Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Marturii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 306 din 02 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre neam şi demnitate în viziunea lui Dan Puric p. I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre neam creştin, popor român şi demnitate naţională in gândirea, discursul şi viziunea Maestrului Dan Puric ...  
  
Motto “Să plătim datoria noastră veşnic neplătită: 
  
demnitatea martirică a poprului român!” (Dan Puric) 
  
Vorbind în câteva cuvinte sărace dar sincere, despre cel care s-a născut la 12 februarie 1959 în ţinuturile Buzăului, vom susţine că actorul şi regizorul creştin Dan Puric stabileşte de la bun început identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută, autentică şi nefăţarnică. Aş spune că anticipează esenţialitatea sensibilităţii şi a sensibilizării, prin propria-i sensibilitate, surprinzând, totodată, prin structura raţională a ideilor, create chiar de substanţa artistică şi creştină pură, esenţă rară şi consistentă, din care este alcătuit.  
  
După cum spunea, la un moment dat, şi scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era "politic"să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este "european"să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru "dezbateri sincere"... Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor.  
  
În schimb, Apologetul Dan Puric apără şi mărturiseşte, prin toate formele şi cu toate mijloacele mass media. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şi şcoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea şi prin inteligenţa sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic şi istoric. Este un apologet şi un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând şi (re)consolidând, descoperindu-ne şi arătându-ne, în acest chip spontan, credinţă, luciditate, creativitate, forţă şi atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă şi ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul demn şi frumos!...  
  
Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.  
  
În altă ordine de idei, revenind la tema şi titlul acestui material – acela al demnităţii umane în faţa istoriei şi a societăţii contemporane – în viziunea maestrului creştin Dan Puric, vom susţine, la unison cu el, că nimeni nu se împotriveşte drepturilor omului, ceea ce este, evident, bine; dar aceasta numai pînă cînd începem să ne gîndim serios la sensul termenului şi la implicaţiile lui. Atunci se va dovedi că ideea aceasta creeaza diverse polarizari. În ce fel pot fi legitimate drepturile omului şi intelese corect? Exista o baza pentru drepturile omului şi demnitatea acestuia ? Acestea sunt cîteva întrebări la care vreau să răspund în acest material, dimpreună cu actorul şi regizorul creştin Dan Puric – a cărui ce-a de a treia carte, recent publicată şi apărută, poartă acest nume, titlu şi îndemn, foarte sugestiv: “Fii demn!”.  
  
Aşadar, ce este “Demnitate umană”? Dicţionarul explicativ al limbii române ne dă următoarea definiţie a cuvîntului, demnitate: DEMNITÁTE ~ăţi f. 1) Caracter demn; destoinicie. 2) Atitudine demnă. 3) Comportare demnă. 4) Înaltă funcţie de stat. [Art. demnitatea; G.-D. demnităţii] /
  
Din definiţia cuvintelor, putem deduce următoarele adevăruri, cu privire la “demnitatea umană”:  
  
- Demnitatea umană cuprinde caracterul, atitudinea şi comportamentul omului ca fiind destoinice, bune, sensibile la suferinţele celorlalţi.  
  
- demnitatea, mai vizează şi o funcţie înaltă de stat, ceea ce ne arată că orice individ, cu o funcţie înaltă în stat, are obligaţia să se poarte cu demnitate, destoincie şi vredncie cu privire la poziţia sa şi faţă de oameni.  
  
- o demnitate, destoinicie, care simte compasiune pentru om şi suferinţele acestuia. Arată dragoste faţă de oameni şi omenire.  
  
