Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 231 din 19 august 2011        Toate Articolele Autorului

Despre Misiunea Bisericii in postmodernitate p. I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre misiunea bisericii ortodoxe în postmodernitate 
  
Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, mai cu seamă în vremurile acestea, postmoderne, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!... 
  
Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară. 
  
Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. 
  
Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică. 
  
Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii. 
  
Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Domnului Iisus Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Hristos este însuşi Ομεγα αποστο ος του Θεου - marele trimis al Tatălui, după expresia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,16). Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei. 
  
Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană. 
  
Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh. De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Hristos ne mântuiască nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Mântuitorului Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare. 
  
Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie? 
  
După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie. 
  
Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie. 
  
Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură creştină. 
  
Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. 
  
Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării. 
  
Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare... 
  
Iar acum, după această introducere extinsă şi dezvoltată, revenind la subiectul acestui studiu, vom susţine şi argumenta că postmodernitatea constituie stadiul societăţii actuale, de valorizare excesivă a sinelui uman hipertrofiat, postulând dezvoltarea acestuia în contextul mai larg al noilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei, în spirit secularizant şi globalizant. Societatea postmodernă dezvoltă şi o cultură postmodernă, adaptată perfect cerinţelor ei. Dacă ne vom raporta la definirile care-i sunt date de către specialişti, vom arăta, împreună cu J. Francois Lyotard, că „postmodernitatea este incredulitatea arătată meta-istoriei” . Evident, analiza semantică indică succesiunea firească a postmodernităţii după modernitate, din care îşi extrage şi sevele. Iar aceasta din urmă s-a definit în contextul mai larg al prefacerilor economice şi sociale care au revoluţionat mapamondul, odată cu marile descoperiri ştiinţifice, făcute posibile în cadrul noilor orânduiri care au transformat din temelii sistemele de conducere aristocratică, feudală, în aşa-numitele democraţii capitaliste. O eră a modernităţii, aşa cum o gândim astăzi, porneşte în plan economic de la maşina cu aburi, de la care a fost deschisă calea tuturor invenţiilor tehnicii, prin cercetare ştiinţifică asiduă. În plan social, a fost realizată, treptat, sporirea gradului de confort al populaţiei, deşi, la început, toate cuceririle amintite au fost accesibile unui număr foarte mic de persoane, raportat la populaţia planetei. Progresează lent şi mijloacele de comunicare, punându-se bazele mass-media prin apariţia primelor publicaţii şi a radioului.  
  
Deja, această eră socială a suferit modificări structurale profunde, fapt pentru care specialiştii vorbesc de transformarea ei, încetăţenindu-se deja termenul de posmodernitate, ca fiind definitoriu pentru societatea de astăzi. Notele dominante ale postmodernităţii sunt date de expansiunea fără precedent a tehnologiei informaţiei, accesul neîngrădit la date şi rolul tot mai accentuat deţinut de mass-media în formarea personalităţii umane. În plus, continuă avântul tehnologiilor avansate, asistate de forme de inteligenţă artificială. Observăm şi creşterea de neimaginat a gradului de accesibilitate a oamenilor la noile realizări ale progresului şi civilizaţiei contemporane: un procent tot mai mare din populaţia planetei are acces la tehnologii de ultimă generaţie. 
  
Un alt factor care încurajează instalarea unei mentalităţi postmoderne în societate îl constituie progresul economic, generator de bunăstare materială. Acest aspect se constată, mai ales, în ţările puternic dezvoltate, neafectate de războaie sau conflicte etnice. Etalonul în această privinţă este deţinut de S.U.A., care, practic, n-au cunoscut desfăşurări militare pe teritoriul lor, în ultimii 200 de ani, cu excepţia neobişnuitelor acte de terorism din 11 septembrie 2001. La mică distanţă, se încadrează aici şi ţările Uniunii Europene, dar şi alte state, precum Japonia sau Australia. Peste tot, postmodernismul s-a instalat pe fondul unui progres fără precedent al bunurilor de consum, asemeni hambarelor pline din Evanghelie (Luca 12, 16-21), în detrimentul culturii spiritului, aflată într-un teribil regres. 
  
