Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 206 din 25 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre lume in vizune filocalica...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Învăţătura filocalică despre lume, cu frumuseţea ei, şi abordarea acesteia din punct de vedere duhovnicesc... 
  
În introducerea acestui material vom susţine cu toată convingerea şi cu toată tăria că, atunci când ne dăm silinţa să pătrundem în tainele creaţiei trebuie s-o facem având o motivaţie şi o abordare sau o perspectivă duhovnicească, să renunţăm la obişnuinţa de a ataca cu multă îndrazneală orice idee despre Dumnezeu şi despre lume, de a gândi în deşert şi fără o cucernică o autentică evlavie. Buna cuviinţă este imperativă într-o teologie a creaţiei care nu vrea sa se reducă la o ştiinţă lumească ceea ce explorează universul, doar folosindu-se de raţiunea (de)căzută. Este obligatoriu să renunţăm la orgoliul ce ne face să credem că putem vorbi despre orice, oriunde şi oricum. O conştiinţă învăluită de sinceritate, bun simţ şi smerenie ne ajută să cinstim prin tăcere multe lucruri, care sunt mai presus de cunoaşterea noastră analitică şi discursivă. Contemplarea creaţiei cere un apofatism, o experienţă a lumii ca şi creaţie a lui Dumnezeu, în care complexitatea interrelaţionării elementelor din creaţie nu poate fi abordată de o minte liniară, (de)limitată, oricât de pătrunzatoare şi profunde ar fi raţionamentele noastre. 
  
Noi toţi (re)cunoaştem un adevăr fundamental şi anume că întreaga creaţie este legată de om, cu alte cuvinte, între om şi creaţie este o strânsă legătură, o relaţie bine consolidată. Doar că „refuzarea voii dumnezeieşti s-a făcut în lumea sensibilă de către (acelaşi) om, în care este recapitulată sau rezumată întreaga lume. Lumea sensibilă este trupul extins al omului. Este trupul care îl hrăneşte şi îl suţine, dar care, totodată, are nevoie de îngrijirea şi dragostea lui” . Mai cunoaştem faptul că Domnul Iisus Hristos este Logosul creator şi mântuitor al lumii. În Domnul Iisus Hristos – Logosul divin se cuprinde astfel începutul, dar şi scopul întregii creaţii; din cauza acestui fapt lumea, în concepţia creştină, nu poate fi abordată decât prin raportare la Iisus Hristos, la lumina Sa care luminează tuturor 
  
În aceste context şi în aceste condiţii sau împrejurări constatăm şi observăm că raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, legătura paradoxală a celor opuse şi antinomice din creaţie, care asigură deodată unitatea şi diversitatea lumii, păstrând distincţiile fără separare şi departajare, nu pot fi sesizate printr-o cunoaştere discursivă (chiar dacă aceasta este justificată printr-o legitimitate academică şi o competenta ştiinţifică). Există ceva lăuntric, ceva interior şi adânc în fiecare lucru ce nu se lasă smuls prin erudiţia afişată cu aroganţă şi autosuficienţă. Idolatria conceptelor înlănţuite în diverse, variate şi stufoase demonstraţii ne orbeşte, făcându-ne să rămânem exteriori faţă de profunzimea ascunsă a creaţiei. Sfinţii Părinţi au insistat mereu că apofatismul creaţiei trebuie să fie coordonata majoră a preocupărilor noastre cosmologice. "Căci cine dintre marii înţelepţi, încrezându-se în uneltele raţionale şi bazându-se pe dovezile care nu există, va putea, folosindu-se de raţiune, să cunoască, să spună şi să înfăţişeze măreţia lucrurilor? Cine va putea să cunoască raţiunile sădite în fiecare dintre lucruri de la începutul existenţei lor, raţiuni după care există, procesează, operează şi procedează fiecare şi îşi are natura primind forma, chipul şi compunerea sa având putere să lucreze şi să pătimească?...Cine cunoaşte raţiunile lucrurilor aşa cum sunt, se deosebesc şi au o stabilitate statică, statornică şi nemişcată după fire şi o mişcare neschimbătoare între ele, având în mişcare stabilitatea şi în stabilitate mişcarea, lucru atât de uimitor?... Încercând să cercetăm raţiunile acestora ori a vreuneia din acestea, rămânem cu desăvârşire neputincioşi şi muţi în explicare, neavând pe ce să ne rezemăm cu siguranţă mintea, afară de puterea dumnezeiască". 
  
