Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 235 din 23 august 2011        Toate Articolele Autorului

Despre predarea religiei crestine in scoala, p. I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Problema existenţei orei de religie – o abordare teologică şi apologetică ...  
  
Noi oamenii, pe tot parcursul vieţii pământeşti, trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!... 
  
Şi ei, tinerii, vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!... 
  
Drept urmare, tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!... Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecclesiei!... 
  
1. Credinţa şi împlinirea sau cultivarea acesteia, reflectă conţinutul fundamental al lecţiei de religie 
  
a. Conţinutul lecţiilor de dogmatică şi morală este unul euharistic 
  
Intrând acum, cu toată nădejdea şi convingerea în miezul şi conţinutul acestui subiect, voi susţine cu argumente cât se poate de fundamentate, că lecţiile de dogmatică şi morală recapitulează şi formulează cronologic în cadrul istoriei credinţa şi viaţa una şi aceeaşi a Bisericii, care este „aceeaşi ieri, azi şi în veci”. Cu alte cuvinte aceste lecţii sintetizează în orice moment concret al vieţii Bisericii conţinutul şi scopurile învăţăturii creştine.  
  
Ce înseamnă acest fapt? Putem spune că el exprimă două lucruri:  
  
a). Faptul că conţinutul acestor lecţii menţine şi păstrează nealterată învăţătura biblică şi patristică;  
  
b). Faptul că aceste două lecţii nu se mişcă independent, ci sunt unite organic şi neseparate. 
  
Separarea teologiei pe secţii şi discipline, ce se impune poate metodologic, nu trebuie să ne împiedice deloc să păstrăm unitatea lor de viaţă, organică. În special distingerea dogmaticii de morală, ce se face iarăşi din motive metodologice şi pedagogice, nu trebuie să ne conducă la nici o separare esenţială a lor. Dogma şi etosul, teologia şi liturghia, credinţa şi viaţa, mărturisirea şi praxis-ul nu se separă în creştinism.  
  
Iisus Hristos nu a fost un simplu învăţător, ci chiar Arhetipul Mântuirii, Însuşi Mântuirea. „Hristos nu este pentru om un principiu exterior de care omul atârnă arbitrar, relativ şi obiectiv, ci este în mod real şi adevărat Principiul lui ontologic” . Iisus Hristos n-a învăţat nici dogmatică, nici morală, ci S-a oferit pe Sine, trupul Lui şi sângele Lui „pentru viaţa lumii”. Dintr-un Sine răstignit pentru iubirea omenirii curge viaţa veşnică a Bisericii. De aceea Biserica este plină de Viaţă, de Viaţa veşnică, ea fiind Viaţa Însăşi. Acest este etosul ortodox: Viaţă veşnică.  
  
Prin această jertfă a lui Iisus Hristos există Biserica, ce cultivă credinţa şi împărtăşeşte viaţa şi formulează învăţătura dogmatică şi morală. „Biserica lui Iisus Hristos nu este un organism modelator-etic, ci trupul mântuirii, comuniunea îndumnezeirii” . Biserica este ea însăşi marea taină în care Iisus Hristos restabileşte şi ridică la o treaptă desăvârşită unirea Sa cu lumea întemeiată în actul creaţiei, dar slăbită prin păcat. Mai mult, Biserica este, prin excelenţă, extensiunea tainei lui Iisus Hristos, fiind ea însăşi plină în întregime de taina lui Iisus Hristos, căci respiră, trăieşte şi se hrăneşte cu şi prin Taina lui Iisus Hristos. Biserica şi tainele ei sunt viaţa în Iisus Hristos . 
  
