Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 231 din 19 august 2011        Toate Articolele Autorului

Despre Misiunea Bisericii in postmodernitate p. a II a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre misiunea bisericii ortodoxe în postmodernitate 
  
2. Reacţia Bisericii faţă de provocările postmodernismului 
  
a) În faţa individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea identităţii ortodoxe, ca sistem religios unitar şi unificator al tuturor existenţelor umane în Hristos Mântuitorul şi Domnul. Echilibrul sinergic între transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu se susţine în teologia ortodoxă graţie doctrinei privind energiile divine necreate. Mântuirea se obţine prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, sâvârşind binele, în marea familie creştină – Biserica. Biserica trebuie să constituie un pol viguros de opinie, în faţa tendinţelor postmoderne de a crea un sistem quasi-secular şi laicizant, numit pompos „societate civilă”. Cultivând autonomizarea raţiunii, această societate s-a închis în imanenţa istoriei, fiind, pe drept cuvânt, „rezistentă la evanghelizare” şi „antiontologică” . Potrivit pr. prof. dr. Ion Bria, „în timp ce recunoaşte ambiguitatea acestei situaţii, teologia ortodoxă apare de multe ori ca inhibată, ezitantă. Anumite curente din spiritualitatea ortodoxă vorbesc de neîncredere în lumea postmodernă, secularizată, deschizând uşa fundamentalismului ortodox” . Acest semnal de alarmă are, desigur, un rol profilactic, însă trebuie să ţinem seama de faptul că situaţia României nu este atât de dramatică; este încă relativ departe acel spectru al Europei prospere, dar complet secularizate, propusă de către Papa Ioan Paul al II-lea, în anii 1980-90, spre a i se aplica un amplu program de evanghelizare . 
  
În privinţa logicii discursive, mai ales în plan teologic, este imperios necesar a se conştientiza pericolul exagerării unei formulări abuziv exteriorizate, specifică gnoseologiei postmoderne. Prin contactul nemijlocit cu tehnologia, s-a realizat o adevărată ţesătură de mijloace de comunicare între specialişti, care sunt tentaţi să se raporteze la cercetările venite din exterior, în detrimentul propriei munci, care s-ar cuveni a fi originală şi introspectivă. Reţeaua internet, circulaţia rapidă a publicaţiilor şi cărţilor, modernizarea bibliotecilor – au sporit zestrea informaţională pe care unii autori, cu abilităţi compilatorii, o folosesc copios pentru a-şi redacta producţiile proprii. Aşa se explică predilecţia unora de a desfăşura adevărate exordii în spaţiile rezervate notelor de subsol, care întrec, uneori, în consistenţă, corpusul operelor în sine. Aceste tipuri de exagerări l-au făcut pe Steven Conor să catalogheze producţiile postmoderniste drept „megacărţi care înghit alte cărţi, megatexte care includ alte texte” . 
  
Definind secularizarea, pr. prof. dr. Nicolae Achimescu arată că pericolul acesteia rezidă în faptul că „economicul triumfă asupra spiritualităţii, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternităţii, relativul asupra Absolutului” . Lupta misionară se duce, aşadar, împotriva tuturor acestor inversiuni, având drept temelie descoperirea profetului Isaia, care zice: Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău, care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină, care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! (Isaia 5,20). 
  
b) Se impune cu necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică faţă de exprimarea singulară. Biserica este marea familie creştină, parohia trebuie să fie o familie în miniatură. Pe lângă eul glorificat încă din modernism, postmodernismul aduce în prim plan şi statusul lui „noi”. Cu alte cuvinte, exprimă un sentiment de solidaritate, chiar dacă acesta este lipsit, teoretic, de sustenabilitate prin credinţă. Sau, cum arată Dan Puric: „Cu cât ne apropiem, cu atât ne despărţim. Ne despărţim lent, uşor. Ne apropiem vieţile într-o comunitate economică şi ne despărţim sufletele...” . Astfel, trebuie să privim postmodernismul ca pe o parte din noi înşine; nu suntem spectatori ai lumii, ci actori ai ei – arată pr. prof. dr. Nicolae Achimescu. 
  
