Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 346 din 12 decembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre omul de astăzi din Biserică, între Iisus Hristos, (post)modernism, existenţialism şi secularizare ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre omul de astăzi din Biserică, între Iisus Hristos, (post)modernism, existenţialism şi secularizare ...  
  
Introducere 
  
Una dintre problemele cu care Biserica se confruntă în prezent este problema (post)modernismului şi seculărizarii, care, odată cu epoca modernă, a devenit din ce în ce mai presantă. Lumea are impresia că ea nu există. De ce? Pentru că este un lucru nevăzut, dar mai ales pentru că plantează în inimile oamenilor ideea că dacă sunt fericiţi aici pe pământ, atunci nu le mai trebuie viaţa viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu, nu le mai trebuie o comuniune adevărată cu ceilalţi, nici chiar cu Iisus Hristos, ci doar legături de afaceri, din care să aibă un câştig. Toate valorile spirituale creştine revelate de Sfânta Treime sunt transformate în valori cu caracter uman, negându-se caracterul lor revelator. Pe vremea comunismului, sau a altor curente nefavorabile creştinismului, credincioşii învăţaseră să se ferească de el! dar secularizarea este greu de observat şi aşa cum spune profesorul Jean-François Colossimo în interviul de faţă, ea nu face martiri. Lumea nu se simte ameninţată de ea crede chiar că este un lucru normal, fără să ştie de fapt că ea corupe sufletul.  
  
Secularizarea apare odată cu descoperirea omului ca raţiune autonomă 
  
Aşa cum se întâmplă destul de des, realitatea a apărut înaintea cuvântului. El este mai degrabă un cuvânt filosofic. În secularizare intră termenul secol din limba latină. Ideea care se regăseşte în spatele lui este că într-un fel, în relaţia existentă în mod general între Împărăţia lui Dumnezeu şi lume, între Biserică şi lume, întreg registrul simbolic, întreg registrul sfinţeniei, puţin câte puţin se transformă de fapt într-un spaţiu laicizat, un spaţiu public, se pierde dimensiunea transcendenţei divine, tot ceea ce era în ordinea verticalităţii se pune în ordinea orizontalităţii, tot ceea ce era în ordinea imuabilului se pune în ordinea transformării. Secularizarea începe în mod real, sau o putem data, odată cu Renaşterea, atunci când se trece de la un univers închis la un univers infinit, atunci când, în mod evident, omul devine într-un fel centrul lumii. Există o legătură foarte profundă între secularizare şi umanism, deoarece umanismul va presupune că efectiv toate regulile şi toate legile revelate contează mai puţin decât legile pe care omul şi le poate da sieşi.  
  
Fenomenul se accelerează odată cu Iluminismul, unde omul se descoperă ca o raţiune autonomă, îşi impune chiar el însuşi legea sa în mod definitiv. Plecând de aici, se creează un conflict între credinţă şi raţiune, în mod particular în Occident unde scolasticii latini au încercat să unească credinţa cu raţiunea. Începând cu secolul al XVIII-lea, credinţa este trimisă într-un spaţiu subiectiv, acesta este fenomenul credinţei, al diversităţii credinţelor şi al punerii chestiunii credinţei, ceea ce duce la o formă de pozitivism în secolul al XIX-lea care face ca omul să se viseze demiurgul lui însuşi: îşi împropriază puteri prometeice şi se vede într-un anumit fel dumnezeu. De asemenea, începutul secularizării poate fi identificat fie în orizontul social unde se voia crearea unui om nou, fie în domeniul tehnic, fie sub forma imperialismului occidental, faţă de cultura mondială, în noţiunea de progres. Doar că, prin marile catastrofe ale secolului al XX-lea, ca Auschwitz, Nagasaki, Hiroshima, omul descoperă toată latura obscură şi aducătoare de moarte a raţiunii fără Dumnezeu. 
  
“Omul cel puternic” devine căpetenia celor nelegiuiţi 
  
În altă ordine de idei, lumea aceasta, cosmosul întreg este creaţia binecuvântată a lui Dumnezeu – Tatăl, care a fost răscumpărată de Dumnezeu – Fiul şi sfinţită de către Dumnezeu – Duhul Sfânt şi deci, este „casa Tatălui”, „casa părintească”. Aşa a fost creată ea dintru început, având această destinaţie: a comuniunii şi sfinţirii însă noi, oamenii ulterior, am schimbat şi transformat această casă a binecuvântării, îndemnaţi fiind de vrăşmaşul – diavol, într-o peşteră de tâlhari (Mat. 21, 13; Luc. 19, 46), în care cel rău a devenit puternic, „omul cel puternic”, căpetenia celor nelegiuiţi, a tâlharilor (Mat. 12, 29). Cu toate acestea, Dumnezeu, ca Părinte şi Tată al oamenilor, nu a părăsit lumea, ci în virtutea dragostei proniatoare, şi-a trimis Fiul, pe Iisus Hristos Dumnezeul – Om şi Mântuitorul care a intrat în „peştera tâlharilor”, „în casa omului puternic”, adică a satanei, şi a acceptat moartea pe Cruce, legându-l în acest mod, pe omul cel puternic al zilei, şi deposedându-l de bunuri (Mat. 12, 29) şi, prin moartea pe Cruce, „l-a învins pe cel care deţine împărăţia morţii”, pe diavol (Evrei 2, 14). 
  
În momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos l-a biruit pe diavol şi era răstignit pe Cruce – dovada acestei victorii era deja cuvântul Său adresat tâlharului ajuns la starea şi la măsura pocăinţei: „Adevărat îţi grăiesc ţie, căci astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luc. 23, 43) – moment în care, de-a dreapta şi de-a stânga erau răstigniţi doi tâlhari. Amândoi erau răufăcători şi ambii erau răstigniţi pe cruce ca tâlhari primejdioşi. Concret vorbind, nu era nici o deosebire între ei. Totuşi, unul dintre ei îl acuză şi îl învinovăţeşte pe Dumnezeul răstignit împreună cu ei, dar celălalt îl recunoaşte şi îl mărturiseşte: „Unul dintre tâlharii supuşi chinului Crucii Te acuză, în timp ce al doilea Te recunoaşte ca Dumnezeu”, spune Sfântul Andrei Criteanul în Marele Canon. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos a fost în acel moment judecata lumii întregi, în persoana celor doi tâlhari: „Acum este judecata lumii” (Ioan 12, 31). În acel loc şi în acea vreme, lângă Crucea lui Hristos a fost judecată întreaga umanitate, toţi oamenii, în persoana celor doi tâlhari. Nu este, deloc, o exagerare sau o inovaţie ci o constatare căci noi suntem cu adevărat cei doi tâlhari, noi toţi, şi aceasta este realitatea noastră. Fiecare dintre noi se află de-a dreapta sau de-a stânga lui Iisus Hristos. Fiecare dintre noi se află fie în postura tâlharului care se mărturiseşte şi se pocăieşte fie în cea a tâlharului necredincios şi blasfemiator. Noi suntem cu toţii păcătoşi „căci cel zice că păcat nu are, acela mincinos este”, şi avem fiecare crucea noastră, stăpâniţi fiind de păcat şi de moarte. În această privinţă ne asemănăm între noi fiind aceeaşi, cu toţii. Diferenţa dintre cei doi tâlhari este una fundamentală dar nu constă în faptul că unul dintre ei era mai puţin răufăcător decât celălalt, ci pentru faptul că, iată, cu toate că a fost răufăcător, chiar acolo pe cruce era om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; a rămas om, în pofida nelegiuirilor şi a păcatelor sale şi, din acest motiv, L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Cerurilor” (Luc. 23, 42) – lucru pe care trebuie să-l facem şi noi în momentul recunoaşterii păcatului când, în duhul pocăinţei aflându-ne, suntem chemaţi să-I cerm lui Dumnezeu să fie milostiv nouă, păcătoşilor!... Celălalt tâlhar, care L-a acuzat pe Iisus Hristos – tocmai în momentul în care Acesta, ca Dumnezeu – Om era răstignit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” – acesta nu era doar un acuzator al lui Dumnezeu, dar şi un învinuitor al omului luat drept creaţia divină, pentru că el învinuieşte şi blasfemiază în acesta omul ca şi chip al lui Dumnezeu. Altfel spus, el făcea lucrarea diavolului – blasfemiatorul şi profanatorul: îl blasfemia pe Dumnezeu în preajma oamenilor şi invers, adică pe oameni în preajma lui Dumnezeu. În acea clipă, Crucea lui Iisus Hristos a fost totodată judecata şi mântuirea pentru cei doi tâlhari şi, în persoana lor, pentru întreaga umanitate. „În mijlocul celor doi tâlhari se găsea Crucea Ta, o Hristoase, drept criteriu al dreptăţii; unul dintre cei doi tâlhari coboară în iad prin greutatea blasfemiei sale, celălalt fiind iertat de păcatele sale şi înălţat spre cunoaşterea teologiei”  
  
În aceste clipe, dintre aceşti doi oameni ce se aflau în aceeaşi situaţie cu acelaşi verdict, avem unul care îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi îşi dobândeşte mântuirea ca om (este ceea ce înseamnă teologia în sensul deplin şi autentic al cuvântului), şi un altul care îl acuză şi îl blasfemiază pe Dumnezeu (iată o latură şi o consecinţă a secularizării) şi, prin aceasta, îşi tăgăduieşte mântuirea ca om (pentru că, fără Iisus Hristos, nu există nici om în adevăratul sens al cuvântului, nici mântuire – ieşind aici în evidenţă, aspectul soteriologic şi eshatologic al vieţii persoanei). Potrivit acestui principiu putem zice că istoria întreagă a umanităţii, şi a fiecăruia dintre noi, este deja anticipată, judecată şi manifestată, mai puţin prin faptele noastre personale, cât mai degrabă prin Crucea şi atitudinea noastră faţă de Iisus Hristos cel răstignit şi înviat . Din acest motiv, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că în taina Crucii şi a Învierii este ascuns „destinul” (vocaţia) lumii şi a oamenilor . 
  
