Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 371 din 06 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Despre Părintele Isidor Berbecar şi comunitatea autentică din Botiza Maramureşului voievodal...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Părintele Isidor Berbecar din Parohia Ortodoxă Română Botiza - Maramureş, o icoană vie a spiritualităţii autentice româneşti... 
  
Se spune pe drept cuvânt că satul se roteşte în jurul bisericii. Dar la fel de adevărat este şi faptul că familia preotului de sat trebuie să iradieze lumină. Să fie un reper la care să se raporteze satul însuşi. Despre părintele Isidor Berbecar din Botiza - Maramureş şi despre preoteasa sfinţiei sale Victoria cuvintele nu prea mai au ce să spună. În locul lor vorbesc zidurile bisericii, covoarele ţesute de presbiteră, care au dus faima zonei în întreaga lume, izvoarele, crucile din cimitir, pomii şi chiar aerul. Pentru că de patru decenii, când spui Botiza, spui deopotrivă şi familia Berbecar.  
  
Pentru românul din sud care păşeşte dincolo de orizontul Carpaţilor, în Maramureş, drumul pare mai degrabă o întoarcere la origini. O necesară împrospătare a sufletului cu puritatea nealterată încă a începuturilor. O regăsire de sine şi, de ce nu, o speranţă că neamul românesc nu se va stinge, nu se va pierde definitiv, nu se va topi în vijelia cu care un malaxor nevăzut mixează inexorabil vremurile, oamenii, continentele, naţiile. Şi dacă pe deasupra ai şansa să ajungi în Maramureş la vreme de iarnă, sigur te vei întoarce acasă cu o cruce în răscrucea sufletului, la care te vei închina luminat vreme de un an. 
  
Despre culorile, simbolistica şi filozofia covorului 
  
Am petrecut în Botiza o zi şi o noapte pline de sens, ca zilele Facerii. Suficient pentru a înţelege de ce familia părintelui Berbecar este bucată din efigia locului. 
  
Am început preumblarea seara cu o vizită ca un colind acasă la Gheorghe Petreuş, botizanul imobilizat de 32 de ani la pat, care îşi trăieşte senin sublimul suferinţei. Am continuat apoi cu Sfânta Liturghie de a doua zi, urmată de o procesiune la o troiţă din sat, unde aveam să descopăr fără echivoc că suntem urmaşii dacilor, de vreme ce pe o poartă tradiţională tronează încă stindardul lor imemorial. Ca să descopăr la întoacere sculptaţi pe o alta Craii de la Răsărit, ca nişte ciobani mioritici, rostind moroşeneşte, cu mândrie: "Am fo şi o si". La cumpăna serii am ascultat colindele copilelor din sat în pragul bisericii şi în şatra unei case de peste o sută de ani, pentru ca seara, înainte de plecare spre oraşul meu din sud, să port o lungă discuţie cu familia părintelui Berbecar despre covoare, viaţă, culoare, lume, firesc şi sacru. 
  
"Noi suntem din ţinutul Bistriţei, de la confluenţa dintre Bistriţa şi Cluj. Părinţii erau din Maramureş, stabiliţi acolo din tinereţe, cu gândul să-şi şcolească copiii şi să le dea un alt viitor. Cu ţesătura maramureşeană m-am întâlnit odată cu venirea noastră în Botiza. Dar cu ţesătura în general m-am întâlnit în copilărie, deoarece în familia noastră de ţărani mama era cea care pregătea totul pentru îmbrăcăminte. Ţesătura maramureşeană este posibilitatea inegalabilă de a reda frumuseţea Maramureşului nu numai prin cuvinte, ci şi prin artă. De a arăta lumii competenţa ţărăncii din această parte de lume şi harul ei de a lăsa tot ce este frumos urmaşilor. Pe ţoluri sau covoare, cum numim noi aici aceste ţesături, regăsim simboluri care reprezintă obiecte şi fiinţe cu care ne întâlnim în viaţă: din biserică, din casă, din natură, stilizate astfel încât să capete un rost în covor. Se poate vorbi, pe bună dreptate, despre o anumită filozofie a covorului maramureşean. Cu elementele pe care le-am întâlnit aici am reuşit şi eu să concep un fel de filozofie a acestui obiect care, în esenţă, exprimă existenţa femeii, posibilitatea ei de a-şi aşterne gândurile, nu pe hârtie, ca un scriitor, ci pe o ţesătură. Simbolurile vin din mediul înconjurător. Vorbim de cerb, pentru că femeia se întâlnea des cu acest animal, de brad, care este arborele vieţii, de ţărancă, ea simbolizând viaţa pe pământ sau de cruce. Să ştiţi că nu există covor în Maramureş care să nu aibă ca punct de pornire în ţesătură crucea. Mai apar ca motive soarele, pe care femeia maramureşeancă îl reprezintă prin romb, ea nespunând că ţese în romburi, ci că ţese în soare. Apoi poarta maramureşeană, pe care este sculptat soarele. Apar aşadar simbolizate lucrurile din natură pe care femeile le socoteau sfinte. Fiecare covor, din această perspectivă, are pe lângă componenta uzuală şi o componentă sacră", mi-a mărturisit doamna preoteasă Victoria Berbecar. 
  