Tendinţele de globalizare, sincretismul, aplecarea spre sfera activităţilor sociale – sunt tot atâtea căi prin care se încearcă regruparea indivizilor, chiar dacă aceasta nu se realizează totdeauna în forme instituţionalizate. Biserica poate prelua aceste tendinţe, valorificându-le în scopul trezirii celor în cauză din amorţirea religioasă. Prin programe sociale, ecologice, misionare, prin pelerinaje, acţiuni culturale, manifestări pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului şi mass-mediei, Biserica poate ajunge uşor la sufletele celor dornici de comuniune. Ea poate să-L vestească tuturor pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea divină, ca factor de biruinţă asupra patimilor egoiste, dezumanizante şi anticomunitare . 
  
c) Întregul tezaur doctrinar, moral şi cultic al Ortodoxiei reprezintă o moştenire intangibilă. Biserica poate şi trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice, multilaterale, pentru a-şi exprima cu tărie fidelitatea faţă de Adevăr, faţă de un dat doctrinar care nu este subiect de negocieri sincretiste. Are, aşadar, datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire şi răbdare. Totodată, ea respinge ca fiindu-i străine toate rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de tip feminist, precum şi ale deviaţiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în ţările majoritar ortodoxe, trebuie să răsune în forţă, pentru a demasca impostura acelor minorităţi irelevante numeric, dar curajoase până la impertinenţă. Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru Biserică, atâta vreme cât ajută la filtrarea şi decantarea adevăratei învăţături, în comparaţie cu oferta ideologică postmodernă. Pluriconfesionalismul obligă Biserica la acceptarea dialogului şi, totodată, la combaterea fermă a contra-mărturiei (prozelitismului). Totodată, este necesară şi o responsabilizare mai înaltă a structurilor ecleziale centrale şi locale, în vederea depistării şi remedierii acelor sincope din activitatea misionară şi pastorală, care pot aduce atingere întregii Biserici, odată mediatizate. 
  
d) Sfânta Tradiţie rămâne normativă pentru Biserică, deşi există destule voci contestatare, care încearcă să acrediteze ideea că între tradiţie şi modernitate este un antagonism ireductibil. Acest lucru nu este adevărat. Deşi fidelă tezaurului doctrinar, moral şi cultic moştenit, Biserica nu rămâne închisă în trecut, ci vine în întâmpinarea provocărilor prezentului, adaptându-şi discursul şi strategiile misionare faţă de acestea. Vorbind despre atributul modernităţii aplicat teologiei Bisericii noastre, prot. Marc-Antoine Costa de Beauregard, îl califică drept „actualizarea sa continuă prin Duhul” . Iar ierom. Savatie Baştovoi, în această privinţă, conchide: „mesajul creştin nu are nevoie să fie completat, deoarece exprimă plinătatea; totuşi, el are nevoie să fie explicat şi transmis” . Potrivit pr. prof. dr. Valer Bel, „unul dintre imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia şi a transmite Tradiţia în rândul celor ce nu cunosc pe Hristos sau sunt creştini numai cu numele” . Din păcate, unele „adaptări” s-au făcut în pripă, suferind de stridenţa lipsei de autenticitate. Este cazul kitsch-urilor pătrunse, pe scară largă, în biserici şi mânăstiri: icoane necanonice, stiluri de cântare nespecifice, candele şi lumânări în suport de plastic sau de aluminiu, flori de plastic, beculeţe multicolore, obiecte cu întrebuinţări profane, decorate cu simboluri religioase etc.  
  
e) Biserica trebuie să conştientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra societăţii. Manipularea prin mass-media, accesul generalizat al oamenilor la presă şi internet pot fi arme teribile întoarse contra Bisericii. Este suficientă mediatizarea unor probleme interne (ex. Tanacu) şi Biserica are de suferit. Nu avem voie să neglijăm puterea mass-media: în mentalitatea omului simplu din mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare poate fi fatal. Este obligatorie prevenirea oricăror atacuri de presă contra Bisericii şi stingerea din faşă a oricăror posibile surse ale acestor atacuri. De asemenea, trebuie găsite soluţii viabile pentru a lupta contra tentativelor de manipulare, extrem de frecvente în cazul canalelor media comerciale, dar prezentă, încă, şi în cazul celor rămase, teoretic, sub control etatizat. 
  
Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluţie misionară. Este singura, de fapt, care poate contrazice fatalismul unor autori, precum Mirel Bănică: „Orice antenă de televiziune prin satelit din satele româneşti reprezintă în viitor un practicant ortodox... mai puţin” – afirma el, foarte recent. Tocmai pentru trezirea spirituală, pentru înmulţirea creştinilor cu fapta, şi nu cu numele, Patriarhia Română a înfiinţat anul trecut Centrul de presă Basilica, compus din: Televiziunea Trinitas, Radio Trinitas, Publicaţiile Lumina, Biroul de Presă şi Agenţia de Ştiri. 
  