Drumul în istoria umanităţii este parcurs între „apocalipsă” şi „judecată” 
  
În profunzimea sa, istoria umanităţii şi a fiecărei persoane este un fel de „apocalipsă”, de „judecată”, o revelaţie şi o manifestare a faptului că se duce o luptă permanentă în jurul problemei lui Iisus Hristos, în jurul adevăratului Dumnezeu. În faptele şi evenimentele cotidiene ale vieţii umanităţii şi a fiecăruia dintre noi se îndeplineşte şi se hotăreşte „destinul” final al oamenilor, după principiul atitudinii lor faţă de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos. Începând cu cei doi oameni supuşi păcatului şi delaţiunii morale, lângă Crucea lui Iisus Hristos se petrece şi se consumă toată istoria şi întreg „destinul ori soarta” oamenilor fiecărei epoci şi, în consecinţă, sunt judecate faptele noastre „de acelaşi judecător” (Luc. 23, 40) acum, precum şi la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenţa fiecărei persoane, fiinţa, menirea şi istoria sa, în orice situaţie sau atitudine, este judecată în faţa lui Iisus Hristos, a prezenţei Domnului, în Iisus Hristos, adică este judecată pe temelia cea veşnică a lui Iisus Hristos şi a atitudinii faţă de El!... 
  
În momentul în care noi nu mai cugetăm la aceste adevăruri şi realităţi existenţiale ajungem la (post)modernism şi secularizare contemporană , în cadrul căreia „omul de astăzi nu se mai gândeşte la îndumnezeire şi este arareori preocupat de propria lui „sfinţire”. Aceştia sunt termeni ce au dispărut din fondul principal de cuvinte al limbii române.” Iată secularizarea care a dus la situaţia (de-a dreptul disperată) în care până şi „Statul depune eforturi pentru o oarecare „umanizare” a societăţii, adică pentru instaurarea în societate a unei armonii care să permită convieţuirea paşnică între indivizi. S-a coborât astfel foarte mult ştacheta, s-au coborât exigenţele. Dacă societatea Evului mediu avea drept ideal social sfinţirea oamenilor, lumea de azi se mulţumeşte cu „umanizarea” lor. Trăim într-o lume descreştinată, care a abandonat treptat, treptat, valorile creştine. S-au mai bine zis, trăim într-o generaţie de oameni care niciodată nu le-a cunoscut şi acceptat deplin conştient. Oamenii nu sunt descreştinaţi, pentru că, poate, n-au fost niciodată creştini. Lumea de azi trebuie mai întâi reîncreştinată, reataşată de valorile creştine, şi sensibilizată la valorile rafinate ale ortodoxiei...”  
  
Cu alte cuvinte, secularizarea manifestă o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care individul – nu persoana – îl are în masa din care se constituie societatea, de unde şi caracterul mult mai evaziv al răspunderilor întemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate şi conştiinţă. „Paradoxal, deşi se urmăreşte prin structurile de stat şi prin cele suprastatale împlinirea unui număr foarte mare de responsabilităţi ale omului modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decât raporturile juridice pe care el le-a primit ori şi le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. Omul îşi pierde sensul vertical al referinţelor sale şi se rezumă în primul rând la cele de pe orizontală, puse la dispoziţie de către semen ori instituţii, ambele prin intermediul societăţii, ale cărei amprente sunt tot mai necreştine...” Aşadar „postmodernitatea şi, împreună cu ea, secularizarea, îi solicită creştinului o conştiinţă aparte prin lucrarea căreia se afirmă accentuarea lucrării responsabilităţilor, de la modul în care sunt receptate până la îndeplinirea de care este nevoie să se bucure, căci numai conştiinţa răspunderii întăreşte raportul persoanei cu aproapele şi cu Dumnezeu, înlăturând individualismul accentuat şi ruperea de relaţie.”  
  
Despre cele trei piedici şi consecinţe existenţiale ale omului (post)modern şi secularizat 
  
Aşadar, cu alte cuvinte, lumea aceasta se aseamănă cu o cină la care atunci când totul este pregătit cu minuţiozitate, Dumnezeu, asemenea unui stăpân mărinimos, ne cheamă să luăm parte. Este o chemare pentru a participa la cina dragostei şi a bucuriei Sale.Această cină depăşeşte orice încercare de a o asemăna cu alte invitaţii la anumite ocazii pricinuite de cele mai diverse evenimente. Ea este o cină, care are o dimensiune în primul rând transcedentală care ne adună sub dragostea acestui Stăpân, aşa cum îl descrie Sfânta Evanghelie, când ne invită să participăm la masa darurilor spirituale ale Sale. Cum afirmam înainte,cina respectivă se deosebeşte de toate banchetele care au avut loc în decursul istoriei. Totuşi aceasta poate fi considerată ca un banchet spiritual cu o altă dimensiune, o dimensiune nupţială a celebrării unei bucurii pascale, în sensul întâlnirii dintre sufletul omenesc şi Mirele Iisus Hristos în cămara de nuntă. Aşadar textul evanghelic ne mărturiseşte că cina este făcută de un om care invită pe cei ce a voit să-i cheme, spunându-le: „Veniţi că, iată toate sunt gata” (Lc. 14, 18). Cu toată dragostea invitaţiei, aceştia însă refuză, fiecare în felul lui. Cel dintâi a zis: „Ţarină mi-am cumpărat şi trebuie să mă duc să o văd, te rog, iartă-mă” şi altul a zis: „Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc, te rog iartă-mă” şi altul a zis iar: ”Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Lc. 14, 18-20). 
  
