Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 417 din 21 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Despre moarte şi pomenirea morţilor în învăţătura ortodoxă - p. I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre moarte, misterul morţii, despre comuniunea cu cei răposaţi, precum şi învăţătura ortodoxă despre slujba înmormântării şi a parastasului, cinstirea şi pomenirea morţilor ...  
  
Introducere 
  
Oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau am discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii. Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie. Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.  
  
Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. 
  
„Vremea morţii este în fiecare clipă" 
  
Este bine să reţinem trei lucruri în legătură cu locul morţii în viaţa noastră şi atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de ea. Mai întâi, moartea este mai aproape decât ne imaginăm noi. Apoi, ea este profund nenaturală, potrivnică planului dumnezeiesc, dar, în acelaşi timp, şi un dar al lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, este o despărţire care nu este despărţire. Moartea nu este doar un eveniment îndepărtat, plasat undeva la capătul vieţii, ca o concluzie a vieţii pământeşti, ci o realitate foarte prezentă şi permanentă în jurul nostru şi în noi. Mor în fiecare zi! spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 15, 31); „Vremea morţii e în fiecare clipă", întăreşte T. S. Eliot. Tot ceea ce trăieşte este o formă de moarte: tot timpul murim. Dar, în această experienţă cotidiană a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere: orice moarte este, în acelaşi timp, o formă de viaţă. Viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Orice existenţă umană este o îmbinare de moarte şi de înviere, „ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim" (II Cor. 6, 9). Pelerinajul nostru pe pământ este un Paşte permanent, o continuă traversare a morţii spre o nouă viaţă. Între naşterea dintâi şi ultima moarte, firul întregii noastre existenţe este alcătuit dintr-o serie de „mici" morţi şi naşteri. De fiecare dată când adormim, la căderea nopţii, pregustăm din moarte şi de fiecare dată când ne trezim, în dimineaţa următoare, suntem de parcă am fi înviat din morţi. O binecuvântare evreiască spune: „Binecuvântat fii Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii pe care o rezideşti în fiecare dimineaţă". Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi: în fiecare dimineaţă, la trezire, suntem ca zidiţi din nou. Poate şi moartea ultimă va fi o „re-zidire", o adormire urmată de o trezire. Adormim fără teamă în fiecare noapte pentru că ştim că ne vom trezi iarăşi a doua zi dimineaţă. De ce n-am avea aceeaşi încredere în ultima adormire? De ce n-am putea crede că ne trezim, făpturi noi, în veşnicie? 
  
Puţin diferit, acest model viaţă-moarte apare şi în procesul creşterii noastre. În fiecare etapă trebuie să moară ceva în noi ca să putem trece la etapa următoare. Trecerea de la vârsta sugarului la prima copilărie, de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la vârsta adultă implică, de fiecare dată, o moarte lăuntrică ce dă naştere la ceva nou. Sunt treceri care, mai ales de la copilărie la adolescenţă, pot fi izvorul unei crize, uneori chiar foarte dureroase. Dar dacă, într-un fel sau altul, refuzăm această nevoie de a muri, nu ne putem dezvolta, nu putem deveni persoane adevărate. Cum scrie George Mac Donald în romanul său Lilith: „Veţi muri atât cât aţi refuzat să trăiţi." Numai moartea vechiului face posibilă apariţia noului în noi; fără moarte n-ar exista o viaţă nouă. 
  
Un dar pentru un nou început 
  
Dacă a deveni adult este o formă de moarte, tot feluri de a muri sunt şi plecările dintr-un loc sau despărţirile de o persoană iubită. Sunt despărţiri, separări necesare neîntreruptei noastre creşteri spre maturitate. Niciodată n-am putea realiza tot ce avem în noi, adevăratul nostru potenţial, dacă n-am avea, într-o bună zi curajul să părăsim peisajul familiar, să ne despărţim de actualii prieteni, sa ne făurim legături noi. Cramponându-ne prea mult de ceea ce a fost, respingem chemarea de a descoperi noul. Sau, cum spune Cecil Day Lewis: „formarea individualităţii începe cu o plecare şi, dându-i drumul celui care pleacă, dai dovadă de iubire".  
  