1. Factorii definitorii ai postmodernităţii 
  
a) Individualismul presupune cultivarea valorii exagerate a sinelui, în maniera deja experimentată de New Age. Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preţ, căutând să promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta presupune, în mod necesar, negarea identităţii primite la naştere, inclusiv în ceea ce priveşte apartenenţa religioasă. Tot mai mulţi tineri se declară indiferenţi faţă de aspectele tradiţionale ale existenţei şi receptivi faţă de pseudo-culturi de import. Această goană nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres şi oboseală, privându-l de orice dorinţă de elevare spirituală, cu excepţia unor distracţii facile, aflate în trend. Omul-maşină este sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l împiedică să gândească liber, conştiinţa sa fiind amorţită complet de capriciile impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginaţiei, poezia, lirismul – sunt quasiinexistente. Se pune în valoare individul şi se abandonează persoana. Forţa interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaştere a realităţilor vieţii, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă) . Dimpotrivă, forţa omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiţiei stresante a vieţii, pentru a scăpa de marile chestiuni existenţiale. Se află într-o depresie continuă, justificând existenţa unei pleiade de „psihologi” (isterie naţională, am putea spune, în S.U.A şi Occident), care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a propriei personalităţi.  
  
Analizând impactul mass-media asupra definirii individualismului, conchidem că este covârşitor. Prin toate mijloacele, se urmăreşte limitarea oricărei forme de implicare personală în demersul de comunicare; suntem deja obişnuiţi să auzim sau să citim în presă, într-o ţară cu 86% populaţie ortodoxă, anunţuri de genul: Astăzi, creştinii ortodocşi sărbătoresc Paştele... Manipularea este evidentă: „creştinii”, adică „ei”, „aceia”; nu „noi”, „eu” sau „tu”. Treptat, omul este silit să se disocieze de „ei”, mai ales că este agasat de reclame comerciale sau anunţuri în care este interpelat direct, fiindu-i stimulată puterea egocentrică: „tu decizi...”, „votează!” etc.  
  
b) În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent, exprimarea religiozităţii, manifestată în cadrul Bisericilor tradiţionale. În definirea lui, se analizează, de obicei, trei aspecte esenţiale: 1. pierderea treptată a interesului pentru practica elementelor definitorii religiei de bază, 2. refuzul plictisit al primirii de informaţii din sfera religioasă, care să justifice în vreun fel existenţa proniatoare a lui Dumnezeu şi 3. combaterea cu orice mijloace a prezenţei religioase în interacţiune cu structurile social-politice şi economice, considerate strict „laice”. Să le observăm şi noi, pe rând: 
  
1. Cea mai mare problemă ridicată de secularizare se pune în plan individual. Aşa cum am arătat deja, este o certitudine îndepărtarea omului de trăirea faptului religios în sine. Tot mai mulţi oameni se declară indiferenţi faţă de orice exprimare a religiozităţii. În acest caz, singurul remediu îl constituie întoarcerea la soluţiile vieţii spirituale, la valorile perene ale sfinţeniei, dorită a se cultiva încă din viaţa aceasta. Ortodoxia are resurse inestimabile în acest sens; din păcate, ele nu sunt puse în valoare aşa cum ar trebui, fiind adeseori estompate de folclorismul, lipsa de evlavie şi rutina unor slujitori nevrednici. 
  
2. Secularismul postmodern se caracterizează prin negarea violentă a oricăror forme de religie insituţionalizată, în favoarea făuririi unei religii proprii, descătuşate de apartenenţa la vreo confesiune (celebra sintagmă: believing without belonging ). Tuturor Bisericilor, confesiunilor şi cultelor li se aduc critici vehemente, începând cu tenebre ce ţin de acţiunile lor trecute şi sfârşind cu contestări ale pretinsei lor rigidităţi în vremea noastră. De aceea, auzim pe mulţi oameni, sub pretexte minore, spunând: „am terminat-o cu Biserica!” Şi chiar pun în practică această ruptură, încercând să se ţină cât mai departe de orice contact cu instituţia în cauză, fie că e vorba de locaşul de cult, fie de o posibilă întâlnire cu un sacerdot sau chiar contactul cu un material religios ca atare. 
  
3. La nivelul conducerii politice, există o paletă foarte variată de raportări între secularism şi postmodernitate. Există ţări în care postmodernitatea s-a instalat definitoriu, am putea spune, dar un procent relativ mare din populaţie se declară a fi credincioşi practicanţi (S.U.A. şi Japonia). Unele state, deşi statutează o anumită confesiune ca fiind religie naţională, sunt quasi-seculare (exemplu: lutheranismul în Danemarca), altele, deşi se prezintă a fi complet laicizate, sunt conduse din umbră de o religie majoritară (exemplu: Turcia). 
  