Baza deci, de la care începe şi la care se referă şi spre care tinde învăţătura creştină, este Însuşi Iiisus Hristos, Ce Se oferă pe Sine „pentru viaţa lumii” şi Se împărtăşeşte prin taina sfintei Euharistii. Omul ortodoxiei este o persoană eclezială, fiinţa care fiinţează numai în comuniune de har şi viaţă cu Iisus Hristos, Izvorul vieţii, Însăşi Viaţa. Fără sfânta Euharistie, în jurul căreia se poralizează toate tainele Bisericii, nu există nici credinţă creştină, nici viaţă creştină şi nici creştinism. Sfânta Euharistie este esenţial sau substanţial întreaga Biserică, este taina arătării Dumnezeului Treimic şi asumarea, cuprinderea lumii în împărăţia Lui. În sfânta Euharistie avem condiţia, întregirea şi desăvârşirea vieţii creştine , „Α şi Ω învăţăturii dogmatice şi morale . De aceea şi dacă examinăm tradiţia noastră creştină, vom constata că toate elementele ei esenţiale se referă la ea în final sau o presupun. Dogmele şi simbolurile, rugăciunea şi cultul Bisericii, educaţia şi canoanele ei au esenţial o relaţie euharistică. Desigur în ultimă analiză şi întreaga lume are un sens euharistic, fiindcă şi Euharistia este taina reînnoirii ontologice a cosmosului. Însă, o astfel de considerare a lumii presupune niveluri înalte de viaţă duhovnicească, care nu sunt accesibile tuturor . Dar aceasta nu înseamnă deloc că ţelul nostru final nu trebuie să se orienteze spre această direcţie, sau că lucrarea noastră mai generală nu trebuie să aibă ca ax central pe Iisus Hristos. De altfel numai prin această perspectivă lecţia de religie îşi găseşte dimensiunile ei reale. 
  
Memorialul sau cultul euharistic redă întreaga iconomie a mântuirii neamului omenesc, mergând chiar dincolo de întrupare. Sensul Euharistic este unul totalizator, deoarece întreaga istorie trecută, prezentă şi viitoare este în ea . Euharistia ne reaminteşte de creaţia lumii, de cădere, de sfâşietoarea căutare a lui Dumnezeu, de întruparea Domnului, de patimile, moartea şi Învierea Lui, de Sfânta Sa Înălţare şi de focul pogorâtor şi întemeietor al Duhului. Recapitulând întreaga istorie, Euharistia se deschide totodată spre eshaton, făcându-ne din fii vremelnici ai istoriei, fii nemuritori ai Împărăţiei veşnice deja începute. Eshatologia este gustată în Euharistie, iar aceasta arvuneşte plinătatea Împărăţiei ce va să vină. Sfântul Ignatie Teoforul numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca şi comuniune în Sfânta Euharistie. De aceea, când vorbim de hristologie, învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos nu înţelegem în primul rând a învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi cum fac toate ereziile istoriei.  
  
Dincolo de acest lucru, atunci când afirmăm că el este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dă în Sfintele Taine, şi în mod culminant în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Iisus Hristos ca viaţă şi comuniune, poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi toţi, prin cuvintele sale încorporate în Sfânta Scriptură ori în Sfânta Tradiţie, dacă nu, totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii, răstălmăcite după bunul plac. Potrivit învăţăturii unui alt mare teolog al Bisericii - Sf. Nicolae Cabasila, „vremea aceasta (a Euharistiei) înseamnă vremea aceea (a Iconomiei), prin această Sfântă Taină noi fiind contemporani evenimentelor trecute şi viitoare din istoria sfântă a Mântuirii. Prin ea, veşnicia se manifestă şi activează în realitatea cotidiană” . Ca participanţi la această Taină, ieşim din ciclitatea ameţitoare a istoriei şi suntem introduşi în prezentul continuu al veşniciei, deoarece Iisus Hristos este ieri, azi şi în veci Acelaşi. 
  
