Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Vocatii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 130 din 10 mai 2011        Toate Articolele Autorului

Despre metafizica Cuvântului în romanul Fraţii Karamazov de F.M.Dostoievski
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
1. Revelaţiile Teocraţiei – Legenda Marelui Inchizitor 
  
„Creştinătatea s-a lepădat , fără să-şi fi dat ea singură seama, de creştinism. Trebuie din cauza aceasta să se întâmple ceva pentru a se încerca readucerea creştinătăţii la creştinism. Sorenn Kierkegaard – „Şcoala creştinismului” 
  
În ideologia teocratică dostoievskiană nu există nimic deosebit de original. Ideea teocratică este în esenţa sa testamentară, o idee iudaică , interpretată ulterior de spiritul roman. Această idee este legată de cunoaşterea divină a Vechiului Testament. Toate teocraţiile istorice, anticreştine şi creştine, au fost coercitive ,au constituit un amestec a două planuri ale existenţei, a două rânduieli: cerească şi pământească, spirituală şi materială, eccleziastă şi statală. 
  
Ideea de teocraţie se află într-un inevitabil conflict cu libertatea creştină, este un refuz al libertăţii. Nicolae Berdiaev se ocupă de ideea lui Dostoievski, punând în valoare mai degrabă utopia decât posibilitatea ei de realizare. De falsa idee teocratică la Dostoievski se leagă şi relaţia denaturată cu statul, recunoaşterea insuficientă a valorilor independente ale statului (nu cel teocratic, cel laic) care se justifică religios din interior, nu din exterior, imanent nu transcendental. Teocraţia trebuie să accepte inevitabil coerciţia ,să nege libertatea spiritului, libertatea conştiinţei, dar în raport cu statul ea închide în sine o înclinaţie spre anarhie. Nicolae Berdiaev este de părere că tocmai acest fals anarhism şi lipsa dorinţei de a vedea rostul religios al statului independent l-au caracterizat pe Dostoievski. 
  
Legenda Marelui Inchizitor considerată de către Nichifor Crainic un pamflet de geniu, realizează transferul din meditaţia filosofică într-o sferă particulară, teologală ori socială. La un prim nivel polemic, sunt vizaţi catolicismul şi ordinul iezuiţilor, de pe platforma presupusei opoziţii ireductibile dintre Bisericile Răsăriteană şi Apuseană.  
  
În poemul compus de Ivan Karamazov („am căutat să-l memorez”) Iisus Hristos descinde „necanonic” în oraşul Sevvila din secolul al XVI-lea în timpul Inchiziţiei. El coboară într-un oraş terorizat, supus celor mai crude represalii şi în care puterea se pare că aparţine Marelui inchizitor. Sevvila lui Ivan se pare că este o teocraţie din care se desprinde o dictatură personală. Recunoaşterea Lui de către mulţime, cele două atribute morale prin care se revelează-„nemărginita-I bunătate şi blândeţea”, minunile săvârşite ca şi atunci cu cincisprezece veacuri în urmă, sunt elemente ce asigură veridicitatea tabloului. Singurele cuvinte pe care le rosteşte „Talifa-kumi”, trimit la scena biblică (1), iar rechizitoriului aprins al cardinalului i se răspunde printr-un sărut. Cardinalul ordonă arestarea Lui şi nimeni din mulţimea până atunci evlavioasă, plină de entuziasm evanghelic nu se gândeşte („atât de strunit şi de plecat este poporul”) să împiedice străjile să-şi facă datoria. Ceea ce reiese este că, sevilienii se comportă în acelaşi timp ca populaţia dresată a unui stat totalitar şi ca nişte copii înfricoşaţi. 
  
Inchizitorul fanatic este identificat cu luptătorul modern pentru pâine, egalitate şi dreptate. El lansează îndemnul global de a fi anihilate personalitatea umană şi libertatea de a opta. Prin „miracol, taină şi autoritate”, omul este degradat într-o unealtă supusă şi inerentă a conducătorilor, cei care l-au convins că nu va dobândi egalitatea decât renunţând de bună voie la libertate. Inchizitorul devine astfel prototipul tiranului cu putere nelimitată, din următorul secol, întruchiparea nebuniei dictatoriale de a-şi afirma vrerea prin anihilarea voinţei celorlalţi, urmând neştiut, preceptele diabolicului sfetnic. Iisus Hristos coboară într-un oraş terorizat, supus celor mai crude represalii şi în care puterea se pare că aparţine nu curţii sau împăratului, cât cardinalilor şi mai ales marelui Inchizitor. Acest despot este în acelaşi timp şi un renegat. Cândva a stat şi el în pustie, unde s-a „hrănit cu aguride şi rădăcini” sperând că va reuşi să atingă perfecţiunea, dar revine în lume unde s-a alăturat „oamenilor înţelepţi”, celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos, pe care refuză să o mai urmeze şi să o slujească ca pe o nebunie. Confesiunea sub formă de interogatoriu a bătrânului cardinal care simte nevoia să spună „tot ce a gândit în sinea lui timp de nouăzeci de ani” vizează declinul unei societăţi în care ideea de Dumnezeu este doar o aparenţă a unei vieţi superficiale şi decăzute. Inchizitorul e un fanatic identificat cu luptătorul modern pentru pâine, egalitate şi dreptate.  
  