La noi, s-a vorbit tot mai mult, în ultima vreme, de necesitatea interzicerii orei de Religie din şcolile de stat, punându-se accentul pe definirea separaţiei între cele două instituţii. Concomitent, o decizie controversată a Consiliului pentru Combaterea Discriminării a considerat necesar să avertizeze Ministerul Educaţiei şi Cercetării asupra scoaterii simbolurilor religioase din instituţiile de învăţământ laice. Deşi decizia a fost anulată de Înalta Curte de Casaţie, printr-o hotărâre definitivă recentă (13 iunie 2008), persistă o nelinişte în acest caz, căci mediatizarea lui nu a reuşit să solidarizeze, aşa cum ar fi fost de aşteptat, părerile favorabile, decât într-o mică măsură, în timp ce revendicările seculare au fost clamate cu insistenţă. S-a făcut o prezentare total tendenţioasă unor manuale de Religie, care urmărea să atragă sprijinul opiniei publice în favoarea denunţării lor ca fiind abuzive, intolerante şi chiar violente. Scopul este, evident, acelaşi: marginalizarea, cu orice preţ, a religiei, precum şi a educării tinerilor în spiritul cunoaşterii şi trăirii acesteia. Toate aceste acţiuni, vădind semnale clare de promovare a secularismului, în sens de laicizare forţată, au avut, în mod paradoxal, un efect contrar celor aşteptat de promotorii lui: Biserica a reacţionat ferm, atât prin combaterea erorilor şi denigrărilor proferate, cât şi prin implementarea unor strategii misionare mai eficiente, însemnând revizuirea şi remedierea unor aspecte negative semnalate. În acest caz, ar trebui să recunoaştem secularismului şi un rol pozitiv. 
  
Dacă postmodernismul acceptă vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a experimentat până acum. Este o aşa-zisă „totală descătuşare”, mergând de la menţinerea distorsionată a unor forme tradiţionale, neapărat aggiornate, până la preluarea sincretică a unor elemente din cultura altor religii sau promovarea unor acţiuni proprii, idei personale sau forme de divertisment – sub forma concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă (exemple de „idoli” postmoderni: munca şi ascensiunea profesională, familia sau anumiţi membri ai acesteia, banii şi agonisita materială, idealurile politice, economice sau sociale, ficţiuni din producţii media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal”, de pildă). Credinţa tradiţională în Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative (Paşte şi Crăciun transformate în evenimente mondene, cu relevanţă preponderent gastronomică, sau, mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinereşte” în cluburi şi discoteci; slujbele de botez, nuntă, înmormântare – privite doar ca exprimări folclorice, cu o prezenţă a invitaţilor în continuă scădere la ritualul religios). Cauza majoră a acestor stări de lucruri rezidă în conceperea lumii ca fiind autonomă şi, implicit, idolatrizarea ei, şi impunerea unui abis între transcendenţa Divinităţii şi imanenţa lumii. 
  
c) Progresul extraordinar al ştiinţei şi tehnologiei este un factor constitutiv al postmodernităţii, aşa cum am arătat deja. Se pune accent pe cunoaşterea intelectuală, ca expresie a unei raţionalităţi exacerbate, promovată cu ajutorul unor mijloace ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate – toate conduc la o informare detaliată şi facilă, dar, în acelaşi timp, pot dăuna enorm: sunt suficiente câteva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de către grupuri de interese, pentru a justifica „legitimitatea” poziţiei detractorilor acesteia, din interior.  
  
În raport cu cosmosul, se observă, deja, consecinţele unui comportament iresponsabil al omului postmodern. Avid după bunăstare, el generează şi amplifică o criză ecologică de proporţii, ale cărei consecinţe sunt greu de anticipat pe termen mediu şi lung. Aceasta îl afectează, în primul rând, pe om, dar şi celelalte specii de animale şi plante. Dezinteresul, am putea spune, criminal, al omului faţă de creaţia lui Dumnezeu, îl conduce pe acesta la nesupunere şi neascultare, întrucât el a fost pus să stăpânească natura, nu să o distrugă. 
  
Cercetările asidue ale ştiinţei şi tehnologiei actuale vădesc, în unele domenii, o atitudine potrivnică normelor creştine de etică şi bio-etică. Bunăoară, „efortul constant de a realiza roboţi cu viaţă psihică asemănătoare omului poate trăda fie o consecinţă a golirii de conţinut a vieţii noastre, compensate prin crearea de artefacte cu conştiinţă, fie o expresie a unei tentaţii demiurgice” . Aceleaşi pretenţii creatoare se întâlnesc şi în metodele de inginerie genetică neîngăduite de Biserică: fertilizarea in vitro şi clonarea, unde „joaca de-a Dumnezeu” duce la consecinţe fatale, imprevizibile. 
  