Ţinând seama de toate acestea, să vedem,  
  
Ce învaţă Legea Lui Dumnezeu despre “demnitatea umană”? Cuvântul “demnitate” nu este întîlnit niciodată în Sfânta Scriptură. Însă găsim de multe ori scris cuvântul “destoinicie”, care are acelaşi înţeles cu “demnitate”. Deci, ce spune Dumnezeu despre “destoinicie” în Cuvântul său. De unde vine ea şi cum un om poate trăi destoinic. Apostolul Pavel ne spune următoarele cuvinte: Nu că noi prin noi înşine sîntem în stare să gîndim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, (2Cor 3:5) 
  
Demnitatea omului nu este produsul sforţărilor proprii, nu este produsul studiilor superioare, ci ea vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este un Dumnezeu al destoiniciei şi atunci cînd El intră în vieţie noastre, ne ajută să trăim destoinic.  
  
Am văzut că cuvîntul demnitate mai descrie şi o funcţie înaltă în stat. Ce spune Biblia despre aceasta? Găsim un caz în sfintele Scripturi cînd socrul lui Moise, i-a dat un sfat bun ginerelui său cu privire la cum să pună pe oameni în conducerea ţării. Elihu, socrul lui Moise i-a dat următorul sfat: Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune -i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cinci zeci şi căpetenii peste zece. (Exod 18:21) În sfatul de mai sus, mai înţelegem şi cîteva caracteristici ce ţin de demnitate umană. Un om cu demnitate este şi un om temător de Dumnezeu. Tocmai din cauza că se teme de Dumnezeu, ele ste un om de încredre şi vrăjmaş al lăcomiei. Doamne, binecuvîntează-ne, Tu, cu astfel de conducători.  
  
Dar va spune cineva: “eu vreau să trăiesc demn, eu vreau să fiu un om destoinic şi temător de Dumnezeu. Însă cum este posibil aceasta?” Dumnezeu ne răspunde cînd spune: Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2Timotei 3:16-17) 
  
Sfânta Scriptură, Cuvântul Lui Dumnezeu care este insuflată de El, este aceea care ne învaţă , ne mustră, îndreaptă şi ne dă înţelepciune pentru ca noi să fim şi să trăim cu demnitate umană, indiferent de poziţia pe care o avem în societate.  
  
Sfintele Scripturi trebuie să fie socotite ca şi document de bază din care să ne informăm cu privire la demnitatea umană, mai ales în ţara care trăim noi şi care se consideră o ţară creştină. Deci, aşa cum am văzut în legea Lui Dumnezeu, nu omul, ci Dumnezeu decide ce este demn, destoinic sau vrednic. Oare cine poate şti mai bine cum este demn de trăit, decât Cel care ne-a creat?  
  
Trecând într-un alt registru, vom susţine că în toate cele trei cărţi ale sale: “Cine suntem”(2008), “Omul frumos”(2009) şi “Fii demn”(2011) iese la suprafaţă şi în evidenţă, ca un fir roşu, problema demnităţii neamului şi a poporului român în faţa istoriei, a culturii civilizaţiei, precum şi a societăţii noastre româneşti, contemporane ... Astfel, volumul de interviuri, comunicări, conferinţe, predici şi eseuri Cine suntem (2008), autor fiind Dan Puric, volum dedicat Părintelui Atanasie, lumină de om şi de neam românesc , are un „cuvânt înainte“, Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege, de Iustin Pârvu (din care spicuim câteva idei: Vedem cu toţii că asistăm la adormirea unei societăţi româneşti care-şi pierde valorile neamului şi ale creştinismului. ; Dan Puric reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile ; Văd în această lucrare a lui Dan Puric o renaştere a duhului lor, o refacere a glasului acestui neam, o conştiinţă care strigă, din ce în ce mai cu putere, că neamul acesta n-a murit – p. 8), şi o „prefaţă“, Dan Puric, un apologet ortodox, scrisă de publicistul creştin Dan Ciachir (de unde, de asemenea, reţinem: Între popor şi belferi nu avem decât dialogul surzilor. Actorul şi regizorul creştin Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa sa luminată de Duh. Este un apologet strălucit. – p. 10). 
  
