Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Marturii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 306 din 02 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre neam şi demnitate în viziunea lui Dan Puric p. a II a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre neam creştin, popor român şi demnitate naţională in gândirea, discursul şi viziunea Maestrului Dan Puric ...  
  
Motto “Să plătim datoria noastră veşnic neplătită: 
  
demnitatea martirică a poprului român!” (Dan Puric) 
  
O problemă reală a culturii noastre actuale, care răzbate în textele lui Dan Puric, este aceea privitoare la atitudinea noastră faţă de trecut, care există sculptat şi brodat în acţiuni, fapte şi obiecte simbolice. În ceasul acesta al istoriei trebuie să ne edificăm mental asupra optativelor şi imperativelor lui, având în vedere faptul că trecutul este realitatea de care mai mult noi avem nevoie decât are ea de noi. Revenind la Dan Puric, remarcăm că el face apel la memorie şi la multă şi autentică demnitate, ca să ştim cine suntem, pentru că identitatea, oricare identitate, şi a unui individ, şi a unui neam, şi a unei colectivităţi îşi are sursa (şi resursa) în trecutul ei ... De aceea, eu susţin că Dan Puric este deosebit de complex şi (totodată) foarte necomplicat. Actoria este profesia lui de bază, dar el este cu mult mai mult decât atât. Prin discursul său teoretic (cu aplicaţii concrete în practică), verbal şi în scris, dar şi prin creaţia lui artistică, acestea având o unitate simfonică şi fiind complementare ca limbaj, se instituie, se prezintă ca un asanator de reziduri mai vechi ori mai recente, din perspectivele ortodoxiei răsăritene, pe calea asumării integrale a trecutului, însă cu discernământ. Obiectivul său principal, sau inamicul lui de vază, este uitarea, şi nu atât oamenii, înşişi. Pentru că Dan Puric este paşnic, îşi iubeşte foarte mult semenii, face totul pentru ei şi pentru ţară. Este unul din cei mai curajoşi oameni ai timpului nostru pe care îi cunosc, fiind preocupat permanent de regenararea spiritualităţii româneşti şi a conduitelor oamenilor de astăzi. El are ca teză şi ipoteză de lucru, faptul că o condiţie a definirii identităţii şi a asumării acestei identităţi este păstrarea şi cultivarea demnităţii creştine. Aceasta este calea, terapia pe care o oferă (cu timp şi fără timp), spre a reconstrui modelul nostru cultural, afectate şi deteriorate: generarea sau regenerarea, reactualizarea de noi reflexe şi respingerea reflexelor denaturate. El este un acuzator public al nemerniciei, al celor investiţi electoral şi al laşităţii, când nu fac şi nu decid ceea ce trebuie, ori din incompetenţă, ori din rea voinţă, pentru binele întregii ţări. Toţi vorbesc de binele ţării, toţi folosesc formule demagogice, dar nu se observă o îmbunătăţire a ansamblului social. Eu cred că Dan Puric este un exponent al spiritaulităţii româneşti care va să fie, care ar trebui să fie ... În altă ordine de idei, întrucât lucrarea de faţă este o carte aparte, adică mai puţin obişnuită, iar autorul ei este arhicunoscut, nu putem presupune că imboldul elaborării ei ar fi putut să fie nevoia de afirmare şi audienţă, ci, mai degrabă, o stare temătoare, teama că omul ar rămâne captiv caruselului în care a fost atras. Nu ne rămâne altceva, decât să credem că este un act în şi prin care se manifestă (doar) sentimentul datoriei ...  
  