d) Globalizarea economică, politică şi culturală. Lumea este o imensă piaţă de desfacere, tot mai multe graniţe dispar, se creează alianţe comerciale mondiale. Planul spiritual se cere a-l urma îndeaproape pe cel material; de aceea, se încearcă a se crea un conglomerat din religii, tradiţii şi culturi diferite. Inevitabil, se ajunge la sincretism, ca ţintă ultimă a globalizării. Potrivit specialiştilor, „este important ca ”sincretismul” să nu fie înţeles numai în accepţiunea sa negativă, ca o trădare a Ortodoxiei. Biserica nu este o realitate statică, ci una dinamică” . De aici, rezultă şi necesitatea continuării dialogurilor ecumenice, multilaterale, în vederea statornicirii unor principii misionare clare, care să gestioneze această sinergie între păstrarea neştirbită a Tradiţiei şi adaptarea discursului la condiţiile impuse de modernitate. Se evită, astfel, două primejdii majore, dispuse antagonic: pe de o parte, o izolare care n-ar conduce decât la colapsul unui nedorit suicid, iar pe de alta, o topire a identităţii, incapabilă să se autodetermine în contextul unui sincretism absolut şi definitiv. Aurea mediocritas – am putea spune. 
  
În ceea ce ne priveşte, este necesar să analizăm statutul României ca membră de dată recentă a Uniunii Europene şi a N.A.T.O. Din perspectivă religioasă, integrarea ţării noastre în structurile euro-atlantice oferă o nouă şansă de afirmare Ortodoxiei. Desigur, Grecia este o componentă deja tradiţională a acestor structuri, dar dorinţa de a-şi marca apartenenţa la Ortodoxie prin respingerea unor echipamente de înregistrare electronică, precum şi embargoul impus Macedoniei, au făcut deja să fie tratată ca o excepţie. O frumoasă propagandă a fost făcută Ortodoxiei, în trecut, de emigraţia rusă; astăzi, însă, dezbinarea şi fundamentalismul au schimbat mult opinia occidentală faţă de creştinismul răsăritean. Conflictele din fosta Iugoslavie au prilejuit mediatizarea excesivă a ideii că naţionalismul sârb este osmotic corelat cu Ortodoxia sârbă. 
  
România are, aşa cum spuneam, o şansă deosebită de a schimba mentalităţile occidentalilor. Apropierea dată de latinitatea limbii se combină cu toleranţa şi ospitalitatea poporului român. Numeroasele exemple de coexistenţă paşnică a unor etnii şi religii diferite, intrate în dialog pe făgaşul ecumenismului local, fac ca România să dea un bun exemplu şi altor state. Ortodoxia românească nu este, la origine, nici fundamentalistă, nici intolerantă. Deşi există pericolul unor influenţe în acest sens, venite fie din direcţie grecească, fie rusească, exprimarea religiozităţii româneşti nu are nicio şansă de a experimenta o intensă mobilizare de mase, în sens protestatar, ca în situaţia Rascolului rusesc sau a recentelor manifestaţii contra cărţilor de identitate electronice, organizate în Grecia. Mai degrabă, Ortodoxia românească se exprimă viguros şi rodnic pe spaţii mici, în aşa numitele „enclave” – comunităţi parohiale şi monastice, cu bune rezultate în plan misionar, acolo unde datoria evanghelică este împlinită. Cunoaşterea acestora de către occidentali, fie prin intermediul vizitelor în scop turistic, fie prin migranţii români, care reuşesc adeseori să copieze modelele comunităţilor din ţară în spaţiile secătuite spiritual ale occidentului secularizat, reprezintă o realitate din ce în ce mai evidentă, cu rezultate notabile în planul creării unei imagini cât mai corecte Ortodoxiei noastre. 
  
Vorbind despre Ortodoxie şi Europa, Părintele Teofil Tia analizează doi poli de opinie: unul format din entuziaştii, puţin numeroşi, dar solid instruiţi – cu studii temeinice, în ţară şi, mai ales, în străinătate, iar altul format din cei sceptici, mai numeroşi decât primii, însă mult mai inculţi, dezvoltând o exprimare confuză şi stereotipă. 
  
Un interes deosebit suscită legislaţia europeană, solicitată uneori a fi luată drept etalon, chiar dacă nu este cunoscută şi înţeleasă în întregime. Bunăoară, ea a fost invocată în disputata chestiune a religiei în şcoli, deşi nu există prevederi oficiale la nivelul Uniunii Europene, în acest sens. Este condamnată doar discriminarea, dar în cazul nostru nu poate fi vorba de aşa ceva, atâta vreme cât şi cele mai mărunte culte, legal recunoscute, sunt libere să ţină cursuri de religie adepţilor lor. 
  
