Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorie > Mobil |   


Autor: George Baciu         Publicat în: Ediţia nr. 294 din 21 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

DESPRE OBŞTEA SĂTEASCĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câteva caracteristici ale obştii săteşti 
  
Unul dintre factorii care a contribuit enorm la definitivarea etnogenezei româneşti şi a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole este, aşa cum am precizat, obştea sătească. Aceasta reprezintă principala formă de organizare a muncii din evul mediu timpuriu, şi, în acelaşi timp, a jucat un rol important în lupta de rezistenţă a românilor contra năvălirilor barbare. 
  
În teritoriul carpato-danubiano-pontic, primele obşti săteşti sunt întâlnite în timpul domniei regelui Burebista. Deşi nu cunoaştem precis forma de organizare şi structura acestor formaţiuni sociale, obştile săteşti de sorginte dacică au supravieţuit în timp, atât în timpul ocupaţiei romane, cât şi după aceasta. 
  
Perioada de afirmare deplină a obştii săteşti are loc în interiorul comunităţii daco-romane. Începând cu retragerea împăratului Aurelian din anii 269/275 din Dacia, şi până la organizarea primelor formaţiuni prestatale (sec. IX-X), obştile săteşti au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producţiei în interiorul poporului român în formare. În continuare, pentru o mai bună înţelegere a obştii săteşti, vă propun unele aspecte legate acest fenomen. 
  
Obştea sătească era compusă din două elemente: teritoriul şi comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moşie. Vatra era teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuinţele ţăranilor. Prin termenul de “moşia” satului, înţelegem totalitatea terenurilor arabile şi nearabile, de care se foloseau membrii comunităţii, adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate creşterii animalelor, fâneţele, iazurile, pădurile, livezile, etc. De notat că terenurile arabile erau proprietatea privată a ţăranilor, şi puteau fi transmise ereditar, după principiul patriarhal (din tată în fiu); în timp ce terenurile nearabile erau stăpânite în devălmăşie, adică fiecare membru al comunităţii se putea folosi de el. Prin comunitate înţelegem toţi locuitorii unei obşti săteşti. Aceasta se împărţea la rândul ei în familiile individuale şi cetele de neam. O familie individuală constituia familia simplă, aceeaşi care o avem în ziua de azi, dar care era mai numeroasă şi mai tradiţionalistă decât familiile de azi. Cetele de neam constituie totalitatea familiilor, grupate după nume. De exemplu: ceata de neam a familiei Moraru, sau ceata de neam a familiei Rotaru. În majoritatea cazurilor, în cadrul unei obşti săteşti erau între 7 şi 12 cete de neam. Un exemplu concludent este cel al obştii săteşti ce a precedat satului Hansca, raionul Ialoveni, care era formată din 12 cete de neam, şi a avut o durată în timp de 900 de ani (fapte dovedit de descoperirile arheologice). 
  
În cadrul obştii săteşti deosebim 3 principii, pe care le putem grupa în felul următor:  
  
1. Teritorial – obştea sătească avea o întindere bine stabilită şi doar foarte rar aveau loc schimbări ale amplasării acesteia. Ele erau amplasate preponderent în zone protejate din punct de vedere natural sau greu accesibile (în văi, între dealuri, pe malul unui râu sau în apropierea pădurilor). Mai mult, majoritatea erau fortificate, iar toate aceste aspecte au făcut practic imposibilă cucerirea acestor mici cetăţi de către hoardele de barbari, care erau în goană. Pământul obştii săteşti este desemnat cu termenul de „moşie” care derivă de la cuvântul geto-dac „moş”, prin care era desemnat lotul aflat în stăpânire individuală a fiecărei familii. Termenul de „moş” a fost dublat de cel de „bătrân” cu acelaşi sens provenit din latinescul „veteranus”. După invazia slavilor din secolul al VI-lea în limbă au intrat cuvintele slave: „ocină”, „dedină”, „baştină” cu sensul de proprietate ereditară şi cuvântul „megieş” cu sensul de proprietar, membru al obştii. În proprietate devălmaşă se aflau pădurile, păşunile, iazurile, livezile. Câmpul de cultură însă se afla în stăpânire individuală fiind împărţit în loturi, atribuite fiecărei familii prin tragere la sorţi odată pentru totdeauna.Tot în stăpânire individuală se aflau locul de casă şi curtea. Semnul stăpânirii individuale era gardul. Membrii obştii puteau să mai desprindă din stăpânire devălmaşă anumite terenuri pe care le amenajau prin muncă proprie, prin defrişare sau de desţelenire, şi pe care le stăpâneau individual cu titlu de „stăpâniri locureşti”. Toate acestea cu acordul obştii 
  
2. Agrar - prin acest principiu se subînţelege că principala ocupaţie a locuitorilor era agricultura. Deşi nu tocmai dezvoltată, agricultura, alături de creşterea extensivă a animalelor, constituia ocupaţia de bază a ţăranilor din cadrul obştii săteşti. Alte ocupaţii, cum ar fi negoţul, sau schimburile comerciale cu alte obşti, deşi se manifestau, nu erau pe deplin valorificate. 
  