Sfânta Scriptură şi Cultul se întâlnesc în conţinutul şi finalitatea edificatoare a lor, căci scopul revelaţiei divine unitare a Bibliei şi a Cultului este îndumnezeirea omului în Hristos, hristificarea lui: „Hristos al Evangheliei şi Iisus Hristos al Euharistiei sunt Unul şi Acelaşi Hristos, Dumnezeu, Omul, Iisus Hristos” . Liturghia îşi are începutul în Evanghelie, iar Evanghelia îşi continuă dinamica transfiguratoare în Sfânta Liturghie. Împărăţia anunţată la începutul Sfintei Liturghii este aceeaşi cu Împărăţia a cărei dimineaţă este vestită de „îngerul Domnului” prin cuvintele: „pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei III, 2). Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică ori Liturghia catehumenilor şi a credincioşilor continuă cultic unitatea interioară dintre Cuvânt şi Taină. Cina pregătită pentru noi în cadrul Sfintei Liturghii este atât a Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi a Trupului Domnului. După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul, mergând spre Emaus cu ucenicii Săi, le-a explicat scripturile, apoi, la masă „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o” (Luca XXIV, 13 – 35). 
  
Prin urmare, împărtăşirea cu Cuvântul este indispensabilă, împărtăşirii cu Trupul, deoarece prin ascultarea cuvântului se naşte în noi „crezul” ca prolog al Tainei. Fără afirmarea credinţei nu este posibilă participarea la Tainele Bisericii în iconomia Liturghiei; crezul niceo-constantinopolitan precede împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ajungându-se de la comunicare la cuminecare, căci, de asemenea, înainte de împărtăşirea propriu-zisă rostim o altă mărturisire: „Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume...” Crezul este împărtăşirea cu Cuvântul în vederea împărtăşirii cu Trupul. 
  
În comparaţie cu Apusul, unde Cuvântul şi Taina sunt concepute separat, Răsăritul creştin n-a privat niciodată Taina de conţinutul ei evanghelic. „Toată slujirea este construită pe o bază biblică şi, de aceea, necunoaşterea Scripturii duce la necunoaşterea slujirii divine, duce la ruperea evlaviei liturgice de sensul cel adevărat al legii rugăciunii – al lex orandi...”  
  
Relaţia dintre Cuvânt şi Taină este una de tip perihoretic: Cuvântul este în Taină, dar şi Taina este în Cuvânt . Cuvântul „creşte şi se întăreşte cu Duhul” în Taină, iar Taina nu poate fi împărtăşită decât celui ce crede şi dă mărturie despre Cuvânt. Cuvântul este desăvârşit în Taină, „consideră Taina ca fiind împlinirea Sa, căci în Taină Domnul Hristos Cuvântul devine viaţa noastră” . În acelaşi timp însă, sufletul, forma sau puterea formatoare a Tainei este Cuvântul, care imprimă şi scoate în relief sensul ei . 
  
Împreună-locuirea în Duhul a Tainei şi a Cuvântului constituie apoi temelia Bisericii creştine, deoarece, la Ierusalim, prin pogorârea Duhului Sfânt, prin cuvântul rostit de Sfântul Apostol Petru şi prin Botez, s-a înfiinţat prima comunitate creştină. Unitatea lăuntrică şi ontologică între Cuvânt şi Taină, se extinde şi creşte în sinaxa liturgică. Împreună locuind, Cuvântul şi Taina trag comunitatea liturgică spre împreună locuire cu Iisus Hristos Cel Înviat. Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului şi Liturghia credincioşilor ori Euharistică, sunt, aşadar, în lumina celor spuse mai sus, într-un raport de reciprocitate şi într-o relaţie de interdependenţă, de întrepătrundere, fără a uita că Liturghia Euharistică realizează plenar, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, împreună-locuirea în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar împărtăşirea cu Hristos, în Taina Euharistiei constituie culmea „părtăşiei la firea dumnezeiască” (III Petru I, 4), fiindcă dincolo de ea, „nu mai este loc unde să păşim” . Ea nu exclude însă alte moduri de prezenţă şi lucrare a lui Iisus Hristos în Sfânta Liturghie.  
  