Raportat la cultură, postmodernismul se defineşte prin două elemente esenţiale: promovarea multiculturalismului şi valorizarea actelor culturale în raport cu legile economiei de piaţă. Deşi globalizarea este un fapt istoric, ea nu acţionează asupra culturii în sens reducţionist exclusiv, ci o modelează într-o simfonie de culturi locale, diversificate, ce interacţionează între ele prin intermediul mass-mediei şi internetului. Şansa lor de supravieţuire este legată, însă, de capacitatea lor de a se mula cerinţelor din piaţă, altminteri, eşecul deşi cert, nu lasă urme, deschizând alte oportunităţi, pe temeiul principiului alterităţii. 
  
e) Haos şi sincretism doctrinar: învăţătura tradiţională se relativizează, sunt negate doctrine universal valabile, sunt contestate paradigmele unice şi valorile religioase absolute. Astfel se distruge, practic, încrederea în structura ecclesială centralizată, fiind mult mai bine primite fracţiunile centrifuge. Este promovată, fără rezerve, mişcarea feministă. Se vorbeşte, tot mai confuz, de un ecumenism similar întru totul cu sincretismul. Potrivit pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, „dacă religia nu a dispărut, conform programului modernist, atunci postmodernitatea decretează egalitatea religiilor, sursa lor în raţiunea omului şi nu în transcendent, nu originea divină a religiei, ci crearea ei de către om, care L-a creat şi pe Dumnezeu, refuzul Revelaţiei iudeo-creştine ce culminează în Hristos şi egalitatea creştinismului cu celelalte religii, limbajul inclusivist, care nu mai face diferenţă între adevăr şi eroare, între dreaptă credinţă mântuitoare şi erezie, în plan ecclesial” . Nu ne miră acest lucru, atâta vreme cât observăm atât respingerea transcendenţei lui Dumnezeu, cât şi a contingenţei lumii. Se propune o spiritualitate nouă, de tip individualist, dublată de o revalorificare a religiosului de tip folcloric, dând Tradiţiei doar un simplu rol de transmiţătoare a unei moşteniri etno-culturale şi, abia în planul al doilea, religioase. 
  
O ofensivă fără precedent s-a declanşat recent împotriva lui Iisus Hristos. Confuzia dintre diferitele moduri în care El este perceput l-a făcut pe Mihail Neamţu să afirme că „destinul cultural al Europei nu poate fi gândit independent de această decizie de a pune întrebarea lui Hristos – voi cine ziceţi că sunt Eu?” (Marcu 8,29) . Din direcţia postmodernismului, vin răspunsuri extrem de variate la această întrebare: un întemeietor de religie, un simplu om, un învăţător, un profet, un iniţiat etc. Toate ocolesc adevărul, sintetizat de răspunsul petrin neechivoc: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Multitudinea de variante eronate colectează un specific comun: neagă dumnezeirea lui Hristos şi impecabilitatea Lui. Iată motivul pentru care au înregistrat succese răsunătoare The Da Vinci Code şi documentarul aşa-zisului mormânt al lui Hristos, publicat de către National Geographic. O societate imorală, care a dinamitat instituţia familiei, nu putea să nu aclame varianta unui Iisus Hristos simplu om, concubin al Mariei Magdalena. Aceeaşi societate, neîncrezătoare în înviere şi viaţa veşnică, a primit cu mare bucurie vestea aflării „mormântului lui Hristos”, cu sarcofagul aferent, plin cu oseminte. Mai ales că această veste nu a venit prin intermediul unui roman poliţist, ci în urma unei cercetări „ştiinţifice”, purtând girul unui prestigios canal media (nu a contat precaritatea datelor prezentate şi lipsa de concludenţă, nici interesul evident de a extrage o concluzie favorabilă sionismului, dezvoltat de Jakobovici). 
  
f) Impunerea, cu orice preţ, a „drepturilor” minorităţilor, în detrimentul dreptului firesc al majorităţii. Cu o insistenţă dusă până la isterie, grupări total nesemnificative ca pondere şi reprezentativitate în rândul populaţiei îşi clamează „drepturi” precum: promovarea homosexualităţii, scoaterea icoanelor din şcoli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate în „trunchiul comun” din şcoli etc. Deşi lezează dreptul majorităţii, câştigă teren datorită nepăsării generalizate a societăţii – o altă caracteristică a postmodernităţii (lehamitea faţă de tot, toţi şi toate). Extremele (şi extremismele) sunt promovate gălăgios. 
  