Interesant sunt aici cele trei scuze care credem că sunt trei piedici mari ce ne împiedică şi pe noi astăzi să participăm la invitaţia pe care Dumnezeu o face perpetuu în decursul istoriei ...  
  
În primul rând cina aceasta este o cină a spiritului. Aici se săvârşeşte o cină într-un mediu spiritual la care suntem invitaţi.  
  
Prima piedică interesantă de a participa la această cină materialismul ce ne abate de la această cină. Materialismul cu toate înfăţişările lui este piedica cea mai elocventă pentru omul modern ce îi deturnează intenţiile bune de a fi alături de Dumnezeu. Materialismul este o racilă ce bântuie lumea noastră, şi care de fapt a transformat pe om din stăpân al materiei şi al creaţiei în rob al acesteia. Ar fi multe de spus despre această materie, deoarece ea a fost metamorfozată, nu în sensul voit de Dumnezeu, ci în sensul voit de om. De fapt omul a fost metamorfozat de către materie. Aici este marea tragedie a omenirii, când materia transformă omul şi acesta devine fără nici o voinţă, un sclav, un ascultător şi un supus al acesteia, ce face cu el orice voieşte. De aici lipsa de perspectivă a omului modern, lipsa de direcţie clară şi încurcarea lui în acest labirint al creaţiei, al unei mişcări circulare, monotone şi plictisitoare. Am mai spus aceasta şi repet şi aici: una dintre problemele grozave cu care se confruntă omul este tocmai monotonia din viaţă. Ca să scape de această monotonie face lucruri de multe ori incredibile. Monotonia ucide, fiindcă duce în primul rând la lâncezeala sufletească şi apoi va îndemna pe om să iasă din aceasta, făcând cele mai abjecte lucruri. Materia netransformată şi neluminată este aşadar potrivnică omului şi o piedică din cele mai importante în calea desăvârşirii acestuia. 
  
A doua piedică este şi ea foarte interesantă şi anume, este acea bătălie sau asalt pe care iraţionalul îl face împotriva omului de astăzi. Animalele de aici, respectiv cele cinci perechi de boi, reprezintă de fapt iraţionalitatea. Ceea ce apare aici demn de remarcat este faptul că cele cinci perechi de boi constituie, cum spuneam, iraţionalul care vine şi ne dă o iluzie care duce la o înşelăciune a simţurilor noastre. Cele cinci simţuri sunt într-o iluzie totală, ceea ce face să se producă o răsturnare a valorilor. Nimic nu mai este cum a fost, tocmai din cauza asaltului dintre iraţionalul care biciuieşte şi denaturează direcţia normală a simţurilor noastre şi care de fapt ne oferă imagini cu totul greşite. Dacă ne gândim că fiecare simţ al nostru ne pune în contact cu raţionalitatea creaţiei acesteia, atunci este normal că aceste simţuri produc în noi nişte imagini. Deci toate duc senzaţiile pe care le preiau din jurul nostru, le prelucrează în anumite imagini destul de variate desigur, şi apoi se produce o luare de poziţie a omului tocmai prin raţiunea care este în el. Ei bine, dacă aceste imagini sunt contorsionate, atunci informaţia pe care o primim este şi ea la fel de contorsionată şi falsă. Dacă ne gândim de exemplu la văz. Imaginile pe care iraţionalul care este din nefericire în creaţie şi este foarte mult iraţional, acesta ne informează greşit, adică, toate scenele şi imaginile care ni le pune în faţa noastră şi pe care apoi noi le luăm, le trimitem în mintea noastră care le prelucrează. Petrecându-se acest traiectoriu cu siguranţa că în mintea noastră se produce o răsturnare a adevărului, adică o pervertire în cel mai autentic sens. Aceasta ne duce la un comportament iraţional şi nefiresc. Dacă auzul nostru la fel este denaturat de iraţionalitatea din jurul nostru, informaţia noastră care este directă şi imaginile care sunt la fel şi pe care le proiectăm în mintea noastră cu ajutorul „tehnologiei” pe care o avem în noi, şi ele vor fi denaturate şi se va produce o pervertire a adevărului, o schimonosire a lui, ceea ce contribuie de fapt la un dezechilibru total al fiinţei umane. Apoi celelalte trei simţuri, mirosul, pipăitul, gustul olfactiv, toate acestea sunt confruntate cu această teribilă iraţionalitate care s-a instaurat în lume tocmai prin păcatul strămoşesc şi prin depărtarea omului de raţiunea pe care Dumnezeu a pus-o în el ca să lucreze după ea, potrivit firii lui, care provine din Raţiunea Supremă. Toate acestea fac ca omul să se dezechilibreze, de aceea spuneam că cele cinci perechi de boi reprezintă iraţionalitatea care ne schimonoseşte cele cinci simţuri. Aşa neadevărul devine adevăr, imoralitatea devine o normalitate, aşa înşelătoria, necinstea devin la fel o normalitate, ceea ce de fapt duce la grave prejudicii, atât în fiinţa umană cât şi în societatea umană. Pentru acesta iraţionalitatea este o maladie teribilă în fiinţa umană şi în lumea aceasta – fapt pentru care asistăm la un război nu mai puţin grozav, între cele raţionale şi iraţionale, care la Sfinţii Părinţi se numeşte „Războiul nevăzut”  
  