Aşadar, cartea de faţă este una de antropologie culturală şi în ea se conturează un vis – visul lui Dan Puric. El visează nu numai pe scenă, ci şi în scris. În visul acesta, căci, să nu uităm, există o sintagmă foarte circulată, şi anume “visul American”, pe care Mircea Eliade a înţeles-o ca mit al mentalităţii americane, adică “mitul progresului infinit”, se portretizează un tip de om aşa cum ar trebui să fie. În felul acesta, visul la care ne referim ne apare ca o speranţă luminoasă pusă în faţa unei populaţii amnezice. Acest model este afirmativ, pozitiv, nu este îndreptat împotriva unui alt model şi nici nu este impus, ci sugerat în mod cât se poate de elegant, dorit, năzuit. Maestrul Dan Puric sparge şi modifică structural tiparul existent (neoriginal şi superficial), şi ca orice novator, face acest gest negratuit în virtutea unui tipar verificat îndelung (autentificat ca fiind cel original şi originar), tipar ca model de viaţă verificat istoriceşte, ce se opune, bine înţeles, tendinţelor haotice actuale. Altfel spus, este o propunere de unghi şi de perspectivă asupra omului, la care ar fi bine să (ne) gândim şi care ar putea fi un reper pentru conduita şi comportamentul fiecăruia dintre noi. Ceea ce se afirmă în carte şi se descrie, se realizează printr-un text captivant, deoarece însuşi autorul este o persoană charismatică. Aceste date, idei şi titluri ale cărţii şi ale omului frumos şi demn – autorul ei Dan Puric, au fost validate de către cititorii primelor două cărţi: “Cine suntem” şi “Omul Frumos”, al interviurilor – pe care el a continuat şi continuă a le acorda, apoi de către ascultătorii talk-show-urilor de la posturile de televiziune (ce sunt, poate singurele, aşteptate cu sincer şi viu interes ori plăcere) şi de către numărul mare de spectatori, ce l-au aplaudat ... Autorul, ca un adevărat sculptor, a rafinat cu tandreţe şi acurateţe portretul omului întreg (şi, deci, şi frumos), tinzând şi aspirând mereu prin simţire şi sfinţire, cuget şi faptă, solidar reunite către desăvârşire, sau, cu alte cuvinte, omul cum ar trebui să fie. Acestea ne permit să considerăm cartea, pe drept cuvânt, ca o mărturisire de credinţă, cristalizată într-un construct, în care se împletesc şi se îmbină poiesis-ul cu poetica virtualităţii şi intensiunea cu extensiunea sufletească ...  
  
Configurarea Omului demn şi frumos de către artistul Dan Puric are implicit un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, presărat, nimbat şi însoţit de o smerenie şi umilinţă active, fiindcă are de învins vrăşmaşi şi duşmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, laşitatea, ipocrizia, slugărnicia, indiferenţa, ignoranţa, sfidarea valorilor autentice, aroganţa, zeflemeaua, băşcălia şi, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu toţii suntem chemaţi la reaşezarea în locul acestora a virtuţilor şi aspiraţiilor curate şi sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme şi curajoase, plină de responsabilitate şi spirit de jertfă ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arăta faţa senină şi frumoasă a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural şi firesc, iar nu crispat ori prefăcut, ca acum, care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani, analfabeţi, inculţi şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, (şi) intelectualii autoititulaţi, epigonii cu pretenţii fără fundament, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale şi perfide, comuniste, de care am crezut că am scăpat cu totul şi definitiv. Aceasta probează încă o dată forţa şi inerţia prejudecăţilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarmă şi sensul ori rostul discursului Mărturisitorului Dan Puric ... ”  
  
Cu alte cuvinte, Omul demn şi frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument, care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de a treia cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu şi îndemn? Fii demn!  
  
Această carte – cea de-a treia, ce poartă acest titlu şi îndemn foarte sugestiv: “Fii demn!”, scrisă de acelaşi Dan Puric “în amintirea mamei mele” – cea care şi este postată pe prima copertă a cărţii – o femeie plină de feminitate (absolută), de candoare, dar şi de mult mister şi înaltă ţinută morală şi atitudine personală şi umană demnă, ce şi-a tras seva tuturor acestor calităţi din seva şi rădăcina adâncă a boierilor moldavo – vlahi, concretizaţi, materializaţi şi personalizaţi cel mai bine de “mămăica” – adică mama ei şi bunica artistului – este, deci, o lucrare foarte bogată în amintiri, reflecţii, cugetări, introspecţii, analize, eseuri şi impresii foarte bogate şi foarte puternice chiar, alcătuită fiind din şase capitole, cu multe titluri şi subtitluri, după cum urmează: Capitolul I – Amintiri (sau de ce sunt eu aşa cum sunt); 1. Mama; 2. Mămăica; 3. Amintiri – unde autorul concluzionează că: “Există oameni care-ţi urâţesc viaţa şi oameni care ţi-o înfrumuseţează. Mama făcea parte, cu siguranţă, din categoria aceasta din urmă. Dimpreună cu tata, parcă mi-a lăsat cel mai frumos dar: libertatea. Şi peste ea, parcă bucuria de a fi liber. Iar acestor brutalităţi menite să-ţi îngenuncheze viaţa ştiu că tata le răspundea cu seninătatea unui om crescut în altă lume, dar mama le reteza fulgerător cu un paloş de demnitate feminină, rar întâlnită”; 4. “Dincolo de aparenţe” – fragment din emisiunea TV, realizată de Florentina Fântânaru; 5. Acum; 6. Moartea vânătorului; 7. Gâştele; Capitolul II (sau mici povestiri ajutătoare pentru regăsirea de sine); 1. Barba (eseu despre libertate – sau cum era să mă pierd pe mine însumi); 2. Biblioteca (o simplă adresă în România sau cum era să mă pierd în propria-mi ţară); 3. Turismul salvator (sau unica soluţie de ieşi din criză); 4. Simţul valorii; 5. Vrăbiuţa; 6. Pana de curent; 7. Puiul (despre ieşirea în lume a sufletului românesc); Capitolul III (sau despre roua demnităţii noastre – martirii); Aici, maestrul, apologetul şi mărturisitorul creştin Dan Puric ne vorbeşte, în stilul său specific şi foarte bine cunoscut, despre martirii secolului XX din închisorile comuniste, mai cu seamă cele româneşti. 
  
Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui capitol, vom afirma, remarca, concluziona şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de functionare foarte asemănătoare cu o religie, toate acestea fiind cunoscute, recunoscute, demonstrate şi mărturisite de către Dan Puric.Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie. Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane, potrivit afirmaţiilor făcute şi susţinute de către actorul şi regizorul creştin Dan Puric. 
  
Revenind, iată care sunt, în continuare, titlurile acestui capitol: 1. Adevărul păcătosului; 2. Setea; 3. Sfântul din inimă; 4. Monahul; 5. Câinele din Montargis; 6. Stupul; Capitolul IV (sau alte poveşti şi eseuri pregătitoare pentru a ne obişnui cu actul mărturisirii creştine); Memorialistica detenţiei comuniste ne relevă adesea chipuri de oameni integraţi aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfuncţiuni”. Ei nu se comportă după normele îndoctrinării primite ci demonstrează, prin atitudinea lor, că fondul creştin îi este propriu persoanei umane şi că nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate şi violente, de spălare a creierului care se practicau în instruirea personalului administraţiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele), căpitanul Elena Tudor (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzaş, Raza din catacombă) şi un lung şir de alţi anonimi dar pomeniţi prin faptele lor demonstrează că maşinăria comunistă nu a funcţionat fără reproş şi că în ciuda oricăror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfăşura forţe gigantice spre a distruge omul ca persoană, aceasta nu s-a reuşit. Scânteia de divinitate din fiecare şi de a fost întunecată nu a putut fi ucisă.  
  
Dată fiind situaţia cu totul particulară a închisorii Piteşti, în timpul cutremurătorului experiment al reeducării, ajutorarea şi mila pentru semen capătă alte forme de manifestare decât cele obişnuite. Acolo faptă creştină putea deveni şi o lovitură de ciomag care era dată mai uşor, mai simulat. O şoaptă de încurajare sau o scuză spusă celui pe care trebuia să-l baţi erau în Piteşti fapte de sacrificiu căci, odată descoperite, ele ar fi declanşat o serie de torturi inimaginabile. O singură privire plină de compasiune şi prietenie, care nu durează mai mult de o clipă şi o şoaptă strecurată este, în reeducarea de la Piteşti, echivalent cu a-şi risca viaţa pentru aproapele: „În acele clipe, de mari frământări de conştiinţă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. Într-un moment de neatenţie a celor din comitet şi a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna şi, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Dacă nu i-aş fi simţit mâna aş fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc şi nu o făcusem. Gestul meu faţă de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui. Stăteam năuc şi nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în faţa întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, şi aşa am rămas uniţi prin acest gest toată viaţa.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.182). 
  