Volumul Cine suntem (2008), conceput şi alcătuit de apologetul creştin Dan Puric, îşi relevă în corolă zece „petale de aur“: Mătur poteca spre Biserică (interviu acordat de Dan Puric lui Claudiu Târziu, publicat, mai întâi, în Formula AS, XVII, nr. 754/2007, angajând o interesantă „gamă tematică/problematică“: „turismul bisericesc“ al lui Dan Puric înainte de anul 1989, credinţa familiei medicului Puric în Biserică, Dan Puric crede profund în Dumnezeu de pe la şapte-opt ani, trăirea credinţei , „mesajul creştin şi teatrul“, „atacarea icoanelor“, „educaţia religioasă în şcoli“ etc.), Dragostea, mai presus de artă (interviu acordat Alicei Năstase, publicat mai întâi în revista Tango , nr. 25/2007, unde Dan Puric vorbeşte despre rădăcina Spiritului său Pandur: Amândoi părinţii mei erau medici la Nehoiu, o comună din judeţul Buzău ; familia tatălui său era una dintre cele 1000 de familii de boieri valahi; unul dintre străbunicii lui Dan Puric era oltean ce a avut casa unde s-a făcut declaraţia de independenţă de la Padeş, a lui Tudor Vladimirescu; deci eu pot fi mândru că unul dintre străbunii mei pe linie paternă a avut curajul să-l găzduiască pe Tudor Vladimirescu şi Tudor a avut încredere să pună capul pe perna lui. Numai lucrul acesta te fascinează! – p. 21; în curgerea interviului sunt atinse probleme legate de „relaţia: Puric şi banii“, de „fericirea“ etc.), Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei (comunicare la Simpozionul Internaţional Ortodox, sub egida Arhiepiscopiei Alba-Iuliei, din martie 2008, axându-se pe: viaţă – moarte – suferinţă în matricea sufletească a poporului român , esenţa de neînfrânt creştină a neamului românesc etc., pp. 34 – 44), Zodia supravieţuirii (interviu acordat de Dan Puric lui Robert Turcescu, la Realitatea TV, emisiunea Sută la sută, din 26 decembrie 2007, despre „limba în care comunicăm“, despre politicianul român care dă extemporal – p. 49, despre proiecte de supravieţuitor , despre inerţia premeditată a clasei politice, care întreţine această stare, care să te inhibe în proiect , despre coabitarea nonvaloare – valoare – p. 50, despre „a deconstrui democratic ... “ etc.), Demnitatea creştină ( conferinţă ţinută la Alba Iulia, în 22 noiembrie 2007 şi interviu, despre demnitatea chipului lui Dumnezeu în om), Cauză şi efect (interviu acordat de Dan Puric lui Bogdan Gamaleţ, de la Postul de Televiziune N-24, în 18 decembrie 2007, pornind de la jurământul miniştrilor Aşa să-mi ajute Dumnezeu ! şi de la „manipularea“ religiei de către politicieni), Cele trei priviri (interviu acordat de Dan Puric lui Robert Turcescu, de la Realitatea Tv, din 10 august 2007, pornind de la lămurirea aserţiunii Mătur poteca spre Biserică şi continuând pe temele: laicizarea, originea transcendentă a Neamulu, întâlnirea cu omul răsturant – p. 119; etc.), Zece leproşi (predică rostită la Mănăstirea Petru Vodă, în 20 ianuarie 2008, despre o prelungire a puterii Cuvântului lui Dumnezeu – p. 134, Comunitate Europeană şi Creştinism etc.), Cine suntem (un eseu despre identitatea naţională în faţa globalizării, despre Omul Răsăritean şi Omul Apusean, având ca ţinte: clarificarea din punct de vedere ortografic-lingvistic a expresiei Cine suntem?, amănunt de importanţă vitală; precizarea, ca statut gnoseologic, a identităţii; identificarea felului de a fi autentic românesc, ca dimensiune anistorică [ ... ]; mutilarea acestui fel de a fi prin catastrofa comunistă; actul de măsurare al identităţii prin noi înşine, vizavi de noi şi prin prisma altora; identitatea ca naţiune şi ca neam; identitatea ca Memorie; Memoria credinţei ca reînviere identitară. – p. 145), şi Lumină de om şi de neam românesc ( cuvântare rostită la înmormântarea părintelui Atanasie, la Mânăstirea Petru Vodă, în 4 martie 2008 : În chilia ta vom găsi cărţi, vom găsi o cruce, dar nimeni nu va găsi ce voi găsi eu ... Monahii nu iau nimic cu sine. Acestea sunt ale mănăstirii. [ ... ] Am să vin părinte, într-o noapte şi am să iau cătuşele pe care le ţineai sub pat şi am să le zdrobesc!... Dumnezeu să te odihnească în odihna lui sfântă, lumină de om şi de neam românesc, căci eu neodihnit o să fiu până când acest popor nu va fi liber!... – p. 169). În „închiderea“ volumului se află postfaţa Dan Puric, un foc nestins, de Gheorghe Ceauşu, unde este subliniat adevărul că Dan Puric este o conştiinţă asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul fără limite, dar fertil, al neliniştii. [ ... ] Cartea conţine teme şi probleme de o actualitate dureroasă, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică izbutită a etnicului românesc. (p. 174).  
  