Dacă moartea este ceva ce ne aşteaptă pe toţi, nu este pentru aceasta mai puţin profund anormală. E monstruoasă şi tragică. În faţa morţii aproapelui sau a propriei noastre morţi, oricât de realişti am fi, sentimentele de dezolare, oroare şi chiar indignare sunt justificate: „Nu intraţi tăcuţi în această noapte, urlaţi, tunaţi şi fulgeraţi împotriva agoniei lumii", spune poetul Dylan Thomas. Iisus însuşi a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (In 26, 38), iar în grădina Ghetsimani a fost cuprins de frică în faţa imanenţei propriei Sale morţi (Mat 26, 38). Sfântul Apostol Pavel consideră moartea „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit" (I Cor. 15, 26) şi o leagă strâns de păcat: „boldul morţii este păcatul" (I Cor. 15, 56). Murim pentru că trăim cu toţii într-o lume căzută, pervertită, dezbinată, nebună, zdrobită. Dar, deşi tragică, moartea este şi o binecuvântare. Cu toate că n-a făcut parte din planul dumnezeiesc, nu este mai puţin un dar al lui Dumnezeu, fiind o expresie a milostivirii şi compătimirii Sale. Pentru noi oamenii, viaţa veşnică în această lume căzută, captivi pentru totdeauna cercului vicios al urâtului şi păcatului, ar fi fost un destin teribil şi insuportabil. Din această cauză, Dumnezeu ne-a oferit o scăpare desfăcând unirea dintre suflet şi trup pentru a le recrea, a le reuni la învierea cea de obşte şi a le readuce astfel la plenitudinea vieţii. 
  
„O despărţire care nu este despărţire" 
  
Şi, în sfârşit, moartea este o despărţire care nu este despărţire. Tradiţia ortodoxă acordă cea mai mare importanţă acestui punct. Şi viii şi morţii formează o singură familie. Prăpastia morţii nu este de netrecut pentru că ne putem întâlni cu toţii în jurul jertfelnicului lui Dumnezeu. Scriitoarea rusă Iulia de Beausobre (1893-1977) spunea: „Biserica (...) este locul de întâlnire a celor morţi cu cei vii şi cu cei ce încă nu s-au născut, care, iubindu-se unii pe alţii, se unesc în jurul Sfintei Mese din altar ca să-şi mărturisească iubirea de Dumnezeu". Sau, cum spune un alt autor rus, preotul misionar Macarie Glukharev (1792-1847), într-o scrisoare către un credincios îndoliat: „Noi suntem vii în Iisus Hristos, ne mişcăm în El şi existăm în El. Şi viii şi morţii suntem cu toţii în El. Sau şi mai bine spus, în El trăim cu toţii, nu mai există moarte. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al morţilor, ci Dumnezeul celor vii. Există un singur Dumnezeu şi sunteţi uniţi în Cel Unul. Numai că, o vreme, nu vă veţi mai putea vedea, pentru ca întâlnirea viitoare să vă aducă şi mai multă bucurie. Atunci nimeni nu vă va mai lua bucuria. Dar chiar şi acum trăiţi împreună. Atâta doar că ea a trecut în altă cameră şi a închis uşa în urma ei... Iubirea duhovnicească nu este împiedicată de separarea vizibilă." 
  
Despre taina morţii. Moartea dreptului şi moartea păcătosului  
  
Biserica Ortodoxă învaţă că moartea este "despărţirea sufletului de trup"; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: " Şi se va întoarce ţărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7). Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine - prin prevederea dumnezeiască - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe ?". Şi Dumnezeu i-a răspuns: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte." Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.  
  
Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece in împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituala a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, in parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazar, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. " Adevărat zic ţie că astăzi vei fi cu Mine in rai. " (Luc. 23, 43), a zis Mântuitorul Iisus Hristos tâlharului celui bun. În acest fel fiecare suflet despărţit de trupul lui ori va fi în rai ori in iad. Când? Astăzi , a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre Vămile Văzduhului şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte? Pe pământ sunt zile, nopţi, şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, fiindcă dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi, un continuu şi veşnic prezent. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.  
  