Ideea pe care o proclamă Ion Ianoşi este aceea că, Marele Inchizitor „este unul dintre cele mai acute semnale de alarmă la adresa extremelor deformări istorice, mascate într-o radicală frazeologie demagogică.”(2) În Legendă trebuie căutată esenţa concepţiei dostoievskiene asupra lumii, o concepţie pozitivă şi religioasă deopotrivă. În sistemul Marelui Inchizitor, arbitrarul duce la pierderea şi negarea libertăţii spiritului. Acesta argumentează, convinge. Are la dispoziţie logica de fier, voinţa îndreptată spre înfăptuirea unui plan bine determinat. Ceea ce contracarează această atitudine este smerenia lui Iisus Hristos, blânda Sa tăcere care conving şi transmit mai mult decât toată puterea argumentării Marelui Inchizitor. Bătrânul cardinal nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Pierzând credinţa în Dumnezeu, nu se mai poate crede în om. Creştinismul nu impune numai credinţa în Dumnezeu, ci şi în om. Înainte de orice, inchizitorul neagă ideea divino-umanităţii, a apropierii şi coeziunii temeiurilor divine şi umane în libertate. El s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu în numele omului, al celui mai mărunt dintre oameni, al aceluia în care el nu crede, după cum nu crede nici în Dumnezeu. 
  
Inchizitorul cunoaşte slăbiciunea poporului, le ştie reacţiile, psihologia maselor, posibilităţile de manipulare: „norodul care azi Ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi să adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului Tău, ştii Tu asta?”. Measnikov este de părere că, ruperea de Iisus Hristos, dezicerea se produce pornind tocmai de la deosebirile referitoare la modul de a considera condiţia umană: „ce anume îi separă pe Marele Inchizitor şi pe Hristos? Neîncrederea în puterea şi raţiunea omului şi profunda încredere în ele.”(3) Străduinţa inchizitorului este de a arăta cât de insuportabilă este pentru omul răzvrătit libertatea (de a opta, de a decide, libertatea dilemei, zbuciumul), care nu-i poate aduce fericirea. Marea eroare, fundamentala greşeală (din punctul de vedere al cardinalului) şi pe care i-o impută lui Iisus cu un resentiment inmuiat în amărăciune – a fost aceia de nu fi cedat în faţa celor trei ispitiri. Berdiaev este de părere că cele trei întrebări puse de „duh” lui Iisus „preconizează întreaga desfăşurare de mai târziu a istoriei lumii.”(4) 
  
Dogma celor trei ispitiri formează o întreagă teologie morală rezumată în trei idei care stau la baza lumii, adevărate principii morale care stârnesc cele mai ascunse laturi ale fiinţei umane supusă vicisitudinilor vieţii. De altfel este si cea mai mare provocare, cea mai inteligentă manipulare a maselor de către propriile lor slăbiciuni. Dacă Iisus ar fi acceptat să prefacă pietrele în pâini, întreaga omenire l-ar fi urmat imediat. El a refuzat însă pecetea pâinii reale, pământeşti, în numele libertăţii şi al pâini cereşti: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.”(5) Iisus este Mântuitorul celor puţini şi tari în credinţă. De cei mulţi şi slabi se ocupă Marele inchizitor, democrat şi imunitar. În ceea ce îl priveşte personal, admite cele trei ispitiri considerându-le drept o chintesenţă a înţelepciunii supreme: „în lume (afirmă Valeriu Cristea referindu-se la opinia cardinalului)-proclamă acest redutabil psiholog al nimicniciei umane-există trei forţe, unicele pe pământ, în măsură să înfrângă şi să subjuge definitiv în numele propriei lor fericiri, conştiinţa acestor bicisnici răzvrătiţi. Şi aceste trei forţe sunt miracolul, taina şi autoritatea.”(6) 
  