Şi, deci, în această ordine de idei, vom susţine, odată cu Părintele său şi al nostru duhovnicesc – Arhimandritul Iustin Pârvu – că “personalitatea şi activitatea omului de cultură şi a regizorului Dan Puric nu are nevoie de nici un fel de prezentare. Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege. Ce prezentare să faci unui om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, să anime un întreg tineret? Întrebaţi-i pe aceşti tineri şi nici ei nu vor găsi un răspuns. Este ceva firesc, este ceva ce sufletul tânărului de azi recunoaşte în el - recunoaşte ceea ce această naţiune, azi, a pierdut, recunoaşte adevărata lui valoare, adevăratul lui rost, adevărata lui identitate – aceea de român creştin.” Cu alte cuvinte “nu-ţi trebuie nici o strategie politică, nu-ţi trebuie nici o ideologie să-i faci pe oameni să te iubească, să te urmeze. Trebuie numai să fii acordat la undele armonice ale acestui neam, pentru că fiilor unui neam te adresezi şi ei te vor recunoaşte. Domnul Dan Puric are această putere de a te fascina, de a te face să-l urmezi – şi nu o face forţat; pentru că şi tăcând te cucereşte. El nu a îmbrăcat numai arta teatrului mut, lui i s-a dat un dar mult mai mare – arta de a câştiga suflete. De aceea şi puterea lui de a comunica este mare, rar întâlnită, chiar dacă, prin arta pe care o practică dânsul, o face şi fără a vorbi. Acest om îţi dă încredere. Este ceea ce simte acest tineret şi în viitor va simţi şi acest popor.” 
  
Şi am mai înţeles ceva din toate aceste întâlniri cu Dan Puric, şi anume că, iată, cu toţii, din păcate, asistăm la adormirea unei societăţi ce-şi pierde, din nefericire, valorile neamului şi ale creştinismului. Acelaşi Părinte Stareţ al Mănăstirii Petru Vodă afirmă cu toată tăria şi responsabilitatea că “au reuşit duşmanii ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare. Ei bine, faptul că acest actor reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile, ceea ce pierduseră altădată, dovedeşte că acest tineret este încă însetat după adevăr, însetat de cunoaşterea adevărului. Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face (realitate ce reise foarte limpede şi din această carte). El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină ... ” 
  
Cu alte cuvinte, “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa as luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie ... căci Dan Puric gândeşte cu propriul său cap, inclusive atunci când vine vorba de Biserica Ortodoxă ... ” – potrivit spuselor lui Dan Ciachir din prefaţa acestei lucrări apologetice şi creatoare, dedicată Părintelui Atanasie – “lumină de om şi neam românesc” de la Mănăstirea Petru Vodă. 
  
Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii sale. Cu o energie inepuizabilă, mânată de o vocaţie dominatoare, “el creează continuu, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificându-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. Crede nezdruncinat în puterea germinativă a spiritualităţii noastre româneşti de tip răsăritean şi în dăinuirea sa valorică demnă, angajată în dialogul cu alte viziuni asupra lumii, şi deplânge precaritatea ei de azi, produsă de o istorie inumană” – conform afirmaţiilor Profesorului Gheorghe Ceauşu din postfaţa cărţii. Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc, aşa încât se prezintă ca un punct de reper şi ca o referinţă bine aşezată ori corect amplasată ... De ce? Pentru că “iniţiativele lui, căci este un om la care se îngemănează gândul cu acţiunea, sunt marcate de o mare doză de noutate, ceea ce face, prin forţa lucrurilor, să se opună rutinei canonizate şi banalităţii leneşe. De aceea, el ni se înfăţişează ca un biruitor şi deschizător de drum, dar aflat pe culmea înaltelor valori pe care noi, moştenindu-le active, fără să fim moşteniţi de ele cu pasivitate, le denumim, generic, tradiţie.” – după cum relatează tot domnul Gheorghe Ceauşu. 
  
Teoretic şi artistic, în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare, el pledează pentru păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize implicit şi inclusiv, dar şi pronunţându-se explicit şi exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil de către instinctual gregar împresurător şi mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. Vocea lui este şi un semnal de alarmă referitor la disoluţia şi diluarea aplatizantă, realativistă şi nivelatoare ce ne terorizează modul de viaţă şi vieţuire, strigăt din care străbate atitidinea morală exemplară şi spirituală de fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba culturii româneşti. “Grija pentru cristalizarea optimă a conştiinţei noastre “de sine” şi de a fi cunoscută pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” în concertul lumii, a fost şi rămâne o constantă a conduitei sale de creator de artă. El este împovărat de “uşurătatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnată de iubire” – potrivit aceluiaşi Gheorghe Ceauşu. Dar nu orice iubire, ci una creştină, căci Dan Puric este un ortodox autentic şi un român adevărat, nefăţarnic, demn şi nemitarnic. 
  
Drept urmare, cartea aceasta este rodul unor vaste lecturi şi profunde convorbiri duhovniceşticu părinţi şi oameni îmbunătăţiţi, bine asimilate şi argumentate însă cu o sensibilitate rarisimă şi cu o convingătoare gândire, debordantă. Este vorba de un comportament şi de o atitudine cultivată îndelung şi perseverent ori tenace, aflându-se într-o orientare răsăriteană în baza unei perspective culturale împregnată de universalitate, şi întrupată într-un discurs strălucitor, bine închegat şi correct argumentat sau fundamentat, urmărind câteva idei constante, de bază. Autorul este un “veghetor” şi un “trezitor”, deoarece rafinează cunoaşterea de sine românească prin recursul la memorie, cunoscând că aceasta este calea consolidării şi conservării conştiinţei de sine a unui popor. Şi asta pentru că el nu luptă pentru construirea unei imagini a României, a unui brand de ţară, ci pentru refacerea icoanei neamului, fărâmiţată de-a lungul timpului în atâtea cioburi şi bucăţi. Sinceritatea lui nu ar fi suficientă dacă ideile sale nu ar avea o valoare de adevăr general valabil. El crede nelimitat şi nezdruncinat în ceea ce spune şi în ceea ce face, recunoaşte şi mărturiseşte ceea ce gândeşte şi anume la regenerarea spiritului românesc, resuscitând şi îmaginaţia-i bogată, spirit curat şi curăţat de intemperiile şi vicisitudinilor istoriei recente, la care face atâtea trimiteri şi referinţe. 
  