Cosmosul, Universul este unitar, printr-o împreună stabilitate a raţiunilor opuse. Raţiunile sunt distincte, dar după fire, dar ele sunt ţinute împreună, formând cosmosul unitar. După fire raţiunile sunt stabile şi distincte dar sunt unite printr-o relaţie dată de modul mişcării lor. Modernitatea a renunţat la apofatismul contemplării creaţiei, impunând praxisul ca şi criteriu al adevărului. Adevărul este totdeauna un lucru concret. În societăţile pragmatice a gândi, a pune problema unei finalităţi transcendente, a te întreba asupra sensului lucrului făcut sunt lucruri inutile, reprezintă o pierdere de timp care va afecta reuşitele şi succesele imediate. Francois Bacon a proclamat că a şti înseamnă a putea, iar de atunci cunoaşterea va însemna tot mai mult o dominare, o posesie. Omul modern cunoaşte doar posedând, luând în stăpânire realitatea cognoscibilă. A cunoaşte înseamnă a domina. Cunoştinţele determină un activism prin care putem cuceri întreaga realitate. Este o perspectivă diferită faţă de viziunea tradiţională. Înţelegerea şi cunoaşterea profundă aveau un înţeles contemplativ. Pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii a cunoaşte cu adevărat înseamnă a contempla lumea cu sensurile ei nebănuite, ancorate în Dumnezeu. 
  
Referindu-ne, în cele ce urmează la frumuseţea creaţiei, şi în mod concret la frumuseţea lumii, vom dezbate problema Cosmosului - care este creaţia lui Dumnezeu, şi care a luat fiinţă în şase zile, după cum se relatează în cartea Facerii. La sfârşitul creaţiei Dumnezeu Însuşi contempla opera Sa: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată, erau foarte bune (κα α ιαν) (Fac. 1, 31). Creaţia lumii nu era definitivă însă, căci „lumea a fost, este şi va fi creată până la desăvârşirea sa” . Dar, o dată ieşit din mâinile lui Dumnezeu, germenele cosmosului era frumos. În Vechiul Testament ideea că lumea este opera frumoasă a lui Dumnezeu este exprimată în diferite moduri. Proorocul Isaia se simte copleşit de ordinea, armonia şi maiestatea cosmică: „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine le-a zidit pe toate acestea? Cel ce scoate oştirea lor cu număr şi pe toate pe nume le cheamă: Celui Atotputernic şi cu mare virtute nici nu-i scapă” (Isaia 40, 26). 
  
Sfinţii Părinţi ai Bisericii afirmă în majoritatea scrierilor lor că frumuseţea lui Dumnezeu se reflectă în creaţia Sa şi că toate făpturile, fie ele însufleţite sau neînsufleţite vestesc Frumuseţea Plăsmuitorului. Teologia patristică văzând în Dumnezeu totalitatea şi Arhetipul frumuseţii afirmă, în consecinţă logică, că şi făpturile Sale poartă amprenta acestei frumuseţi desăvârşite. Lumea întreagă este un tot armonios şi fiecare componentă este frumoasă. Teologia ortodoxă are, prin excelenţă, o viziune panoramică asupra creaţiei . Fericitul Augustin scria: „Toate aceste frumuseţi ce vă plac şi care se desfătează privirea voastră sunt create de Dumnezeu. Dacă atât de mare este frumuseţea operelor create de El, cu atât mai mult va fi El Însuşi” şi, iarăşi „aşadar Tu, Doamne, eşti Cel ce le-ai creat. Tu eşti frumos pentru că ele sunt frumoase” . Şi Herma afirma în Păstorul lui: „Iată Dumnezeul puterilor care a zidit lumea cu putere nevăzută şi cu pricepere adâncă şi mare, Care prin voinţa Sa slăvită a dat creaţiei Sale frumuseţe” . 
  