A treia piedică atunci când sufletul omenesc vrea să se apropie de Creatorul său este aceea a plăcerilor necontrolate, cu acordul unei morale care se vrea autonomă. Trebuie să amintim aici că în istorie, mai ales după Descartes, în perioada modernă, omul vrea să se elibereze de orice tutelă, fie transcedentală, fie mai puţin transcedentală, de orice principii morale, ajungând la concluzia că raţiunea sa nu trebuie să mai depindă de Raţiunea supremă, ceea ce este cu totul fals. Dacă raţiunea noastră este despărţită total de această Raţiune supremă, a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi de la care noi primim putere să ne „hrănim” raţiunea noastră atât de limitată, raţiunea noastră devine cu totul lipsită de un orizont a unei percepţii adevărate. Deci, în primul rând omul a vrut să aibă o raţiune autonomă, crezând că prin aceasta se eliberează de orice autoritate transcedentală. Aceasta a fost însă un dezastru. Omul s-a eliberat de această „cenzură transcedentală”, dar de fapt s-a robit materiei şi în special raţionalităţii sterpe. A fost numai o iluzie. Nu se poate înlocui Raţiunea transcedentală, fiindcă nu ai cu ce să o înlocuieşti. Raţiunea umană atât de limitată şi adeseori neputincioasă, funcţionează doar atât cât este în contact direct cu Raţiunea supremă, cu această Inteligenţă cosmică ar spune fizicienii şi nicidecum ea nu poate să funcţioneze autonom. În al doilea rând omul a urmat această cale a degradării sale, ajungând la morala autonomă, un punct negru în istoria existenţială a lui. O morală individuală, s-o numim aşa, care nu este coordonată de o Morală universală, o Morală supremă care este peste această creaţie total contingentă , nu poate să funcţioneze. Oamenii sunt prea slabi, vorba lui Dostoievski, „prea bicisnici” ca în ei să funcţioneze o morală autonomă, o morală de sine stătătoare. Tocmai prin faptul acesta se minimalizează şi păcatul şi se ajunge la o stare de lânceazeală şi neputinţă spirituală, atât de prezente astăzi. Omul modern se confruntă cu această teribilă maladie şi anume a indiferentismului religios. Acesta este mai rău decât ateismul, fiindcă el este foarte distructiv, o maladie care anchilozează spiritul. Aşadar, deci nu putem vorbi şi nici accepta o raţiune autonomă. Ea ne face insensibili faţă de păcat, faţă de legile morale naturale şi faţă de principiile pe care trebuie să le avem ca şi creştini. Este adevărat că probabil şi aici se întrezăreşte un ideal extraordinar dar la care omul, din nefericire, nu are cum să ajungă. Interesant este aici că Mântuitorul Iisus Hristos cu siguranţă că a avut în gândul Lui un asemenea om când a refuzat să urmeze cele trei ispite. El a vrut ca oamenii să fie maturi, şi să nu fie forţaţi de nimic. Aşa ni se prezintă în opera ”Marele Inchizitor” problema aceasta a ispitei şi a maturităţii omului şi neconstrângerea lui de către nimic. Principiile morale sunt împotriva acestor încercări de eliberare faţă de orice autoritate, care de fapt sunt lipsite de orice moralitate. Biserica binecuvântează căsătoria creştină, legătura dintre bărbat şi femeie, dar este împotriva unui vagabondaj sentimentalist şi a unei neorânduieli care pot interveni atunci când lipsesc principiile morale. 
  
Iată a treia piedică ce derutează sau denaturează direcţia omului spre desăvârşire. Sunt plăcerile atât de mult întâlnite astăzi în societatea modernă. Omul modern vrea de fapt numai plăcere. Dacă facem o incursiune în istoria bietei omeniri vedem că omul „a pendulat” tot timpul între plăcere şi durere . Mai ales oamenii pătimaşi sunt cuprinşi de această pendulare. Interesant este că omul modern pendulează tot timpul între plăcere şi durere. Dar mai interesant este că el a inventat tot felul de surogate de plăceri, de fapt, el a uitat că plăcerea se află doar atunci când sufletul nostru se hrăneşte cu Dumnezeu, fiindcă El ca şi Creator ne-a pus în noi tendinţa de a-L căuta, iar sufletul nu are odihnă decât atunci când îl caută pe El şi-L găseşte într-o oarecare măsură . Surogatul este o mare înşelăciune. Prin el intervine acel iraţional. Toate sunt contorsionate în acest iraţional şi deci surogatul este pus în locul lucrului clar, a lucrului original. Surogatul nu poate face ceea ce cere sufletul omenesc. Omul are o foame teribilă după Dumnezeu, „un apetit sacru” . 
  
