând Eminenţei Sale Cardinal Dr. Alexandru Todea, a cărui sănătate l-a obligat să se retragă. La 27 august 1994 este instalat la Blaj. Între anii 1998-2001 şi apoi din nou din anul 2004 este Preşedinte al Conferinţei Episcopale Catolice din România, care reuneşte ierarhia Bisericilor Catolice de ambele rituri, latin (romano-catolic) şi oriental (greco-catolic). Din 26 mai 2003 este numit, de către Papa Ioan Paul al II-lea, membru al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. La 16 decembrie 2005, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea îl ridică la demnitatea de Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. (Cf. http://www.adevarul.ro/locale/alba_iulia/Arhiepiscopul-Greco-Catolic-Muresan-Cardinal-Benedict_0_622738013.html) 
  
Despre relaţia între Biserica şi Stat în România, în cadrul Uniunii Europene - Perspective şi provocări din prisma Bisericii Greco-Catolice Române  
  
1. Biserica Greco-Catolică din România în România postcomunistă 
  
Au trecut 18 ani (în anul 2008, n. red.) de când Biserica Greco-Catolică din România şi-a redobândit oficial libertatea după 41 de ani de prigoană comunistă, prigoană care a debutat la sfârşitul anului 1948 şi care a dus la interzicerea greco-catolicismului românesc prin Decretul 358/1.12.1948. Biserica noastră a fost singura căreia i s-au confiscate toate lăcaşurile de cult şi toate bunurile, acestea fiind preluate de cultul majoritar şi de Stat. S-a încercat ştergerea până şi a memoriei istorice despre greco-catolicism, utilizându-se arma unei relatări tendenţioase a trecutului şi falsificând de fapt în mod grosolan istoria. O Biserică ce a însemnat în ultimele trei secole o adevarată renaştere spirituală şi naţională a românilor (în special a celor din Transilvania şi Banat) a fost prezentată timp de aproape jumătate de secol ca fiind dispărută şi rolul ei s-a încercat să fie complet şters din istoriografia oficială. În pofida propagandei şi a persecuţiei, greco-catolicismul românesc a supravieţuit în catacombe, dând întregii societăţi româneşti dar şi lumii întregi, o mărturie de fidelitate faţă de Mântuitorul Isus Cristos şi de Biserica Sa fondată pe Petru. Sute de mii de credincioşi au afirmat deschis în anul 1989 apartenenţa lor la Biserica Greco-Catolică în ciuda faptului că unii susţineau că nu mai există credincioşi ai Bisericii noastre. De atunci şi până în prezent s-au reînfiinţat structurile tuturor celor cinci Eparhii (Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş, Eparhia de Oradea, Eparhia de Lugoj, Eparhia de Cluj-Gherla şi Eparhia de Maramureş) precum şi ale Vicariatului de Bucureşti, în ciuda faptului că majoritatea lăcaşurilor de cult nu au fost încă retrocedate. În pofida unor date de la recensămintele din anii 1992 şi 2002 privind numărul credincioşilor greco-catolici, astăzi sunt 750.000 care figurează în baza de date a Bisericii noastre precum şi în Anuarele pontificale din ultimii ani. 
  
În ultimii trei ani Biserica noastră a trăit momente cu adevărat istorice: ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră (echivalentă Patriarhiei), alegerea primilor Episcopi în Sinodul Bisericii primind asensul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea şi reorganizarea Vicariatului de Bucureşti care are acum primul Episcop după 60 de ani (actualul Episcop care se ocupă de pastorala credincioşilor din Vicariatul de Bucureşti este Episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş). În ciuda dificultăţilor legate de nerestituirea lăcaşurilor de cult Biserica Greco-Catolică din România este într-o perioadă de înflorire comparabilă doar cu viaţa ei din vremea interbelică prin reînfiinţarea vechilor parohii şi deschiderea de altele noi, organizarea învăţământului preuniversitar şi universitar confesional (dar în colaborare cu Statul), o susţinută activitate socio-caritativă (centre pentru copii orfani sau cu dizabilităţi, centre pentru persoane în vârstă, policlinici, centre de formare profesională, etc.), continuând însă cu vocaţia sa profund spirituală şi culturală de renaştere a poporului nostru după o lungă perioadă de întuneric ateist. Asociaţiile de laici joacă în toată această fază din istoria Bisericii Greco-Catolice un rol deosebit atât în ceea ce priveşte dezvoltarea de programe pentru copii şi tineri (unde un rol important îl are “Caritas mitropolitan greco-catolic”, ASTRU din diferitele Eparhii şi ATCM), programe pentru familii (AGRU), lupta pentru o cultură a vieţii (AGRU, “Darul vieţii”) şi sprijininirea categoriilor defavorizate (“Caritas mitropolitan greco-catolic”). 
  