În altă ordine de idei, mulţi consideră că lecţia de religie are ca obiectiv transmiterea cunoştinţelor religioase. Alţii iarăşi consideră drept scopul ei principal transmiterea emoţiilor sau sentimentelor religioase. Aceste scopuri sunt însă limitate şi subminează universalitatea lecţiei de religie. În special pentru lecţiile de dogmatică şi morală, pe care le examinăm în această expunere, unii cred că trebuie să se transmită corect elevilor sensurile (noţiunile) dogmatice şi morale ale creştinismului, în timp ce alţii că trebuie să-i înveţe cum să devină oameni buni. 
  
În programa analitică de Gimnaziu în Grecia scopul lecţiei de religie în clasa a treia (clasa a IX-a în România) este:  
  
Să-i iniţieze pe adolescenţii în dogmele fundamentale ale Credinţei Ortodoxe, ca să înveţe ce trebuie să creadă. 
  
Să fundamenteze teoretic şi teologic comportamentul moral al omului şi-n special al creştinului ortodox. 
  
Să dea răspuns la problemele practice fundamentale ale instrucţiei morale a omului 
  
Să arate legătura directă a credinţei şi vieţii credinciosului cu Cultul ortodox.  
  
b. Dogmele credinţei ortodoxe sunt revelaţii ale vieţii 
  
Din cauză că scopul se leagă direct cu conţinutul lecţiei, nu este posibil să dăm corect conţinutul, dacă nu pornim de la motivul şi scopul invocat şi enunţat în mod corect. Şi din cauză că scopul, cel puţin aşa cum este formulat în programa analitică, e destul de discutabil, vom începe de la observaţiile noastre despre el. Ca prim scop în parte al predării lecţiei de religie în clasa a treia a Gimnaziului se prezintă ca „să-i iniţieze pe adolescenţii neliniştiţi în vârstă de 15 ani în dogmele fundamentale ale Credinţei Ortodoxe, ca să înveţe ce trebuie să creadă”. Însă adolescenţii neliniştiţi în vârstă de 15 ani, ce trăiesc în societatea secularizată de azi, unde dogmele credinţei sunt considerate teme ale clericilor şi teologilor, nu au de obicei de la început nici un interes special de a fi iniţiaţi în aceste dogme.  
  
Astfel teologul se află în dificultatea de a găsi puncte de contact cu elevii lui în încercarea lui de a-i introduce în acestea. Când însă nu-şi pune ca ţel al predării faptul de a învăţa elevii ce trebuie să creadă, ci de a vedea ce orizonturi li se deschid, - orizonturi pe care oamenii le-au avut şi au continuat să le păstreze, pe care le cred şi le trăiesc – lucrurile se schimbă radical. În acest caz dogmele nu apar ca un ansamblu de noţiuni subtile, greu de înţeles sau şi neînţelese pentru elevii de Gimnaziu, ci ca mesaje şi perspective ale vieţii. Se prezintă ca revelaţii ce răspund la problemele directe şi fierbinţi ale vieţii lor. 
  
Revelaţia lui Dumnezeu ca om în mijlocul lumii arată sensul adevărat al omului în lume. Nu putem vorbi despre Iisus Hristos independent de om şi istoria lui, independent de prezenţa lui istorică concretă şi problemele lui. „Dumnezeu nu se abordează în ceruri, ci în cadrul existenţei înseşi ale omului şi în relaţiile lui cu semenii săi. De aceea şi conţinutul lecţiei nu trebuie să se limiteze la noţiuni şi idei, ci să se extindă la persoane şi lucruri, la sfinţi şi la viaţa lor, la tradiţii şi obiceiuri locale şi ale vieţii religioase şi sociale mai generale. În special e nevoie să fie luată în atenţie şi valorificată bogăţia simbolurilor Bisericii noastre, care conţin esenţial toată teologia ei. Aceste simboluri, precum de altfel toate simbolurile, cu toată simplitatea şi generalitatea lor, sunt în măsură să ofere mesaje foarte clare şi să cultive trăiri adânci” . 
  