Acest apetit poate însă a fi deturnat. Tocmai prin aceste surogate, în societatea noastră, dacă observăm, este foarte mult surogat, un surogat al kitsch-ului. Acesta are o istorie interesantă în acest mediu al modernităţii . El vrea să se impună ca şi autentic, ceea ce însă nu se poate. Kitsch-ul nu hrăneşte niciodată, nu împlineşte, pe când autenticul înseamnă împlinire, acea pleromă personală existenţială. Ei bine, kitsch-ul sau surogatul este tocmai la polul opus. Oamenii au inventat tot felul de kitsch-uri ca surogate ale plăcerii. Să luăm de exemplu drogurile care constituie un surogat al fericirii. De ce consumă oamenii droguri. Ei vor să fie fericiţi, dar fără Dumnezeu. Aici este marea tragedie a omenirii. Fără Dumnezeu nu este posibil acest lucru, poate o mulţumire, o stare benefică, dar numai atât. Fericirea adevărată se află numai şi numai în Dumnezeu. De aceea această piedică este atât de periculoasă. Apoi, plăcerile sunt şi în alte direcţii: alcoolismul, desfrâul ce a cuprins o pătură întinsă din rândurile tinerilor, mândria şi alte lucruri care sunt desigur, denaturate. Toate acestea nu fac altceva decât să ne ofere imagini contorsionate, imagini frânte care duc la dezechilibrul nostru fiinţial,fiindcă pofta numai după cele pământeşti nu se satură niciodată:”Când te saturi de ceva, treci la altceva,după o vreme te simţi gol de ceea ce te-ai săturat înainte şi te întorci iarăşi spre aceea,săturat de lucrul spre care te-ai îndreptat după săturarea de cel dintâi. Este o lărgire care se goloşte îndată ce nu-i mai dai ceea ce doreşte ea. Te-ai săturat de desfrâu, tinzi spre băutură. ntre timp ţi s-a golit lărgimea poftei umplută de desfrâu şi te întorci iarăşi la el.Sunt nişte pofte alternative, pe care le saturi pe rând şi se golesc pe rând. Dar în niciuna nu poţi înainta la nesfârşit,ca în cunoştinţă şi virtute,care îţi aduc mereu ceva nou,ele îţi oferă aceleaşi lucruri,ţinându-te pe loc. Varietatea păcatelor suferă totuşi de omare monotonie,pe când identitatea cunoştiinţei şi a virtuţii este de o noutate continuă.De aceea ,departe de a înainta la infinit prin satisfacerea poftelor,te întorci mereu în loc,sau în aceleaşi locuri,rămânând într-o monotonie de superficială varietate şi de repetare a câtorva”leit-motive”,care nu reprezintă nici un progres real,sau adevărată schimbare. Este o nesăturare infinită în monotonie. Este o infinitate de platitudini,o infinitate cenuşie a aceloraşi câteva sunete repetate mereu în mod alternativ.” 6 
  
Ei bine, parabola despre care vorbim se încheie atât de frumos când stăpânul spune slujitorului: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi se umple casa” (Lc.14, 23). Este vorba aici de „iubirea nebună” a lui Dumnezeu, o iubire care trece peste înţelegerea noastră, atât de segmentată şi trunchiată. Dar aici învăţăm că Cina Domnului este o realitate. Despre ea s-a scris mult încă din Vechiul Testament. Omul a fost creat la sfârşitul tuturor fiinţelor cum citim în Scriptura sfântă şi inspirată, ceea ce ne arată că el este coroana creaţiei, „logosul creaţiei”7. Adus la existenţă tocmai ca să ia în primire creaţia lui Dumnezeu, după cum spune textul evanghelic de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, că „totul era gata” (Lc. 14, 18). Era pregătit totul pentru această cină minunată şi extraordinară ca el să celebreze împreună cu Dumnezeu dragostea, sau, cum spuneam, “iubirea nebună” a Sa pe altarul creaţiei, înconjurat de fiinţele existente în ea. Lui i se încredinţează această mare responsabilitate ca să preia creaţia şi să o conducă mai departe spre desăvârşire.  
  
Drept urmare, Ortodoxia are soluţii, răspunsuri concrete şi eficiente la stările (post)modrnismului şi secularizării 
  
În consecinţă, responsabilizarea acţiunilor personale, instituţionale şi comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios şi – în final – a eclesiei, este o cerinţă a situaţiei, a locului şi a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit răspunsuri prompte şi concrete la stările de fapt ale secularizării, în misiunea ei configurându-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie, activă şi dinamică timp de două mii de ani şi să fie alături de poporul binecredincios în toate situaţiile şi împrejurările, concretizându-se în: puterea înnoitoare a Tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea teologică, ce constă într-o formă de manifesttare concretă a mărturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o dăruieşte lumii, referitor tocmai la realităţile acesteia, trebuie să meargă de la sesizarea pericolului până la rezolvări concrete, pe care să le propună ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovniceşti recunoscută şi devenită ţintă şi scop a persoanei şi a comunităţii. Biserica, formată din mireni şi clerici, are o misiune extrem de dificilă, iar postulatele imaginii de ansamblu a realităţii sunt în măsură să o mobilizeze şi să o capaciteze la acţiune, căci „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul universalităţii sale ca replică la himera globalizării.”  
  
