Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 224 din 12 august 2011        Toate Articolele Autorului

Despre Parintele Arhim. Sofian Boghiu...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912 – 2002) – Apostolul Bucureştilor, Dohovnicul rugător, propovăduitor şi mărturisitor precum şi Iconarul sufletelor noastre... 
  
I. Introducere – câteva referinţe biografice 
  
Născut pe 7 octombrie anul 1912, în Basarabia, satul Coconeştii Vechi, raionul Bălţi, ca al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La vârsta de 14 ani Serghei Boghiu a intrat ca frate la Schitul Rughi – Soroca, în toamna anului 1926. Doi ani mai târziu, având o voce foarte frumoasă, a urmat şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Dobruşa-Soroca, între anii 1928 şi 1932, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe Patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului, şi pe Părintele Arhimimandrit Grigorie Babuş pe care-l absolvă în anul 1940. A fost tuns în monahism la 25 decembrie anul 1937, primind numele călugăresc de Sofian. Pe 6 august anul 1939 a fost hirotonit diacon, în catedrala din oraşul Bălţi, de către Episcopul Hotinului Tit Simedrea în Catedrala Episcopală din oraşul Bălţi. Cu toate că în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna anului 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între anii 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.  
  
Dumnezeu s-a arătat foarte darnic cu Sofian şi i-a dat şi meşteşugul picturii, în care s-a desăvârşit după ce a urmat Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1940-1945). Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe Părintele Sofian Boghiu. În intervalul anilor 1942 – 1946, monahul Sofian a urmat şi Facultatea de Teologie din Bucureşti. Parintele Sofian Boghiu cunoştea bine nu doar Filocalia, ci şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Mănăstirea Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955). La 15 noiembrie anul 1945 a fost hirotonit preot pe seama Mânastirii Antim din Bucureşti. A fost unul dintre participanţii cei mai cunoscuţi la întâlnirile culturalo-duhovniceşti ale mişcării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim (grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox şi ale intelectualităţii creştine laice), între anii 1945-1950. La 15 iunie 1950 a fost numit stareţ al Mănăstirii Antim, iar între anii 1954 şi 1958 a stăreţit Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti. A pictat mai multe biserici şi a fost câţiva ani profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ.  
  
Arestat în anul 1958, sub acuzaţia "de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică duşmănoasă în cadrul organizaţiei „Rugul Aprins", Părintele Sofian Boghiu a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, din care a suferit şase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de graţiere. După anul 1989, despre pătimirea sa în temniţă, Părintele Sofian spunea: "Dacă pot zice aşa, mi-a plăcut în închisoare... Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra... Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară... câte probleme!"După trei ani de la eliberare a revenit la Mănăstirea Antim, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. Pâna în anul 1998, când a fost doborât la pat de boală, a format din scaunul de spovedanie, cu răbdare, pricepere şi tact de bijutier al sufletelor, sute de ucenici. Aceste lucru i-a adus supranumele de "Apostolul Bucureştilor". Părintele Sofian Boghiu a trecut la cele veşnice sâmbata, 14 septembrie anul 2002, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Căldăruşani, unde el însuşi şi-a ales locul de îngropăciune din vreme. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-au adăpostit de tâlharii ce i-au cotropit ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Blând şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu dacă Parintele Sofian a aflat până la urmă Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.  
  
În dimineaţa zilei de 14 septembrie anul 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, Stareţul Mănăstirii Antim, Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan Savu. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”. I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, Părintele Sofian Boghiu a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.  
  
Pentru un tânăr de azi, căruia „civilizaţia“ (post) modernă îi impune să caute permanent noutatea, schimbarea, diferenţa, viaţa călugărească, cu repetiţiile ei, îi poate apărea extrem de monotonă. Dar, dacă ar avea un pic de răbdare şi şi-ar întoarce faţa către Biserică, ar observa că, departe de a genera monotonie, „repetiţia“ este de fapt calea care deschide profunzimi spirituale nebănuite. 
  
Despre Părintele Sofian Boghiu s-a scris mult şi frumos. Nici nu se putea altfel, de vreme ce el a întruchipat la cote atât de înalte semnificaţia originară a cuvântului „călugăr“ (bătrân „frumos“, îmbunătăţit). Cu o existenţă lumească aparent monotonă, Părintele Sofian Boghiu a trăit cufundat în duhovnicie, ale cărei căi le-a deschis şi nenumăraţilor credincioşi care-i călcau pragul pentru spovadă sau sfat. Remarcabil însă este faptul că şi notele din dosarele Securităţii, extrase şi reliefate de cercetătorul Goerge Enache, cuprind aceleaşi cuvinte apreciative... 
  
II. Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu în temniţa comunistă şi în dosarele securităţii  
  
Un om neinteresat de politică 
  
Neinteresat de politică, dedicat cu totul vieţii monahale şi picturii bisericeşti, părintele Sofian a intrat târziu în atenţia organelor represive ale regimului comunist. A trebuit să vină marea învolburare de la începutul anului 1958, cînd Biserica Ortodoxă Română a fost atacată de comunişti pe toate planurile, pentru ca şi stareţul Sofian de la Mănăstirea Plumbuita să intre la „verificări“. Mai precis, la 11 ianuarie anul 1958, Securitatea deschidea un dosar de verificare pe numele părintelui Sofian Boghiu, motivul începerii acţiunii informative fiind schimbul de scrisori pe care acesta îl avea cu monahul Andrei Scrima, plecat în India, cu sprijinul patriarhului Justinian, la o bursă de studii. În aceste scrisori se făcea vorbire şi de prietenii din fostul grup de reflecţie „Rugul Aprins“, care se destrămase de facto încă din anul 1948. Însă, având în faţă exemplul celor petrecute la sfârşitul anului 1956 în Ungaria, Securitatea română urmărea cea mai firavă tentativă de grupare a cercurilor intelectuale şi, mai ales, legăturile cu străinătatea. 
  