A doua ispitire aduce în prim plan posibilitatea căderii sau a decăderii umane din planul de mântuire al lumii: „ n-ai vrut să te laşi dus în ispită şi nu Te-ai aruncat jos”. Replica pe care o va da Iisus arată tocmai măreţia şi supremaţia Fiului lui Dumnezeu: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.”(6) Tocmai de a aceste trei forţe (miracolul, taina şi autoritatea) se folosesc predecesorii si colegii Marelui inchizitor în încercarea lor de a corecta lucrarea lui Iisus Hristos. De altfel el dezvăluie secretul care stă la baza ideilor „mesianice”: „noi nu suntem cu Tine, ci cu el, acesta este tot secretul nostru. Demult numai suntem cu Tine.” Trădarea s-a consumat cu opt veacuri în urmă, când reprezentanţii credinţei romane au primit de la el „împărăţiile pământeşti”, darul din urmă pe care Iisus de asemenea l-a refuzat respingând şi cea de-a treia ispitire a satanei.” Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti.” (7) nemulţumirea cardinalului este aceia că, nu a reuşit să-şi desăvârşească planul: „Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împăraţi, deşi nici până în ziua de azi n-am apucat să ne desăvârşim lucrarea începută.” 
  
Când cei „o sută de mii” (clasa conducătoare melancolică de sacrificiu ce va dirigui umanitatea de mâine formată din milioane de sclavi-copii), vor ajunge să stăpânească globul, şi de abia atunci se vor gândi şi la fericirea oamenilor: „o fericire pe măsura unor nevoi nevolnice.” În concluzie, descinderea necanonică a lui Iisus Hristos nu poate decât să tulbure lucrarea inchizitorilor. Pentru aceştia, venirea Lui este nedorită, inoportună şi nelegitimă. El nu trebuie să mai adauge nimic la „cele mărturisite cândva” pentru că a încredinţat conducerea turmei bisericii, papei, inchiziţiei. „Nu te iubesc!”, îi spune nonagenarul în timpul monologului său ameninţându-l din nou în final că a doua zi îl va arde pe rug. „De ce mă priveşti în tăcere cu ochii Tăi blânzi, convins că dreptatea este de partea Ta?”- călăul nu face altceva decât să se justifice în ochii victimei sale. Şi cum se întâmplă adeseori, cel care se justifică îşi trădează dilemele, incertitudinile, pare neconvingător. 
  
Părerile teologilor sunt împărţite. De pildă Nicolae Berdiaev şi Nichifor Crainic menţin ideea că ateul Ivan face apologia lui Iisus Hristos, de pe poziţia bisericii ortodoxe. Romano Guardini, de pe poziţia bisericii catolice este de părere că „Hristosul lui Dostoievski este un fals eretic”(8): „Figura lui ne mişcă dar ea rămâne pur imaginară şi nu duce la nimic. Tulburarea pe care o creează naşte perplexitate şi se consumă în disperare.”(9) Pentru unii exegeţi ai operei dostoievskiene, victoria aparţine Marelui inchizitor (adică vorbirii), pentru alţii tăcerii (lui Iisus Hristos): „Tăcerea lui Hrist, muţismul lui blând conving şi influenţează într-un mod mai hotărât decât întreaga forţă de argumentare a Marelui inchizitor.”(10) O tăcere despre care se poate spune că este plină de „aurul” Evangheliilor, o tăcere saturată de Cuvântul întrupat se opune aici cuvintelor. „Şi Cuvântul s-a făcut trup” afirmă evanghelistul Ioan (11) sub semnul căruia se găseşte întreaga morală a romanului „Fraţii Karamazov”. Discursul rostit este contracarat de discursul revelat. Tăcerea lui Iisus din poemul karamazovian este acelui care a spus totul. Absenţa cuvântului lui Iisus este tocmai revelaţia întrupării Sale, El însuşi fiind Cuvântul. 
  