Interesant este faptul că toate aceste grupuri minoritare se declară, cu nonşalanţă, victime ale intoleranţei şi discriminării. Prin acest procedeu, încearcă să sensibilizeze opinia publică deja anesteziată, mizând tocmai pe această apatie generalizată a majorităţii. Relativismul moral care guvernează în postmodernism îşi impune regulile: totul este permis; plăcerile, de orice fel, trebuie cultivate. Aşa se ajunge ca minorităţile sexuale să fie încurajate, de pildă, de către numeroase forţe de sprijin din cadrul majorităţii, fără să conştientizeze pericolul legalizării căsătoriilor şi adopţiilor pentru cuplurile homosexuale, precum şi al publicităţii deşănţate făcută acestor practici abominabile. Aceeaşi nepăsare transformă părinţii în monştri de indiferenţă: nu se apleacă asupra educaţiei copiilor, ba chiar încurajează deviaţii grave, fără să le pese de consecinţe. 
  
S-a constatat faptul că şcoala este un spaţiu predestinat dezvoltării unor tensiuni între religie şi postmodernitate. Religia îşi revendică de partea ei spiritul tradiţional, iar postmodernitatea clamează necesitatea unui învăţământ de tip secular. De aici, inevitabilul conflict. Ca disciplină de studiu, Religia a cunoaşte în România un statut cert, fiind respectată libertatea de a se opta sau nu pentru studierea ei, afiliată strict unui cult recunoscut. Tocmai aici apar contestările: se solicită tot mai insistent să se stopeze legătura cu confesiunile girante şi să se conceapă o materie-hibrid, care să propună un amalgam de noţiuni religioase, prezentate din exterior, adică critic, sub masca presupusei deprinderi a culturii generale privind istoria religiilor. Se vorbeşte, în acest context, tot mai des, despre îndoctrinare şi intoleranţă, ca păcate capitale ale unui învăţământ religios de tip confesional. Totuşi, dacă se analizează cu obiectivitate fenomenul, se observă că elevii, în urma instrucţiei la orele de Religie în forma actuală, nu sunt nici îndoctrinaţi, nici intoleranţi. Aceasta este o falsă temere. De fapt, autorii ei urmăresc distrugerea personalităţii religioase, anihilarea oricărei judecăţi echilibrate asupra fenomenului religios şi considerarea, grosso modo, a tuturor sistemelor religioase ca fiind falimentare. Se intenţionează crearea unor generaţii de tineri neimplicaţi, dezamăgiţi, debusolaţi, o adevărată masă de manevră pentru manipulările specifice idolilor postmoderni. Cei care nu cunosc şi susţin învăţătura credinţei lor sunt, de fapt, necredincioşi, şi, în potenţă, atei. 
  
În privinţa aşa-zisei intoleranţe, am reţinut intens mediatizatul caz al unui manual de Religie care a prezentat importul unor practici străine spiritualităţii şi trăirii ortodoxe, pe filiera sincretismului new-age, în speţă fiind vorba de yoga. Folosind în acest caz expresia „demonism”, respectivul manual a fost pus la stalpul infamiei, fiind etichetat drept „intolerant”. Avem de-a face cu un caz limpede de contradicţie de opinii: pe de o parte, mesajul intransigent al teologiei ortodoxe, inflexibil în materie de doctrină şi practică religioasă, iar pe de alta, presiunea tot mai mare venită din partea celor ce doresc schimbări, chiar în forma aceasta a sincretismului oriental. 
  
g) Timpul, comprimat datorită programului „infernal” (clişeu diabolic, de-a dreptul), se decantează exclusiv în prezent. Omul postmodern îşi trăieşte cu prisosinţă „clipa”; ar vrea să facă totul, dar nu face mai nimic. Timpul trece monoton; viaţa se scurge fără a realiza, practic, nimic în plan spiritual. Agonisita materială nu-l satisface: în permanenţă se găseşte ceva după care să jinduiască. În plus, există ceva care nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai timpul, de trecerea căruia se teme îngrozitor, şi pe care doreşte s-o ascundă (operaţii estetice, tratamente geriatrice, comportament indecent sau promovare a unui stil de viaţă nonconformist, adolescentin – la vârsta senectuţii, angajarea în muncă şi după pensionare, invocând falsa penurie etc.). Trecutul nu-l mai interesează: cultul strămoşilor, cinstirea înaintaşilor, ocrotirea părinţilor sau bunicilor au devenit tot mai rare (se caută cu disperare instituţii de ocrotire - azile, unde să poată fi instituţionalizate aceste „poveri” familiale). Viitorul este, la rândul lui, neinteresant pentru omul postmodern. Victimă a autosuficienţei, el clamează necesitatea raiului pământesc, experimentat încă din viaţa aceasta, fără a-şi pune problema veşniciei, în care nu crede (la ultimul sondaj, doar 10% din catolicii francezi au declarat că cred în viaţa veşnică). Cel mult, sunt acceptate, mai degrabă, variantele „îndulcite” ale mai multelor „vieţi” percepute metempsihotic în sincretismul oriental, puternic mediatizat în Occident graţie teosofiei şi antroposofiei. 
  