În final nu trebuie să se uite faptul că dogma creştin ortodoxă nu constituie un adevăr teoretic simplu, pur speculativ, fără legătură cu omul şi viaţa lui. De atunci de când Dumnezeu S-a făcut om, ca să-l îndumnezeiască pe om, nu există nimic dumnezeiesc, care să nu aibă legătură cu omul, precum nu există nimic omenesc care să nu aibă legătură cu Dumnezeu. Dogma mai teoretică, cum o consideră mulţi, cea Treimică, are un raport atât de direct şi de esenţial cu omul, încât constituie scopul vieţii lui în comuniune; „ca toţi să fie una precum noi” . 
  
Creştinii primelor secole au preluat, păstrat şi formulat adevărul acesta pe baza comuniunii şi unirii euharistice. În continuare dogma Treimică, ca şi orice altă dogmă, a constituit începutul sau axioma pentru învăţăturile teologice roditoare. Aceste învăţături au avut întotdeauna ca temelie şi garanţie viaţa euharistică a Bisericii, care a format şi modelat conştiinţa chinoviară şi enorială. Astăzi această situaţie s-a slăbit complet. Baza experimentală ce o avem la dispoziţie nu e duhul comunitar, ci individualismul şi scindarea socială ce ne duc în impas existenţial. „Dogma Treimică nu se oferă poate acum ca punct de plecare a învăţăturii, se oferă însă ca răspuns la căutarea sau aşteptarea oamenilor epocii noastre. De aceea şi rămâne mereu actuală. Astfel, toţi câţi trăiesc impasul scindării, nu vor dispreţui această dogmă, ce este totodată kerygma unităţii şi a iubirii. Câţi o vor căuta, se vor bucura de ea. În sfârşit, toţi câţi au eventual depoziţii duhovniceşti necesare sau vreo experienţă în relaţie cu ea şi o trăiesc, nu se vor păgubi cu nimic” . 
  
Acelaşi lucru e valabil şi pentru prezentarea dogmei Hristologice cu toate acele sensuri greu de înţeles ale lui „neconfundat, neschimbător, neîmpărţit etc.” . Deci prezenţa şi opera lui Iisus Hristos în lume au o relaţie directă cu omul şi viaţa lui. Smerenia, ascultarea, nădejdea, iubirea, şi toate virtuţile creştine sunt adevăruri ce se conexează (unesc) direct cu Iisus Hristos şi cu dogma Hristologică. Fiecare virtute evanghelică este după arhetipul lui Iisus Hristos, desăvârşit dumnezeiască şi desăvârşit omenească, este darul Sfântului Duh şi fructul participării la harul Acestuia. Dogma Hristologică poate fi predată treptat cu criteriul problematicii şi receptivităţii copiilor. Astfel anumite elemente dogmatice pot fi trecute cu vederea în Gimnaziu şi să fie predate în Liceu. „În general dogma Hristologică poate fi caracterizată ca indicatorul virtuţii enipostatice, ce se oferă simţual credinciosului prin Sfânta Euharistie. Pe aceasta se vor sprijini credincioşii pentru cultivarea virtuţii şi pentru a lupta cu păcatul” . 
  
Desigur şi noţiunea păcatului răsună puţin ciudat în epoca noastră, care a pierdut conştiinţa colectivă responsabilă, implicit conştiinţa păcatului Astăzi se vorbeşte mai mult despre înstrăinare, scindare, eşec. Aceste noţiuni, ce sunt de asemenea mai profund teologice, pot declara sau interpreta sensul păcatului. De aceea alegerea şi enumerarea poziţiilor şi textelor patristice cu astfel de noţiuni e folositoare în deosebi. În final, esenţială şi actuală este importanţa şi însemnătatea Ecclesiologiei pentru prezentarea credinţei şi vieţii creştine. Cu excepţia semnalării ei generale în învăţătura dogmatică poziţiile ei fundamentale sunt foarte preţioase pentru o prezentare corectă a moralei creştine. 
  