În finalul poemului, ostatecul „sărută blând buzele ofilite ale bătrânului de nouăzeci de ani”. Sărutul – explică Ivan lui Aleoşa- „este singurul lui răspuns”, la monologul cardinalului. Sărutul acordat de Iisus Hristos – pecete a unei posibile absolviri - arată că inchizitorul „cu inima îndurerată”, cuprins de o sublimă melancolie, nu este totuşi o ficţiune, cum înclină să creadă Aleoşa. „Conştient şi îndurerat de eroarea acţiunii sale Marele inchizitor rabdă povara suferinţei şi îşi asumă perspectiva damnării în numele iubirii de oameni.”(12). Reacţia cardinalului faţă de „răspunsul” prizonierului său (un sărut pentru un rug) este surprinzătoare: el tresare şi o puternică emoţie i se trădează în tremurul colţului gurii, după care îl eliberează pe captiv. Reacţia arată că urma vechii învăţături nu s-a şters cu totul în sufletul fostului discipol, că prozelitul satanei nu este complet imun faţă de Iisus Hristos. Teologii Nicolae Berdiaev şi Nichifor Crainic sunt de părere că personajul lui Dostoievski este „imoral” fie numai şi pentru faptul că „în inima lui, în conştiinţa lui a putut să se împace cu ideea că „este indispensabil să arzi oameni.” Marele inchizitor a trecut de partea diavolului dar nu pe faţă. Pactul său cu satana este un secret bine ascuns sub „odăjdiile fastuoase” ale solemnităţilor religioase sau de „vechea lui rasă călugărească făcută din pânză groasă”, purtată în zilele contactului cu supuşii. Marele filosof creştin rus speculează atitudinea cardinalului, care prin întortocheata ipocrizie a demersului său ia chipul lui Antihrist: „principiu nou, rafinat şi seducător ce apare întotdeauna sub înfăţişarea binelui.”(13) Sistemul catolic al cezaro-papismului, ce preface Biserica în stat, este pentru Dostoievski, unul dintre chipurile duhului Marelui inchizitor. De-a lungul destinului său istoric, creştinismul a fost mereu supus ispitei abdicării de la libertatea spiritului. Taina libertăţii creştine este taina Golgotei şi a Răstignirii. Crucificarea se adresează libertăţii spiritului uman.adevărul divin s-a ivit în lume smerit, sfâşiat şi răstignit de puterile acestei lumi şi, astfel s-a confirmat libertatea spiritului. Taina Golgotei înseamnă taina libertăţii. 
  
Feodor Dostoievski rămâne credincios adevărului Răstignirii, religiei calvarului, adică religiei libertăţii. El devine astfel contemporan cu Iisus Hristos. Dominarea teocraţiei papale şi periculoasele ei erezii sunt de domeniul trecutului. Viitorul stat al Marelui Inchizitor nu este legat de catolicism, ci abundă de ateism şi materialism. Socialismul este supus celor trei ispitiri refuzate de Iisus Hristos în pustie; renunţă la libertatea spiritului în numele fericirii şi liniştii milioanelor de oameni. Marele inchizitor se simte ademenit de răul care a luat chipul binelui. Ispitirea antihristică apare atunci când omul ajunge în drumul său la capătul dedublării. Destinul omului se manifestă în conflictul unor principii polare divino-umane şi umano-divine, hristice şi antihristice. 
  
Cardinalul nu este însă numai unealta , în plan metafizic a creatorului său, dar şi ipostaza lui superioară, imaginea potenţată a unei părţi din el. Berdiaev îl consideră pe bună dreptate cel mai teribil ascet al ateismului (14). Deosebirile dintre autor şi personaj sunt evidente. Astfel Ivan tratează cu un drac de duzină, pe când Marele inchizitor tratează direct cu satana! Concluzia pertinentă ce decurge din această configuraţie este că, tot ce se întâmplă în poem poate fi rodul unei stări patologice(boala, delirul)sau un alt coşmar: „coşmar în coşmar”(15). Problematica coşmarului propus de Berdiaev este următoarea: Ivan suferă un dublu coşmar(acel al Marelui Inchizitor şi al diavolului), pe când coşmarul cardinalului îl reprezintă persoana lui Iisus Hristos. În imaginea sublimă cu referiri apocaliptice întâlnim deznodământul destinelor pământeşti ale omului. Unul din exegeţii operei dostoievskiene, Rozanov, trimite la un final apoteotic al Legendei - în ea „ este plânsul lui (al omului) amar, când, pierzându-şi inocenţa şi fiind părăsit de Dumnezeu, omul a înţeles deodată că de acum este singur cu slăbiciunea sa, cu păcatul său, cu lupta luminii şi întunericului în sufletul său.”(15) 
  
