Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 235 din 23 august 2011        Toate Articolele Autorului

Despre predarea religiei crestine in scoala, p. a II a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Problema existenţei orei de religie – o abordare teologică şi apologetică ...  
  
f. Vorbind despre viaţa Bisericii ne referim la locul central din credinţa şi viaţa ortodoxă 
  
Al patrulea scop, conform cu care lecţia trebuie să „arate relaţia directă a credinţei şi a vieţii credinciosului cu cultul ortodox”, are nevoie de o oarecare completare. Şi într-adevăr, lecţia nu trebuie numai să arate relaţia directă a credinţei şi a vieţii cu cultul ortodox, ci şi locul central al cultului în credinţa şi viaţa ortodoxă. De altfel scopul acestei lecţii, precum şi-n general scopul lecţiei de religie, este de a-i ajuta pe elevi să frecventeze Biserica, să se împărtăşească şi să participe la tainele şi viaţa Bisericii. Comunitatea eclezială nu este un organism modelator-etic“, ci „trupul mântuirii”.  
  
Scopul vieţii creştine este cultivarea vieţii în Iisus Hristos şi acest fapt se realizează prin tenacitate şi prin raportarea vieţii morale la nivelul ontologic, prin comunicarea Sfântului Duh. Biserica este, după cum spune G. Florovsky, locul şi modul prin care Dumnezeu împlineşte planul mântuirii în mijlocul umanităţii. Biserica în „plenitudinea vieţii şi a existenţei” , este misterul, însăşi taina a Creştinismului, creaţia cea mai nou altoită în Hristos şi făcută vie de Duhul Sfânt care se propagă de veacuri în Tainele prin care trăieşte Biserica: „Cele săvârşite liturgic sunt o mistagogie în misterul acestei înomeniri a Domnului.”  
  
Biserica este o mişcare transfiguratoare: Mântuitorul Iisus Hristos se prelungeşte prin lucrarea Sfântului Duh, Care pătrunde în sufletele noastre reînnoite spre mântuire prin Sfântul Botez. Nu mai trăiesc eu, spunea Sfântul Apostol Pavel – ci Iisus Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20). Prin Duhul lumea este veşnic asumată, transfigurată, izbăvită de păcat şi moarte, devine vie şi o sfinţeşte: „Prin aceste Taine, ca prin nişte ferestre, intră în lumea aceasta întunecată Soarele dreptăţii şi omoară viaţa corespunzătoare lumii acesteia şi o învie pe cea supralumească iar Lumina lumii biruie lumea... aducând în trupul muritor şi trecător viaţa statornică şi nemuritoare.” Aici în Biserică va fi sprijinită lupta împotriva răului şi a păcatului. Păcatul poate fi biruit. Lupta contra răului se întăreşte din relaţia cu Dumnezeu. Păcatul este un sistem de paranteze, iar centrul iradiant al virtuţii creştine este Hristos. Întâlnirea şi comuniunea cu Iisus Hristos eliberează omul de răutatea păcatului. Hristos poartă în sine lumea întreagă; aşa şi noi trebuie să avem conştiinţa lui Iisus Hristos (ICor.2,16), căci în acest fapt constă universalismul persoanei creştine. Şi aşa totul se face una în Iisus Hristos. 
  
Totodată, aici în Biserică, fiecare va găsi, întotdeauna analog cu nivelul la care se mişcă, certitudinea, posibilitatea sau capacitatea lui de învrednicire dincolo de dezminţirea pe care o provoacă timpul şi impasul pe care-l creează stricăciunea şi moartea. Prin evidenţierea locului central al Sfintei Euharistii se semnalează şi caracterul euharistic al vieţii creştine. Acest caracter euharistic nu se cultivă numai prin participarea regulată la Sfânta Euharistie, dar şi prin conştientizarea faptului că trăim ca mădulare ale trupului lui Iisus Hristos. Dumnezeiasca Euharistie are poziţie centrală în renaşterea vieţii credincioşilor. Sfântul Ioan Damaschinul spune că cei care mănâncă şi beau trupul şi sângele Domnului din Sfântul Potir devin mădulare unul altuia şi, toţi împreună, trupul lui Iisus Hristos. Gustăm din izvorul cel fără de moarte, trăim în împărăţia cerească şi suntem fii privilegiaţi. 
  