În ceea ce priveşte raporturile cu Biserica Ortodoxă din România se poate afirma fară umbră de dubiu că ele sunt într-o evoluţie pozitivă în ultimii ani, depăşindu-se faza extrem de dificilă a anilor '90. Cu toate acestea rămâne în continuare de clarificat chestiunea lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale, cimitirelor şi terenurilor pe care Biserica Ortodoxă din România le-a primit de la Stat în urma Decretului 358/1948 când Bisericii Greco-Catolice i s-au luat în mod abuziv bunurile. Cu excepţia Arhiepiscopiei Ortodoxe de Timişoara şi a Episcopiei Ortodoxe de Caransebeş nu se observă din păcate voinţa de restituire a acestor bunuri, fapt ce rămâne încă un impediment într-o colaborare mai strânsă între cele două Biserici româneşti. 
  
2. Rolul Bisericii în România de după aderarea la UE 
  
La 1 ianuarie 2007 România devenea membră a UE, revenind astfel în mod oficial acolo unde îi este locul de drept din punct de vedere cultural şi identitar. Începutul procesului de integrare a Romaniei în structurile Uniunii au readus în prim plan însă şi rolul Bisericilor şi comunităţilor ecleziale (şi a comunităţilor religioase în general) din ţara noastră în acest proces ireversibil şi important. Nu puţine voci însă au considerat că, odată cu integrarea României în UE, rolul comunităţilor religioase va trebui redimensionat, în special în ceea ce priveşte pronunţarea reprezentanţilor cultelor religioase în chestiuni de natură etică, fapt ce trezeşte polemici dealtfel şi în alte state membre ale Uniunii. Trebuie oare reprezentanţii Bisericilor şi comunităţilor eleziale să intervină în viaşa societăţii şi, dacă da, în ce fel? 
  
Anul 2007 şi începutul anului 2008 au reprezentat o perioadă legată de controverse privind raportul dintre instituţiile de învăţământ şi comunităţile religioase. Unele organizaţii nonguvernamentale au cerut înlăturarea icoanelor şi a simbolurilor religioase din şcoli motivând că astfel s-ar încălca libertatea de conştiinţă a elevilor, lucru contestat însă atât de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe cât şi a celei Catolice de ambele rituri din ţara noastră. Dacă privim vechiul text al Tratatului constituţional de la Roma (anterior celui semnat la Lisabona), la articolul II-70 se vorbeşte despre libertatea de gândire, de conştiinţă şi de apartenenţă religioasă, principiu ce include libertatea de a adopta o altă religie dar şi libertatea de a manifesta propria religie sau convingere atât în mod individual cât şi în mod colectiv, în public ca şi în privat atât prin intermediul cultului cât şi al predării şi observării riturilor. Această concepţie despre libertatea de conştiinţă nu s-a schimbat odată cu semnarea de către şefii de stat şi de guvern a celor 27 de state ale Uniunii la Lisabona a noului Tratat. Cu ce împiedică aşadar libertatea de conştiinţă prezenţa simbolurilor religioase (în special a icoanelor) atâta vreme cât în învăţământul preuniversitar se studiază ore de religie, ţinând cont desigur de opţiunea confesională a fiecăruia? Mai degrabă asistăm în această perioadă la o tendinţă “laicistă” prost înţeleasă care vede în valorile religioase un posibil obstacol în calea libertăţii fiecărei persoane. Lucrul acesta se observă şi în dezbaterea publică privind obligativitatea sau nu a predării religiei în învăţământul preuniversitar, controversă ce pare însă a se fi rezolvat printr-o soluţie extrem de înţeleaptă: orele de religie rămân în licee dar este opţiunea elevilor şi a părinţilor de a face sau nu religie şi, în cazul în care se doreşte să se studieze, de a alege confesiunea. Desigur din perspectiva cultelor minoritare se poate cere ca în nici un caz elevii ce aparţin acestor culte să fie influenţaţi sau, mai rău chiar, obligaţi să participe la ore de religie organizate de cultul majoritar. 
  