Scopul şi imboldul acestei lucrări este realizarea regenerării demnităţii naţionale şi răspunsul la ispita interogativă a rădăcinilor. “Ea se înfăţişează ca un sublimat de idei trăite şi trăiri ridicate la rangul de idee. Totodată, cartea este un simpton, rpintr-o conştiinţă sensibilă, la fenomenul primejdiei în care se află neamul şi ţara, subţiindu-şi identitatea ca effect la globalizării formale şi al domniei cantitativului, care se conturează tot mai precis la orizontul istoriei, aflată sub zodiac sfârşitului; o istorie impersonală, făcând elogiul diversităţilor mărunte în defavoarea entităţilor istorice tradiţionale şi mânate de spiritual secularizant şi desacralizant cu sorgintea în secolul al XVIII – lea francez” – potrivit referinţelor lui Gheorghe Ceauşu. Titlurile cu caracter şi sugestiv ce alcătuiesc conţinutul acestei cărţi per la prima vedere, că descoperă şi cuprind teme foarte varite şi diferite, dare ele, în fond, se află într-o unitate armonică şi simfonică de netăgăduit. 
  
Compararea şi comparaţia între omul răsăritean şi omul globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o problemă analizată în carte, şi faţă de care autorul ia atitudine întemeiată. Avem în faţă noastră o cinstelaţie de reflecţii şi meditaţii antropologice, politice, morale, sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului ce poartă auspiciile şi numele acestei ţări, cu toate fazele şi etapele pe care le implică. Corolarul la care ne referim este convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne-ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc şi iubesc pe Dan Puric şi-i admiră demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada şi înjosi, mai cu seamă acum când acest cuvânt este banalizat prin toate căile şi mijloacele mass-media. El este, va deveni şi deci va fi mare şi celebru prin conţinutul ideilor şi prin substanţa faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasă şi demnă şi prin arta de a genera şi produce fondul, forma şi învelişul acestora. Oricine îşi iubeşte ţara şi neamul, valorile sale identitare şi perene - şi asta în contextul multietnic, pluriconfesional şi universal – globalizant în care ne aflăm şi trăim – are, citind această carte, prilejul unei întâlniri folositoare şi efervescentă, pentru solidarizarea cu ele. 
  
Volumul de interviuri şi eseuri Despre Omul Frumos (2009), tot al actorului, mărturisitorului şi regizorului creştin Dan Puric, dedicat Părintelui Iustin Pârvu, voievodul ortodoxiei româneşti, grupa sangvină nepătată a poporului român , are o „prefaţă“, Fenomenul Dan Puric, scrisă de acelaşi publicist şi mărturisitor creştin Dan Ciachir, prefaţă care atrage atenţia asupra următoarei esenţe: Dan Puric este mai mult decât un intelectual, un actor binecunoscut, un apologet ortodox. Este un fenomen. Şi mă grăbesc să adaug: unul spiritual. Esenţa lui constă în faptul că bucură oamenii. Propovăduieşte bucuria. [ ... ] Dan Puric n-a apărut întâmplător acum. Cu o vorbă a lui Nicolae Iorga: Vremea l-a scos în cale. (p. 8). 
  