Urmărit, arestat, condamnat 
  
Informaţiile strânse de agenţii poliţiei politice au conturat însă părintelui Sofian o imagine departe de cea a unui conspirator, cei solicitaţi să dea relaţii întrecându-se în aprecieri. Astfel, aflăm că părintele Sofian a fost întotdeauna un elev de elită, fiind considerat un om liniştit, capabil, corect, cinstit, demn. Intrat sub diverse ascultări, orice însărcinare i s-a dat „a muncit fără preget“, fiind admirat pentru dezinteresul cu care lucra pentru Biserică. Puţin prea „mistic“ pentru gustul unora, părintele Sofian era totuşi greu să fie considerat un duşman al regimului. Cu toate acestea, stareţul Sofian a fost arestat. În felul ei, Securitatea căuta diversitatea, dar doar pentru a o distruge în numele uniformităţii comuniste. Iar, în anul 1958, comuniştii erau mai puţini dispuşi ca niciodată să accepte diversitatea, chiar şi în gândire. De aceea, Sofian Boghiu a fost inclus în procesul „Rugului Aprins“ şi condamnat la 16 ani de închisoare. Pentru a se justifica o asemenea pedeapsă aspră, i s-a mai pus în sarcină părintelui lectura unor poezii ale lui Radu Gyr şi catehizarea unor tineri studenţi, fapt considerat instigare contra ordinii sociale. În timpul închisorii, la Aiud sau în bălţile Brăilei, părintele Sofian s-a ocupat cu ce ştia mai bine: cu rugăciunea. Cei care dădeau relaţii despre el îl considerau un om tăcut, care nu participa la discuţii decât dacă se puneau „probleme de ordin dogmatic“. 
  
O persoană deosebită, „din păcate mistică“ 
  
Eliberat în anul 1964, Părintele Sofian Boghiu a continuat să fie supravegheat, ca toţi foştii deţinuţi politici. Regimul voia să vadă dacă îi reuşise acţiunea de reeducare sau, cel puţin, de intimidare a adversarilor săi. Mult mai relaxaţi, liderii comunişti nu mai erau aşa de interesaţi de „unitatea în cuget“, ci se mulţumeau cu supunerea locuitorilor şi cu antrenarea lor în diverse acţiuni menite să aducă prestigiu României socialiste. În ceea ce-l priveşte pe părintele Boghiu, agenţii Securităţii nu aveau ce să-i reproşeze acestuia: „Boghiu Sergie Sofian este un om foarte serios şi de cuvânt, se spunea într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conştiinciozitatea, fapt pentru care se bucură de încrederea autorităţilor bisericeşti“. Altcineva spunea la rându-i: „Ca trăitor în Antim este liniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele. Cu viaţa morală ireproşabilă...“ Mai mult, în calitate de pictor bisericesc cu foarte multe comenzi, părintele Sofian câştiga destul de bine. Cu toate acestea, alt informator arăta că singura „agoniseală“ a părintelui era o bibliotecă, „singura avere pe care o preţuieşte“. 
  
Securiştii erau nedumeriţi: cum poate exista o asemenea persoană cinstită, conştiincioasă, lipsită de ambiţii materiale, dar care să nu fie animată de idei comuniste? „Omul nou“ propus de ideologia atee avea, la modul ideal, aceleaşi coordonate precum cele identificabile în părintele Sofian, însă acest lucru părea peste putinţă, deoarece părintele era o persoană „mistică“, incapabilă, prin urmare, în viziunea doctrinarilor comunişti, de asemenea nobile atitudini. De aceea s-a pus problema sincerităţii sale, fapt care a fost tranşat clar de un admirator al părintelui, forţat de Securitate să dea o notă-caracterizare: „nu ştiu dacă comportarea sa aşa de ideală este pornită din convingere sau din obligaţie. Totuşi înclin să cred că ceea ce face el face din convingerea misiunii sale“. 
  
Plecarea în străinătate 
  
În cele din urmă, poliţia politică, şi pe fondul relativei deschideri a României spre lume, a lăsat-o mai moale în cazul părintelui Sofian. Cu toate acestea, când acesta şi-a exprimat în anul 1970 dorinţa de a merge la Muntele Athos, a fost de ajuns un denunţ calomnios apărut în ultima clipă pentru ca să nu i se acorde viza de plecare, deşi până atunci toate verificările făcute conduseseră la rezultate pozitive din punctul de vedere al „siguranţei statului“. A trebuit să mai treacă un an şi să se facă intervenţii masive din afara României ca părintelui Sofian să i se permită să părăsească ţara. Mai precis, ucenicul său libanez într-ale picturii, Daniel Bedran, l-a rugat să picteze biserica Mănăstirii Deir-el-Harf, de care era legat şi vechiul prieten Andrei Scrima. Mitropolitul George Handre i-a făcut o invitaţie călduroasă, iar patriarhul Justinian a recomandat cu căldură plecarea Părintelui Sofian Boghiu în Liban. Până-n ultima clipă a planat echivocul asupra acordării paşaportului. A trebuit ca reprezentanţii Bisericii din Liban să vină la Bucureşti, ca patriarhul României să se pună chezaş, iar agentura din jurul părintelui să sublinieze clar că acesta va reveni în ţară, pentru ca autorităţile să aprobe plecarea. 
  