Principala caracteristică a frumuseţii creaţiei este văzută de toţi Sfinţii Părinţi ca fiind armonia. Armonia cosmosului se revelează ca ordine, măsură, echilibru, proporţionalitate, unitate constructivă, rigoare compoziţională, acord al puterilor, consonanţă. Toate aceste caracteristici ale universului nu pot fi întâmplătoare ci sunt opera unui Împărat şi Creator a toate. Sfântul Atanasie cel mare scria despre ordinea maiestuoasă şi armonia creaţiei: „Fiindcă nu e neorânduială în toate, şi nu e o lipsă de măsură, ci o simetrie, şi nu e haos, ci un cosmos şi o sinteză armonioasă a cosmosului, e necesar să cugetăm şi să primim ideea unui stăpân care le adună şi le ţine strânse pe toate şi înfăptuieşte o armonie între ele. Şi, deşi nu Se arată ochilor sub rânduiala şi armonia celor contrare, este de cugetat Cârmuitorul şi Orânduitorul şi Împăratul” . Despre frumuseţea ca realitate pancosmică, caracterizată de armonie, ordine, consonanţă, scrie şi Sfântul Dionisie Areopagitul precizând că armonia cosmică se vădeşte în raporturile dintre fiinţele cereşti şi cele de sub cer dispuse ordonat într-o ierarhie a fiinţării. Dumnezeu este principiul ordinii (ταξιαρχια) şi al armoniei şi, din această cauză, umple toată creaţia de armonie dumnezeiască şi frumuseţe sfântă , dăruindu-le totodată, măsură, număr şi ordine . Cosmosul este o podoabă frumoasă şi bună, icoană vie a lui Dumnezeu Cel frumos şi bun. Sfântul Clement Alexandrinul susţine, de asemenea, că armonia universală este opera bunătăţii şi iubirii divine ce constituie temelia universului şi armonia tuturor existenţelor, pătrunzându-l şi traversându-l, întinzându-se din inteligibil până în sensibil . Ideea inaugurată de Sf. Clement Alexandrinul, că lumea este o operă de artă perfectă a lui Dumnezeu, este preluată de Sfinţii Părinţi Capadocieni. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „El – Dumnezeu – priveşte ca frumos ceea ce este făcut după toate regulile artei şi ceea ce concură spre un scop util” . Toată această lume care este o creaţie de artă nu poate fi creată decât de Cineva având însuşirile unui artist, iar operele Sale sunt „plăsmuite artistic şi înţelept şi din frumuseţea lucrurilor văzute cunoaştem Sublimul mai presus de orice frumuseţe” . Că frumuseţea lui Dumnezeu este inefabilă şi depăşeşte prin deosebita măsură frumuseţile create, a fost afirmat clar şi limpede tot de Sfântul Vasile cel Mare. „Nespuse sunt peste tot şi nu se pot descrie fulgerele Frumuseţii dumnezeieşti; n-o poate arăta cuvântul şi urechea n-o poate prinde. Şi dacă ai numi splendoarea luceafărului, strălucirea lumii, lumina soarelui, toate sunt fără preţ în comparaţie cu slava – Aceluia – şi în comparaţie cu lumina cea adevărată” . Frumuseţea dumnezeiască reflectată în lume, exercită o mare putere de atracţie; Sfântul Dionisie Areopagitul subliniază că sensul cuvântului frumos – το κα ον, este acela de atracţie, chemare, căci vine de la verbul κα εω – eu chem . Deci Frumuseţea divină este o putere care cheamă inducând dragostea în cel care o contemplă; este un apel, o chemare, o atracţie permanentă a tuturor lucrurilor către obârşia lor comună, de dincolo de timp şi spaţiu. Astfel, plecând de la frumuseţea lumii ne apropiem de izvorul frumuseţii, şi această corelaţie este de nepreţuit ajutor pentru credinciosul iubitor de Frumuseţe nepieritoare ce năzuieşte permanent să se ridice spre cuprinderea Necuprinsului... 
  