Cu alte cuvinte, „viaţa morală şi socială nu se determină de canoane şi tipuri obiective ce există ca să funcţioneze doar în mod protectiv, ci de particularitatea mădularului trupului lui Hristos” . Apostolul Pavel, ca să-i facă pe creştinii din Corint să se întoarcă de la desfrâu, nu s-a referit la nici o poruncă sau teorie morală, ci s-a sprijinit pe Hristos Însuşi, în experienţa euharistică: „Deci voi face mădularele lui Hristos mădularele unei desfrânate? Să nu fie” . De la aceeaşi bază a pornit şi când a vorbit în general despre problemele vieţii morale şi sociale ale credincioşilor.  
  
Astfel, pe baza Euharistiei se cultivă adevăratul etos al omului. Etosul ortodox are misiunea să fie „gustarea adevărului, mâncarea şi băutura adevărului, încă şi hrana şi băutura puterii şi a energiei”, adică Hristos cel Euharistic. În Biserică se cultivă etosul fiilor împărăţiei lui Dumnezeu. De asemenea, etosul ortodox poate şi are puterea să salveze omul, poate şi are puterea să-l mântuiască, poate şi are puterea să-l înfrumuseţeze: ca să nu moară când moare, ci să fie fiul Învierii. Etosul, ce se maturizează prin libertatea noastră. O libertate ce cuprinde şi eliberarea de însăşi natura noastră. 
  
Domnul nostru Iisus Hristos a spus Apostolilor: „Eu v-am trimis să secereţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi alţi intrat în munca lor” . Dacă aceste cuvinte ale lui Hristos au fost valabile pentru apostolii Lui la începutul creştinismului, cu atât mai mult sunt valabile astăzi pentru lucrătorii Evangheliei. Spaţiul în care este chemat astăzi să lucreze profesorul de religie al Gimnaziului sau al Liceului, precum şi orice alt lucrător al Evangheliei, este dotat cu o tradiţie sfinţitoare bogată. Pe de altă parte însă toţi cunoaştem marile dificultăţi pe care le creează societatea secularizată de azi pentru menţinerea şi transmiterea creştinismului. Aşa încât, împreună cu multe condiţii pozitive pe care le avem pentru împlinirea lucrării noastre, constatăm şi multe dificultăţi sau piedici, pe care suntem chemaţi să le depăşim sau să le ocolim. Dacă nu vom aprecia lucrurile corect nu vom înainta corect în lucrarea noastră. Desigur aprecierea corectă nu-i uşoară, şi nu poate fi generală. Cu excepţia datelor generale există şi particularităţi distincte. Fiecare zonă, fiecare oraş, fiecare sat, poate chiar şi fiecare şcoală, are cu excepţia datelor generale şi particularităţile ei deosebite, ce pot favoriza sau îngreuna mai mult oferta lecţiei de religie. De obicei vedem lucrurile numai dintr-o singură parte. Aşa credem că toate merg bine, sau că toate-s pierdute. Adevărul însă şi aici se întâmplă să se găsească undeva în mijloc. De aceea e nevoie să confruntăm situaţia în mod real. Există lipsuri şi impedimente.  
  
Cele de bază sunt acestea: 
  
1. Dispariţia conştiinţei ecclesiastice şi în deosebi a celei enoriale şi a duhului colectiv corespunzător, ce se formase pe o lungă durată de timp în cadrul spaţiului ortodox. 
  
2. Lipsa unei prezenţe evidente a credinţei religioase în viaţa socială, ce creează şi controlul social echivalent. 
  
3. Inexistenţa acceptării incontestabile a învăţăturii bisericeşti de către toţi factorii societăţii şi chiar de către purtătorii (transmiţătorii) vieţii duhovniceşti. 
  
4. Identificarea Creştinismului cu trecutul şi considerarea lui drept anacronic. Scepticismul sau îndoiala faţă de trecut.  
  
5. Lipsa unui învăţământ teologic universitar competitent şi antiselecţia valorică în teologie şi pastorala Bisericii. 
  
Însă există şi multe condiţii pozitive. Cele mai principale dintre ele sunt: 
  
1. Locul, de vreme ce toţi elevii noştri s-au născut într-o regiune cu o tradiţie ortodoxă. De obicei nu apreciem acest avantaj, fiindcă ne-am obişnuit cu el, dar dacă reflectăm la el, e foarte important. 
  
