Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 417 din 21 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Despre moarte şi pomenirea morţilor în învăţătura ortodoxă - p. a II a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre moarte, misterul morţii, despre comuniunea cu cei răposaţi, precum şi învăţătura ortodoxă despre slujba înmormântării şi a parastasului, cinstirea şi pomenirea morţilor ...  
  
Despre rânduiala şi ritualul înmormântării  
  
În ziua, data şi la ora, stabilite de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia şi oferă preotului şi cântăreţului câte o lumânare aprinsă. După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capelă sau casă mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeaşi până la cimitir. Convoiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi aşezată la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva, colacii şi vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al vieţii şi al morţii, închipuind raiul în care se doreşte a ajunge sufletul mortului), cei cu jerbele şi coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeşnice, cântăreţul şi preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului şi ceilalţi participanţi. Pe drum, până la biserică şi apoi până la cimitir, se cântă "Sfinte Dumnezeule" funebru de către cor sau credincioşi, sub conducerea cântăreţului. Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viaţa şi activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul rosteşte în dreptul sicriului ectenia pentru morţi.  
  
De reţinut:  
  
Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru săvârşirea, în continuare, a slujbei înmormântării este păgânesc şi exprimă menţinerea unei superstiţii care denotă ignoranţă.  
  
• Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiţia ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală in cult. (A se vedea Hotărârea Sf. Sinod nr. 9117/1953 la sfârşitul acestui material). De multe ori, astfel de formaţii cântă piese muzicale populare, romanţate şi pietiste, marşuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Asemenea practici demonstrează şi dovedesc lipsa de seriozitate a celor ce le solicită şi puţinul respect ce-l poartă celor decedaţi. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârşire angajarea unei fanfare la înmormântare.  
  
• În timpul slujbei din biserică se va păstra aceeaşi atmosfera de reculegere, sobrietate şi linişte, de meditaţie, reflecţie şi de rugăciune.  
  
• Celor prezenţi li se împart lumânări aprinse (uneori însoţite de o batistă, o pânză albă sau un prosop, precum şi un covrig, un măr, un colăcel etc.), de sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună "Dumnezeu să-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvânt slav, încetăţenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot "Dumnezeu să-l ierte!") Aceste formule înlocuiesc pe cea obişnuită de "mulţumesc" ori franţuzismul "merci" care nu se folosesc în asemenea ocazii. Lumânările şi darurile trebuie împărţite înainte de începerea slujbei, pentru a nu deranja şi perturba desfăşurarea rânduielii de înmormântare.  
  
• Unii credincioşi atenţionează persoanele însărcinate cu împărţirea şi oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea şi rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată şi neîntemeiată. Oferirea şi primirea lumânării aprinse reprezintă credinţa comună în "Lumina – Iisus Hristos" care călăuzeşte sufletul defunctului, decedatului pe calea veşniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credinţă şi să poarte în mâini simbolul "Luminii celei neapuse".  
  
• La sfârşitul slujbei, membrii familiei şi ceilalţi credincioşi, sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiaţi ca rudenie, mâna ori faţa mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine şi linişte, întrucât ne aflăm în interiorul bisericii şi nu trebuie deranjată ori perturbată atmosfera slujbei de înmormântare.  
  
• Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o monedă este păgânească şi trebuie abandonată sau părăsită. Cu acest ban se credea în mitologia anticilor că morţii plătesc luntraşului Caron trecerea peste Stix (un fluviu al infernului). A ataşa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o impietate şi perpetuarea unei superstiţii pe care orice creştin ortodox autentic nu o poate susţine.  
  
• Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: "Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (aici îi spune numele) de păcatul sufletesc şi trupesc", iar a doua rugăciune: "Şi-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezleagă-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine..."  
  
• Aşadar, este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.  
  
• Coliva, vinul, colacul şi capetele se vor aduce in biserică unde rămân pe parcursul slujbei înmormântării. În colivă, colac şi în capete se aprind lumânări, arzând pe tot parcursul slujbei.  
  