Una dintre probele grele prin care cetăţeanul gulagului românesc trebuia să treacă era relaţia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravieţuire şi la delaţiune, regimul spera în închistarea deţinuţilor într-un egoism feroce care să provoace ură şi respingere faţă de celălalt. Soluţia nu putea veni din altă parte decât din morala creştină şi astfel: „În celulă, din ce în ce mai mult, fiecare va simţi că suferinţa nu e numai a lui şi că devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celulă, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc şi până la cele de altruism şi sacrificiu de sine experienţele carcerale surprind toate formele de ajutor şi dragoste pentru aproapele, condiţie sine qua non a calităţii de creştin. Episodul zguduitor desfăşurat la Casimca Jilavei rămâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor şi milă creştină în temniţele comuniste. Protagoniştii episodului sunt Costache Oprişan, măcinat de un TBC necruţător, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Piteşti şi Gherla, Iosiv V. Iosiv şi el un fost piteştean, şi Marcel Petrişor (Mircea Petre), viitorul scriitor şi memorialist. Condamnaţi la moarte lentă într-o celulă subpământeană îşi găsiseră echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugăciune şi iertare. Observându-i starea gravă, Calciu îşi rupe cu dinţii venele de la încheietura mâinii şi scurge sângele în gamelă, apoi îl lasă să se decanteze încercând să-i dea lui Oprişan limfa să o bea, dar în ciuda efortului, Oprişan moare. Gestul deşi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar dacă nu l-a salvat pe Oprişan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeşte un memorialist) de la Piteşti făcuse toate câte i se ceruseră, iată de câtă măreţie şi nobleţe spirituală şi sufletească erau capabili aceşti (supra)oameni!... 
  
Pe lângă rugăciune şi faptele milei creştine, săvârşite într-un mod impresionant şi cutremurător, închisoarea comunistă a fost şi spaţiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinătatea sa harică. Sfinte Liturgii, Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Spovedanie şi în cîteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spaţiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor şi lipsei de speranţă. Mărturisirile Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Mureş, sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de culoare închisă, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate conţinea vin adus clandestin de aceştia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonită, sfinţită.”(Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).  
  
În aceste împrejurări şi condiţii săvârşirea Sfintei Liturghii era mai lesne de făcut în lagărele de muncă decât în închisori, dar cu mari riscuri şi în condiţii precare s-a oficiat sfânta taină şi în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relatează despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine şi mulţi erau gata să-şi sacrifice raţia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea să fie sfinţită pe un altar acoperit de un antimis care conţine moaşte din trupul unui martir. Or, noi moaşte nu avem. 
  
- Dar avem martiri vii printre noi, a spus părintele Andronic. 
  
Au consacrat pâinea şi un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zăcea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Puţini au fost de acord cu această liturghie, motivând că ea nu era după Carte. Dar Cartea nu fusese scrisă în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 275). 
  
În afară de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai relevă cîteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuţa Zoe, nou născută, acolo în închisoare dă semne de boală şi deţinutele se decid să o boteze: „Până la un an, Zoe a trăit printre noi, fiind după Sanda a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe-n braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare, ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”  
  
(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine, Doamne, p. 80, accesibilă pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm). 
  
Dumnezeu a făcut posibilă Spovedania şi Împărtăşania multora dintre cei închişi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întărit pe cei care au urcat muntele suferinţei în gulagul românesc, pătrunzând acolo pe căi nebănuite: în reverul unei cămăşi, într-un bob de mei, sub un petic de haină veche, luminând tainic întunericul celulei şi sufletele celor obidiţi. Prezenţa preoţilor în spaţiul concentraţionar comunist a făcut posibilă trăirea unei vieţi în Iisus Hristos deplină şi poate de aceea sistemul a fost nu de puţine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preoţilor era brigadă disciplinară, supusă unui regim exterminant. Pe lângă munca epuizantă, deţinuţilor preoţi le erau administrate sistematic bătăi. Remus Radina mărturiseşte: „Călăul Chirion (comandantul lagărului n.n.) constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, că ‹‹Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune.›› Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti Părintele Liviu Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, pp. 39-40). 
  
În continua şi permanenta încercare a celor închişi de a duce o viaţă creştină, sărbătorirea Naşterii şi Învierii Domnului erau considerate puncte esenţiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sărbătorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipă, să se simtă acasă, împreună cu cei dragi. Iar pe de altă parte, era şi o formă de opoziţie, de rezistenţă, demonstrând că sistemul nu este imbatabil, că prezintă fisuri şi că speranţa, chiar şi din această perspectivă a imediatului, nu a murit. Sărbătorirea Naşterii Domnului în ciuda eforturilor administraţiei care îşi înmulţea şicanele rămân pentru deţinuţi momente încărcate de emoţie şi seninătate de care toţi mărturisitorii îşi amintesc cu plăcere. La tradiţionalele melodii se mai adăugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poeţii închisorilor: „Şi în lagăr la Cavnic, de Crăciunul din anul 1952, am avut parte de acelaşi teatru: alarmă, percheziţie, mâncare proastă, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însă în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce corfele descărcau deţinuţi, creştea numărul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor. 
  