O altă chestiune disputată este cea privind implicarea Bisericilor şi a comunităţilor religioase în general în activităţi socio-caritative, sprijinind astfel Statul în acest domeniu atât de complex şi de vast. Din acest punct de vedere actualul Guvern a semnat un Document de colaborare cu Patriarhia Ortodoxă dar şi cu reprezentanţii Conferinţei Episcopilor Catolici de ambele rituri din România (au semnat alături de Primul-ministru Prea Fericirea Sa Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice şi Excelenţa Sa Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit romano-catolic de Bucureşti). Deja există o implicare foarte serioasă şi a Bisericii Greco-Catolice nu numai prin Asociaţiile Caritas dar şi prin alte structuri şi evident şi prin activitatea Congregaţiilor şi Ordinelor religioase. Desigur rămâne întrebarea ce presupune această colaborare cu instituţiile Statului în chestiuni socio-caritative şi dacă astfel Biserica nu ajunge uneori să suplinească anumite disfuncţionalităţi ale instituţiilor sociale patronate de Stat. 
  
Unul dintre punctele cele mai sensibile referitoare la implicarea Bisericii în viaţa societăţii româneşti este cel legat de intervenţia reprezentanţilor instituţiilor ecleziastice în chestiuni etice care influenţează într-o manieră determinantă concepţia despre viaţă şi comunitate. După căderea comunismului avortul a fost legalizat şi milioane de copii nenăscuţi au fost sacrificaţi pe “altarul” egoismului şi al hedonismului ce par să influenţeze atât de mult gândirea unor contemporani de-ai noştri. Un creştin autentic nu poate rămâne indiferent la acest fenomen extrem de grav ce se extinde în societatea românească adeseori “justificat” de o aşa-zisă “libertate a femeii de a face ce doreşte cu propriul corp” fără a lua în considerare dreptul inalienabil la viaţă a copiilor nenăscuţi. Lupta de idei împotriva avortului şi pentru o cultură a vieţii este dusă în comun în România atât de catolicii de ambele rituri cât şi de ortodocşi, protestanţi şi neoprotestanţi, existând chiar asociaţii ecumenice care au acest scop, cum ar fi “Darul vieţii” din Timişoara. Se organizează marşuri pentru viaţă, rugăciuni pentru copiii nenăscuţi, campanii în mass-media precum şi centru de consultanţă pentru femeile ce sunt puse în faţa unor astfel de alegeri dramatice. Din nefericire nu există o reală voinţă politică pentru a abroga legea ce permite avortul, uneori folosindu-se pretextul că doar comunismul s-ar fi opus avortului, lucru fals în mod evident. 
  
În ultimii ani Biserica a trebuit să reacţioneze în mod clar şi pe un alt subiect sensibil şi foarte controversat: aşa-zisele “cupluri de fapt homosexuale”. În ciuda faptului că în România nu există în mod oficial drepturi civile pentru astfel de cupluri există o campanie tot mai susţinută în acest sens, campanie dusă tot de anumite organizaţii nonguvernamentale în ciuda opoziţiei evidente a marii majorităţi a populaţiei şi a lipsei unei încurajări din partea unor forţe politice. Confuzia care riscă să se creeze între aceste “cupluri” şi instituţia familiei este reală şi acest lucru se poate vedea şi din experienţa altor ţări ale Uniunii. Departe de a discrimina vreo persoană, Biserica luptă pentru protejarea conceptului de familie în societate, concept care în nici un caz nu poate să se bazeze decât pe raportul consensual de iubire a unui barbat şi a unei femei în faţa lui Dumnezeu şi a autorităţilor civile în instituţia căsătoriei. Încercarea de a echivala căsătoria cu fel de fel de “cupluri de fapt” nu este doar departe de tradiţia creştină dar şi de tradiţia legislativă europeană. Să sperăm că în România în ciuda unor presiuni din partea unor lobby extrem de bine organizate, instituţia familiei va rămâne ca şi până acum protejată de legislaţie şi clar definită. Schimbări legislative din alte state ale UE care au dus la recunoaşterea unor drepturi civile pentru “cuplurile de fapt homosexuale” sau chiar “căsătoria între persoane de acelaşi sex privesc exclusiv acele ţări şi în nici un caz nu exprimă o linie comună a tuturor ţărilor din UE. 
  