2. Despre sensurile libertăţii dostoievskiene 
  
Dostoievski este cel mai mare metafizician rus, în care ideile joacă un rol esenţial. Toate ideile sale sunt legate de destinul omului, de destinul lumii şi al lui Dumnezeu. Se poate spune că, întreaga creaţie a lui este un adevărat ospăţ al cugetării. Cei care s-au apropiat de el au găsit multe puncte de vedere în care scriitorul rus a fost caracterizat în primul rând ca reprezentant al „umiliţilor şi obidiţilor”; apoi un „talent crud”, proorocul unui nou creştinism; unii s-au interesat de „omul din subterană”, alţii l-au luat înainte de orice, vestitorul ideii mesianice ruse. „El este tipic rusesc, geniu rus până în străfunduri, cel mai rus dintre marii scriitori naţionali şi, totodată cel mai general-uman ca ideaţie şi tematică.”(16) Pentru Dostoievski tema omului şi a destinului său, înseamnă mai presus decât orice, tema libertăţii. Destinul omului, tribulaţiile sale, se definesc prin libertate. Libertatea tronează în centrul concepţiei dostoievskiene asupra lumii. Scriitorul rus cercetează destinul omului lăsat în libertate. Îl interesează doar omul pornit pe calea libertăţii, destinul său în libertate şi libertăţile din om. 
  
În concepţia lui Nicolae Berdiaev şi a lui Nichifor Crainic există două feluri de libertate: libertatea primară şi libertatea finală.(17) În libertatea primară îl întâlnim pe Adam, iar în libertatea finală pe Iisus Hristos. El dă omului libertate, dar omul trebuie să-L accepte liber. Este exact ce Marele inchizitor îi reproşează lui Iisus Hristos: „Tu ai dăruit omului iubirea slobodă pentru ca el să vină slobod la Tine, fermecat şi cucerit de Tine.” În această adoptare liberă a lui Iisus Hristos constă calitatea de creştin fiindcă sensul actului credinţei este un act de libertate. Iar ea nu se poate identifica cu binele, cu adevărul, cu desăvârşirea. Binele liber, singurul bine care există, presupune libertatea răului. Berdiaev este de părere că în aceasta constă tragedia libertăţii lui Dostoievski.(18) Aici se ascunde taina creştinismului – o adevărată dialectică tragică. Lumea catolică s-a lăsat sedusă de libertate, a înclinat către negarea libertaţii, spre abolirea libertăţii credinţei şi a conştiinţei. Rugurile Inchiziţiei au fost martore ale acestei tragedii ale libertăţii, a greutăţilor de a găsi o soluţie pentru conştiinţa creştină luminată de strălucirea lui Iisus Hristos. Să nu uităm că, creştinismul este religia libertăţii. 
  
3. Personajele lui Dostoievski trăiesc tragedia vieţii ca pe un imn al libertăţii.  
  
În ideea libertăţii se transpune şi ideea răului opusă binelui suprem. Marele gânditor rus Nicolae Berdiaev descoperă în opera scriitorului o dualitate a răului: răul metafizic şi răul lăuntric. Nichifor Crainic relevează alte aspecte malefice: răul imanent pe care îl descoperim în om şi răul personificat în diavol (prezent într-o lumină echivocă). În analiza psihologică a eroilor lui Dostoievski in care se întrupează duhul răului, primul aspect care se descoperă şi pe care-l îmbracă aceştia este orgoliul şi invidia. Orgoliul lor constă tocmai in refuzul de a se integra ordinii morale stabilite de Dumnezeu. Mai există ceva aici, o tendinţă de a crea după mintea lor, o altă ordine contrară celei stabilite de Dumnezeu. Răul pe care-l întrupează fiecare din aceşti eroi ajunge să se consume şi să se distrugă pe sine însuşi. Conform Sfântului Ioan Evanghelistul, răul reprezintă o deviaţie continuă şi permanentă de la ordinea stabilită de Dumnezeu şi are direcţia către distrugere în neant, către neant. Negaţia de la care pleacă păcatul (fiindcă orice păcat săvârşit este o negaţie a lui Dumnezeu) ajunge în cele din urmă să fie o negaţie a omului, când a săvârşit păcatul iar in ultima fază, o negaţie a lui însuşi. Nicolae Berdiaev descoperă o remarcabilă idee a operei lui Dostoievski: orice bine pe care eroii lui cred că-l pot face prin mijlocirea răului, prin fărădelege, este iremediabil.(19) Personajele lui sunt toate obsedate de o idee. Marele Inchizitor crede că, înşelând lumea printr-un întreg sistem de doctrine, poate să ajungă la fericirea acestei lumi. Orice revoluţionar din opera lui Dostoievski crede că poate ajunge la fericirea lumii viitoare, siluind lumea prezentă. Cu o subtilitate genială, Dostoievski demască iluzia că prin rău se poate ajunge vreodată la realizarea binelui. Răul în sine este deşertăciune, el nu izbuteşte să ajungă să creeze în nici un fel binele; ce reuşeşte să facă răul este că până la urma urmelor se distruge pe sine însuşi. Distrugerea răului în concepţia lui Dostoievski, este posibilă în eroii în care totuşi viaţa va trebui sa triumfe: este posibilă prin flacăra suferinţei. 
  