Tribulaţiile unui regim absurd 
  
Părintele Sofian Boghiu s-a ţinut de cuvânt: a terminat de pictat biserica de la Deir-el-Harf şi s-a întors în ţară. Vestea iscusinţei sale s-a răspândit în Orient şi, astfel, el a fost chemat în anul 1979 să picteze o altă biserică, în Siria, la Hama. Înainte de plecare a fost chemat la Securitate, cum era obiceiul, pentru a fi „prelucrat“. În Siria, părintele trebuia să nu vorbească cu nimeni, să evite să-şi facă relaţii, să nu împrumute bani, să nu dea interviuri, să nu meargă la poliţie. Prin aceste „recomandări“ Securitatea dorea să evite discutatea realităţilor din România comunistă, adică ceea ce agenţii poliţiei politice considerau a fi defăimarea ţării. Culmea ridicolului era însă atinsă atunci când ofiţerul îi cerea părintelui Sofian să picteze catedrala cât mai bine, „ridicând astfel şi prestigiul pictorilor bisericeşti români“. Astfel de situaţii ne arată ce ţară absurdă era România acelor ani, torţionarii cerând victimei să dea ce are mai bun „pentru ţară“, de fapt pentru buna imagine a unui regim inuman, „răsplata“ fiind doar veşnica suspiciune. Ofiţerul a raportat că Sofian Boghiu a înţeles „cele explicate“. Participa oare părintele la piesa absurdă pusă în scenă de agenţii Securităţii? Nicidecum. Pur şi simplu, el îşi urma calea inimii, aşa cum făcuse şi atunci când plecase în Liban. Chiar înainte de plecarea din ţară în 1971 el se confesase unui agent: „Boghiu Serghie Sofian a remarcat că nu se gândeşte numai la câştig, ci vrea să facă un lucru care să rămână. Plecând acolo (în Liban) împlineşte o dorinţă a celor de acolo, unde va face o lucrare ca reprezentant al ţării noastre, afirmând: dacă îmi voi da drumul bine, dacă nu, şi mai bine, fiindcă şi aşa sunt prins cu multe lucruri. Nu m-am gândit niciodată să plec şi să rămân acolo, deoarece mai mult ca în ţară nu voi găsi nicăieri de lucru, în domeniul picturii bizantine “. În aceeaşi perioadă, un alt agent arăta că părintele Sofian este „un om care-şi iubeşte ţara“. Cu alte cuvinte, doar elanul duhovnicesc, conştiiciozitatea meşterului şi dragostea pentru „România eternă“ au fost singurele raţiuni care l-au motivat pe părintele Sofian în acţiunile sale. Din nou, dragostea era un răspuns la absurdul lumii. 
  
„Monotonia“ înfloritoare a vieţii duhovniceşti 
  
Devenit unul din duhovnicii vestiţii ai Bucureştiului, părintele Sofian s-a întors la „monotonia“ datoriilor sale de monah. Din când în când, agenţii Securităţii se mai interesau de acest om paradoxal pentru ei, cu toate calităţile „omului nou“ îndelung visat, însă, „din păcate“, „mistic“. Cu toate acestea, nu ne putem opri să ne imaginăm că, cel puţin la sfârşitul anilor 80, chiar şi oamenii regimului vedeau că uniformitatea adusă de comunism doar ucisese orice urmă de diversitate, în timp ce „monotonia“ unor persoane precum părintele Sofian făcea să înflorească suflete şi să ofere speranţă. Tocmai „misticismul“, adică conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, era condiţia pentru apariţia unui „om nou“. Din contră, ateismul comunist nu a produs decât jale şi pustiu. Azi, în lumea postmodernă, cei doritori de „noi provocări“ exterioare se „golesc“ sufleteşte pe zi ce trece, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu, mereu repetat, desăvârşeşte pe cel care îl rosteşte. 
  
III. Părintele Sofian Boghiu vorbindu-ne despre mişcarea spirituală “Rugul aprins” şi temniţa comunistă 
  
În următoarea parte a acestui material voi mărturisi faptul că, pe lângă altă multă literatură şi biliografie din domeniu şi de specialitate, într-un numãr mai vechi al revistei ''Vestitorul Ortodoxiei'' din luna Iunie anul 1996 am dat peste un scurt articol al Pãrintelui Arhimandrit Sofian Boghiu de la Mânãstirea Antim din Bucureşti privitor la anii sãi de închisoare în timpul regimului comunist, împreunã cu alţi membri ai mişcãrii spirituale ''Rugul Aprins'' de la Mănăstirea Antim. Mãrturisirea Pãrintelui Sofian Boghiu este intitulatã ''Rugul Aprins şi Temniţa.'', şi o redăm în cele ce urmează: Pentru Mănãstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au nãvãlit peste noi, împreunã cu sfârşitul rãzboiului al doilea mondial şi ocuparea noastrã de cãtre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toatã Ţara Româneascã. De atunci au început necazurile, care au durat pânã la Revoluţia din luna Decembrie anul 1989. În aceşti ani grei, în obştea de la Mănãstirea Antim, în numãr de circa 40 cãlugãri şi fraţi, din care, o parte, studenţi la diferite facultãţi din Bucureşti, iar altã parte, lucrãtori la Atelierele de obiecte bisericeşti, cu sediul în aceastã mânãstire, noi cei de aici, am avut parte şi de câteva mângâieri şi anume: în aceastã perioadã s-au refãcut cele douã turle mari de la biserica mare a mănãstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantã, cu cele actuale, din beton armat şi cãrãmidã aparentã şi s-a spãlat şi restaurat pictura interioarã a bisericii. Acestea pe plan material.  
  
Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastrã procupare de atunci: Rugãciunea lui Iisus, în cadrul cãreia a apãrut “Rugul Aprins” - expresie biblicã, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. “Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugãciunii neîncetate, deci Rugãciunea lui Iisus. Aceastã interpretare, aparţine Pãrintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - iniţiatorul “Rugului Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect. Între conferenţiari se numãrau mai multe personalitãţi proeminente din viaţa cultural-religioasã de atunci, între care: Pãrintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor, citat mai sus, Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Arhimandrit Vasile Vasilache - stareţul de atunci al Mănãstirii Antim, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Domnul Prof. Univ. Dr. şi Academician Alexandru Elian, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog şi gânditor creştin Nichifor Crainic şi mulţi alţii. Conferintele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugãciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugãciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugãciuni, de asemenea privitã istoric, începând din epoca apostolicã, trecând pe la pãrinţii pustiei, pãrintii filocalici, isihasmul românesc din mânãstiri, schituri şi sihãstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănãstirile din epoca Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Stareţul Vasile de la Poiana Mãrului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica şi practica Rugãciunii lui Iisus în mănãstirile noastre, Rugãciunea lui Iisus în lumea civilã şi multe altele Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite facultãţi. Dupã conferinţã, era obiceiul ca oricine din salã sã punã întrebãri în legãturã cu subiectul prezentat. Rãspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi din salã. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele sãptãmânii, dupã slujbele de searã, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tãlmãcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din sãptãmânã, de pildã lunea, era prezentatã Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconograficã a Liturghiei, joia, prezentarea misticã a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toatã schela care era în bisericã şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi dusmãnia care se propaga în capitalã şi în ţarã, verbal şi în presã, cu toatã sãrãcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile ţãrii, totuşi biserica era plinã de închinãtori şi ascultãtori, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tãlmãcirile ce se fãceau pentru slujbele amintite mai sus.  
  
În aceastã vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apãrut ca musafir la Mănãstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi gãzduit la Mănãstirea Cernica, cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Pãrintele Ioan, în vârstã de circa 60 de ani pe atunci, aflând de Mănãstirea Antim venea în fiecare sâmbãtã pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupã vecernia de dupã amiazã, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tãlmaci din rusã în românã pe un tânãr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi limba română şi limba rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea Pãrintele Ioan. În aparenţã un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba micã şi rarã, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugãtor şi trăitor autentic al Rugãciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscãtor al Sfinţilor Pãrinţi, un fel de Pãrinte Ilie Cleopa de la noi. Rugãciunea lui Iisus o deprinsese la Mănãstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din anul 1917, dupã ce bãtrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o mulţime de întâmplãri din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor sãi. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mãrturisirile personale, în legãturã cu Rugãciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevãrat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimã, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugãciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru cã ori de câte ori venea la Mănãstirea Antim, îl gãzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânãstiri ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care Pãrintele Ioan o cunoştea bine. În luna Ianuarie anul 1947 a fost arestat de la Mănãstirea Cernica, împreunã cu ucenicul sãu, fratele Leonte. Pãrintele Ioan Kulighin a fost condamnat la muncã silnicã pe viaţã, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte poştalã, care se încheia cu Rugãciunea lui Iisus.  
  
Convorbirile din cadrul “Rugului Aprins” au continuat pânã pe la jumãtatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bunã parte din personalul slujitor de la Mănãstirea Antim a fost repartizat în altã parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănãstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare mãsurã, tot entuziasmul activ, în numele “Rugului Aprins”. Între timp, primeam veşti şi ştiri triste, despre suferinţele detinuţilor de la Canalul Dunãre-Marea Neagrã şi despre atrocitãţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti.  
  
N-a trecut prea multă vreme, pânã în luna Iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activate în cadrul “Rugului Aprins”. Mã aflam atunci la Mănãstirea Ghighiu, de lângã Ploieşti, pe schelã, cu un grup de ucenici cãlugãri şi fraţi, pictând, în frescã, biserica din cimitirul mănãstirii. Am fost arestat împreunã cu Pãrintele Felix Dubneac, membru şi el al “Rugului Aprins”. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat cã eram 16 detinuţi, fãcând parte din ''organizaţia Rugului Aprins.'' Între noi şi cu noi, era şi Pãrintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei ''Organizaţii,'' Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Pãrintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Pãrintele Arhimandrit Roman Braga, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu şi fiul sãu Şerban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultãţi din capitalã, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la Gherla. Dupã procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pãcurã, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.  
  
Din literatura publicatã dupã Revoluţia din Decembrie 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi. Dar una este sã citeşti despre suferinţã şi alta este s-o trãieşti. Astfel, lipsa totalã de libertate, zãvorât pe dinafarã de paznic, într-o celulã micã cu mai mulţi, între care bãtrâni şi bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisã, în care fiecare îşi fãcea necesitãţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetã, ca nu cumva sã surprindã pe cineva fãcând ceva. Nu aveai voie sã lucrezi nimic. Dar ce puteau sã lucreze? Se ciocãnea în perete cu aflabetul Morse, ca sã afle câte o ştire sositã din afarã, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumã de sãpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugãciune ori un cuvânt din Biblie. Fãrã cãrţi, fãrã ziare şi fãrã hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' şi scrisul pe talpa bocancului, unii învãţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolã, mai ales epistola Sfântului Iacob. Mâncarea, puţinã, slabã şi mizerabilã, lipsa de aer, nemişcarea, a făcut din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albãstrui, ca nişte stafii, slãbiţi pe dinafarã dar tari pe dinlãuntru, cu nãdejdea cã nu vom muri în aceastã necropolã a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pãmânteascã, între care şi Pãrintele Daniil, iniţiatorul “Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţã grea. Dupã 4 ani de viaţã de celulã, într-o bunã zi, culeşi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubã mare şi fiind încuiaţi pe dinafarã, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bãlţile Brãilei. S-au mai încãrcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plinã câmpie. O baracã lungã, cu pături suprapuse, într-o curte largã, înconjuratã cu gard de sârmã ghimpatã, strãjuitã pe la colţuri de soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat cã eram 1000 de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din “Rugul Aprins” era Pãrintele Benedict Ghiuş, Pãrintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primãvarã. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prãşit porumbul, într-un mare lan de porumb, pãziţi de miliţieni. Slãbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulã, nu aveam voie sã lucrãm nimic. Aici, muncã forţatã. Nu aveam voie sã ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapã, ca de obicei. Trebuia sã prãşim mereu. Nu aveam voie sã rãmânem în urmã, chiar dacã nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vãtafi boiereşti, aveau aceastã grijã, sã lucrãm în silã. La prânz, masa era mai bunã şi mai îndestulãtoare decât la celulã. Dupã o orã, în care intra masa şi puţină odihnã, mergeam iarãşi la sapã. Seara, încolonaţi câte cinci, fãceam calea întoarsã, la dormitor. În baraca lungã şi largã, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria cã în ziua urmãtoare, la muncã, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele sãptãmânii.  
  