• Coroanele, jerbele şi pomul rămân la uşa bisericii.  
  
• Bărbaţii vor intra în locaşul sfintei biserici cu capul descoperit.  
  
• La căpătâiul celui decedat se aşează unul sau două sfeşnice, în care cei prezenţi aprind lumânări.  
  
• La organizarea convoiului funebru se obişnuieşte ca, după sfânta cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.  
  
• Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioşi desemnaţi din vreme aşează sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăţi de pânză albă numite poduri sau punţi. Ele reprezintă "vămile văzduhului", peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea lui spre scaunul ori tronul de judecată al lui Dumnezeu şi au menirea de a uni cele văzute cu cele nevăzute. Tot acum se împart daruri şi bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.  
  
• Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreşte să ţină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.  
  
• Pentru economia de timp a celor prezenţi (unele rude sunt venite de la mari depărtări) şi pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.  
  
• Există şi o altă înţelegere greşită sau eronată în legătură cu traseul de parcurs de la casa defunctului până la biserică şi de acolo la cimitir.  
  
• Toţi ştiu că cel decedat se duce "pe drumul fără de întoarcere". Această expresie înseamnă, în fapt, că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă (există chiar o zicală populară - "mortul de la groapă nu se mai întoarce"). Mulţi însă consideră că expresia "drumul fără întoarcere" ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicaţii, încercându-se itinerare greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliaţi pe parcurgerea pe jos a unor distanţe mari de drum, accentuându-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situaţii, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul slujitor.  
  
• Mai dăinuie pe alocuri şi superstiţia că în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare ("pentru că este începutul săptămânii şi ar muri toţi din casă"). Fireşte că o atare "credinţă" este falsă şi nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putând să se facă în orice zi a săptămânii.  
  
Funeraliile de la cimitir  
  
După încheierea slujbei prohodului din biserică se porneşte, în aceeaşi procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteşte ultima ectenie şi se cântă "Veşnica pomenire". Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut să-şi ia ultimul rămas bun pot să o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat şi, după caz, mâna acestuia. Preotul apoi săvârşeşte tot ritualul de îngropare (varsă undelemn şi vin peste cel decedat, pecetluieşte groapa) şi binecuvântează coliva şi darurile care se împart la cimitir.  
  
De reţinut:  
  
Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude şi se duce acasă, ea folosindu-se, de regulă, şi la pomenirea de patruzeci de zile (Panaghia). De asemenea – cu toate că nu este obligatoriu - şi toiagul poate fi luat acasă şi aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.  
  
• Acum se scoate - de către rude - piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.  
  
• Florile care au fost puse în sicriu este potrivit să se adune şi, după acoperirea mormântului, să fie aşezate deasupra, ele amintind de frumuseţea raiului.  
  
• Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătăţile din el, care se dau de pomană.  
  
• Tot acum se împart, pentru sufletul răposatului, diferite daruri. De preferat ca această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiaşi.  
  
• S-a încetăţenit tradiţia ca, după astuparea mormântului, să se dea "peste groapă", de pomană, o plapumă (sau o pătură), perne, o căldare cu apă, o găină vie etc. Toate acestea nu au decât o singură semnificaţie: milostenia pentru sufletul celui răposat, care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce dă către cel ce primeşte peste mormânt, gestul neimplicând nici o rezonanţă şi neavând nici o încărcătură religioasă ori spirituală.  
  
• Familia şi aşa greu încercată de durere nu trebuie să facă excese în ceea ce priveşte pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fală sau într-o întrecere în a face pregătiri cât mai multe şi cât mai scumpe. Trebuie păstrată măsura în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelşugate şi daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncărurile rafinate şi abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profundă de care sufletul defunctului şi decedatului are atâta nevoie, fiindcă se pregăteşte de întâlnirea cu Dumnezeu.  
  