2. Tradiţia, sărbătorile şi obiceiurile ortodoxe, ca cele ce-a adus elevilor botezul şi mirungerea, sau obiceiul ce-i duce, chiar şi rar, la Sfânta Împărtăşanie. Chiar şi faptul că toţi elevii noştri îşi fac cruce sau îşi sărbătoresc numele ş.a. 
  
3. Obiceiuri şi datini populare, pe care tinerii le moştenesc de la bunicii şi bunicele lor, şi care se leagă (unesc) adesea cu tradiţiile locale, pe care teologul trebuie să le observe în special. 
  
4. Simbolurile şi instituţiile locului, care în orice formă a lor nu pot fi fără legătură cu tradiţia creştină de lungă durată a acestui loc. 
  
5. În sfârşit, însăşi predarea lecţiei de religie în şcoală după căderea cortinei comuniste. Valorificând aceste condiţii pozitive şi confruntând cu înţelepciune şi fermitate lipsurile şi impedimentele, putem înfăptui mai deplin lucrarea noastră. 
  
1. Raportul şi relaţia dintre adevăr şi virtute 
  
Un criteriu fundamental şi esenţial a vieţii duhovniceşti e întotdeauna relaţia lui sau mai corect modul relaţiei lui cu aceste două virtuţi evanghelice: adevărul şi virtutea! E un fapt incontestabil că orice creştin coştient se găseşte întotdeauna între adevăr şi virtute, după ce viaţa lui duhovnicească constituie efortul de conformare a lui la două porunci fundamentale: 
  
a) „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” şi 
  
b) „Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru desăvârşit este”  
  
Aceste două porunci sunt într-adevăr fundamentale, pentru că puse în practică cu „mintea lui Hristos” coincid în acelaşi rezultat: a trăirii autentice şi a desăvârşirii în Iisus Hristos. Într-adevăr în aceste două porunci se concentrează tot conţinutul Evangheliei lui Iisus Hristos, dup ce Adevărul este Iisus Hristos şi după ce desăvârşirea Evangheliei înseamnă să ajungă creştinul la „cunoaşterea conştientă a Fiului lui Dumnezeu, la vârsta bărbatului desăvârşit, a plinătăţii lui Iisus Hristos”. 
  
Dar problema relaţiei creştinului cu adevărul şi virtutea devine esenţială pentru viaţa duhovnicească, adică din ea reiese criteriul esenţial al conştiinţei de sine creştine, din cauză că marea dificultate a trăirii acestor două valori evanghelice se găseşte în principal în posibilitatea pe care o are sau nu o are acest om de a alege stabil şi neschimbător între adevăr şi virtute, ca criteriu autentic primordial al vieţii duhovniceşti, adevărul! Problema relaţiei creştinului cu adevărul şi virtutea a clarificat-o Mântuitorul Iisus Hristos şi a prezentat-o cu o claritate excepţională în special în parabola Fariseului . 
  
Mesajul esenţial al acestei parabole în legătură cu autenticitatea conştiinţei de sine a creştinului este că omul religios ce privat de smerenie (şi deci de o cunoaştere de sine autentică), tinde stabil la aspiraţia virtuţii exterioare, întrucât virtutea este de obicei vizibilă, sau la o certificare exterioară a desăvârşirii sau cel puţin a înaintării spre desăvârşire. Însă întrebarea pe care cineva simte nevoia să o pună în acest punct este următoarea: de ce omul religios urmăreşte scoaterea exterioară a virtuţii lui? 
  
Cunoştinţe contemporane despre modul în care funcţionează psihicul uman îtr-un astfel de caz, ne ajută să înţelegem că fiecare om alege „virtutea” ca trăire esenţială, pentru ca acestă trăire împlineşte într-o măsură concretă şi temperează într-o oarecare adâncime nevoi psihice interioare de autocertificare şi autoîndreptăţire în faţa sinelui său, dar şi a cerinţelor spaţiului social. Dar într-o asemenea situaţie „virtutea” funcţionează ca „mască”, fiindcă este folosită de psihicul uman ca o completare psihologică a golurilor şi lipsurilor de trăire în relaţia omului cu imaginea reală a sinelui său. Când imaginea de sine nu e satisfăcută, datorită experienţelor traumatice ale sentimentelor inferiorităţii şi a complexului de inferioritate, psihicul uman reacţionează prin crearea unei imaginii ideatice a sinelui său, ce funcţionează ca „mască”. 
  