Noi cunoaştem şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici – stâlpul, temelia şi confirmarea adevărului - care nu a căzut niciodată din învăţătura sa cea adevărată şi dreaptă şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt. În acest fel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: "Îngerii - buni şi răi - se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru el. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt de mare ajutor sufletului, care urcă spre Domnul nostru Iisus Hristos, într-o mare bucurie fiind însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de vicii, pasiuni, păcate şi patimi, este condus de diavoli în iad, unde va suferi veşnic." (Sfântul Teodor Studitul). Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreabă într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. "Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţă fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cădea gol în mijlocul flăcărilor şi s-ar fi făcut cenuşă. Când a venit ceasul morţii mele, duhurile cele rele m-au înconjurat din toate părţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, iar altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădea curaj şi îndrăzneală. Abia atunci demonii s-au îndepărtat puţin de patul meu. Unul din îngeri a întrebat cu mânie pe demoni: "Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi ce vă bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el." Atunci diavolii s-au tulburat şi au început a descoperi şi arăta faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: "Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a făcut ea cutare lucru şi cutare lucru?". În sfârşit, a venit moartea, grozavă la vedere. Se aseamănă omului, însa nu are carne şi nu este formată şi alcătuită decât din oase omeneşti. Ea a adus cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lănci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: "Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, fiindcă el nu are mare povară de păcate.". Moartea se apropie de mine, a luat o mică secure şi-mi tăie mai întâi picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slăbi toate mădularele mele şi le despărţi din încheieturi. Am pierdut astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam sa mă mişc. Pe urmă mi-a tăiat capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu. După aceasta, ea a pregătit o băutură într-un vas pe care l-a apropiat de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu a putut să o suporte, s-a înfiorat într-atât şi s-a aruncat afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor. Când m-am întors, am văzut trupul meu că zăcea neînsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii au început a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată s-a arătat Sfântul nostru Părinte Vasile, care a zis către Sfinţii Îngeri: "Acest suflet a făcut mult bine bătrâneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu m-a ascultat şi mi l-a dat.". Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: "Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca şi sudoarea mea şi acum dau această pungă pentru acest suflet, care m-a slujit.". După ce a isprăvit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele au rămas înmărmurite; au început a scoate gemete tânguitoare şi s-au îndepărtat. Apoi iarăşi s-a arătat Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate şi preţioase. A deschis vasele, unul după altul, şi a vărsat acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simţit schimbată şi luminată. Sfântul a zise către îngeri: "Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, îl veţi duce în locuinţa pe care a pregătit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfântul s-a făcut nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit.". Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează că, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în balanţă, în cumpănă şi: Dacă partea dreaptă este mai ridicată decât cea stângă, sufletul este primit în rai, în mijlocul îngerilor; dacă cele două părţi ale cumpenei sunt deopotrivă, atunci desigur că numai mila lui Dumnezeu capătă biruinţă; când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omenească, şi judecata milostivă); când faptele cele rele apleacă cumpăna prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreapta rosteşte hotărârea în funcţie de păcate. Acestea sunt condiţiile, criteriile şi împrejurările ce însoţesc moartea omului.  
  
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. "Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău. " (Luc.12, 20), a zis El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Luc.16, 22). Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu depinde şi atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Iisus Hristos: "Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.". Ca urmare, o continuă (po)căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică. Nu doar cei săraci ca Lazăr se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, însă şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet. Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărâmuri pline de lumină şi fericire. Şi este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ. Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor veşnic.". "Moartea păcătosului este cumplită ." (Ps. 33, 21) - este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zică păcătosul. Păcătosul este acela ce încalcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile Sale. După cum virtutea, reflectându-se în conştiinţă, produce în aceasta o bucurie cerească, tot aşa şi păcatul face să se nască în suflet frica răspunderii. Moartea sufletului păcătos este tragică, fiindcă, în chiar momentul ieşirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit, când era pe pământ şi cu care, împreună cu ceilalţi păcătoşi, el va trebui, din acel moment, să se unească în veşnicie. Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: "Când sufletul păcătosului părăseşte trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni şi de puteri întunecate înconjoară sufletul ducându-l în teritoriul lor. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dacă omul, fiind încă pe pământ, le-a dat ascultare şi s-a făcut sclavul lor, el cade atunci când părăseşte această lume.  
  