Teologul, ca şi orice pedagog, nu poate oferi ansamblul cunoştinţelor şi al informaţiilor de care au nevoie elevii. E dator însă să le deschidă drumuri, care îi vor conduce la izvoarele credinţei şi ale vieţii creştine. Din predarea dogmaticii în Gimnaziu şi în Liceu nu numai că pot, dar şi trebuie să neglijeze acele formulări dogmatice scolastice, în parte părerile unor scriitori bisericeşti, ce-i obosesc inutil pe elevi sau le şi încearcă credinţa. Conţinutul lecţiei dogmatice este recapitulat esenţial în simbolul de credinţă. Cu excepţia acestuia însă au nevoie şi de alte elemente fundamentale ale tradiţiei ortodoxe ulterioare, precum învăţătura despre sfintele icoane şi distincţia esenţei şi energiilor în Dumnezeu, cu atâta însemnătate pentru credinţa şi viaţa ortodoxă. Învăţătura dogmatică ortodoxă nu constituie un sistem teologic, ci interpretarea operei sfintei iconomii. „De aceea şi conţinutul ei este deformat, când este pus în paturile scolastice ale lui Procust” . Textele dogmatice şi liturgice, precum de asemenea şi imnurile Bisericii sunt necesare pentru prezentarea şi interpretarea învăţăturii dogmatice. Punctul de plecare însă e cel mai bine să se facă de la datele experimentale şi istorice. 
  
Căutările mai adânci ale existenţei umane, ce păstrează şi o stabilitate diacronică, oferă prima bază esenţială pentru inaugurarea oricărui dialog esenţial despre religie, precum şi pentru învăţarea adevărurilor fundamentale. Pe de altă parte iconografia şi arhitectonica naosurilor, simbolurile liturgice şi latreutice, tradiţiile şi obiceiurile religioase, ca concretizări ale vieţii creştine, ce conţin material dogmatic bogat, pot forma începuturi perfecte pentru învăţarea dogmei ortodoxe. 
  
c. Educaţia ortodoxă constituie deplinătatea adevărului şi a vieţii 
  
Ca al doilea scop al lecţiei este definit faptul „de a fundamenta teoretic şi teologic comportamentul moral al omului şi-n special al creştinului ortodox”. Aici se pune următoarea întrebare. Care este acest comportament moral al omului şi-n deosebi al creştinului ortodox, pe care este chemată lecţia de religie să-l fundamenteze teoretic şi teologic? Teoria şi teologia vin de obicei după aceea, pentru a descrie, să prelucreze sau să orienteze comportamentul moral. Însă acest comportament se întemeiază experimental. Şi precum a semnalat deja Aristotel, o mare însemnătate pentru comportamentul moral al omului o are deprinderea, adică obişnuinţa, în special aceasta se cultivă în timpul copilăriei . 
  
Obiceiurile (obişnuinţele) fiecărei generaţii noi se cultivă în cadrele celei anterioare. Astfel se formează şi conştiinţa morală colectivă a fiecărui popor, dar şi-n deosebi a fiecărei generaţii noi a lui. Această conştiinţă colectivă nu se schimbă uşor. Trebuie să treacă cel puţin trei generaţii, ca să se înfăptuiască o schimbare importantă în conştiinţa unei societăţi. Însă când excitaţiile pentru schimbări sunt atât de intense şi atât de multe, precum se întâmplă şi-n epoca noastră, e firesc să se creeze o situaţie instabilă de lungă durată, pe care cu greu o poate cineva urmări. Aşa se interpretează de altfel şi lărgirea prăpastiei între generaţii, pe care o constatăm azi.  
  
Viaţa creştină, ca viaţă de învrednicire universală a omului, îmbrăţişează fiecare element omenesc autentic, oriunde şi oricând îl întâlneşte. Considerarea laşă (derizorie) a creştinismului şi identificarea lui cu tipuri convenţionale şi forme cucernice îl omoară şi-l fac respingător pentru tineri. Creştinismul nu e ideologie, ci deplinătatea adevărului şi a vieţii. Este etosul omului desăvârşit în Hristos în persoana Căruia omul îşi descoperă „propria măsură”. E viaţa noului etos în Hristos . Orice adevăr ce există în om şi în civilizaţia lui, găseşte în creştinism poziţia corectă şi valoarea lui. De aceea şi morala creştină este mereu deschisă pentru a primi şi accepta orice-i omenesc. Dincolo de acestea însă, dar şi pentru a putea să valorifice toate acestea, se sprijină pe omul adevărat, ce s-a arătat în Iisus Hristos. 
  