• Cel mai potrivit este, în astfel de situaţii, să se facă milostenii (adică să se dea de pomană) din alimente şi haine creştinilor care trăiesc o viaţă grea în azilurile de bătrâni orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociaţiilor, fundaţiilor sau organizaţiilor de persoane cu dizabilităţi, într-un cuvânt, străinilor care realmente au mare nevoie de ajutor şi se bucură în mod sincer de o haină ori de o farfurie de mâncare gătită.  
  
• Daca înhumarea se face într-un mormânt din care s-a dezgropat o altă persoană decedată mai înainte, osemintele aceleia se adună de către gropari, se curăţă şi se aşează într-un săculeţ de pânză alba. Preotul slujitor, la mormânt, va stropi cu vin şi undelemn şi aceste oseminte, care apoi se îngroapă, de regulă, la picioarele celui decedat de curând. Familia trebuie să aibă grijă să pregătească o colivă pentru sufletul celui ale cărui oseminte au fost reînhumate, care se va binecuvânta de preot la cimitir, pomenindu-i şi aceluia numele, după rânduială.  
  
Despre pomenirea de după înmormântare  
  
Familia celui decedat cheamă la masă, după înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuţi şi, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înmormântare. După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu bună cuviinţă şi cu aleasă rugăciune în gând, pentru cel răposat. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă şi nici nu se bea întocmai ca la nuntă sau botez. În loc de "noroc!" sau altă urare de acest fel, atunci când se gustă din pahar, se zice "Dumnezeu să-l ierte!" (ori s-o ierte!), iar când se primesc un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană, nu se zice mulţumesc, ci "Dumnezeu să primească". Obiceiul de a vărsa vin din pahar la pomană trebuie să dispară. Cine varsă vin pe covoare dovedeşte nu doar că se ţine de obiceiuri păgâneşti, dar este lipsit de bună creştere, educaţie sau bun simţ, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserică. Dacă cineva pleacă beat de la pomană, a păcătuit atât acela, cât şi cel care i-a dat băutură peste măsură. Milostenia cea mai primită este cea făcută celor lipsiţi, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor neajutoraţi, celor care nu pot munci, familiilor nevoiaşe cu mulţi copii, celor abandonaţi ori părăsiţi în casele sau leagănele de copii. Când răposatul face parte dintr-o familie fără posibilităţi materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preotul paroh sau slujitor care le va ajuta din fondurile bisericii şi va angaja Comitetul parohial, obţinând cele necesare din donaţiile credincioşilor. Astfel, familia nu se va simţi umilită, fiindcă a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul şi credincioşii au posibilitatea şi fericita ocazie de a împlini porunca dragostei creştine, care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situaţii.  
  
De reţinut:  
  
Cei care se întorc de la înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masă, sunt aşteptaţi de gazdă cu apă de spălat pe mâini. S-a încetăţenit obiceiul ca persoanele care se spală să nu se şteargă, pentru că "nu se şterge". Fireşte că această practică este lipsită de sens. Ea, probabil, ţine de o anumită strategie a familie,i care cu greu poate oferi mai multe prosoape de şters atunci când cei poftiţi la masă sunt în număr foarte mare.  
  
• Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeşte păstrarea credinţei autentice, iar pe de altă parte, rugăciunea unită şi conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă şi mâncare de dulce, pentru că "mortului nu-i plăcea mâncarea de post". Aceasta este o viziune necreştină asupra relaţiei pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedaţi, prin rugăciune şi prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul este imaterial, iar "Împărăţia lui Dumnezeu - spune Sfântul Apostol Pavel - nu este mâncare şi băutură" (Romani 14, 17).  
  
• Prin urmare, se cuvine a păstra şi respecta cu sfinţenie rânduiala Bisericii, apelându-se permanent la sfatul competent al preotului.  
  
Despre slujbele de pomenire de după înmormântare  
  
Aşa, după cum am mai spus şi mai la începutul acestui material documentar, Biserica ne învaţă că viaţa omului nu se sfârşeşte o dată cu moartea trupului. De aceea, creştinii nu-şi uită morţii după înmormântarea şi îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor in Biserica Ortodoxă sunt următoarele:  
  
La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos a treia zi.  
  