Cu alte cuvinte, volumul Despre Omul Frumos (2009), alcătuit de mărturisitorul şi propovăduitorul creştin Dan Puric, conţine şaisprezece interviuri, comunicări, conferinţe, predici, eseuri, în charismaticul stil purician-pandur, de neconfundat, de neuitat, prin limpiditate, prin transparenţa ce permite vizualizarea tezaurelor şi încărcăturii lor „abisale“, cu polenul spaţio-temporalităţii valahe uluitoare: Ţărâna (povestire inspirată din viaţa de soldat), Bolovanul de râu (povestire din copilăria de la Nehoiu a unui fiu de medic), Amintiri de neşters (interviu acordat de Dan Puric Adrianei Trandafir, de la TVR Internaţional, 2008), Tir încrucişat (Dan Puric în dialog cu bistriţenii, în 2008, sau Conferinţa de la Bistriţa ), Lecţia de condus (interviu acordat de Dan Puric lui Cătălin Ştefănescu, de la TVR-1, în anul 2008), Neghina-grâu (povestire), Răstimpul (interviu acordat de Dan Puric lui Robert Turcescu, de la Realitatea Tv, în 28 decembrie 2008), „Ce Făt-Frumos blestemat“ (eseu pornind de la Radu Gyr, Balade), Ortodoxia în arta românească (eseu), O privire asupra Spiritului Răsăritean (eseu), Despre Omul Frumos (povestire care dă titlul cărţii şi care „decodifică“ auctorial sintagma Omul Frumos: Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească. // Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană. – p. 117), La ordin (eseu), Moştenirea privirii (povestire), Sfântul (predică rostită la Mănăstirea Petru Vodă, în octombrie 2008), Îndrăzniţi! (povestire), Basmul din Carpaţi (poveste). În „închiderea“ volumului se află postfaţa Omul care ne trebuia, de Gheorghe Ceauşu (pp. 163 – 173), din care extragem câteva fraze cu convergenţă lămuritor-semantică în sintagma Omul Frumos: Configurarea omului frumos de către Dan Puric are implicat un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, nimbat de o smerenie şi umilinţea active, întrucât are de învins vrăjmaşi redutabili: uitarea, oportunismul, laşitatea, slugărnicia, indiferenţa, sfidarea valorilor autentice, zeflemeaua şi ateismul. [ ... ] Omul frumos este cel care va zâmbi natural [ ... ], care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, şi intelectualii autointitulaţi de stânga, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale comuniste, de care am crezut că am scăpat .  
  
Omul demn şi frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument, care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de a doua cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu? Cu toate aceste gânduri şi stări m-am dus la Ateneul Român – la conferinţa (de fapt, întâlnirea de suflet şi comuniune) şi la prezentarea ori lansarea cărţii despre “Omul Frumos”. Şi acolo, în întâlnirea respectivă precum şi în cartea pe care am cititt-o de-a lungul unei nopţi, aşezate şi blânde de februarie 2009, am găsit răspunsul, precum şi într-o declaraţie a sa de suflet, în care îşi asuma o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el, purururea, şi niciodată nu se (mai) stinge. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară - a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.” 
  
Şi, uite aşa “După atâta amar de băşcălie şi desnadejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător şi adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român (ba chiar să fii şi frumos). Dan Puric (Maestrul, Apologetul şi Mărturisitorul delicat şi sensibil) are o alcătuire orfică. Aceasta fiind opusul retoricii. Flautul său fermecat vine din adâncurile naţiei, având afinităţi organice cu interogaţiile pe care şi le-au pus în acelaşi sens intelectualii interbelici. Numai că el nu foloseşte semnul întrebării. Spre deosebire de cărturarii prezentului, Dan Puric aduce cu sine afirmaţia, lăsând dubiile şi aporiile pe seama belferilor. Recurge la memorie şi reaminteşte că în trecutul nostru recent există gropile comune ale unor martiri pe care le opune gropii de la Glina, carnavalului şi măscărilor mediatice. Leagă naţia de Dumnezeu cât se poate de strâns şi nu vede în români indivizi, ci personae. Este greu de clasificat în categorii (şi registre ori compartimente) culturale omul şi fenomenul Dan Puric. Şi aceasta deoarece Cultura nu mai există decât sub formă de “nişe”; tranşee obturate, ce nu comunică nici între ele, nici cu oamenii, deveniţi “ţinte” (“targets”). Iar formele de cultură sunt “produse”, întocmai ca telefoanele mobile şi pasta de dinţii (ori detergenţii şi înnălbitoarele de rufe). Dan Puric sfidează (ignoră şi contestă) atomizarea zilelor noastre, şi, întocmai ca Biserica, potrivit învăţăturii Sale, nu parcelează (nu fragmentează nici fărâmiţează) întregul, ci şi-l asumă. Li se adresează românilor (frumoşi) ca întreg, în felul în care un romancier ori un mare dramaturg nu scrie pentru “ţinte”, “nişe”, ci trimite în lume cărţi, nu “produse”. De aceea, Dan Puric are curajul susţinerii discursului ontologic. Rapsod şi propovăduitor ori propagator al bucuriei, intelectual ce se poate adresa unui mare număr de oameni, actor care adaugă ingredienţele vocaţiei în mesaj, mărturisitor ortodox şi îmbisericit ... ” – conform remarcilor făcute de către Dan Ciachir în Prefaţa cărţii. Fiecare dintre acestea şi toate la un loc – iată întregul şi rotundul fenomen Dan Puric – dăruit şi dedicate prezentului şi, mai ales viitorului, adică posterităţii.  
  