În vechime dascălii creştini recurgeau la diferite concepţii filozofice, morale sau religioase ale lumii extracreştine, pentru a le valorifica în creştinism şi să atragă împreună cu acestea şi pe oamenii care le acceptau. „Astăzi considerarea creştină trebuie să se facă din alt punct de vedere. Diferite concepţii moral-sociale şi filosofic-religioase moderne se leagă direct sau indirect cu creştinismul. Şi chiar această civilizaţie tehnică contemporană a fost caracterizată în mod potrivit ca subprodus al învăţăturii morale a creştinismului. Nu există nici un motiv să contestăm orice valoare, ce se păstrează sau se proiectează în afara Bisericii. Dimpotrivă, evidenţierea principiilor creştine de către oamenii ce se găsesc în afara Bisericii, precum şi lupta împotriva instituţiei bisericeşti în numele lor, trebuie să ne conducă la autocritică şi revizuirea analogă a atitudinii şi a comportamentului nostru” . Pe de altă parte este de prisos analiza specială a concepţiilor sau sistemelor moral-sociale ce se face în cadrele lecţiei de morală în timpul puţin ce există pentru o prezentare pozitivă a lor. Ocazional nu numai pot, dar şi trebuie să se facă extinderi şi raporturi referitoare la teme contemporane şi-n deosebi actuale, în timp ce teologul este dator să aibă o informare suficientă despre discuţiile următoare.  
  
d. Învăţătura creştină este sfinţitoare şi mângâietoare 
  
Rezerve şi reţineri pot exista şi în formularea şi elaborarea celui de-al treilea scop. Când lecţia nu are drept scop să-i ajute pe elevi să răspundă ei înşişi la problemele practice ale vieţii, ci încearcă să ofere răspunsuri pregătite, este firesc să provoace împotrivirea lor sau chiar şi zădărnicirea oricărui dialog esenţial cu ei. „Astfel, în timp ce teologul este cel ce poate şi are datoria să deschidă elevilor lui orizonturile nelimitate ale credinţei şi vieţii creştine – desigur nu prin liberalismul ieftin, ci prin cunoaşterea conştientă esenţială şi prezentarea profunzimii adevărului creştin – se transformă într-un eticolog ieftin, ce dă elevilor răspunsuri banale pregătite dinainte. De aceea, de altfel şi ei consideră de prisos să-l mai întrebe” . 
  
Desigur nu este greu să se gândească cineva la piedicile şi dificultăţile pe care le va întâlni într-un asemenea demers, în special în mijlocul confuziei şi al neorânduielii de astăzi. Însă tocmai în această situaţie devine şi mai intensă nevoia de a fi arătată iubirea şi îngăduinţa creştină adevărată. Morala creştină nu ordonă sau porunceşte, nici nu impune, ci îndeamnă şi consolează. Morala şi soteriologia ortodoxă este mângâietoare şi tămăduitoare. Sfântul Ioan Gură de Aur caracterizează deseori Biserica drept „spital duhovnicesc, al sufletelor şi nu al trupurilor” (ουχί σωμάτων, α ά ψυχών) , care nu vindecă răni trupeşti, ci „păcatele raţionale le îndreaptă” . Biserica „vindecă” oferiind educaţie psiho-tămăduitoare şi un etos moral. Îl îndeamnă pe om la sfinţenie, dar îl şi înţelege în mizeria extremă. Îl invită la o luptă neîntreruptă împotriva păcatului, dar totodată îl şi asigură că sângele lui Hristos „curăţă orice păcat al nostru” . Tânărul de azi are o nevoie deosebită de a cunoaşte afectivitatea şi mângâierea Bisericii, ca să o simtă ca pe mama lui şi să o iubească. Fireşte că şi mama uneori e nevoită să devină severă şi să-şi pedepsească copilul. Acest fapt însă nu-i micşorează deloc iubirea ei şi nu o conduce niciodată la gândul de a înceta să povăţuiască şi să consoleze. Acest rol îl are şi lecţia de morală creştină în şcoală. Şi de aceea nu trebuie să se oprească la mintea elevilor, ci să coboare spre inima lor. Nu trebuie să se izoleze în raţiune, ci să înainteze şi să treacă la alinare, îmbărbătare, mângâiere şi sprijin. La aceasta va ajuta mult bogăţia conţinutului lecţiei de morală creştină cu material din viaţa sfinţilor, a martirilor şi-n special al neomartirilor Bisericii. 
  