Prin urmare „virtutea” ca mască e folosită ca să fie satisfăcute nevoi psihice pentru autocertificare şi recunoaştere socială. De aceea fariseul invocă virtuţile lui : „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuală din toate câte am” . Virtuţile lui religioase compun masca lui religioasă, care-l înalţă ca stindard al superiorităţii şi măreţiei în relaţie cu alţi oameni : „nu-s ca ceilalţi oameni”! Pe de altă parte preferinţa „virtuţii” are ca rezultat inevitabil „înăbuşirea” adevărului la marginea unei conştiinţe personale, dar şi sociale. După ce „virtuosul” câştigă social, preferă „virtutea” şi o înalţă înăuntrul său ca busolă primordială a evoluţiei vieţii sale. O astfel de obsesie, însă, la valoarea primordială a „virtuţii” mă conduce inevitabil la falsificarea sau negarea adevărului. Aşa se întâmplă la mulţi creştini dintre noi, „virtuoşi” din alte puncte de vedere, să nedreptăţim adevărul. Să-l folosim ca să ne sprijinim „virtutea” noastră (masca noastră), în cazul în care jumătate din adevăr ne serveşte să nu-l respectăm sau să-l negăm în cazul în care respectul nostru pentru el ne păgubeşte masca noastră sau în general interesele noastre! La întrebarea : la care dintre cele două valori aparţine întâi şi întâi respectul, adevărului sau virtuţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul observă epigramatic: „prin adevăr este virtutea, şi nu prin virtute adevărul” . Şi în continuare lămureşte consecinţele priorităţii adevărului sau ale priorităţii virtuţii. „Virtutea este pentru adevăr şi nu adevărul pentru virtute. Cel ce săvârşeşte virtutea pentru adevăr nu e rănit de săgeţile trufiei. Cel ce săvârşeşte adevărul din cauza virtuţii are ca locuitor împreună cu sine egoismul vanităţii”. Axioma părinţilor: „Pentru adevăr se trăieşte virtutea şi nu adevărul pentru virtute” trebuie să constituie piatra de încercare a autencităţii autoconştiinţei noastre creştine. Trăirea „în adevăr” înseamnă luptă, dureri, lacrimi, tristeţe, condamnare şi necinstire, fiindcă adevărul niciodată nu se trăieşte fără dureri, fără cruce . Însă virtutea ce nu se naşte şi nu provine din nevoinţă şi pătimiri pentru adevăr, este numai deşertăciune şi mândrie, cu alte cuvinte „mască”. Deci, iată problema noastră: care este oare criteriul şi mobilul prioritar al faptelor noastre şi al vieţii noastre în general? Adevărul (Hristos) sau imaginarea unei întţietăţi a noastre din partea unui Iisus Hristos al preferinţelor slăbiciunilor noastre? Oricum, în fiecare moment al vieţii noastre ne găsim între adevăr şi virtute! 
  
2. Despre „Sărăcia cea duhovnicească”, patristică 
  
Este cunoscut că multe fragmente ale Sfintei Scripturi sunt folosite des, de mulţi oameni, cu un sens diferit de acela pe care cuvântul evanghelic concret îl are sau chiar antitetic acestuia. Aşa şi expresia lui Iisus Hristos „săraci cu duhul” se foloseşte deseori de mulţi pentru a face cunoscut omul, ce are capacităţii intelectuale relative sau care tinde spre naivitate. Cu certitudine într-o accepţie mult mai corectă, sărac cu duhul este smeritul, neînsemnatul! Cu toate acestea este oare o coincidenţă întâmplătoare aşezarea înainte a fericirii „fericiţi cei săraci cu duhul, că acestora e împărăţia cerurilor” de către Mântuitorul, la începutul Predicii de pe Munte a Lui şi înainte de rostirea celorlalte fericiri? 
  
Nu trebuie să presupunem că Mântuitorul Iisus Hristos ar fi pus înaintea celorlalte fericiri pe aceea ce trebuie să se refere la cea mai dificilă nevoinţă duhovnicească şi la cea mai de nereuşit dobândire duhovnicească? Cu singuranţă aşa ceva trebuie să se întâmple, întrucât cel sărac cu duhul înseamnă, după Mântuitorul, că este deja, din viaţa lui pământească, posesor şi moştenitor al Împărăţiei Cerurilor! Adică, că trăieşte plăcut lui Dumnezeu taina vieţii evanghelice şi deci deplinătatea duhovniciei ortodoxe şi de aceea este în toate vrednic de Împărăţia Cerurilor. Dar în această situaţie apare o întrebare binecuvântată. Cum se explică caracteristica unui astfel de bogat creştin în experienţe şi dobândiri harismatice ca „sărac cu duhul”? Se poate ca un astfel bogat în darurile harului lui Dumnezeu să trăiască „sărăcia duhovnicească”? 
  