Despre pomenirea răposaţilor sau repausaţilor noştri şi cum se fac pomenirile pentru cei morţi?  
  
În altă ordine de idei, vom spune că pomenirile sau praznicele morţilor, sunt jertfe ce se fac în numele celor morţi. Ele se mai numesc şi parastase. Numele de parastas vine din limba greacă şi înseamnă a mijloci, a sta în locul cuiva, de la faptul că noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel mort. Aceasta o facem în speranţa că Dumnezeu, pentru jertfa noastră plină de iubire şi pentru rugăciunea făcută de cel care primeşte darul, va ierta păcatele pe care cel mort le-a făcut în decursul vieţii sale. Iar când cineva primeşte ceva dat şi slujit la Biserică sau acasă, el spune, pentru cel mort: Dumnezeu să-l ierte, sau bogdaproste. (bogdaproste înseamnă slăvit să fie Domnul) 
  
Care sunt termenele sau perioadele ori soroacele de pomenire a morţilor?  
  
Biserica a rânduit ca noi, cei vii, să-i pomenim pe cei morţi în anumite zile, socotite din clipa morţii, zile a căror însemnătate este următoarea: 
  
- la trei zile (ziua îngropării), jertfa este adusă în numele lui Dumnezeu Unul în Fiinţă dar Întrei în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. 
  
- La nouă zile, la fel în numele Sfintei Treimi, adică de trei ori câte trei, ca cel mort să fie ajutat de cele nouă cete de îngeri şi în amintirea ceasului 9 când Domnul a murit pe cruce. 
  
- La patruzeci de zile sau şase săptămâni (la soroc, soroc înseamnă patruzeci), în amintirea Înălţării la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos. 
  
- La trei luni, şase luni şi un an, apoi din an în an până la şapte ani. 
  
Celor morţi le foloseşte foarte mult pomenirea la patruzeci de sfinte liturghii, nu doar la 40 de zile, sau la simple parastase.  
  
Ce sunt sărindarele?  
  
Sărindar înseamnă pomenirea unui adormit în Domnul la patruzeci de sfinte liturghii. Sunt de două feluri: de obşte, când se pomenesc 40 de liturghii una după alta (ca la Mănăstiri); particulare, când se pomenesc 40 de liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Păresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cât cuprinde Postul Paştelui. Pentru că în fiecare sâmbătă se fac pomeniri pentru cei adormiţi în Domnul, păresimi este numele dat pomenirilor morţilor făcute în această perioadă. Pentru cei ce vor să ţină păresimile, pomenirile se fac în fiecare sâmbătă 
  
Ce este necesar şi ce anume trebuie la o slujbă de pomenire a morţilor?  
  
La o pomenire avem nevoie de colivă care închipuie pe cel adormit, lumânarea care închipuie credinţa celui mort (de aceea se aprind lumânări în clipa morţii unui credincios), vin roşu, care închipuie viaţa, colacul mare, rotund, simbolizează credinţa noastră în viaţa de veci, deoarece cercul nu are început nici sfârşit, iar prescura în trei colţuri arată credinţa noastră în Sfânta Treime, prescura în patru colţuri închipuie credinţa noastră în Biserica cea Una dar care este Universală, extinsă în cele patru puncte cardinale.  
  
Ce anume ajută cel mai mult la pomenirea morţilor?  
  
Foarte folositor este ca cel adormit să fie pomenit la Proscomidie în Sfânta Liturghie. Pentru aceasta trebuiesc aduse la Biserică prescura, o sticluţă de vin, ulei, pomelnicul şi lumânarea aprinsă. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile. Slobozirea păresimilor se numeşte ultima pomenire a Păresimilor, care are lor în sâmbăta din săptămâna luminată. 
  