Se impune o mai bună valorificare a resurselor internetului. Asistăm la înmulţirea site-urilor cu conţinuturi ortodoxe sau de promovare a Ortodoxiei. Din păcate, multe dintre acestea nu reprezintă poziţii oficiale ale Bisericii, la nivel central sau local, ci părerile proprii ale unor autori obscuri. Ele se disting, mai degrabă, „prin violenţa limbajului anti-ecumenic şi respingerea modernităţii, beneficiind, paradoxal, tocmai de mijloacele de expresie puse la dispoziţie de către aceasta” . Chiar dacă unele postări, mai ales cele din Forum-uri, sunt efemere, răul se poate face, prin mutilarea conştiinţelor. Este foarte grav faptul că multe dintre aceste site-uri au o audienţă mai mare, uneori, decât cele oficiale, ale Patriarhiei, ale diverselor eparhii, mânăstiri sau parohii. Mesajul lor, cu tenta unei Ortodoxii fundamentaliste, străină duhului Evangheliei lui Iisus Hristos, se combină, adesea, cu vizionări de materiale video sau vânzări de cărţi şi obiecte bisericeşti, pentru atragerea vizitatorilor. O reacţie faţă de acest fenomen trebuie să fie rapidă, fermă, şi să ţină seama de următoarele considerente: 
  
- în primul rând, trebuie încurajate site-urile oficiale, ale unităţilor bisericeşti. Acestea să fie în permanenţă aduse la zi, conţinând elemente care să le facă atractive: fotografii, materiale audio-video, ştiri, forumuri de discuţii. Preoţii sau responsabilii direcţiilor de tineret din comitetele parohiale pot şi trebuie să se angajeze în activitatea de moderatori ai acestor comunicări on-line; 
  
- este necesară o avertizare a credincioşilor asupra faptului că unele domenii on-line, deşi se prezintă a fi ortodoxe, denigrează în mod grav Biserica, pe slujitorii ei şi, mai ales, conducerea superioară bisericească; 
  
- în acelaşi timp, prin anchete ferme, trebuie depistate persoanele sau instituţiile aflate în spatele acestor site-uri „pirat” , pentru a li se cere intrarea în rânduială sau pentru a fi pedepsite abuzurile. Acest lucru este posibil, într-o oarecare măsură, doar în cazul site-urilor oficiale. Pentru Forum –uri, este complet inutil. Aici avem de-a face cu un „spaţiu de expresie prin definiţie incontrolabil” , întrucât mulţi dintre cei afiliaţi trăiesc o adevărată dedublare: se ascund în spatele unor pseudonime, pentru a refula de sub presiunea unor angoase existenţiale, de cele mai multe ori ateiste şi antiecclesiale. Mai gravă este predilecţia acestora de a semăna confuzie în spaţiile virtuale de exprimare ortodoxe, asociindu-se reprezentanţilor unor secte şi grupări, direct interesaţi în destabilizarea religiei majoritare. Din păcate, răspunsurile ortodocşilor, ascunşi sub aceleaşi tipuri de pseudonime, sunt, de cele mai multe ori confuze, inculte din punct de vedere teologic, nefundamentate biblic, ascunse şablonard în spatele unor clişee de tipul „Sfinţii Părinţi afirmă cutare lucru...” şi, cel mai grav, fundamentaliste: pline de ură confesională, îndreptată de-a valma contra tuturor celor ce nu sunt ortodocşi (laolaltă: catolici sau adepţi ai satanismului) şi totalmente, antiecumenice. Această stare de lucruri i-a făcut pe unii cercetători să vorbească, deja, despre un „new-age ortodox” . 
  
f) Sesizând o apropiere tot mai vizibilă între opiniile savanţilor şi învăţătura creştină, Biserica a iniţiat, cu foarte îmbucurătoare rezultate, dialogul religie-ştiinţă. Acest dialog trebuie să continue şi să se amplifice în viitor. Dintre temele extrem de actuale aflate în discuţie, remarcăm: cauzalitatea divină a cosmogoniei, depăşirea tezei eternităţii universului, problema timpului, ontologia fizicii cuantice, principiul antropic, teoria complementarităţii ş.a. Despre teleologia existenţei, un mare savant, Samuel W. Hawking, afirma că definirea ei corectă şi completă ar însemna triumful raţiunii umane . Coroborată cu teza teologului catolic Karl Rahner, potrivit căruia singura chestiune existenţială valabilă este problema mântuirii, afirmaţia lui Hawking devine extrem de interesantă, căci recunoaşte limitele ştiinţei în privinţa expunerii cauzelor şi scopurilor ultime ale existenţelor, recunoscând, totodată, rolul credinţei, bazată pe raţiunea luminată de Revelaţie, în definirea corectă şi completă a acestora.  
  