Duminica nu lucram, era zi de odihnã. Sub aceiaşi pazã a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbãrbãtare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi. Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afarã, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu gãseau nimic interzis, totuşi detinuţii intrau în panicã. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncã forţatã. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntitã.  
  
De la o vreme, au început sã aparã şi anumite cãrţi şi ziare, în colonie: în serile dupã ce veneam de la muncã şi în rãgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dãdeau ei, nu ce ne-ar fi plãcut sã citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind şi varã şi iarnã în aceastã câmpie fãrã dealuri, acoperite de bolta uriasã a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulã, afarã de ochii necruţãtori ai temnicerilor, care ne urmãreau plini de duşmãnie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate vãzãtor şi inima plinã de bunãtate ale Pãrintelui ceresc. De la El ne venea rãbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasã, eliberaţi, la mânãstire, în luna Iulie anul 1964 ...  
  
IV. Părintele Sofian Boghiu - Apostolul Bucureştilor şi Iconarul sufletelor noastre 
  
Iată ce spunea un alt mare mărturisitor, propovăduitor şi părinte duhovnicesc al românilor, Părintele Arhimandrit Ioanichie Balan de la Mănăstirea Sihăstria - Neamţ, în anul 1997 (când încă mai trăiau pe acest pământ amândoi), despre Părintele Sofian Boghiu: "O personalitate duhovnicească remarcabilă, unanim acceptată şi recunoscută, care face cinste monahismului românesc şi Bisericii lui Iisus Hristos, în sânul căreia slujeşte. Preacuvioşia Sa este cunoscut şi apreciat în chip deosebit prin trei calităţi sau daruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu: pictor bisericesc consacrat, duhovnic şi povăţuitor de suflete iscusit, cântăreţ de vocaţie. Sfinţia Sa a fost ales din naştere pentru Biserică, pentru a mărturisi adevărul evanghelic prin cuvânt şi culoare, prin fii duhovniceşti şi icoane. Să împodobeşti biserici cu icoane frumos gândite şi realizate şi să faci din sufletele credincioşilor biserici vii, icoane duhovniceşti ale faptelor bune, ale dragostei şi smereniei, în care să se imprime chipul blând şi smerit al lui Iisus Hristos. Să restaurezi icoane vechi, preţioase, şi să restaurezi suflete omeneşti pentru, care S-a jertfit Domnul pe Cruce. Iată vocaţia şi rostul Arhimandritului Sofian Boghiu pe acest pamânt ... Am mai putea adăuga la portretul său sufletesc blândeţea rară care îl caracterizează, modestia, calmul, îndelunga răbdare şi cultura teologică acumulată".  
  
Aşadar Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, Stareţul Mănăstirii Antim din Bucureşti, Apostolul Bucureştilor cum a mai fost numit în rândul credincioşilor, a fost o icoană duhovnicească cum puţine au mai rămas în Romania. Figura senină a celui socotit sfânt de cei ce l-au cunoscut şi l-au iubit, de fiicele şi fiii săi duhovniceşti, a fost şi este cunoscută şi în Statele Unite, în special de românii din Chicago, Cleveland şi Detroit.  
  
V. Câteva cuvinte multfolositoare, duhovniceşti „Despre Rugăciune” ale Părintelui Sofian Boghiu  
  
Găsind într-un număr din anii trecuţi ai revistei ''Vestitorul Ortodoxiei'' cuvintele folositoare despre rugăciune, rostite de Părintele Sofian Boghiu, în Aula Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti în luna Decembrie anul 1996, în cadrul „Serilor Filocalice” şi a Conferinţelor spirituale şi duhovniceşti organizate de către ASCOR, le redăm şi le împărtăşim, în cele urmează, cititorilor noştri, cu certitudinea că le vor fi de folos şi lor.. 
  
Despre programul de rugăciune al unui student 
  
În Atena a fost cândva o pereche de studenţi care a impresionat foarte mult pe contemporanii lor: Grigorie şi Vasile, unul numit ''cel Mare'' iar celălalt ''Teologul.'' Aceştia erau fericita pereche de studenţi care, pe lângă studiile lor, aveau şi preocupările Evangheliei. Şi urmau două drumuri aceşti studenţi, ne spune Sfântul Grigorie, colegul Sfântului Vasilie, un drum era la şcoală şi altul la biserică. Aşa ar trebui să împletească viaţa şi studenţii noştri de azi, între studii şi rugăciune. Nu ştim cum îşi pot face programul, însă, pe lângă hrana trupească pe care vrând-nevrând o căutăm şi ne-o însuşim, avem nevoie de hrana sufletească, fără de care murim, deşi trăim, devenim sterpi, împietriţi, uscaţi, nesimţitori, geloşi, mândri s.a.m.d. După dum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ''Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.'' Viaţa aceasta duhovnicească de rugăciune este o legătură cu Izvorul sfinţeniei, al vieţii şi al înţelepciunii şi ea ne ajută să şi învăţăm bine, să sfâşiem întunecimile de pe mintea şi inima noastră, care ne fac nesimţitori la cuvintele lui Dumnezeu. Prin rugăciune aceste valuri se îndepărtează, iar dacă punem accentul pe apropierea de Dumnezeu, toate celelalte vin aproape de la sine, în mod firesc. Să nu fie goluri în viaţa noastră, rugăciuni numai câte o zi sau câte o clipă şi restul timpului petrecut cu celelalte preocupări, ci fiecare zi cu toate ascultările ei scolăreşti şi sociale să fie marcată de rugăciune. Fără această alternanţă viaţa noastră şchioapătă şi se îmbolnăveşte.  
  