Aşadar, ceea ce-i rămâne omului postmodern este prezentul; definitoriu pentru aceasta este accesoriul său indispensabil – Internetul, care se scrie, în mod obişnuit, într-un prezent continuu.  
  
h) Migraţia – favorizează transformarea postmodernistă a societăţii, prin ambele variante ale sale: 1.din ţări sărace, în ţări bogate şi 2. din mediul rural, în mediul urban. Cei în cauză sunt pasibili a-şi părăsi tradiţiile, ghidându-se după reperele impuse de structurile sociale la care sunt siliţi să se adapteze. 
  
În ceea ce-i priveşte pe românii plecaţi în străinătate, trebuie să arătăm că mediul în care trăiesc aceştia este, de cele mai multe ori, neprielnic exprimării apartenenţei lor la Ortodoxie. De aceea, „Ortodoxia în Occident rămâne o prezenţă discretă, care încearcă să explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualităţii sale: icoana, rugăciunea lui Iisus, liturghia bizantină” . Este imperios necesar să se asigure asistenţa religioasă cât mai diversificată în diaspora; de aceea, este lăudabilă iniţiativa Sf. Sinod al B.O.R. de a spori numărul eparhiilor şi parohiilor româneşti peste hotare. În caz contrar, singura modalitate de a păstra legătura migranţilor cu tradiţia şi spiritualitatea românească rămâne Internetul, cu toate capcanele lui. 
  
Din fericire, structurile ecclesiale aparţinând Bisericii Ortodoxe Române, situate în afara graniţelor ţării, se bucură de recunoaşterea necesară, precum şi de drepturile ce li se cuvin, aşa cum se întâmplă, bunăoară, în Germania, unde Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi de Nord a fost recunoscută recent drept corporaţie publică .  
  
Dacă analizăm şi fenomenul migraţiei de la sat la oraş, va trebui să arătăm faptul că mediul rural a fost propice păstrării nealterate a sentimentului religios. Odată cu pătrunderea tehnologiilor moderne, cerute a se implementa în urma integrării României în U.E., este foarte posibil să asistăm la coruperea acestui sentiment. Măsurile misionare de prevenţie se impun cu necesitate. Potrivit lui Mirel Bănică, „experienţa secularizării occidentale a arătat că există o legătură directă între pierderea identităţii religioase a unei societăţi şi ”derularizarea” acesteia” . 
  
Ambele forme de migraţie conţin în subsidiar o motivaţie pur materială. Migranţii părăsesc spaţiul spiritualităţii tradiţionale, activând într-un mediu, de cele mai multe ori, ostil acesteia. De aceea, pericolul pierderii identităţii este foarte mare. Capcana întinsă de societăţile super-tehnologizate îl găseşte, uneori, nepregătit pe omul avid după agonisite pământeşti. De reţinut este faptul că Biserica Ortodoxă nu este potrivnică muncii cinstite, generatoare de progres material, ci utilizării egoiste a acestui surplus, fără grija faţă de aproapele şi fără cuget treaz la propria mântuire, la care bunurile materiale nu pot contribui decât în măsura în care au fost convertite în fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti. 
  
i) Confuzia între spiritualitatea ortodoxă şi ocultismul păgân, datinile folclorice, superstiţiile şi magia demonică, divinaţiile şi ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele şi astrogramele. Este tipică pentru a ilustra consecinţele nefaste ale New Age-ului în România. Omul postmodern este victimă sigură: trăieşte drama acestei confuzii, în timp ce declamă, autoritar, că nu crede în nimic care să nu poată fi experimentat. Dacă analizăm impactul mediatic al unor produse ale culturii postmoderne, precum Lord of the Rings şi Harry Potter, precum şi recrudescenţa astrologiei, observăm clar că „necredinţa” invocată este un pretext, pentru a introduce, de fapt, crezuri noi, legate de practicile oculte. 
  