Covorul maramureşean, ca un ambasador cultural  
  
Domnia sa mi-a vorbit în continuare despre culorile covoarelor obţinute exclusiv din flora spontană a Botizei, procedeu uitat de botizeni, dar reînviat de preoteasă, culori ce reprezintă viaţa însăşi, despre felul în care se obţin, vremea şi rostul fiecăreia, despre galben, roşu-închis, alb sau verde, culorile specifice Maramureşului.  
  
Prin harul şi munca doamnei preotese, covoarele de Botiza au trecut graniţele ţării şi chiar oceanul şi au încântat privirea multor oameni dornici de a cunoaşte arta ţărăncilor maramureşene. "În unele ţări am făcut popasuri mai lungi, am lucrat cu elevii de la diferite şcoli, cum a fost în Austria, sau în Belgia. Apoi, au venit din aceste ţări grupuri de copii sau familii aici, la Botiza. În vara lui 2010 am avut un grup de doamne din înalta societate a Americii. Au stat aici câteva zile, au învăţat plantele care sunt folosite pentru obţinerea culorilor, apoi tehnica ţesutului, obiectele pe care le folosim. Cu aceste covoare am ajuns la Londra, în Lituania, am fost în America, la New York, invitată de Institutul Cultural Român, am avut o expoziţie la Washington, la "Maison Frances", împreună cu un mare artist român, Mircea Cantor, cu care colaborez de câţiva ani. El îşi realizează compoziţiile, iar eu îl ajut să şi le pună în ţesătură. 
  
Covorul maramureşean, ca un ambasador, a dus în toată lumea imaginea curată a românilor, dar viitorul lui nu este chiar atât de surâzător, pentru că arta în general nu este apreciată la adevărata ei valoare.  
  
În timpul liber, în afară de covoare, de familie şi de casa pe care o întreţin, mă mai ocup şi de turism. Botiza este un punct de atracţie. Aici am început turismul încă înainte de Revoluţie. Am avut prieteni de peste hotare care au venit aici şi apoi şi-au trimis la rându-le prietenii. Aşa am devenit cunoscută", a mai spus doamna preoteasă Victoria Berbecar.  
  
Domnia sa colaborează cu mai multe femei din sat, care au devenit şi ele cunoscute în lume. Apoi cu fetele dânsei, care au reprezentat-o peste tot: Ana Maria Narcisa, fiica cea mare, la expoziţii din ţară şi din străinătate, Ina, doctor în Italia, care a mers în locul dânsei la o expoziţie din Parma. Şi nu în cele din urmă, Oana, mezina, căsătorită cu un preot în Botiza, care lucrează alături de mama şi care ştie absolut totul despre covorul maramureşean. 
  
Despre activitatea artistică a preotesei Victoria Berbecar au vorbit ziarele şi revistele încă din perioada comunistă.  
  
Mitropolitul de vrednică pomenire Antonie Plămădeală al Ardealului scria în 1984 în revista "Telegraful român" despre "artista neuitării", cum o numea Ana Blandiana pe preotesa din Botiza, iar cu alt prilej despre savantele sale reţete, culori şi redescoperiri ale adevăratei arte. 
  
Informaţii despre preoteasă apar şi în volumele "Îndrumătorul bisericesc" din 1985, de la Alba Iulia, precum şi în volumul "Drum spre inima ţării", de Nicolae Docsănescu, iar Valentin Hossu Longin o omagiază în cartea "Soarele din poartă".  
  