Cei doi gardieni de la corfă au schiţat gestul de a interveni şi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au şi dat nişte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înaltă de la corfă, tuna amplificat ca sub cupolă de biserică. Nimeni nu i-a băgat în seamă şi, impresionaţi probabil de numărul nostru şi de atitudinea noastră hotărâtă de a nu ceda, au socotit că e mai bine să renunţe. Numai după ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii, către abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închişi, sărbătoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotaţie cu atât mai profundă cu cât închisoarea comunistă semăna mai mult decât orice altceva din această lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a deşertat temniţele iadului. 
  
Părintele Dimitrie Bejan îşi aminteşte Învierea dintr-un lagăr de muncă în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagră›› sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ţine de faţă cu aceştia, predica zilei: 
  
Mărturisirea credinţei în Învierea Domnului conferă deţinutului o stare harică, unică, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolvă, lăsând loc acelei păci duhovniceşti, capabilă să metamorfozeze cele mai sumbre circumstanţe. Fie ca preţ plătit din liberă voie pentru păstrarea demnităţii, fie ca traseu iniţiatic în desăvârşirea spirituală, refăcând la scară redusă experienţa hristică a suferinţei, experienţa carcerală capătă din perspectivă spirituală o valoare pe care niciodată iniţiatorii ei nu i-ar fi bănuit-o. 
  
Intrând pe această traiectorie, universul concentraţionar (întreg decorul ca şi personajele) se pliază pe un scenariu mistic. Exclusiv din această perspectivă mistică poate fi înţeleasă semnificaţia antitetică a toposului carceral infern/paradis, concomitent şi cu aceeaşi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienţă trăită pentru mulţi din cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vieţii declara: „Foarte frumos am trăit, părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să mor acolo!...”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Viaţa unui preot martir, Hârlău, Iaşi, 2002, p.156). 
  
Din perspectiva trăitorilor creştini ai închisorilor, singurii adevăraţi biruitori în faţa demonului ce a operat mistificarea şi instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie să te rogi căci, oameni, adică făpturi ale lui Dumnezeu fiind, îţi sunt fraţi, chiar dacă te torturează, chiar dacă te ucid; întreaga cohortă de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizică) sunt percepute ca reţetă ascetică; în locul urii pe care regimul o cultivă cu asiduitate se naşte iubirea, înţelegerea, toleranţa; suferinţa – scară spre ceruri - devine generatoare de sfinţenie. 
  
Incapabil de creaţie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe e incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim şi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele Andre Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam şi persoane care am trecut prin experienţa comunistă, ni se impune ca datorie morală analiza şi înţelegerea acestei experienţe la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaţie relaţia cu Dumnezeu şi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veşnicia irumpe în timpul istoric.  
  
Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea. Căci, “în puşcăriile tăinuite ale acestei ţări torturate ca nimeni alta, durerea era ascunsă sub pământ ca să nu se afle. Dar acolo bieţii oameni, cu picătura de viaţă pe care o mai aveau, se rugau ... ” – subliniază şi remarcă, cu multă sensibiltate şi delicateţe sufletească, autorul acestei cărţi, în persoana maestrului Dan Puric. 
  
În urma materialului consultat, a rezultat că, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.”  
  
În încheierea acestei, introduceri, intervenţii şi pledoarii, vreau să subliniez că mărturisirea de faţă reprezintă meritul de necontestat al autorului, care demonstrează permanent importanţa, rolul, locul şi valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experienţei ascetice şi mistice, petrecută în locurile cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru cunoaşterea Ortodoxiei, cu alte cuvinte a Bisericii. Conferinţa, apologia şi mărturisirea de faţă ne reaminteşte şi ne resubliniază convingerea că fără comuniune, participare şi jertfă, creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh şi de adevăr”. Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!... 
  