j) Invocarea „norocului” şi asumarea riscurilor. S-a creat o adevărată isterie în jurul loteriilor, pariurilor, tombolelor etc. – toate aducătoare de câştig nemuncit. Riscurile, numite adesea „provocări” se întîlnesc la tot pasul: în afaceri, la burse, ba chiar în practicarea unor sporturi şi distracţii „extreme”. Mentalitatea ce stă în spatele acestor practici relevă, de fapt, pe de o parte, individualismul despre care am vorbit deja (credinţa că un eventual câştig este perfect cuvenit, fără a avea vreun resentiment faţă de numeroşii perdanţi), iar pe de altă parte, nihilismul, desconsiderarea sinelui, a familiei, chiar a propriei vieţi (concepţia că fără risc, nu există câştig, precum şi aceea că viaţa trebuie trăită la intensitate maximă, ea având exclusiv o coordonată trupească şi pământească). 
  
k) Exacerbarea violenţei reprezintă o altă consecinţă negativă a postmodernismului în planul concret al vieţuirii umane. În goana după bunuri materiale, nu au loc sentimentalismele; unele decizii sunt extrem de dure, lovind chiar în cei mai apropiaţi membri ai familiei sau prieteni. Violenţele domestice sunt la ordinea zilei: neînţelegerile în plan material sunt cauza principală a divorţurilor (de aceea, asistăm la o recrudescenţă incredibilă a contractelor prenupţiale), iar exagerările privind ritmul şi amploarea muncii dau amploare conflictului dintre generaţii, în condiţiile în care părinţii îşi dedică tot mai puţin timp creşterii şi educaţiei copiilor lor. Asistăm, însă, şi la alte tipuri de violenţă: competiţia din mediul de afaceri, dorinţa de promovare şi de câştig, violenţa de limbaj, non-conformismele, conflictele inter-etnice, inter-religioase, inter-statale. Toate acestea sunt legate, indestructibil, de Mamona acestei lumi . Profită, în mod inevitabil, grupările para-religioase sau sectele, a căror răspândire este favorizată de mondializare, dar şi de pretenţiile împlinirii individualiste: „Individual, ne angajăm pe calea sectară; colectiv – pe calea totalitară”, arată Fournier şi Picard . 
  
l) Rutina este o altă mare capcană a postmodernităţii. Putem vorbi, deja, de o rigidizare a atitudinilor umane, de o estompare evidentă a trăirilor expresive, a visării, a delicateţei, a tandreţei. Înconjurat de maşini, omul ajunge, el însuşi, o maşină. De aceea, el execută stereotip anumite condiţionări existenţiale, fără să-şi mai dorească progresul spiritual sau depăşirea unor „limite” culturale, gnoseologice sau religioase autoimpuse. Starea de confort este asigurată de un serviciu bun, o viaţă a trupului normală (sănătate şi împlinirea nevoilor fizice: hrană, apă, sexualitate etc.), precum şi pseudo-cultivare a spiritului, aflat într-o teribilă amorţeală (dependenţa de televizor, de jocurile pe computer etc.). Orice ar putea strica acest echilibru este privit, din start, ca dăunător. De aceea, există tendinţa de a impune un program dinainte stabilit, de la care să nu se conceapă admiterea vreunei abateri. Fie ca este vorba de vizitarea unor cluburi, fie vizionarea unor meciuri sau a unor seriale – toate acestea se înscriu, deja, în programul săptămânal, ba chiar zilnic, uneori, al semenilor noştri.  
  
Atunci când se propune schimbarea acestui program, pentru a stimula o creştere duhovnicească -de pildă-, trebuie aşteptată o opoziţie făţişă, chiar un refuz evident. Aceasta vădeşte precaritatea echilibrului vieţii omului postmodern, centrată în cultura trupului şi incultura duhului...  
  
Mai grav este atunci când victime ale rutinei sunt unii slujitori bisericeşti: preoţi care săvârşesc cele sfinte într-o stare de totală platitudine, citindu-li-se pe chip un oarece dezgust faţă de misiunea lor, ciuntind mereu ritualurile şi dând impresia, în permanenţă, că slujba este pe sfârşite... Mai grav, auzim uneori şi voci de monahi care, de dragul respectării tipicului, citesc pasaje lungi (în special, catismele şi canoanele utreniei), într-un stil inconfundabil, neinteligibil... 
  
Câteva cuvinte rostite din suflet fac mai mult decât mii de vorbe declamate fără participare afectivă! 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Misiunea Bisericii in postmodernitate p. I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 231, Anul I, 19 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!