Noi trebuie să luăm aminte la faptul că existenţialismul contemporan trăieşte această sărăcie şi această goliciune a omului adică pierderea înţelesului omului ca şi chip al lui Dumnezeu. Că fiecare existenţialist este conştient sau nu, acest lucru depinde de fiecare persoană în parte, de modul în care mărturiseşte şi trăieşte fiecare, după cum fiecare rămâne sau nu om, după chipul lui Dumnezeu care trebuie să ducă la asemănarea cu El. În orice caz, conştientizarea sărăciei noastre şi a acestei nenorociri şi mizerii sufleteşti va duce la pocăinţă, iar întoarcerea la „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este posibilă doar pentru că în om există dinainte caracteristicile chipului dumnezeiesc şi aceste caracteristici nu înseamnă doar un „proiect” ci însăşi forţa, capacitatea, posibilitatea şi aspiraţia date de Dumnezeu pentru existenţa şi viaţa autentică a omului întru Dumnezeu. Aşadar, în Biserica lui Iisus Hristos, omul redevine el însuşi, revine la el însuşi, la fraţii săi, ceilalţi oameni, îşi găseşte natura, fiinţa sa, existenţa şi viaţa autentice, ipostaza sa veridică, relaţia sa adevărată şi comuniunea cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semenii săi. „Ceilalţi” pentru om, în Biserica Slavei şi a bucuriei în Hristos, nu sunt „infernul”, ci bucuria, dragostea şi pradisul său, dar şi viaţa sa, după cum mărturiseşte Avva Apollo în „Patericul Egiptean”: „Ţi-ai văzut fratele – L-ai văzut pe Dumnezeul tău”, iar Sfântul Simeon Noul Teolog adaugă: „Toţi credincioşii trebuie să fie consideraţi de către noi ca o singură fiinţă: trebuie să ne gândim că în fiecare dintre ei locuieşte Hristos şi astfel, din iubire pentru El, noi trebuie să fim pregătiţi să ne dăm viaţa în modul voluntar” . Ca atare, sfinţii lui Dumnezeu în Biserca Ortodoxă (exemple autentice sau pilde vii şi demne de urmat în tot ceasul şi în tot locul), manifestă şi arată de-a lungul veacurilor, ca şi astăzi de altfel, personalitatea Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, în lume, una a comuniunii în dragoste frăţească, chiar dacă ea este una contaminată de secularizare. Şi aceasta, pentru că în sfinţi şi prin sfinţi, ca şi chipuri vii ale Chipului lui Dumnezeu – Hristos Domnul – Care este arhetipul omului, se vădeşte adevărata menire şi vocaţie a omului. Când păgânul Autolicus i-a cerut Sfântului Teofil al Antiohiei spunând: „Arată-mi pe Dumnezeul tău”, Sfântul i-a răspuns: „Arată-mi pe omul tău şi-ţi voi arăta pe Dumnezeul meu”. 
  
În fiecare epocă, oamenii lui Iisus Hristos, ca fii risipitori sau tâlhari recunoscători, chiar dacă au cunoscut căderea şi slăbiciunea păcatului, a corupţiei şi a morţii naturii noastre umane plină de neputinţe, n-au încercat (şi chiar dacă au făcut-o, au regretat ulterior) să prezinte în faţa lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-îndreptăţirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Însă mulţi alţi oameni, mai cu seamă din ziua de azi, trăiesc în mod tragic şi amar propria lor cădere, din pricina „invaziei concepţiilor şi a dorinţelor pătrunse de iubirea pentru păcat” pe care-l şi justifică, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spune că „ei transformă slăbiciunile naturii umane în materie pentru răutate” , motiv pentru care „nu se îndreptăţesc” nici nu se mântuiesc, ci „se condamnă pe ei înşişi” (Tim. 3, 11). Adevăraţii creştini – cei care nu sunt stăpâniţi de duhul secularizării lumii acesteia, afectate de relativizare şi desacralizare, adică autenticii purtători de Dumnezeu ştiau dintotdeauna, şi ştiu şi astăzi, că singura lor îndreptăţire, singura lor salvare şi nădejde de mântuire, precum şi viaţa lor veşnică, este deci, adevărata lor libertate şi adevăratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui şi i-a enipostaziat în El” , în Trupul Său teandric care este Biserica. 
  
Prin urmare, Biserica în aceste (răs) timpuri trebuie să fie ea însăşi 
  
Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxă să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul secularizării este aceea de a fi ea însăşi!... Tocmai încercările de mişcare a terenului pe care ea se fundamentează, de subminare a autorităţii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum şi aici” , propriile noastre interogări lipsite de sens, totodată atenţia deturnată de la adevăratele pericole către aspectele mărunte, superficiale şi insignifiante ale formei, de asemenea şi altele ca acestea, sunt capabile să creeze disproporţia între pericolul real şi fondul bine conturat al credinţei, altminteri în stare şi în măsură – prin forţa prezenţei şi a mărturiei duhului creştin în lume (cel scripturistic, patristic şi filocalic) – să facă faţă unei asemenea încercări sau provocări. „Păstrarea identităţii misiunii pe care Ortodoxia o desfăşoară prin credincioşii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceştia cu însăşi trăirea creştină autentică, cea care dă viaţă şi forţă duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar şi pentru mărturia exterioară a adevărului privind frumuseţea şi unicitatea trăirii în şi cu Iisus Hristos.”  
  