Unde anume se face pomenirea morţilor?  
  
Pomenirea se face: 1. în Biserică, 2. la mormânt (la cap) şi 3. acasă (la mâncare şi daruri). Este absolut necesară pomenirea la parastas şi sfânta liturghie, deoarece aceste slujbe ajută real sufletului celui adormit. La cap, la crucea mormântului se face o pomenire scurtă urmată de „Veşnica pomenire” şi stropirea mormântului cu vin. Acasă se face un parastas şi se citesc darurile de mâncare şi de haine. 
  
În altă ordine de idei, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în toate cele şase sâmbete din Postul Mare să fie pomeniţi de familii toţi cei care au trecut la cele veşnice. Se fac parastase, care sunt însoţite de colivă îndulcită cu miere, coliva reprezentând nădejdea în învierea celui răposat, iar mierea, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea, se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Iisus Hristos. 
  
Sfântul Mucenic Teodor Tiron, nimicitorul idolilor  
  
În toată perioada Postului Mare, sâmbăta se fac pomeniri pentru cei morţi. Acestea au început o dată cu sâmbăta lui Teodor, care se mai numeşte şi sâmbăta colivelor. Pentru a înţelege însă de ce Sfântul Teodor este pomenit în prima sâmbătă din Postul Mare, trebuie să precizăm faptul că împăratul Iulian Apostatul a poruncit, la un moment dat, ca toate produsele care se vindeau în piaţa cetăţii imperiale să fie stropite cu sângele animalelor sacrificate idolilor, pentru a întina astfel prima săptămână din Postul Mare al creştinilor. Mucenicul Teodor i s-a arătat în vis arhiepiscopului Eudoxie, descoperindu-i acestuia planul lui Iulian şi sfătuindu-l să fiarbă grăunţe de grâu şi să le împartă tuturor locuitorilor Constantinopolului pentru ca aceştia să nu meargă să cumpere de la piaţă. Fiind astfel izbăviţi de întinăciunea idolatriei, graţie acestui mucenic nimicitor al idolilor, arhiepiscopul a poruncit credincioşilor să serbeze în fiecare an, la încheierea primei săptămâni a Postului Mare, un praznic care să comemoreze acest eveniment. 
  
Rugăciuni pentru iertarea păcatelor 
  
Slujba prin care sunt pomeniţi toţi cei care au trecut la cele veşnice este cunoscută sub denumirea de „parastas”. Parastasele sunt acele slujbe speciale în cadrul cărora trupul mortului, nefiind de faţă, este simbolizat prin colivă. Verbul grecesc „paristemi” înseamnă a se alinia alături de cineva, a sta în rând cu cineva, a fi camaradul, apropiatul cuiva. Parastasul este slujba prin care ne alăturăm prin rugăciune celui mort şi ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu tot cu rugăciuni, prin intermediul cărora El să ierte păcatele celui adormit. Acestea se pot face ori de câte ori dorim să ne rugăm pentru morţii noştri, împreună cu Biserica şi cu preoţii parohiei de care aparţinem. 
  
Coliva închipuieşte nădejdea noastră în învierea celui răposat 
  
Toţi cei care au plecat din această lume nu-şi mai pot schimba starea de dincolo. O singură scăpare mai este. Aceasta ne este arătată în „Mărturisirea Credinţei Ortodoxe”, în care se spune: „Credinţa ne învaţă că un mare număr de păcătoşi care s-au căit în clipa de pe urmă sunt scăpaţi din Iad, prin rugăciunile şi milosteniile celor vii”. Prin rugăciunile celor vii înţelegem: rugăciunile preotului la Sfânta Liturghie, rugăciunile noastre pentru răposaţi, parastasele pentru pomenirea celor decedaţi şi pomelnicele morţilor pe care le dăm preotului la Sfânta Liturghie. Acestea trebuie să fie însoţite de o prescură, din care se scoate Trupul Domnului la Sfânta Jertfă, de o lumânare, ca să aibă mortul parte de lumină şi de vin, din care se pregăteşte Sângele Domnului. În plus, parastasele se însoţesc de colivă îndulcită cu miere sau zahăr, căci coliva închipuieşte nădejdea noastră în învierea celui răposat, iar mierea sau zahărul, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea, se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Iisus Hristos. Alături de acestea mai avem nevoie de tămâie şi de untdelemn - toate fiind jertfe plăcute Domnului. 
  