În altă ordine de idei, cunoaşterea înseamnă dragoste, nu dominare ori stăpânire. Cunoaşterea contemporană este mult diferită în comparaţie cu perspectiva contemplaţiei, propăvăduite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. "Astăzi noi cunoaştem cu mâinile. În modernitate cunoaşterea, considerată a fi obiectivă, presupunea înlăturarea tuturor factorilor subiectivi. Astăzi vrem să ştim şi să înţelegem totul. Atunci când avem un lucru credem că-l cunoaştem, în cele din urmă cunoaşterea, transformându-se în dominare". Acest activism ne produce spaimă faţă de profunzimea din noi înşine. Ne este frică să ne punem întrebari fundamentale, să găsim motivaţii şi argumente adânci pentru gândurile şi faptele noastre. Fugind de noi înşine ne înstrăinăm de semnificaţia adâncă şi profundă a vieţii, crezând că problemele pot fi rezolvate prin economie şi politică. Astăzi trăim o viaţă mediatizată, o viaţă exterioară faţă de noi înşine, faţă de problemele intrinseci şi concrete ale noastre. Aceasta se reflectă şi în faptul că singuratatea a devenit o tortură pentru omul contemporan. Iată cum descria cu multă pertinenţă Mooltmann această stare a omului contemporan: "Există un refugiu în acţiunea socială şi în practica politică, pentru că oamenii nu se suportă pe ei înşişi. De aceea ei nu pot rămâne singuri. Singuratatea devine o adevărată tortură. Tăcerea şi abandonarea sau părăsirea sunt insuportabile, izolarea fiind trăita ca o moarte socială. Praxisul social şi angajamentul politic ne vădesc slăbiciunea, ele neputând fi remedii pentru cei ce nu se pot asuma pe ei înşişi. Cel ce vrea să-şi umple propriul vid încercând să-l ajute pe altul nu-şi va răspândi oare propriul său vid? Numai cel care a obţinut libertatea interioară poate să-i elibereze şi pe alţii, împărtăşindu-se cu adevărat de suferinţa lor". 
  
Asistăm astăzi la o inversiune a experienţei mistice. Astfel, odinioară monahul se retrăgea în pustie, fugind de lume pentru a afla Adevărul. Astăzi, omul contemporan plonjează în lume, pentru a nu căuta Adevărul. Dacă odinoară, ascetul doritor de desăvârşire se lupta cu demonii în pustie pentru a-I face loc lui Iisus Hristos în viaţa lui, astăzi ar fi necesar să ne întoarcem către pustiul din noi înşine şi să ne străduim a ne face părtaşi la biruinţa lui Iisus Hristos. Dobândirea libertăţii lăuntrice şi interioare permite exersarea stării de jertfelnicie, care-l responsabilizează pe om nu doar faţă de semenii săi, ci şi faţă de univers şi cosmos, omul fiind un adevărat preot şi sacerdot al creaţiei. Nu putem reduce sintagma "omul-preot al creaţiei"la o simplă formulă teoretică a cărei repetare să o transforme într-un clişeu îndepărtat de experienţa practică. Preoţia implică în primul rând dobândirea unei stări interioare şi lăuntrice de jerttfă, prin care slujitorul devine o ardere de tot bineplacută înaintea lui Dumnezeu. În această stare interioară de jertfă curată, dorul de Dumnezeu prinde rădăcini în noi, se ramifică şi se concretizează într-o strădanie permanentă de a trăi prin Iisus Hristos; cum spun Sfinţii Părinţi, de a vedea cu ochii lui Iisus Hristos, de a auzi cu urechile lui Iisus Hristos, de a gusta cu gura lui Iisus Hristos. Această dorinţă nestavilită de a-L resimţi pe Iisus Hristos ca o prezenţă permenentă şi efectivă, care să ne prezinte şi să ne reprezinte în faţa lumii, contribuie la ascuţirea conştiinţei profetice, care ne fereşte de monotonia şi formalismul unui ritualism lipsit de fecunditatea Duhului. Numai dobândind o asemenea stare lăuntrică putem (re)simţi preoţia omului în raport cu creaţia, menirea lui de a deveni un foc nemistuitor care să ardă din dragoste pentru Dumnezeu şi care cu o conştiinţă a slujirii jertfelnice să-şi transfigureze fiecare gest într-un act ritualic, ce permite aducerea întregii creaţii, ca o jertfă bineplacută lui Dumnezeu. Puterea de a mulţumi lui Dumnezeu, de a contempla creaţia prin ochii lui Iisus Hristos ne ajută să unificăm liturghia interioară din inima noastră cu liturghia cosmică. Există o corespondenţă directă între liturghia nevăzută a inimii, între liturghia văzută a Bisericii şi liturghia cosmică. Numai în măsura în care inima noastră devine altarul pe care jertfim toate gândurile şi sentimentele noastre lui Dumnezeu, ajungând ca mintea să se odihnească în Dumnezeu, putem participa efectiv la liturghia dumnezeiască a Bisericii şi mai departe să conştientizăm întreaga creaţie ca o jertfă ce se cere transfigurată prin înduhovnicirea noastră. 
  