• La 9 zile după moarte, "ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a muri pe cruce, a promis tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri".  
  
• La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, care a avut loc la 40 de zile după Învierea sa din morţi, "pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer".  
  
• La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi.  
  
• La un an, după exemplul creştinilor din vechime, care anual prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa veşnică, de dincolo.  
  
• In fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.  
  
De reţinut:  
  
Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura, în prealabil, cu preotul paroh sau slujitor. Acest lucru este necesar deoarece trebuie stabilite, de comun acord, data şi ora săvârşirii pomenirii.  
  
• De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marţea, joia şi, îndeosebi, sâmbăta.  
  
Despre slujba de pomenire a parastasului la patruzeci de zile (Ridicarea panaghiei)  
  
La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac, preotul va scoate părticica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor defunctului.  
  
Referitor la darurile ce se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile si un an, să se dea diferite lucruri şi mai ales îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvântarea acestor daruri, îndeosebi de haine, se face de către preotul slujitor printr-o rugăciune specială aflată în Molitfelnic. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât apreciază sau crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat.  
  
Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate sfintele liturghii pe care le săvârşeşte în sfânta noastră biserică.  
  
În legătură cu zilele de pomenire a morţilor, există grija ca ele să fie respectate cu sfinţenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârşită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte, şi nu după sorocul de pomenire. Referitor la această problemă, iată sfatul unui liturghist cu autoritate in Biserica Ortodoxă Română (Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula): "Toate soroacele de pomenire a morţilor încep a se calcula din momentul morţii, şi nu de la înmormântare. Din momentul morţii, sufletul intră în grija lui Dumnezeu Care rânduieşte, potrivit învăţăturii noastre de credinţă, judecata particulara: <<...precum este rânduit oamenilor o dată sa moară, iar după aceea să fie judecat!>> (Evrei 9, 27). Această judecată ce priveşte mai ales sufletul, fiindcă trupul va fi judecat doar la învierea cea de obşte şi la Judecata Obştească, Universală, Viitoare sau A Doua Judecată, nu are în vedere daca trupul este înmormântat sau nu. Aceasta ţine de cultul morţilor, de grija şi respectul pe care cei vii îl arată faţă de cei morţi.  
  
Parastasul de 40 de zile, care este şi cel mai important dintre soroacele de pomenire a morţilor, se calculează totdeauna de la moartea celui credincios. În principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor răposaţi să le săvârşim exact în ziua în care ele se împlinesc, de la moartea celui pomenit. În situaţii speciale, deosebite sau dacă familia doreşte să facă pomenirea cu mâncare de dulce, iar sorocul cade în post, sau probleme de familie ori sociale ne obligă sa nu putem săvârşi pomenirea exact în ziua în care cade, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă înainte, şi nu după trecerea sorocului. Cât priveşte parastasul de 40 de zile, care în tradiţia ortodoxă înseamnă ziua în care sufletul se prezintă la judecata lui particulară, acest soroc, dacă nu este îndeplinit chiar în a 40-a zi, este bine să fie săvârşit mai înainte, pentru ca sufletul să meargă înaintea lui Dumnezeu cu aportul nostru de rugăciune şi de milostenie, care să fie în favoarea lui. Căci acesta este rostul rugăciunii şi al milosteniei pentru cei morţi, adică de a mijloci pentru ei şi a le uşura păcatele, prin rugăciunile şi faptele noastre de milă creştină. Nu considerăm că este o greşeală mare sau o păgubire pentru cei răposaţi, nici dacă sorocul se face după trecerea datei respective, căci importante sunt rugăciunea şi milostenia care se fac pentru cei răposaţi, şi mai puţin data exactă. Mai grav este dacă nu ne rugăm deloc pentru ei, din nepăsare, neştiinţă, ignoranţă sau necredinţă. Însă pentru împăcarea conştiinţei noastre, este bine să săvârşim pomenirea înainte de împlinirea sorocului.".  
  