O asemenea întrebare a fost pusă Sfântului Macarie Egipteanul : - „Cum poate fi un creştin nevoitor sărac cu duhul, când simte înăuntrul lui că progresase duhovniceşte şi a dobândit cunoaştere şi înţelepciune duhovnicească, pe care n-a avut-o înainte, adică înainte de a începe lupta lui duhovnicească?” Sfântul Macarie a răspuns: „Cât încearcă cineva şi se nevoieşte şi progresează în viaţa duhovnicească şi devine posesorul bogatelor experienţe ale harului lui Dumnezeu, nu este sărac cu duhul, ci acesta se consinderă pe sine, din smerenie, că e sărac cu duhl. Însă când dobândeşte înţelepciunea şi progresul vieţii duhovniceşti, atunci, nu el însuşi, ci mai mult harul lui Dumnezeu îl învaţă să fie sărac cu duhul” . „Dar atunci ce înseamnă mai precis să fie cineva sărac cu duhul?” Şi sfântul a răspuns: „Sărac cu duhul este cel care în timp ce este drept şi alesul lui Dumnezeu, nu se consideră pe sine important şi ales, ci consideră că este păcătos şi nimic şi fără valoare într-un asemenea grad, încât nu cunoaşte nimic, în legătură cu viaţa duhovnicească şi nici nu are conştiinţa că are realizări duhovniceşti, chiar dacă cunoaşte tainele harului lui Dumnezeu şi are împliniri duhovniceşti, contemplaţii ecstatice şi urcuşuri dumnezeieşti. O astfel de stare duhovnicească devine în mintea omului în întregime firească (harismatică) şi într-un mod de autoînţeles, pentru conştiinţa de sine a acestui om. Precum patriarhul nostru Avraam chiar dacă a fost ales, s-a numit pe sine pământ şi cenuşă” . În consecinţă, sărăcia duhovnicească e o stare duhovnicească harismatică, în care coexistă în acelaşi grad al puterii de trăire 
  
a) conştiinţa de sine a păcătoşeniei personale şi 
  
b) realitatea de necontestat şi experienţa trăirii harismatice, bogată în roadele Duhului Sfânt. 
  
Omul patristic duhovnicesc îşi trăieşte viaţa lui în lucrarea poruncilor evanghelice, se consideră pe sine că nu ştie şi nu are nimic, chiar dacă cunoaşte şi are. Această funcţionare antifatică fenomenală a vieţii duhovniceşti este într-adevăr punctul culminant extrem al sinţeniei. Mulţi Sfinţi Părinţi distinşi ai Bisericii noastre, bogaţi în experienţe harismatice, au avut până la ultima lor suflare, conştiinţa sfântă că „nu au pus încă început pocăinţei”. 
  
Posibilitatea de trăire a antifazei (contradicţiei) „nu am nimic”, în momentul în care „pe toate le stăpânesc” constituie într-adevăr nucleul misterului lucrării poruncilor evanghelice. Este vorba despre o stare de contradicţie „existenţială”, ce funcţionează ca o supapă de siguranţă în conştiinţa de sine a credinciosului ce se luptă şi-l protejează de înclinaţia persuasivă spre vanitate şi mândrie, tocmai datorită reuşitei luptelor duhovniceşti, ce dau roade experienţele harismatice şi dumnezeieşti a lucrării bine-plăcute lui Dumnezeu a virtuţilor evanghelice. Este cunoscut faptul că fiecare dobândire duhovnicească şi progres în virtuţi sunt întotdeauna sub directa ameninţare a unei scăpări inconştiente la trufie şi mândrie. Tot ceea ce dobândeşte omul, prin efort şi luptă susţinută, chiar şi în spaţiul vieţii duhovniceşti, întăreşte autoconştiinţa vederii personale şi a superiorităţii. În situaţia în care îi lipseşte privigherea şi trezvia este mişcat pe nesimţite la o autoconvingere egocentrică şi spre mândrie, care împreună constituie temeliile solide şi nedespărţite ale conştiinţei şi mentalităţii fariseice! Însă, experienţa harismatică şi trăirea sărăciei patristice îl dezamăgeşte pe diavol şi- îndepărtează foarte ruşinat şi îl face să fie incapabil de-a executa opera lui sinistră: de a distruge un suflet uman, datorită mândriei lui pentru virtuţile, împlinirile lui duhovniceşti în lupta vieţii evanghelice. Aşadar, „fericiţi cei săraci cu duhul” sunt acei care nu cunosc şi nu au nimic chiar dacă şi cunosc şi au. 
  