Conform legilor morale şi sociale răul trebuie pedepsit.. La Dostoievski există două feluri de pedepse: una legală şi una morală (pe care şi-o dă omul lui însuşi). Mitea Karamazov este acuzat că şi-a ucis tatăl. În realitate el nu este vinovat, însă verdictul se dă împotriva lui (este găsit vinovat după un eşafod logic). Este însă o ironie la adresa raţiunii logice care ajunge la vinovăţia lui Mitea de a-şi fi ucis părintele pe care în realitate îl ucisese Smerdeakov. Pentru Dostoievski pedeapsa principală este aceea pe care omul şi-o dă sie însuşi,e4ste pedeapsa care porneşte ca o revoltă a părţii lui bune, ce rămâne în fiecare om, pentru că după concepţia lui Dostoievski nu există om fundamental rău. În orice fiinţă există posibilitatea de a îndrepta răul. În ancheta şi procesul lui Mitea, Dostoievski demască minciuna legii statului. Pentru el sufletul este mai important decât întreaga lume. De aceea autorul Karamazovilor se dovedeşte a fi un creştin profund. 
  
Polifonia i-a permis lui Dostoievski să dezvăluie complexitatea vieţii sufleteşti a oamenilor, fatalitatea unor contradicţii în aparenţă instabile. El dezvăluie ceva ce nu a mai existat în literatura universală: concluzia unui antropocentrism creştin. Religia face trecerea spre profunzimea spirituală a omului. Apoi profunzimea se întoarce la om. La Dostoievski chipul omului rămâne în profunzime. Metafizica creştină dostoievskiană trebuie căutată mai presus de toate în „Legenda despre Marele Inchizitor”. Dostoievski a fost sursa spirituală a curentelor religios-apocaliptice din Rusia. Aşa cum mărturisea şi Nicolae Berdiaev, el „a fost cel ce a dezvăluit noi seducţii care pândesc asemenea curente apocaliptice ale gândirii ruse, a prevăzut apariţia răului atât de rafinat încât este greu de recunoscut.” (20) Nu ştim în ce măsură Dostoievski a fost pe deplin liber faţă de aceste seducţii. Ceea ce rămâne peren şi veşnic este orizontul deschis de el: adevărul despre om, despre destinul şi libertatea lui. În conştiinţa poporului rus el a rămas, aşa cum Berdiaev analiza, un fel de mentor - a învăţat călcând pe urmele lui Hristos, să reverse lumina în întuneric, să-i descopere chipul lui Dumnezeu în omul decăzut, a învăţtat iubirea de oameni, respectându-le libertatea. Lumina lui Hristos biruieşte lumea, străbate orice întuneric. 
  
Cu alte cuvinte, Creştinismul lui Dostoievski nu este unul întunecat, ci luminos, este creştinismul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. El a dăruit multe pentru viitorul creştinismului, pentru triumful Evangheliei , al religiei libertăţii şi iubirii. A reuşit să comunice cu viitorul într-o epocă în care creştinismul trăieşte aproape exclusiv în trecut. Creaţia lui este extrem de fertilă pentru renaşterea creştină. Ea are caracter profetic , indică uriaşele capacităţi spirituale ale omului. Pe această creaţie şi-a pus pecetea dualitatea caracterului rus, reliefând marile primejdii ale sufletului. Dostoievski este acea valoare supremă care dă sens poporului rus, existenţei sale în lume, el e ceea ce va putea arăta acesta la Judecata de Apoi a popoarelor. 
  