Prin milosteniile care se fac în cadrul parastaselor înţelegem: mâncarea care se dă pentru sufletul mortului, vasele, hainele şi orice alte lucruri date de pomană, toate sunt doar pentru sufletul celui răposat. 
  
Câteva referinţe despre slujba propriu zisă a înmormântării  
  
Aşa după cum am mai spus şi în primele pagini ale acestui material, Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când "omul merge la locaşul său de veci", trupul trebuie "să se întoarcă la pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat ori sărac, rege sau rob, înţelept ori analfabet, toţi părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar, legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată, pe care Biserica o face pentru sufletele răposaţilor, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor. Când un creştin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri şi tradiţii diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării. Pentru a evita atât confuziile, cât şi superstiţiile, obiceiurile şi datinile fără sens ori care nu au legătura cu credinţa noastră, creştină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează, folosind lucrările menţionate în bibliografia de la sfârşit, încercând astfel să sprijinim familia decedatului, a defunctului. Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajează alte instituţii (Oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administraţia cimitirului etc.), ci numai de aspectele concrete, în care Biserica şi slujitorii ei sunt implicaţi.  
  
Recomandări, îndrumări şi povăţuiri practice cu privire la desfăşurarea ceremonialului înmormântării 
  
Moartea unuia dintre creştini, este, bineînţeles, prilej de îndurerare şi de întristare. Atunci când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunţe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând slujitorului bisericesc toate informaţiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze în aceste momente. Astfel şi preotul îşi ia măsurile potrivite, specifice, adecvate şi cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire şi de înmormântare. De la biserică se vor solicita steagul negru de doliu, un sfeşnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac), o cruce (de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul ziua, data şi ora înmormântării, precum şi orele potrivite pentru slujbele de priveghere, de seara, premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veşniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta".  
  
Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa Botezului, prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate (închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua Judecăţii) şi este aşezat în sicriu, cu privirea spre răsărit (deoarece de acolo va veni Iisus Hristos la învierea tuturor). Pe piept i se pune o icoană sfinţită cu chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al sfântului pe care decedatul l-a avut ca ocrotitor spiritual (pentru a arăta că respectivul creştin îşi da duhul întru Iisus Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucişate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeşte. Trupul este acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Iisus Hristos. La capătul mortului se aşează sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin, până la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă: "Dumnezeu să-l (sau s-o) ierte!" Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi, în timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune, cu care creştinul va întâmpina pe Iisus Hristos la Judecata de Apoi. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Iisus Hristos, Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Evanghelia după Ioan 8, 12). Deasupra uşii de la intrarea în casă se aşează o pânză de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.  
  
De reţinut:  
  
Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului să se aşeze bani de către rude şi cunoscuţi. Cei care doresc să sprijine băneşte familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate aşeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.  
  
• În tradiţia populară s-a încetăţenit obiceiul ca, de la moarte până în ziua înmormântării, să se acopere oglinzile din casă cu o pânză albă, să se răstoarne oalele cu fundul în sus şi altele. Aceste practici - care sunt, evident, superstiţii străvechi - ar avea darul de a împiedica întoarcerea defunctului sau poposirea lui mai îndelungată în casa unde a trăit şi, eventual, a murit.  
  
• Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile ori un an. În semn de întristare, bărbaţii nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile, iar femeile, în semn de jale, până la înmormântare îşi lasă părul capului despletit. Hainele de ceremonie ale celorlalţi trebuie să evite culorile vii, ţipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.  
  
• De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum şi la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele "Dumnezeu să-l ierte!" sau, dacă este femeie, "Dumnezeu s-o ierte!"  
  