Munca acestei artiste luminează arta covorului maramureşean, dându-i strălucire şi autenticitate. Dar imaginea ei ar fi incompletă dacă nu am pomeni şi un episod din perioada Revoluţiei din 1989, când preoteasa din Botiza, împreună cu doi credincioşi din sat, a dus pe 28 decembrie 1989 militarilor de la Otopeni sute de perechi de ciorapi şi mănuşi confecţionate de botizence, eveniment despre care "România liberă" din 31 decembrie scria că sunt "Ciorapi de la Botiza - Maramureş, pentru cei care au călcat în picioare dictatura". 
  
Biserica veche, biserica nouă şi preotul cu 60 de fini 
  
Familia preotului Isidor Berbecar trăieşte în Botiza din 1974, când a venit "cu misiunea precisă", cum spune părintele, să construiască o biserică monumentală închinată Tuturor Sfinţilor. În 17 luni s-a ridicat aici o adevărată catedrală, cu şapte turle.  
  
"În acele vremuri grele, a fost uşor pentru că ne-am pus încrederea în Dumnezeu şi am avut deviza "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei care o zidesc". În fiecare dumincă şi sărbătoare, la Sfânta Liturghie pe care o făceam sub cerul liber la o troiţă în cimitir, ne puneam în genunchi cu toţii şi înălţam rugăciuni ca Dumnezeu să ne ajute să continuăm construcţia.  
  
La 5 iunie 1988, s-a sfinţit sfântul lăcaş, iar poetul Ioan Alexandru a ţinut un vibrant cuvânt de învăţătură în faţa a 15.000 de creştini", îmi spune părintele. 
  
În curtea noii biserici veghează veşnicia biserica veche, monument istoric adus aici în vremea în care botizenii erau foarte săraci. În 1889 li se dărâmase o biserică de peste 400 de ani, neavând unde să se mai roage. Atunci, cei din Vişeul de Jos şi-au construit o monumentală catedrală şi drept mulţumire lui Dumnezeu au dat de pomană botizenilor biserica lor de lemn. 
  
Lăcaşul aceasta are o caracteristică. Trăind botizenii pe vremea aceea în Imperiul austro-ungar, erau obligaţi să vorbească în limba maghiară. Numai în biserică vorbeau româneşte. De aceea au dorit să vadă şi tricolorul pictat de jur împrejurul pereţilor bisericii, la interior. 
  
Biserica veche a fost zugrăvită doar cu câteva scene biblice (Cei patru Evanghelişti, Sfântul Prooroc Ilie, Sfântul Dimitrie, Sfântul Gheorghe, Cuvioasa Parascheva), pictate de un zugrav de la Mănăstirea Nicula, Dionisie Iuga, şi fiica lui, la 1899. 
  
Biserica nouă este pictată de artiştii Andrei şi Elena Reileanu, ajutaţi de un grup de studenţi aflaţi în practică. 
  
"Enoriaşii m-au socotit, încă de la început, părintele lor. Ne-am făcut aici 60 de perechi de fini, 40 în Botiza şi 20 în alte localităţi din România, iar preoteasa a botezat 85 de copii. La toate aceste evenimente mergeam în costume populare. Credincioşii văzând că preotul şi preoteasa se îmbracă aşa, au început şi ei să reîmbrace vechile costume, continuând tradiţia şi portul ancestral în Botiza", spune părintele. 
  
Spre neundele meu, cu gândul la izvoare şi har  
  
În drum spre neundele meu din sud nu puteam pune geană pe geană, gândindu-mă cât de frumos aşezase Creatorul piatră peste piatră în Botiza, suflet lângă suflet, viaţă din viaţă, şi cât de roditor legase toate acestea de familia preotului Berbecar. Căci numai aici, în "Casa Botezului", cum a explicat numele satului marele istoric maramureşean Ion Mihaly de Apşa, izvorăsc, aşa cum spune părintele Isidor Berbecar, cinci unice izvoare: primul cu apă naturală, care întreţine viaţa, al doilea cu apă sărată, cu care oamenii îşi sărează alimentele, al treilea cu apă sulfuroasă, pentru tămăduirea bolilor, al patrulea cu apă minerală, şi al cincilea, "izvorul de har divin ce se revarsă de la cele trei altare: cel al bisericii vechi, cel al bisericii noi, şi cel al Mănăstirii "Schimbarea la Faţă" din apropiere, al cărei început este legat de numele aceluiaşi părinte din Botiza. 
  
Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Părintele Isidor Berbecar şi comunitatea autentică din Botiza Maramureşului voievodal... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 371, Anul II, 06 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!