4. Despre Karamazovism ca identitate 
  
„Nu, domnilor juraţi, Europa îi are pe Karl Moor, Don Carlos, Wilhelm Tell, noi nu avem deocamdată decât Karamazovi.” Ion Ianoşi – „Dostoievski”  
  
Familia Karamazovilor a stârnit şi generat suficiente reacţii atât în rândul celorlalte personaje ale romanului, cât şi în rândul celor care au fost preocupaţi de o aşa zisă exegeză a operei dostoievskiene. Capacitatea lui Dostoievski de a înnoda firele propriilor romane cu scrierile confraţilor este aşa cum remarca şi Ion Ianoşi, neobişnuită pentru vremea sa. Titlul celei de a cincea cărţi din „Fraţii Karamazov”, moment culminant în roman, are o vastă semnificaţie. Pro şi contra este principiul de bază al artei dostoievskiene. El defineşte imaginile locale şi de ansamblu, eroii episodici şi principali, laturile şi integralitatea conştiinţei scriitorului. Acest principiu asigură unitatea dintre epic şi dramatic şi o ridică la forma de roman-tragedie. Capitolul „patronează confruntările şi înfruntările, înălţările şi prăbuşirile consumate într-o maximă tensiune, ciocnirile aspre de interese, pasiuni, idealuri, încleştarea pe viaţă şi pe moarte, cumplitele zbuciume sufleteşti şi spirtituale.”(21) Autorul Karamazovilor prin atitudinea sa faţă de personajele create, se simte totuşi legat de acestea prin compasiunea, dragostea şi ura faţă de ele: fiindcă şi „domnia sa are o fire largă, karamazoviană” pentru a-l cita pe Ippolit Kirillovici - capabilă să cuprindă cele mai bizare contradicţii şi să contemple în egală măsură cele două abisuri, „abisul de deasupra noastră” şi „abisul de sub noi”. 
  
Familia Karamazovilor este un rezultat şi un produs răspândit al dezagregării obştei. Ippolit Kirillovici desluşeşte în acest „mic nucleu familial” „trăsăturile fundamentale ale intelectualităţii noastre de azi”. Fetiukovici raportează şi el natura karamazoviană la prezentul şi viitorul naţiunii. Amândoi au sentimentul întemeiat că asistă nu la un proces oarecare, ci la procesul întregii lor societăţi întâmplătoare. „Dostoievski-singurul procuror, avocat şi judecător aflat în posesia adevărului integral, ferm convins că acest adevăr nu poate fi integral nici cunoscut şi nici înfăţişat – ne introduce, propriu-zis nu la procesul unei persoane, ci al unui fenomen istoric de largă circulaţie, definit generic drept „ karamazovism”.(22) Fiecare dintre fraţii Karamazov poate fi considerat, într-un fel, personaj central: Dmitri- în plan tematic(pasional), Ivan-în plan filosofic (lucid, raţional), Aleoşa în plan etic (mistic). Ca semnificaţie socială, rolul principal îi revine însă lui Feodor Pavlovici, „exponent pur al sadismului karamazovian.”(23) „Tatăl constituie nucleul şi simbolul acestei lumi descompuse, el este chintesenţa pervertirii, limita lipsei de ideal, animalul rapace fără acces la remuşcare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”(24), aşa cum îl caracterizează Ion Ianoşi. Feodor Pavlovici nu face altceva decât să-şi savureze viaţa, la un mod propriu individualismului „zoologic”, eliberat de orice norme şi reţineri morale. Plăcerea este unicul său scop al existenţei sale, de dragul ei este gata să distrugă pe oricine, chiar pe propriii copii. „S-a înşurubat în senzualitatea lui, ca şi cum ar fi încremenit pe un soclu de piatră”, spune Ivan. Feodor nu crede în viaţa de apoi, în consecinţă - „după mine potopul!”- se simte îndreptăţit să se înfrupte din cât mai multe lucruri lumeşti. Întruchipare a cinismului, „bătrânul măscărici”- „o canalie şi un desfrânat, dar în acelaşi timp şi un om absurd”- ignoră un lucru esenţial: karamazovismul proliferează în mod obligatoriu karamazovism, lipsă de scrupule, violenţă şi brutalitate. Dmitri îl loveşte, Smerdeakov îl ucide, tocmai pentru că îi sunt fii, pentru că el le-a transmis în doze diferite otrava. Nici un Karamazov nu este imun faţă de karamazovism: câinosul părinte cade răpus de propriul său pumnal! Feodor Pavlovici planează asupra societăţii întregi ca o forţă omnipotentă. Întâlnim la tot pasul Karamazovi neîndoielnici sau persoane cu o mare doză de karamazovism. Generalul – moşier îşi asmute ogarii asupra unui copil de opt ani. Iarna, în toiul gerului, nişte părinţi îşi ţin fetiţa toată noaptea încuiată într-o latrină. Smerdeakov – copil spânzură pisici şi le îngroapă cu alai; iar ca adult îl învaţă pe Iliuşa să le dea câinilor vagabonzi pâini în care a înfipt ace. Nimeni nu scapă tentaţiei de a fi (şi) Karamazov: Zosima îşi pălmuieşte ordonanţa şi doreşte pentru moment moartea adversarului său; Liza îşi închipuie că ciopârţeşte şi răstigneşte un băieţel de patru ani, în timp ce mănâncă compot de ananas(pentru ca apoi să-şi strivească degetul intenţionat cu uşa, apostrofându-se „ticăloasa”, deci pentru a se pedepsi, umili, înjosi ca tentativă de a obţine smerenia). Kolea Krasotkin se făleşte că îşi bate colegii în timp ce aceştia îl adoră. „Sunt o fiară sălbatică!”, exclamă Gruşenka. Rivala ei „infernală” are, la rândul ei, un caracter” groaznic”, sălaş al dragostei şi al urii care declanşează „catastrofa” de la proces ... Sadismul este împlântat adânc în sufletul fraţilor. Smerdeakov personifică imoralitatea fără reticenţe. La polul opus Aleoşa este un smerit supus tentaţiilor. Ion Ianoşi vorbeşte despre o cruce simbolică între cei doi fraţi: „furtunile cele mai dramatice nu în sufletul lor se dezlănţuie, ci pe axa mediană, „orizontală”, a însemnului creştin.”(25) 
  