Biserica are datoria morală de a interveni în chestiunile etice dat fiind că este parte integrantă a societăţii şi nu poate fi exclusă doar pentru că în cultura post-modernă poziţia creştină pare uneori în contradicţie cu o aşa-zisă “gândire progresistă”. Susţinerea clară a culturii vieţii şi lupta de idei împotriva eutanasiei, avortului, aşa-zisei “căsătorii homosexuale” şi a violenţei de orice fel rămân coordonate fundamentale ale aportului Bisericii la viaţa comunităţii. În ciuda relativismului, indiferentismului tot mai frecvent în unele medii sau chiar a anticlericalismului, societatea românească nu rămâne în mod evident insensibilă la apelurile Bisericii în favoarea valorilor creştine. Acest lucru nu înseamnă în nici un caz că de fapt clerul ar face politică aşa cum interpretează unii critici ai Bisericii această acţiune în favoarea unor valori etice fundamentale. 
  
Biserica are însă şi o misiune importantă în această perioadă istorică a integrării în UE a României: sublinierea identităţii profund creştine a poporului român. Această identitate nu este doar o realitate sociologică sau declarativă dar trebuie să facă parte din însăşi fiinţa neamului nostru în mod autentic şi profund. Un popor nu poate să supravieţuiască cu adevărat în istorie dacă îşi pierde identitatea şi credinţa creştină este o parte fundamentală a sufletului românesc. În pofida unei istorii nu rareori dramatice, românii şi-au păstrat fiinţa neamului datorită unei credinţe ferme în Dumnezeu, fiind fără doar şi poate nu numai unul din primele popoare creştine ale Europei dar şi unul din popoarele cele mai ataşate de valorile creştine. Este greu de crezut că “valul” de secularism ce traversează acum Europa va reuşi să îi îndepărteze şi pe români de propriile lor rădăcini creştine, de identitatea lor de popor ce crede în Isus Cristos de două milenii. Indiferent că este vorba de catolicism, ortodoxie sau protestantism, românii îşi menţin şi azi o adâncă credinţă creştină şi nu par să cadă pradă relativismului, confuziei morale şi indiferentismului atât de prezent în alte zone ale continentului. Acest lucru nu trebuie însă să scadă vigilenţa misionară a Bisericii care trebuie să continue şi mai dinamic opera de reevanghelizare tipică celui de-al trelea mileniu creştin. Este desigur regretabil că se evită a se menţiona explicit în Tratatele constituţionale europene aportul fundamental al creştinismului în istoria bătrânului continent ca şi cum implicarea Bisericii în istoria europeană a ultimelor două milenii nu ar fi fost decisive. 
  
Biserica trebuie deasemenea să se implice activ în formarea unor conştinţe ce refuză în mod absolut discriminarea pe criterii religioase, rasiale sau etnice a oricărei persoane, conclucrând activ cu Statul şi în realizarea unui climat de bună înţelegere între populaţia majoritară românească şi etniile minoritare. Biserica poate fi întotdeauna un factor de reconciliere şi dialog şi nu trebuie să uite nici un moment şi acest rol al său. O atenţie particulară ar trebui acordată chestiunii populaţiei de etnie romă care trebuie sprijinită în efortul ei de îmbunătăţire a nivelului de trai precum şi de educaţie, Biserica putând să încurajeze integrarea socială a acestei etnii semnificative numeric şi în România ca şi în alte state ale Uniunii. În primul rând Biserica trebuie să fie atentă să nu permită în interiorul ei atitudini de tip naţionalist, xenofob, rasist sau antisemit, atitudini profund contrare spiritului Evangheliei. Mai mult ca oricând Biserica trebuie să se implice în renaşterea spirituală, culturală, socială a poporului în special în această perioadă nouă din istoria României, perioadă de implementare a prevederilor UE şi în ţara noastră. 
  
Material documentar de sinteză,  
  
realizat de Stelian Gomboş 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre raportul şi relaţia dintre Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) şi Statul Român în perioada postdecembristă – P. I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 517, Anul II, 31 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!