Calea de urmat în viaţă: căsătorie sau călugărie? 
  
Căsătoria este calea normală a vieţii. De la începuturile lumii a fost o pereche de oameni, strămoşii noştri Adam şi Eva. Ei au avut această poruncă de la Dumnezeu să crească şi să se înmulţească fiind rânduită astfel familia ca temelie a neamului omenesc şi ca izvor al vieţii. Prin căsătorie omul, bărbat şi femeie, devine creator înmulţind neamul omenesc. Este o chemare generală pentru acest mod de viaţă.  
  
Călugăria este sfat evanghelic şi vine la călugarie numai cine are chemare, cine este îndemnat din miezul fiinţei lui. De aceea este mare deosebire între un mod şi altul de viaţă, călugărul are o misiune iar familia alta. Viaţa călugărească am putea spune, pune accentul pe lumina când apune soarele; viaţa familiei are mai mult în vedere latura socială, adeseori cu grijile şi problemele ei priveşte mai mult în jos sau pe orizontală, nu are timp să se uite şi în sus. Cel care vine la mănăstire mai ales pentru acest tel special, legătura cu Dumnezeu, poate interveni spre a atrage atenţia şi a lumina mintea şi credinţa oamenilor, spunându-le că mai este un rest de viaţă, nesfârşit însă, şi dincolo de viaţă de aici, sa gândeasca deci dincolo de mormânt. Deseori agonisind zi şi noapte pentru pâinea şi adăpostul de toate zilele uităm că vom muri într-o bună zi şi că vom da seama şi de orice cuvânt deşert rostit în viaţă, ne spune Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Monahul şi preotul care se căsătoreşte au datoria de a lumina întunericul din viaţa noastră de toate zilele.  
  
Ce este rugăciunea fără cuvinte? Dar rugăciunea ca focul, de care vorbeşte Sfântul Ioan Cassian? 
  
Rugăciunea aceasta este rugăciunea inimii, când se roagă nu numai mintea sau gura ci şi inima şi se roagă fără cuvinte, ziua şi noaptea, când harul lui Dumnezeu lucrează asupra noastră în aşa măsură încât tot lăuntrul nostru arde ca un foc asemănător sfintei lumini de la Ierusalim ori cu flacăra rugului aprins din Sinai. Această lumină nu mistuie materia, ca şi focul inimii. El arde şi luminează aşa cum luminează Dumnezeu mintea noastră şi inima noastră, când dorim ceva dumnezeiesc.  
  
Rugăciunea poate suplini împărtăşania? 
  
Nu, împărtăşania are rolul ei şi rugăciunea rostul de chemare a acestei mari Taine, Sfantul Trup şi Sânge al Domnului Iisus Hristos. Sfânta Maria Egipteanca, prin rugăciune, fără împărtăşanie, după 47 de ani de sihăstrie, în pustiul Iordanului a ajuns ca în rugăciune să se înalţe de la pământ şi totuşi a avut nevoie de împărtaşanie. Sfântul Zosima care a găsit-o în pustie şi i-a adus Sfintele Taine, a pus pecetea pe înalta ei treaptă de rugăciune. Dorinţa ei cea mare a fost să-i aducă Sfânta Împărtăşanie, ca împlinire şi desăvârşire a rugăciunii.  
  
Când ne rugăm cu glas tare, acatiste, canoane, psalmi sau orice altă rugăciune, chiar şi rugăciunea lui Iisus, adeseori mintea colindă pe alte coclauri. De aceea este bine să fim mai concentraţi să facem un efort. Dacă nu reuşim dintr-o dată, putem repeta rugăciunea şi să ne căim pentru această rătăcire a minţii şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute pentru a ne aduna mintea în noi înşine. Biserica are rugăciuni deosebit de frumoase, dar pentru a avea un folos sporit din ele trebuie să avem mintea concentrată asupra fiecărui cuvânt al lor. Dar pentru că mintea rătăceşte, după ce ne rugăm suntem aceiaşi oameni cum eram şi înainte de a ne ruga, nu se întâmplă nimic înlăuntrul nostru. Mă uit în biserică la noi, se fac rugăciuni, Sfânta Liturghie - care este cea mai mare rugăciune a Bisericii, se ţine un cuvânt despre rugăciune ori despre altceva, însă după ce a încetat slujba se face hărmălaie în biserică. Dovadă că n-a rămas aproape nimic în mintea şi inima celor ce au ascultat, este că fiecare vorbeşte cu totul altceva decât cuvântul sau rugăciunea spusă. De aceea este nevoie în rugăciunile noastre spuse cu glas tare sau în taină să fim concentraţi la fiecare cuvânt, iar dacă nu reuşim, să o repetăm de câte ori este nevoie. Despre rugăciunea rostită fără atenţie spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ''Mă cinstiţi numai cu buzele iar cu inima sunteţi departe de Mine.'' Scopul rugăciunii, şi al rugăciunii lui Iisus în special, este să ne conducă spre centrul fiinţei noastre, spre locul unde Dumnezeu este ascuns în noi. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, la fel şi Sfântul Apostol Pavel: ''Voi sunteţi temple ale Duhului Sfânt'' (I Cor. 3, 16). Aici chemăm pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe ceilalţi sfinţi, invocaţi în rugăciune, şi fără această atenţie rugăciunile noastre nu se întorc către noi ci rămân plutind în văzduh, nu ne folosim de ele. Este ca şi cum ne-am uita într-o vitrină încărcată cu toate bunătăţile, dar între noi şi ele rămâne un geam şi nu putem pune mâna pe ele. Astfel şi rugăciunile noastre, sunt despărţite de noi prin neatenţie, ca printr-un obstacol.  
  