Tipicul cel Mare şi Pravila bisericească (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevăd o singură excepţie: dacă decesul se întâmplă în mijlocul săptămânii din Postul Mare, "acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi până vineri seara, când se va face parastasul lui. Iar sâmbăta cea viitoare a săptămânii a doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se face când i se vor împlini numărul zilelor lui. Iar prinoasele şi pomenirea lui se încep de la Duminica cea nouă (a Tomii) până la împlinirea zilelor celor 40".  
  
De reţinut: 
  
Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:  
  
a) Duminicile de peste an, fiindcă duminica, amintindu-ne de ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, este zi de bucurie, iar nu de întristare.  
  
b) În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului nostru. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se oficieze parastase, pentru a nu se întuneca bucuria praznicului cel mare al Învierii.  
  
c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sfântului Teodor Tiron.  
  
d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii.  
  
e) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.  
  
• În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se oficiază Sfânta Liturghie obişnuită sau deplină.  
  
• Este de dorit ca pomenirile să se facă, legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puţin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.  
  
• La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, şapte ani etc." Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos asupra sorocului de care este vorba.  
  
• În fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei adormiţi după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele "poartă capetele", adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserică prescuri (capete), colivă şi vin. Preotul slujitor, cu acest prilej, săvârşeşte slujba parastasului.  
  
• Obiceiul, practicat în unele zone din ţară, de a se deshuma morţii la şapte ani şi a se reînhuma cu slujbă specială nu este prevăzut în cărţile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.  
  
• Pentru toate aceste pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin şi lumânări. Celelalte daruri sunt în funcţie de posibilităţile celor care fac pomenirea.  
  
• Contrar unei păreri răspândite în popor, să se ştie că se poate face colivă de grâu fiert şi în perioada dintre Sfintele Paşti şi Pogorârea Sfântului Duh.  
  
• Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposaţi, este bine ca slujba să se facă în comun iar nu separat, căci cu cât rugăciunea are un caracter colectiv, cu atât este mai puternică.  
  
• La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoşătoarei Judecăţi, numită şi Moşii de iarnă şi sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adăugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), ziua de 6 august, Paştele blajinilor (luni şi marţi, după Duminica Tomii) şi Joia Înălţării Domnului Iisus Hristos, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.  
  
Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, fiindcă prin aceasta întreţinem viu cultul morţilor şi legătura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor.  
  
În loc de concluzii finale şi încheiere, alte rânduieli, îndrumări şi povăţuiri practice  
  
• Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde şi pune în mână o lumânare atunci când şi-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Paşti se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă ori un prosop, pe care preotul slujitor o aprinde de la Paşti până la Înălţare, la ceremoniile din sfântul locaş. Unii creştini practică această rânduială în fiecare an, până la pomenirea de şapte ani.  
  
• Lumânările folosite la slujbele de înmormântare şi de pomenire a morţilor sunt o jertfă şi, ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creştinii trebuie să evite procurarea şi folosirea lumânărilor din comerţul de stat ori de la persoane particulare, deoarece în majoritatea covârşitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deşeuri petrolifere şi diverşi înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios şi toxic. În acelaşi timp, mulţi din cei ce fabrică in clandestinitate lumânările sunt necredincioşi şi lucrează în condiţii de neglijenţă şi insalubritate. De aceea, amintind şi faptul ca fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioşii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la chioşcurile şi pangarele parohiale, fiindcă sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu şi în condiţii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.  
  
• Pentru pruncii morţi până la vârsta de şapte ani, pentru diaconii şi preoţii de mir, precum şi pentru arhierei şi călugări, slujba înmormântării este diferită, specială.  
  
• Pentru toţi răposaţii care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sfintele Paşti şi Duminica Tomii), slujba înmormântării se face după o rânduială deosebită, specială.  
  
• Celor ce urmează a fi incineraţi (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârşeşte nici slujba înmormântării şi nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Sfânta noastră Biserică. (Vezi Hotărârea Sfântului Sinod din anul 1928, la sfârşitul acestei lucrări).  
  
• Celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nici o slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat.  
  
• Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări. (Vezi Hotărârea Sfântului Sinod nr.506/1949 la sfârşitul acestei lucrări).  
  
• Crucea de la mormânt care se "ridică", de regulă, după pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinţeşte la cimitir de către preot, printr-o slujbă specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apă curată, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă şi puţin vin. Unii credincioşi acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este unul profan şi se practică la dezvelirea unor monumente, busturi, sculpturi ori plăci comemorative. Cu alte cuvinte, prezenţa pânzei nu este absolut necesară.  
  
• Mormintele trebuie îngrijite de rudele defunctului şi ale decedatului în permanenţă (nu numai la anumite zile de pomenire a morţilor). În legătură cu aceasta, sa luăm aminte că unii creştini se silesc a face din morminte adevărate case, cavouri ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulţi pentru marmură, pentru feronerie şi grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce dorm sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanţurilor nichelate, încorsetaţi în adevărate cutii de beton, marmură şi mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălării, buruieni şi de indiferenţa sau pasivitatea noastră. Creştineşte este ca şi mormintele vecine, chiar dacă nu aparţin familiei, să ne preocupe curăţindu-le de buruieni, fiindcă responsabilii lor direcţi au uitat de cei morţi sau le neglijează cu intenţie şi vinovăţie.  
  
• Timp de 40 de zile, după tradiţie, arde la piciorul crucii candela iar mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o persoană desemnată în acest scop). Părerea că rudele apropiate nu au voie să meargă la mormânt ori să tămâieze groapa până la pomenirea de 40 de zile este greşită, incorectă şi trebuie abandonată.  
  
• La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapă osemintele, după cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposaţi nu trebuie deranjată cu atât mai mult, cu cât preotul slujitor, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: "Se pecetluieşte mormântul acesta până la A Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos".  
  
• Pentru alte datini, obiceiuri, tradiţii şi practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă) trebuie să se ia legătura cu preotul de enorie, aşa după cum am mai spus.  
  
• Suntem datori însă, ca nişte buni creştini, să facem precum ne-a învăţat Biserica noastră Ortodoxă, îndepărtând obiceiurile şi datinile omeneşti şi îndeplinind, pentru folosul sufletesc îndrumările, recomandările şi povăţuirile ei.  
  
Câteva hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la slujba înmormântării, a pomenirii morţilor şi a parastasului  
  
Hotărârea luată în şedinţa din 15 iunie 1928, privind incinerarea 
  
1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul în care cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica la va refuza orice asistenţă religioasă;  
  
2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;  
  
3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera sa li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte".  
  
Hotărârea nr. 506 din anul 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178)  
  
"Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârşind slujba după un ritual redus. Să nu se tragă clopotele şi sa nu se ţină cuvântări".  
  
Hotărârea nr. 9117 din anul 1953, referitoare la folosirea cântării instrumentale la înmormântări (B.O.R., nr. 6, 1954, p. 656-657)  
  
"Folosirea cântării din instrumente muzicale la înmormântări se lasă la aprecierea chiriarhilor, spre a o rezolva de la caz la caz, acolo unde acest obicei este introdus, cu condiţia sa nu prejudicieze solemnitatea şi atmosfera de evlavie a slujbei" ...  
  
Sursă bibliografică de referinţă: Preot Eugen Drăgoi Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi, ediţia a patra, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002 ...  
  
Bibliografie selectivă:  
  
Pr. Ioan Gh. Chirvasie, Cum să cinstim morţii, Bârlad, 1938.  
  
Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1990.  
  
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1992.  
  
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generala, Bucureşti, 1993.  
  
Pr. Dr. Gheorghe Paschia, Buna-cuviinţă creştină, Malovăţ, 1996.  
  
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996; vol. II, Galaţi, 2001. 
  
Material documentar întocmit de către Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre moarte şi pomenirea morţilor în învăţătura ortodoxă - p. a II a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 417, Anul II, 21 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!