Karamazovismul apare evident şi din replicile şi relaţiile fraţilor cu celelalte personaje. Este o notă aparte, distinctă ce străbate întreaga societate rusă ce asistă la proces. „sunt un Karamazov!” exclamă Dimitri; „obraz de toval şi suflet de Karamazov!”, gândeşte Miusov; „şi eu sunt un Karamazov ... ”, recunoaşte Ivan; „ Karamazovii nu sunt nişte netrebnici, orice ai zice tu, ci nişte filosofi ... ”, pledează Dimitri în faţa lui Rakitin. „O lighioană o înghite pe alta” afirmă acelaşi personaj referindu-se la dualitatea dintre marea familie a Karamazovilor. Cu toţii se suspectează, se spionează, se urăsc. Lighioana numită karamazovism, s-a cuibărit adânc în sufletul lor. 
  
Ca o concluzie şi în încheiere vom susţine că Nichifor Crainic defineşte karamazovismul ca „pe un element rău pe care îl cunoaştem din celelalte romane ale lui Dostoievski, elementul rău dezlănţuit fie în pasiuni carnale, fie în pasiuni intelectuale, pâna la suprema posibilitate a excesului. Este păcatul, prin urmare, care se desfăşoară în toată în toată infernala lui amploare, fie pe latura pasiunii carnale, fie pe acelei intelectuale,raţionale.”(26) Aşadar, Karamazovismul este întrupat înainte de toate în bătrânul Karamazov, om bogat, lubric, iubitor numai de bani şi de femei „reprezintă ultima expresie a patimii cele mai telurice cu putinţă.”(27) Ceea ce contracarează într-un fel latura întunecată a karamazovismului este figura luminoasă a lui Alioşa Karamazov. În el culminează speranţele lui Dostoievski referitoare la o viaţă total creştină a unei societăţi ce trebuia să se nască de acum încolo. Alioşa este conceput în contrast izbitor cu ideea pe care dostoievski o avea despre sine. Ideea pe care o spune el în legătură cu Alioşa este aceasta: nu minunea naşte credinţa, ci credinţa naşte minunea; nu minunea exterioară condiţionează prin urmare credinţa noastră religioasă, ci credinţa noastră religioasă este aceea care face minunea. Acest serafic personaj întruchipează, în ochii scriitorului, virtuţile umane supreme. El este un erou triumfător de basm care „biruie balaurul cu multe capete ale karamazovismului...”(28) 
  
Note Bibliografice 
  
Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Iaşi, Editura Institutului European, 1992, pag.10. 
  
Cf. idem. pag.11. 
  
Cf. idem. pag. 44. 
  
ibidem pag.138. 
  
ibidem pag.140. 
  
Ion Ianoşi, Dostoievski, Bucureşti, Editura „Teora”, 2000, pag.227. 
  
idem., pag.229. 
  
idem., pag.230. 
  
idem., ibidem. 
  
idem.,pag.232. 
  
Nichifor Crainic, Dostoievski şi creştinismul rus, Cluj-Napoca, Editura „Anastasia”,1998, pag.255. 
  
idem., ibidem. 
  
Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1983, pag.183. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre metafizica Cuvântului în romanul Fraţii Karamazov de F.M.Dostoievski / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 130, Anul I, 10 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!