Concluzii 
  
Prin urmare „după (re)descoperirea identităţii de sine, este iminentă nevoie de crearea câmpului de acţiune prin cunoaşterea realităţii sociale căreia Biserica i se adresează şi care ar trebui să fie cuprinsă, succint dar şi pe larg, în ceea ce numim Doctrina socială a Bisericii, un corpus de norme minime dar suficiente care să-i asigure elementului eclesial realitatea prezentării pârghiilor prin care structura bisericească transferă învăţătura lui Hristos şi poziţia Sa către atât de diversificatele structuri laice: statale, sociale şi private prin care ea primeşte înapoi, cu realism, manifestări ale altor structuri de a căror atitudine nu poate lua act decât în mod indirect.” Aşa stând lucrurile, după aceea vom putea vorbi despre construirea în plan general dar şi particular, într-un mod cât se poate de tehnic şi de pragmatic, a misiunii actuale a Bisericii, la diferite niveluri şi cu diferite răspunderi, ţinând permanent seama de contexttul globalizării şi secularizării, de care nu putem face abstracţie, căci atunci tot demersul nostru ar fi unul sortit eşecului. 
  
În altă ordine de idei, trebuie să subliniem faptul că este nevoie de descoperirea adevărului care arată că învăţătura creştină se împlineşte şi se trăieşte şi acum ca şi altădată, ca model de vieţuire în care unii nu mai cred şi pe care alţii îl persiflează. „Mai mult decât altădată, societatea, grupurile umane, comunităţile au nevoie de modele, pe care cel mai adesea le pun la dispoziţie mijloacele mass-media, dar tocmai lipsa consecventă a acestora fac ca foamea după ele să fie mai mare; misiunea fiecărui creştin e să devină model pentru cel de lângă el, căruia să-i încredinţeze trăirea proprie, cu smerenie, ca drum în care se realizează taina Emausului, pentru ca şi el, la rândul lui, să primească de la celălalt aceeaşi mărturie, de care are nevoie spre a se fortifica duhovniceşte. Spre deosebire de alte timpuri şi contexte sociale, creştinii vremurilor actuale simt nevoia să fie mereu încredinţaţi de realizările contemporanilor, spre a trece mai uşor şi mai sigur peste încercările specifice contextului lor istoric.” Pentru care fapt, Biserica este chemată „să proclame Evanghelia în total respect faţă de libertatea oamenilor (pe care o revendică şi la care ţin foarte mult, datorită mai ales, orgoliilor), prezentând-o ca o propunere făcută de Dumnezeu omului liber, propunere care cere adeziunea omului. Proclamarea mesajului creştin trebuie deci făcută cu vigoare, dar şi cu smerenie şi delicateţe, fără tentative mai mult sau mai puţin mascate de a forţa libertatea oamenilor. Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă recomanda primilor creştini – care se găseau într-o situaţie similară sub anumite aspecte celei de azi, să fie „pregătiţi tot timpul a răspunde la oricine le va cere să dea socoteală pentru... speranţa ce era în ei, dar să o facă cu gingăşie şi cu respect” (I Petru 3, 15).”  
  
Încheiere 
  
În încheiere, plecând de la cei doi tâlhari de pe cruce, care ne reprezintă pe noi – cei, mai mult sau mai puţin afectaţi de duhul nefast al secularizării, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii Domnului Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Rezumat 
  
În studiul de faţă, plecând de la condiţia şi statutul celor doi tâlhari care au fost răstigniţi pe cruce odată cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, am ajuns la observaţia că cei doi reprezintă umanitatea întreagă de astăzi şi dintotdeauna, vis-a-vis de Domnul Iisus Hristos. Această reflecţie şi meditaţie m-a ajutat foarte mult să dezbat problema omului de azi din Biserică, între Iisus Hristos, (post)modernism, existenţialism şi secularizare, ajungând astfel, la câteva observaţii şi concluzii cu privire la aspectele secularismului, ce influenţează şi afectează într-o mai mai mică sau mai mare măsură viaţa spirituală a credincioşilor contemporani şi, implicit viaţa sacramentală ori doctrinară a Bisericii. 
  
Concluizia esenţială a studiului este aceea a redesoperirii şi reiterării tezaurului patristic, liturgic, canonic şi dogmatic al Bisericii cu scopul fortificării duhovniceşti a oamenilor şi consolidării vieţii bisericeşti misionare, în vederea combaterii desacralizării vieţii creştine şi a relativismului religios, care constituie factorii principali ai afirmării şi extinderii secularizării în contextul globalizării lumii acesteia postmoderne. 
  
Drept urmare, întoarcerea la originile învăţăturii bisericeşti înseamnă întărirea cuvântului Mântuitorului nostru Iisus Hristos – care ne asigură că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui!...” 
  
Drd. Stelian Gomboş  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre omul de astăzi din Biserică, între Iisus Hristos, (post)modernism, existenţialism şi secularizare ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 346, Anul I, 12 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!