Ce este de făcut când un duhovnic îndeamnă la câte un creştinism social din care este exclusă rugăciunea minţii şi latura lui mistică? 
  
Cred că nu este o viaţă creştină aceea care nu este şi mistică în acelaşi timp, adică tainică şi legată de Dumnezeu. Un creştin adevărat este cel care se împărtăşeşte de Tainele Bisericii, care îşi sfinţeşte viaţa sa lăuntrică ''Intră în cămara ta şi roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns'' (Matei 6, 6). Cum poţi să trăieşti şi să te rogi fără să te gândeşti la Acest Tată Ceresc, Care este ascuns undeva şi vede starea ta sufletească, interioară? Cum poţi fi lumesc, pământesc, lipsit de energia sufletului, care dacă nu este în noi, această materie foarte perfecţionată - trupul - ajunge de nimic, se topeşte şi-l mănâncă jivinele? În fiecare dintre noi este un centru tainic prin care să se îndrepte toate relaţiile noastre cu aproapele: dragostea, bunătatea, mila, smerenia, bunăcuviinţa. Toate sunt legate de centrul mistic al fiinţei noastre, în care locuieşte Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt. Şi păgânii aveau o viaţă socială, îndreptată însă pe latura orizontală. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune să căutăm ''mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.'' (Mt. 6, 33). Aşa încât nu cred că este o piedică în viaţa socială dacă în acelaşi timp ai un izvor nesecat de viaţă, prezentă lui Dumnezeu în tine însuţi.  
  
Cum ascultă Dumnezeu rugăciunea celor care nu s-au spovedit de ani de zile şi care trăiesc în păcate mari? 
  
Dacă se roagă ca vameşul din Evanghelie, cu umilinţă, cu durerea inimii, cerându-şi iertare pentru ticăloşiile de până atunci, Dumnezeu îl ascultă. Pentru păcătoşi S-a întrupat Dumnezeu în istorie. Tâlharul de pe cruce a spus câteva cuvinte numai şi a fost iertat. Despre el spune Fericitul Augustin acest cuvânt ''Fericit tâlhar, toată viaţa a furat şi la urmă a furat Raiul.'' Dumnezeu ascultă rugăciunea făcută cu căinţă, cu regret faţă de tot ceea ce a fost rău în viaţa lui până atunci, până in momentul în care s-a gândit că este Dumnezeu şi are şi răspundere în viaţa aceasta pământească  
  
Există ispite de-a stânga şi de-a dreapta; primele sunt foarte cunoscute: beţia, lenevia, desfrâul, furtul, răzbunarea, mânia şi altele, sunt ispite de-a stânga. Cele din urmă, de-a dreapta, sunt exagerări şi extreme nesănătoase ale faptelor bune. Postul este rânduit de Biserică spre a ne folosi în curăţia noastră lăuntrică şi trupească. Dar el trebuie să fie nu doar trupesc, ci şi sufletesc. Unii pun accent numai pe postul trupesc în aşa măsură încât ţin posturi lungi şi seci. Chiar azi am auzit un lucru foarte interesant: spunea cineva că a întâlnit un grup de persoane care nu mâncau brânză fiindcă se face cu cheag şi de aceea se amestecă şi puţin sânge în brânză. Aceasta este o exagerare. Nicăieri în viaţa duhovnicească a Sfinţilor Părinţi nu este o analiză atât de strictă şi de falsă în acelaşi timp. Deci postul dacă nu este făcut cu dreapta socoteală ca să fie cu adevărat de folos, neunit cu bunătatea inimii, cu paza gurii, cu ferirea de a osândi şi judeca pe altul - lucru foarte vinovat înaintea lui Dumnezeu - nu foloseşte, ba chiar vatămă. Poţi să te usuci şi să mori de foame dar dacă ai răutate împotriva aproapelui tău şi-l vorbeşti de rău când el nu e da faţă, zadarnic îţi este postul. Asemenea fapte făcute cu gând bun au rolul de a ne sfinţi viaţa, însă când sunt exagerate devin căderi de-a dreapta. Greşeşti calea prin fapte bune. De aceea este bine să cerem de la Dumnezeu înţelepciune ca să ne lumineze calea, să mergem pe calea aceasta împărătească, via aurea (calea de aur), spre a nu greşi. Postul să fie cu înţelepciune făcut, înfrânarea să fie cu adevărat abstinentă, paza simţurilor să fie sinceră, la fel şi căinţa, rugăciunile cât de multe să fie atente şi cu smerenie făcute. Atunci toate vor merge bine.  
  
Este bine ca un grup de credincioşi, de prieteni să facă rugăciunile de seară, de dimineaţă ori alte rugăciuni împreună fiind? 
  
Rugăciunea făcută în grup este foarte bine primită de Dumnezeu. În momentul în care Sfântul Apostol Petru era închis, undeva într-o casă creştinii erau adunaţi şi se rugau pentru el. Toţi aveau acelaşi dor, aceeaşi năzuinţă, aceaşi rugăciune ca Sfântul Apostol Petru să fie scăpat de la moarte, fiindcă a doua zi trebuia să fie executat în văzul ierusalimitenilor. Fiindcă s-au rugat toţi cu acelaşi dor, Dumnezeu i-a ascultat. Aşa încât, atunci când se roagă mai mulţi laolaltă, cum se roagă de pildă pe la internate sau cămine - unul citeşte şi ceilalţi ascultă - este frumos şi bine dar cu o condiţie necesară: să fie toţi atenţi la cuvintele rugăciunii. Rugăciunea particulară este mai bună, mi se pare mie, pentru că, atunci când mă rătăcesc cu mintea, cu luarea aminte, mă pot întoarce, o repet şi mă căiesc şi zăbovesc asupra unei vorbe sau părţi din rugăciune. Când sunt mai mulţi nu pot să-i opresc pe toţi şi să reiau rugăciunea de unde m-am rătăcit eu cu mintea. În asemenea cazuri este mai bună rugăciunea particulară.  
  