• Acelaşi este salutul cu care ne adresăm şi cunoscuţilor sau străinilor pe care-l găsim adunaţi lângă trupul răposatului.  
  
• Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dimineaţa, bună ziua, bună seara, la revedere, noapte bună! etc., care nu se folosesc în astfel de momente.  
  
• Dacă defunctul, decedatul este prunc (până la vârsta de 7 ani), cuvintele de adresare, în acest caz, sunt: Dumnezeu să-l odihnească! (ori s-o odihnească!).  
  
Despre priveghere şi stâlpi (cina)  
  
În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiază, pentru a săvârşi slujba "stâlpilor" sau cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită, în termen bisericesc, panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor cărţi din cele patru Evanghelii. Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelniţa sau căţuia în care se aprinde cărbune şi se pune tămâie, precum şi o colivă (de obicei, din fructe, cozonac, biscuiţi etc.), un pahar de vin şi mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vremea potrivită. Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a omului este grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire, înviere şi viaţă veşnică, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi le-a înfăţişat cu simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot în acest fel şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (I Cor. 15, 36). Dulciurile şi ingredientele care intră în compoziţia coliviei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care nădăjduim ca o va dobândi mortul. În timpul cât preotul săvârşeşte slujba, arde şi toiagul aşezat pe o farfurioară ori tăviţă pe pieptul mortului, la baza icoanei.  
  
De reţinut:  
  
Unii credincioşi pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul ori defunctul în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai că este inestetic şi nepractic, dar constituie şi o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situaţii, este indicat să se cumpere de la biserică ori de la magazinele specializate o căţuie (obiect destinat pregătirii tămâiei şi tămâierii) ori să se confecţioneze un astfel de obiect, cu deosebită grijă, de un meseriaş priceput.  
  
• Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia, să se folosească drept "foc" sau "jar" spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum şi miros neplăcut, anihilând mirosul aromat al tămâiei şi afectând respiraţia celor prezenţi. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniţă şi căţuie.  
  
• În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine evlavioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac alte sau diferite gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu deranja şi perturba rânduiala slujbei. Cei care ţin lumânări aprinse în mâini să fie atenţi să nu aprindă hainele celor din jur şi să aibă grijă să nu curgă ceară pe jos, fie că sunt în casă, la capela mortuară sau în biserică.  
  
• Dacă în ziua respectivă este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea şi alimentele folosite la prepararea colivei. Pentru a nu greşi, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, deoarece sunt şi perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce, ori să întrebăm preotul slujitor.  
  
• După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toată noaptea, să se citească, de către credincioşii mai evlavioşi, din Sfintele Evanghelii şi din Psaltirea lui David.  
  
• Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun poveşti, nu se joacă cărţi, sah ori alte jocuri ci se păstrează o atitudine serioasă, sobră şi solemnă.  
  
• Unii credincioşi, în situaţia când defunctul nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit ori nu i s-a aprins lumânarea atunci când şi-a dat sufletul, solicită preotului ca la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge "mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare". Într-adevăr, Biserica ne învaţă că "trecerea cuiva din viaţă fără pocăinţă, mărturisire ori spovedanie şi fără grijanie (adică fără ultima împărtăşanie, înainte de a-şi da sufletul) este considerată, socotita, pe drept cuvânt, nu doar ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă". Aşadar, astfel de precizări şi menţiuni in cadrul slujbei trebuie evitate, întrucât accentuează vinovăţia decedatului sau a rudelor, pentru lipsa de grija faţă de suflet.  
  
• Dincolo de aceste situaţii, în cazul când moartea s-a produs în mod brusc, năprasnic şi accidental, iar decedatul când era in viaţă se spovedea şi se împărtăşea cu o anumită regularitate, ediţiile mai noi ale catehismului ortodox permite, fără a fi obligatoriu, ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor să fie însoţit de precizarea sau observaţia: "mort neîmpărtăşit şi nespovedit", iar uneori şi "fără lumânare".  
  
Material documentar întocmit de către Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre moarte şi pomenirea morţilor în învăţătura ortodoxă - p. I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 417, Anul II, 21 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!