Aşadar, titlurile acestui capitol sunt următoarele: 1. Frica cea bună; 2. Curajul mărturisirii; 3. Mica franţuzoaică; 4. Soluţia românească pentru dialog la nivel înalt; 5. Gânditorul; 6. Domnul profesor; 7. Despre anatomia inimii triste la români (sau infarctul sufletesc); 8. Privirea sălbaticilor – privirea ambasadorilor; 9. Neşansa României; 10. Memoria pomenire; 11. Războiul continuu; 12. Instinctul jertfelnic şi sufletul frumos; 13. Un suflet frumos; 14. Un film incomplete; 15. Apropierea de martiri; Capitolul VI – Mirla albă; 1. Nişte martiri; 2. Luceafărul martir; 3. Înviere; Capitolul VI – România sufletească; 1. România sufleteasscă – unde autorul, la un moment dat, reţine, subliniază şi concluzionează că: În cartea sa “Omul, fiinţă necunoscută”, Alexis Carrel scria că: “La cei mai mulţi oameni, conştiinţa poate fi comparată cu un rezervor car ar conţine o apă oarecum îndoielnică, cu un volum prea mic şi cu o slabă presiune. Numai la câţiva indivizi, rezervorul conţine apă curată şi sub presiune mare”. Apoi remarca savantul cu tristeţe că ea, conştiinţa, “există mai mult virtual”, dar tot el, în final, ca să ne încurajeze, afirma: “Dacă aceasta din urmă n-ar fi existat deloc, Socrate n-ar fi băut cucuta!...” În altă ordine de idei, “Conştiinţa martirică este profund salvatoare. Ne salvează de la înecul istoric. Ea este un paradox izbăvitor ce anulează în chip firesc instinctul de conservare atunci când este vorba de apărarea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel în mod nebănuit din lanţul cauzal al naturii, aducându-ne o natură superioară. Contrazice flagrant raţiunea omenească, ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu. Conştiinţa martirică nu negociază nimic cu conştiinţa prigonitorilor ei. Îşi vede firesc de drumul crucii. Cine va călca pe acest drum va simţi fiorul tainic al acestei conştiinţe ... ; 2. Vis – poezia cu acest titlu, ce încheie acest minunat volum şi pe care v-o redăm în cele ce urmează: “Mamă!/Ce vis frumos am avut aseară!/ Se făcea că poporul român era demn/Voievozii circulau nestingheriţi prin istoria noastră./Iar dacă vreun străin cu suflet hain/Se apleca spre inima unui copil/Ca să i-o otrăvească/Repede cobora de pe cruce un martir/Şi-l săruta pe frunte/redându-I lumina cea dintâi./Ce vis frumos am avut, mamă!/Se făcea că poporul român era demn.”  
  
Prin urmare, eu cred că Dan Puric răspunde unei nevoi, unei aşteptări. Şi anume, auzindu-l şi citindu-i cartea observăm că el are modele România interbelică şi România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcţie compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Şi are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, şi martirii din temniţele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate şi de sfinţenie. Acestea dunt modelele la care el se referă şi pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă, profundă. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind şi restituind chipul omului răsăritean, pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită şi comportament. Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit întregul unui animal dintr-o mandibulă şi un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Şi aici, se reconfigurează în această carte un tip de om frumos şi bun, într-o societate aflată în disoluţie şi dezmembrare a micilor comunităţi, o societate în care instituţiile nu funcţionează şi unde presa clamează autismul, neputinţa şi imoralitatea conducătorilor ...  
  
În concluzie, vom încheia cu câteva cuvinte din conferinţa domnului Dan Puric intitulată “Demnitatea creştină” – susţinută la Alba Iulia în 22 noiembrie 2007 în care arată că “Demnitatea creşină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Şi, dacă aţi observat, omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când ajunge martir. Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnităţii creştine. Demnitatea creştină ne-a fost dată de Iisus Hristos. Venirea Lui înseamnă momentul crucial, de fapt, de recâştigare a demnităţii. De aceea şi întrebuinţează Sfântul Grigorie Palama termenul de înnomenire. Nu foloseşte nici măcar termenul de întrupare, ca să nu dea naştere diferitelor confuzii; zice înnomenire. Dumnezeu a luat această dimensiune, cea mai supusă vulnerabilităţii, ca să se înnomenească; din clipa aceea, omul a dobândit şi demnitate creştină” – care ne lipseşte nouă tuturor, şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o redea şi să ne-o readucă şi cu ajutorul Domnului Dan Puric – pentru care ne rugăm aceluiaşi Domn şi Stăpân să-i ţină harul şi darul în continuare, spre folosul nostru, al tuturor. 
  
Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică, istorică, culturală şi socială încercată şi reuşită a etnicului şi neamului ori poporului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea, neamul, poporul sau demnitatea în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă ...  
  
Drd. Stelian Gomboş  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre neam şi demnitate în viziunea lui Dan Puric p. a II a / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 306, Anul I, 02 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!