Ian G. Barbour, la rândul lui, afirmă: „fizica cuantică ne oferă o bază credibilă pentru înţelegerea existenţei lui Dumnezeu” . Iar Ieromonahul Savatie Baştovoi concluzionează: „nu există nicio contradicţie între Ortodoxie şi dezvoltarea tehnică...în ce ne priveşte pe noi, ştiinţa nu face decât să întărească dogmele ortodoxe” . 
  
g) Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din această „turbină” postmodernă a propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres şi pustiitoare de suflet. Rolul duhovnicilor este covârşitor: la scaunul duhovniciei se pot modela conştiinţele. Posibile soluţii: diminuarea expunerilor la manipulările din mass-media, accentul pus pe cultură, lectură biblică şi patristică, dezvoltarea trăirii religioase autentice, ieşirea din tiparele modei. Se impune o slujire pastorală şi misionară adaptată specificului noilor provocări postmoderne: exacerbarea ocultismului, a manifestărilor violente, precum şi situaţiile concrete ale fenomenului migraţiei, raportat atât la ţara de provenienţă, cât şi la ţara în care se migrează. 
  
Potrivit Ieromonahului Savatie Baştovoi, „deosebirea dintre omul religios şi omul necredincios stă în aceea că primul trăieşte pentru a-şi asigura un viitor – veşnicia, iar al doilea, pentru a-şi asigura un trecut – gloria deşartă” . Interesant este faptul că ambele situaţii sunt reproduse pe frontispiciul intrării principale din principalul cimitir bucureştean – Bellu: „fericirea cerească/gloria pământească”. Acolo, în cimitir, se vădeşte nulitatea râvnitei „glorii” şi importanţa pregătirii pentru veşnicie: „lecţia fundamentală a creştinismului este să te-nveţe cum să mori” . 
  
h) Nu este suficientă implicarea Bisericii în construcţia şi exploatarea aşezămintelor sociale. Ea trebuie să-i responsabilizeze pe fiii ei asupra cazurilor negative, înmulţite paroxistic, care conduc la supraaglomerarea acestor centre. Abandonarea bătrânilor este contrară poruncii a 5-a din Decalog. La fel, neîngrijirea copiilor poate fi echivalentă unei crime. Nepăsarea faţă de cazurile delicate, care necesită ocrotire, este o coordonată esenţială a egoismului postmodernist . Individul refuză orice implicare, considerând că are alte priorităţi ce ţin de ascensiunea sa socio-economică, pasând responsabilitatea pe umerii Bisericii, statului sau altor foruri specializate în a acorda asistenţă socială „specializată” – de fapt, standardizată, întrucât se adresează unei comunităţi defavorizate privită în întreg, şi nu în particular, aşa cum s-ar fi petrecut lucrurile în sânul familiei. 
  
Pe de altă parte, Bisericii i se reproşează inexistenţa unei doctrine sociale coerente. Nu se înţelege, însă, faptul că teologia, ca ştiinţă a ştiinţelor, trebuie să fie deasupra, şi nu integrată ramurilor de cercetare socială. „Doctrina socială a Bisericii este conţinută în lecţia slujirii aproapelui ca icoană a lui Dumnezeu” , afirmă M. Neamţu, care o vede pe aceasta ca pe o extensie a activităţii liturgice a Bisericii. Este ceea ce numim Liturghia de după Liturghie, prin care punem în practică îndemnul dat de Mântuitorul Iisus Hristos în jertfa Sa actualizată permanent în Biserică, de a ne jertfi şi noi, la rândul nostru, pentru semeni (parabola samarineanului milostiv şi contextul rostirii ei – Luca 10, 25-37).  
  
În încheiere, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, deci şi în postmodernitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Concluzie 
  
Prelegerea de faţă încearcă să sintetizeze câteva trăsături definitorii ale postmodernităţii, ca o necesitate a contextualizării corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretenţia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreşte a fi un ghid folositor mai bunei înţelegeri a provocărilor postmodernismului, ca şi a modurilor în care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societăţii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăşi chemată să-şi deschidă mesajul către oameni, atât ca indivizi, cât şi ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existenţială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirmă că „trebuie să redescopere legătura profundă dintre libertate şi sfinţenie” . 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Misiunea Bisericii in postmodernitate p. a II a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 231, Anul I, 19 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!