Între celelalte titluri şi compoziţii spirituale ale cărţii, la un moment dat, undeva la pagina 113 a lucrării, exprimând oarecum o concluzie ori o definiţie, Actorul şi Regizorul Creştin Dan Puric mărturiseşte că “A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară! Lumea de azi se găseşte într-un continuu process de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă. Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă. De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient, pragmatic.” Dan Puric – Apologetul şi Mărturisitorul, autentic şi neipocrit, care gândeşte cu propriul său cap, inclusiv atunci când vine vorba despre Biserica Ortodoxă – în care putem găsi sau regăsi Omul Frumos – al cărui Model Suprem este Iisus Hristos Domnul, dimpreună cu sfinţii săi, o recunoaşte şi o mărturiseşte, ca unul care în Ea a fost botezat, făcând acest lucru cu simplitate şi încredere, deoarece el este convins că credinţa se asumă ... Ori, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte - aşa cum se vede în permanenţă la Dan Puric; se mărturiseşte. Pentru că învăţătura ei este revelată de Dumnezeu şi formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală - a Duhului Sfânt - de către Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce să discuţi asupra dogmei, a "adevărului revelat"şi descoperit nouă, cei mult neputincioşi şi slugarnici. Tot ce poţi face este să te lupţi pentru ca el să fie păstrat intact, atunci când apare tentativa de corupere sau de ispitire. Căci, n-ai ce discuta cu ereticii şi cu atât mai puţin despre mistificări grosolane gen "Codul lui Da Vinci"ori "Evanghelia lui Iuda". Aici nu încape opoziţia vechi/nou în felul disputei dintre clasici şi romantici. Însă intelectualul "pune botul"prin natura formaţiei sale şi prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmaţiilor, pline de responsabilitate făcute deseori de către Dan Puric.  
  
După cum spunea, într-o altă împrejurare, scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era "politic"să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este "european"să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru "dezbateri sincere"... Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor.  
  
Potrivit afirmaţiilor profesorului Gheorghe Ceauşu din Postfaţa cărţii “Dan Puric are o forţă inexpugnabilă, şi anume forţa cuvântului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber. Eu cred că este unul dintre puţinii oameni liberi din această ţară. E drept că el este simpatizat, este apreciat de mii de oameni, majoritatea fiind tineri, dar nici celor mai în vârstă nu le este indiferent ... Eu cred că Dan Puric răspunde unei nevoi, unei aşteptări. Şi anume, auzindu-l şi citindu-i cartea observăm că el are modele România interbelică şi România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcţie compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Şi are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, şi martirii din temniţele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate şi de sfinţenie. Acestea dunt modelele la care el se referă şi pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă, profundă. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind şi restituind chipul omului răsăritean, pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită şi comportament. Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit întregul unui animal dintr-o mandibulă şi un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Şi aici, se reconfigurează în această carte un tip de om frumos, demn şi bun, într-o societate aflată în disoluţie şi dezmembrare a micilor comunităţi, o societate în care instituţiile nu funcţionează şi unde presa clamează autismul, neputinţa şi imoralitatea conducătorilor ...  
  
Drd. Stelian Gomboş  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre neam şi demnitate în viziunea lui Dan Puric p. I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 306, Anul I, 02 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!