e. Duhul lecţiei de religie trebuie să fie duhul libertăţii şi reînnoirii în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos 
  
Baza, asupra căreia se sprijină lecţia de religie, este Iisus Hristos, Mântuitorul şi Reînnoitorul lumii. De aceea şi duhul ce trebuie să caracterizeze lecţia de religie, în deosebi lecţia de morală creştină, este duhul libertăţii şi reînnoirii în Hristos . În acest punct trebuie să observăm că scopul lecţiei de morală creştină este formulat foarte corect în programa analitică a clasei a treia de Liceu, când se spune că e „îndrumarea tânărului om de a accepta în mod liber chemarea lui Dumnezeu, de a trăi printr-o cunoaştere conştientă viaţa în Hristos în spaţiul Bisericii şi Tradiţiei Ortodoxe ... ” . Dar şi acolo descrierea materialului cărţii prezintă neajunsuri importante. În mod special, pentru o apreciere (considerare) corectă a moralei creştine este fundamental principiul pe care-l formulează Aposolul Pavel, potrivit căruia „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” . Hedonismul şi imoralismul nu-l eliberează pe om, ci îl înrobesc şi-l conduc la impas, într-o stare existenţială fără ieşire. Elevul poate cunoaşte acest fapt foarte uşor, dacă învaţă să aşeze aceste concepţii în cadrul unei perspective mai vaste şi să le controleze prin criteriul timpului. În general intercalarea variabilei timpului şi considerarea temelor (subiectelor) morale şi sociale prin această perspectivă trebuie să domine materia moralei creştine din Liceu.  
  
Elevii la această vârstă nu numai că pot, dar şi vor să se mişte la un nivel mai înalt. De aceea şi lecţia are nevoie de o alcătuire teoretică îngrijită. Chiar şi dezvoltarea interesului lor pentru lucrurile sociale impune să fie dată o amploare mai mare dimensiunii sociale a Ortodoxiei, ce este adesea revelatoare pentru confruntarea şi soluţionarea problemelor sociale contemporane. „Aici trebuie să fie notat faptul că este necesar şi o clarificare a Ortodoxiei vizavi de falsificările ei conştiente sau inconştiente de către creştini sau de către duşmanii creştinismului. De obicei nu cunoaştem Ortodoxia atât de bine, pe cât credem. De aceea trebuie să o studiem mai bine. Şi de obicei Ortodoxia nu e prezentată atât de bine de aceia ce-i fac propagandă ostentativ. Încă este nevoie să se aibă în vedere interpretările diferite ce i le dau şi în general şi Creştinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circulă între tineri” . În sfârşit e necesară existenţa unui material auxiliar specific pentru profesori. Aşa va exista şi informarea specifică, care-l va ajuta pe profesor la o prezentare desăvârşită a materiei lui şi la o confruntare cu succes a problemelor pe care le analizează ...  
  
Drd. Stelian Gomboş – Consilier  
  
la Secretariatul de Stat pentru Culte  
  
din cadrul Guvernului României. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre predarea religiei crestine in scoala, p. I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 235, Anul I, 23 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!