3. Aşadar, „De voia noastră depinde mântuirea noastră” 
  
Acest principiu soteriologic şi eshatologic fundamental al vieţii patristice ortodoxe, este formulat de Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca concluzie finală a îndemnurilor lui pentru practica adevărurilor evanghelice ce se referă la relaţiile interpersonale, în spiritul reciprocităţii iubirii, a îndelungii – răbdări, a iertării păcatelor şi a milosteniei. După o astfel de îndemnuri, care de fapt arată că mântuirea creştinului depinde în final de propria intenţie şi de propria lui capacitate de străduinţă, Sfântul Maxim îşi exprimă părere că: Iată Domnul ne-a dăruit modul mântuirii şi ne-a dat puterea veşnică de a devenii fiii lui Dumnezeu. Şi mântuirea stă în voinţa noastră” . Această afirmaţie-sentinţă a Sfântului Maxim, conform căreia mântuirea noastră depinde de voinţa şi de intenţia noastră, poate să pară la o primă vedere că nu se potriveşte cu duhul patristic, ce se exprimă prin sentimentul nevredniciei personale, a judecării de sine, a smereniei desăvârşite şi în principal a neputinţei omului de a face ceva duhovnicesc fără ajutorul şi puterea dumnezeiască. Într-adevăr, din orice punct de vedere, în spaţiul patristic al gândirii şi vieţii duhovniceşti, pare să domine opinia care consideră ajutorul dumnezeiesc în lucrarea mântuirii omului (şi deci, şi a tânărului) ca unică condiţie a acestei mânturii, care se încadrasează în climatul de semnificaţie alstihului psaltic „De n-ar zidi Domnul casa în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” . 
  
Cu toate acestea omul patristic (adică şi tânărul), discerne ca factor principal al mântuirii, în principal pentru motive de protejare a lui de microbul aducător de moarte al vanităţii şi slavei deşarte, între trăirea personală a lucrării mântutirii şi a încredinţării mânturii obiective, prin revelarea adevărului în Iisus Hristos, a principiului soteriologic, conform căruia, mântuirea e rezultatul sinergiei factorului dumnezeiesc şi omenesc. Astfel, omul patristic, privind mântuirea sa, se odihneşte trăitor în principiul mântuitor „absolut”, că numai Dumnezeu îl salvează şi mântuieşte , după harul şi bunăvoinţa Lui. În acest fel el reduce la zero importanţa propriei contribuţii existenţiale în lucrarea mântuirii lui, din cauză că o scoatere în evidenţă a prorpiei lui contribuţii, are în ea direct pericolul alunecării lui în simţăminte egocentrice şi mândre. 
  
În acelaşi timp, însă, spre localizarea lui psihologică-duhovnicească, omul patristic învaţă şi proclamă adevărul soteriologic valabil în mod obiectiv, că dacă creştinul nu se luptă „până la sânge” („dă sânge şi ia duh”) nu se poate mântui numai cu tainele Bisericii şi ţinerea exteriaoră, formalistă a tipurilor vieţii religioase. În acest sens Sfântul Maxim va nota: „Cel care mai întâi nu s-a întors spre sine şi nu s-a unit cu sine, prin lupta de scăpare a lui de patimile contrare firii (παρά φύση πάθη), nu urmează să abordeze cauza lui creatoare, adică pe Dumnezeu şi să se unească cu Acesta pentru dobândirea bunurilor harismatice, suprafireşti” . 
  