3. Principiul de neam – fiecare component al obştii săteşti era vorbitor de limbă română, era ortodox şi respecta „legea pământului”. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să le respecte un locuitor pentru a fi membru al obştii săteşti. Devierile de la această regulă erau practic inexistente, iar acest lucru a consolidat caracterul conservator al societăţii româneşti de la acea vreme. 
  
Totodată, obştea sătească s-a manifestat prin trei caractere. Acestea sunt: 
  
1. Caracterul autarhic – reprezintă un organism social-economic închis, orientat mai mult spre conservarea resurselor şi posibilităţilor proprii. Putem spune că obştile săteşti au fost izolate chiar, iar relaţiile economice cu alte obşti s-au manifestat puţin. Pământul, considerat lucru sfânt, nu se înstrăina nici de la familie, şi nici de la obşte. El se transmitea ereditar (din tată în fiu), şi nu era permisă vânzarea sau schimbarea sa. Astfel, se contura din ce în ce mai mult importanţa cetelor de neam, care îşi aveau locul bine stabilit în viaţă şi cimitir. 
  
2. Caracterul patriarhal – procesul muncii, mijloacele de muncă, unelte şi chiar producţia aveau un randament scăzut, rudimentar. Predomina agricultura şi creşterea animalelor cu caracter extensiv, iar produsele meşteşugăreşti de orice tip erau făcute în condiţii casnice. Cu toate aceste, recoltele satisfăceau necesităţile populaţiei, ba mai mult, se forma şi un fel de „buget” al obştii, în care intrau alimentele şi bunurile care erau în surplus, şi care erau strânse pentru „zile negre”. 
  
3. Caracterul conservator – nu se acceptau devierile sociale sau spirituale de la modul tradiţional de viaţă. Baza spirituală a obştii era formată de tradiţia populară şi religia creştin-ortodoxă. Garantul conservării acestor valori era voievodul (cneazul, jupânul) şi preotul. Se accepta ca bază juridică doar „legea pământului”, care era un cod de legi nescris, dar respectat cu stricteţe de comunitate. Era dificilă chiar şi comunicarea între diferite obşti, iar acest lucru a fost materializat în expresia „câte bordeie, atâtea obiceie”, întâlnindu-se dese deosebiri între obiceiurile obştilor săteşti. 
  
Baza juridică în cadrul obştii o constituia „legea pământului”. Aceasta era singura normă legală acceptată de comunitate, şi a rămas practic neschimbată până în timpurile reformelor antinaţionale ale regimurilor parlamentariste din a doua jumătate a secolului XIX. Infracţiunile generale erau judecate în cadrul obştii de către voievod (alte denumiri atribuite acestuia fiind cneaz, jude sau jupân). Faptele mai grave erau judecate de voievod alături de Sfatul oamenilor bătrâni şi înţelepţi. Iar cazurile deosebite, care erau destul de rar întâlnite erau judecate prin adunarea întregului sat, care judeca conform legilor pământului. De notat că în cadrul obştii săteşti nu exista pedeapsa cu moartea, cea mai gravă pedeapsă fiind excomunicarea, adică excluderea din cadrul obştii (numită şi moarte civilă). Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hoţul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).  
  
La români existau două forme ale răspunderii penale colective:  
  
1.Răspunderea solidară a obştii. Obştea avea obligaţia să prindă şi să sancţioneze pe infractori. După întemeierea statului feudal, obligaţia prinderii şi descoperirii infractorilor a rămas în sarcina obştii, iar în caz de nereuşită, aceasta avea obligaţia de a plăti o amendă însemnată (duşegubina). Această normă de drept primitivă nu se afla în pravile, ci avea un caracter consuetudinar. În schimb, în Transilvania, responsabilitatea colectivă a obştii sătenilor a fost reglementata în legislaţia scrisă.  
  
2. Răspunderea familială. A fost aplicată excepţional şi abuziv de către domnitori care, în caz de hiclenie (înaltă trădare) extindeau pedepsele şi asupra familiei celui vinovat. 
  
De subliniat este faptul că nici pravilele şi nici obiceiul pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului. 
  
În general, putem observa că religia creştină s-a răsfrânt şi asupra „codului social” al obştii săteşti. Acest lucru poate fi probat prin: caracterul blând al pedepselor, spiritul de solidaritate al membrilor obştii în cazurile dificile, lipsa poligamiei, etc. 
  