Ce trebuie să facem atunci când, în timpul rugăciunilor de seară şi de dimineaţă, suntem obosiţi sau nu avem disponibilitate sufletească? 
  
Dacă putem face efortul de a continua rugăciunea atunci când suntem obosiţi, să o continuăm. Dar dacă nu, Dumnezeu ştie starea reală şi sinceră a vieţii noastre. Dacă suntem obosiţi cu adevărat şi mintea ne este rispită să spunem măcar o rugăciune, două, făcând şi câteva metanii şi apoi ne putem odihni. Dacă reuşim să ne trezim în timpul nopţii, să continuăm această rugăciune. Rânduiala pentru rugăciune este să se facă în mod conştient, să fii atent la ceea ce spui înaintea lui Dumnezeu Care este prezenţă continuă, ne ştie şi ne vede în orice clipă. La fel să fim şi noi, prezenţi şi atenţi atunci când vorbim cu El.  
  
Cum să înţelegem expresia ''singura grabnic ajutătoare'' adresată în rugăciune Maicii Domnului? 
  
Maica Domnului este Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. O mamă totdeauna este foarte sensibilă faţă de copilul său. Orice i se întâmplă, este repede mişcată. Dacă este într-o cumpănă grea fiul ei, ori de s-a purtat mai rău până atunci, ea degrabă se îngrijorează şi nu ştie cum să-l ajute mai repede să scape din acel impas. Am întâlnit din acestea foarte multe în viaţa mea de preot. Mama Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o mare excepţie. Fiind Iisus Hristos pe cruce a spus către Maica Domnului: ''Femeie, iată fiul tău'' şi ucenicului şi Sfântului Apostol Ioan: ''Iată mama ta!'' Prin această încredinţare de către Mântuitorul Iisus Hristos în cel mai greu moment al Său, când era răstignit, Fecioara Maria devine maica noastră a pământenilor. Ea şi Sfântul Ioan Botezătorul sunt mari mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, aceşti doi martori ai Mântuitorului având multă trecere înaintea Lui. Când ne adresăm către Maica Domnului neavând curajul să vorbim cu Domnul Iisus Hristos din cauza faptelor noastre de ruşine, ea mijloceşte pentru noi: ''Doamne, Tu care Te-am purtat pe braţele mele, Care Te-am crescut în viaţa Ta pământească, ajută-mă în rugăciunea mea şi ajută-l pe acesta care se roagă mie!'' În acatistul Acoperământului Maicii Domnului este acest loc într-un icos de acolo, unde Maica Domnului se roagă Mântuitorului nostru Iisus Hristos spunând: ''Împărate ceresc, primeşte pe tot omul ce se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor ...''  
  
Cu adevărat rugăciunea Maicii Domnului este primită de către Fiul său, căci El este Dumnezeu, plin de dragoste. Să vă spun o mică istorioară, din închisoare: Cuiva care a fost închis şi a stat douăzeci de ani în temniţă, unui tânăr, îmbătrânit acolo într-o anchetă extraordinar de grea i s-a terminat răbdarea. Şi-a pus în gând să găsească un mijloc prin care să-şi curme viaţa. Dar cugetând el acestea şi-a adus aminte că, afară cand era, bunica lui îi spunea să se roage Maicii Domnului pe vreme de necaz mare. Spunea el: ''Către Mântuitorul n-aveam curaj să mă rog, din cauza greşelilor mele, însă către Maica Domnului care a fost şi ea pămanteană ca şi noi m-am rugat.'' Am rostit ccurt, o rugăciune la disperare: ''Maică a Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici. Ajută-mă!'' Se ruga în celulă şi peste câteva momente vede intrând, prin uşa înaltă a încăperii, o făptură în alb cu un prunc în braţe: ''M-ai chemat am să te ajut. Fiiîin pace'' şi a plecat mai departe. După aceea pe tânăr l-au chemat la anchetă şi l-au mutat în alt loc, însă toată perioada de închisoare pe care-a mai făcut-o a fost o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele. Maica Domnului l-a ajutat imediat după rugaciunea sa. Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o, el mi-a spus-o. Şi în inchisoare ne se minte, spune fiecare ce are curat în inima lui. Aşa poate fi Maica Domnului grabnic ajutătoare. Însă rugăciunea să fie cu tot dorul, cu toată fiinţa, cu toată puterea şi încrederea, la disperare făcută. Uneori rugăciunea se împlineşte atunci, nu trebuie timp şi rugăciuni prea lungi. Este nevoie de rugăciuni lungi ca să ne potolim şi să ne adunăm noi, să ne putem concentra către Dumnezeu. Dar în momentele acestea grele, pe loc, atunci, ţi se răspunde... 
  
VI. Concluzii finale şi încheierea  
  
În altă ordine de idei, acum în încheiere voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Sofian Boghiu a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!...  
  
În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu - cel care a ajuns, în urmă cu douăzeci şi unu de ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!... 
  
Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!... 
  
Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!... 
  
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin! 
  
Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă, 
  
Drd. Stelian Gomboş – Consilier 
  
la Secretariatul de Stat pentru Culte 
  
din cadrul Guvernului României. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Parintele Arhim. Sofian Boghiu... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 224, Anul I, 12 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!