În cele de mai multe ori, majoritatea creştinilor tind în cadrul vieţii duhovniceşti să accentueze exclusiv ţinerea tipurilor religioase şi urmărirea excentrică a „darurilor supranaturale ale harului” de la Dumnezeu, fără un efort personal conştient paralel de curăţire a noastră de patimile variate, ce se cuibăresc înăuntrul nostru. O astfel de poziţionare a creştinilor denotă scindări interioare şi conflicte psihice, ce întreţin, după ce „sunt respinse”, uitarea şi ignoranţa sinelui său. Într-un asemenea situaţie creştinul urmăreşte unilateral şi „în exclusivitate” menţinerea tipurilor religioase şi participarea lui la tainele Bisericii în principal ca substituire a intenţiei lui personale insuficiente pentru mântuirea lui, dar şi a lipsei experienţei de trăire a adevărurilor evanghelice. Este cunoscut faptul că creştinul, precum fiecare om, are propriile lui iluzii „religioase” şi „spiituale”. Adesea crede că vrea mântuirea lui, dar se întâmplă pur şi simplu că vrea mântuirea lui. Motivul acestor iluzii trebuie căutat în psihicul „inconştient” al creştinului. 
  
Dar Sfântul Maxim va declara cu claritate, că totul în atitudinea noastră faţă de mântuire îl constituie voinţa noastră . Voinţa noastră reală, dorinţa noastră şi râvna noastră, pentru mântuirea noastră. Dar când nu există o voinţă autentică pentru mântuirea noastră, iluziile-şi găsesc prilejul să triumfe, în duhul nostru şi în viaţa noastră. Sfântul Maxim va observa că „Este nevoie de voinţă” pentru realizarea mântuirii noastre, ca să sublinieze condiţia esenţială a valorificării salvatoare, de către creştin, a moştenirii harismatice a înfierii, pe care l-a primit de la Botez. 
  
Dacă voinţa noastră nu foloseşte moştenire harismatică, atunci acest om are numai iluziile că vrea să se mântuiască. De acum în colo, se luptă cu iluziile mânturii lui. Acest fapt de a avea voinţa mântuirii „fără însă de a dori într-adevăr” constituie o provocare puternică a autoconştiinţei noastre soteriologice! Este posibil să avem convingerea că vrem să ne mântuim şi totuşi, în realitate, să nu avem o astfel de voinţă? După Sfântul Maxim e posibil ca voinţa sau intenţia noastră pentru mântuirea în Iisus Hristos, să nu fie întotdeauna veridică şi autentică. De aceea scopul esenţial al cunoaşterii de sine trebuie să-l constituie controlul voinţei autentice a noastre! Deoarece „în voinţa noastră stă mântuirea noastră”. 
  
Aşadar, propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte!... Energia rămasă după toată răvăşirea noastră moral-duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!...  
  
În încheiere voi remarca şi voi sublinia faptul că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” De aceea iată, şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii, căci, cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea noastră, creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!... 
  
Rezumat 
  
Studiul de faţă doreşte să scoată în evidenţă importanţa orei de religie, pentru tinerii noştri, în vederea unei corecte şi complete informări şi formări a culturii şi personalităţii lor, şi, deci, căreia nu-i poate lipsi latura moral-spirituală a educaţiei lor. 
  
Indiferent de părerile şi opoziţiile unora faţă de predarea şi existenţa orei de religie în şcoală, noi trebuie să reţinem faptul că această oră, niciodată nu poate avea un caracter periferic-marginal, decât în conştiinţa desacralizată şi secularizată a unora care nu înţeleg că formarea şi stabilirea unei relaţii sincere şi autentice a copiilor cu Dumnezeu depinde sau poate depinde şi de aceste ore de religie – ce conţin substanţa teologică şi duhovnicească Bisericii – ai cărei fii şi membrii sunt (şi) copiii ori tinerii noştri!... 
  
Concluzia esenţială a studiului este aceea a redesoperirii şi reiterării tezaurului patristic, liturgic, canonic şi dogmatic al Bisericii cu scopul fortificării duhovniceşti a oamenilor, a tinerilor ce trăiesc în această lume, ţară şi uniune europeană, şi a consolidării vieţii bisericeşti misionare, în vederea combaterii desacralizării vieţii creştine şi a relativismului religios, care constituie factorii principali ai afirmării şi extinderii secularizării în contextul globalizării lumii acesteia postmoderne, inclusiv a aceleia din cadrul Uniunii Europene.  
  
Drd. Stelian Gomboş – Consilier  
  
la Secretariatul de Stat pentru Culte  
  
din cadrul Guvernului României. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre predarea religiei crestine in scoala, p. a II a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 235, Anul I, 23 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!