Formatul primar al obştii, neaservită, a fost prezent din cele mai vechi timpuri până la etapa stratificării sociale accentuate în cadrul obştii. În cadrul obştii neaservite, stratificarea socială era nesemnificativă. Clasele sociale nu se diferenţiau foarte mult din punct de vedere social, fapt ce asigura buna convieţuire în cadrul comunităţii. Odată cu primele începuturi de stratificare socială în cadrul obştii săteşti, putem spune că apar şi relaţiile sociale feudale în societatea românească. Voievodul, împreună cu familiile mai favorizate şi-au însuşit cele mai fertile pământuri şi cele mai frumoase herghelii de cai şi cirezi de vaci. Iar ţărănimea s-a stratificat în ţărani liberi (răzeşi în Ţara Moldovei şi moşneni în Ţara Românească) şi ţărani aserviţi (vecini în Ţara Moldovei, iobagi în Transilvania, sau rumâni în Ţara Românească). 
  
Conducerea comunităţilor vicinale (săteşti) era asigurată de cneaz – ales iniţial, ulterior funcţia devine ereditară – ajutat de un consiliu restrâns: „oamenii buni şi bătrâni ai satului” şi în anumite situaţii de adunarea întregii obşti, „grămada satului”.  
  
Problema cnezilor a fost discutată în literatura istorico-juridică. S-au impus doua concluzii: instituţia cneazului a fost o instituţie „fundamentală a noastră” sau „general românească”, deşi a fost cunoscută şi la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntaşi şi judecători ai satelor româneşti. 
  
Juzii erau magistraţi aleşi de comunitatea obştii pentru a îndeplini atât funcţii militare, cât şi judecătoreşti.  
  
Voievodul stăpânea un ţinut mai mare în care puteau intra mai multe cnezate. El conducea oamenii la război, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce în limba slava înseamnă conducător de oaste.  
  
a) Adunarea Generală. La aceasta participau toţi membrii majori ai obştii, majoratul fiind fixat între 18-30 de ani în funcţie de vârstă sau de data căsătoriei. Participarea femeilor e incertă, fiind sigur numai faptul că ele luau parte când se dezbătea o problemă care le privea. Adunarea Generală avea o competenţă generală cu privire la atribuirea de terenuri, soluţionarea unor litigii, organizarea apărării obştii, transferul de bunuri şi alte tranzacţii, numirea aleşilor obştii. Numită tot obşte, adunarea era convocată prin viu grai şi se ţinea la casa obştii, iar în zilele de sărbătoare la Biserică. 
  
b) Sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Era format din membrii care se distingeau prin o conduită morală de înaltă ţinută. Aveau atribuţii judiciare. Judecau sub stejar.  
  
c) Aleşii obştii erau persoane cu calităţi deosebite care anunţă prin atribuţiile lor dregătoriile feudale de mai târziu. Aleşii erau: vornicul (dăjdierul) – strângea contribuţiile membrilor obştii; postelnicul – cel ce se îngrijea de Biserica; logofătul – ştiutorul de carte, care scria actele obştii; nemesnicul – avea grijă de gardurile ţarinii, ale câmpului de cultură; jitarul – cel ce păzea recolta 
  
Aleşii obştii aveau atribuţiuni stabilite de Adunarea generală care îi numea şi îi revoca, controlându-le activitatea. Ei erau împuterniciţi să aplice anumite sancţiuni acelora dintre membrii obştii care nu le aduceau la îndeplinire dispoziţiile. Fiind sub controlul adunării, aleşii obştii nu-şi puteau permanentiza funcţiile şi nu le puteau transmite cu titlu ereditar. Rudenia putea fi de sânge, prin alianţă şi spirituală (care cuprinde înrudirea rezultată din participarea la Tainele Bisericii – năşia de cununie şi cea de botez – şi rudenia cvasipăgână a fraţilor – frăţia de cruce, frăţia de lapte etc.). 
  
Familia se prezenta ca o familie lăstar, în sistem patriliniar şi patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinală şi exogamie patronimică. Aceste trăsături ale familiei o deosebesc de familia germanică, slavă, bulgară, pecineagă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării. 
  
Începând cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul genezei statale. Primele formaţiuni statale au avut ca bază obştea sătească, formându-se preponderent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obşti. Procesul de formare a statelor medievale româneşti se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui proces, obştea sătească a jucat un rol considerabil. De altfel, observăm că multe dintre elemente s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale: acestea erau conduse de un voievod; acesta, la rândul său, era ajutat de un sfat al bătrânilor sau boierilor; principala bază juridică a comunităţii era „legea pământului”; se păstra caracterul preponderent conservator, patriarhal şi parţial autarhic; principala sursă de existenţă o constituia prelucrarea pământului, adică predomina principiul agrar. 
  
Totuşi, cu timpul obştea sătească şi-a pierdut din importanţă şi valoare. Condiţiile externe vitrege, ulterioara suzeranitate otomană, au şubrezit aspectul obştii săteşti. Lovitura de graţie i-a fost dată în secolul XIX, când în spaţiul românesc, formele fără fond îşi fac loc cu coatele în cadrul societăţii româneşti. Obştile săteşti practic au fost desfiinţate prin intermediul reformelor administrative, juridice, agrare şi ale învăţământului. 
  
Prof. George BACIU 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
DESPRE OBŞTEA SĂTEASCĂ / George Baciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 294, Anul I, 21 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Baciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Baciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!