În acest context sunt multe texte filocalice care ne mărturisesc despre această legatură, însă mă voi opri la două texte reprezentative. Primul aparţine Sfântului Efrem Sirul: "Sunt hirotoniţi preoţi pentru ei înşişi. Şi-şi oferă asceza... Postul este jertfa lor, privegherea le este rugăciunea. Penitenţa şi credinţa-altarul, Meditaţiile lor sunt arderea de tot. Inima lor curată este arhiereul, Contemplaţia, preotul slujitor. Neîncetat buzele lor aduc jertfă: Rugăciunea însetată de odihnă..."Al doilea text ce evidenţiază relaţia dintre liturghia lăuntrică şi slujirea exterioară este al Sfântului Grigorie Sinaitul: "Inima eleiberată de toate gândurile şi mişcată de Duhul Sfânt Însuşi devine templu adevărat, încă înainte de sfârşitul veacurilor. Sfânta Liturghie este săvârşită acolo pe deplin, potrivit Duhului. Cel care nu a ajuns la această stare poate fi, mulţumită altor virrtuţi, o bună piatra pentru zidirea acestui templu, dar nu este el însuşi templul Duhului, nici arhiereul său". O raportare adecvată faţă de creaţie ne face să recunoaştem creaţia ca o cale a înaintării noastre spre Dumnezeu, un drum, o cale şi un partener totodată în procesul îndumnezeirii noastre prin har. Apropierea cu cuviinţă faţă de creaţie ne întăreşte într-o viaţă plină de virtuţi, deoarece o contemplare cu evlavie a raţiunilor lucrurilor ne descoperă virtutea pe care o putem câştiga prin lucrul respectiv, iar fiinţa virtuţilor este Domnul nostru Iisus Hristos. Cel care se mişcă într-o astfel de viaţă duhovnicească ajunge prin virtuţile dobândite prin lucruri la fiinţa virtuţii, care este Iisus Hristos. "Cel ce a fost învăţat să privească cu evlavie raţiunile lucrurilor poate dezvolta uşor şi în alt chip înţelesul acestor idei. Astfel nu încape îndoiala ca fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul cel unul al lui Dumnezeu. Căci fiinţa tuturor virtuţilor este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos...Căci în El viem, ne mişcăm şi suntem. Este în Dumnezeu prin luare aminte cel ce nu-şi corupe raţiunea fiinţei sale, preexistentă în Dumnezeu; se mişcă în Dumnezeu potrivit cu raţiunea fiinţării sale bune, preexistentă în Dumnezeu, lucrând prin virtuţi, şi vieţuieşte în Dumnezeu conform cu raţiunea fiinţării sale veşnice, preexistenţa în Dumnezeu". Contemplarea ne dă adevărata semnificaţie spirituală a creaţiei. Virtutea dobândită prin contemplare include şi trupul, ea manifestându-se şi în trup, arătând prin aceasta că omul întreg, trup şi suflet este chemat la o viaţă virtuoasă. Dar nu toată virtutea este vizibilă în trup deoarece virtutea este doar o pecete a puterii dumnezeieşti. Prin aceasta vedem importanţa trupului, chemarea lui la un mod de viaţă superioară. În suflet există disponobilităţi ale virtuţilor, dar ele ar rămâne necunoscute în manifestare, fără existenţa trupului. Prin prezenţa lor în trup, virtuţile se deschid către comunitate, ele adâncesc dimensiunea de fiinţă deschisă către comuniune a omului. Trupul devine astfel un mediu de o deplină manifestare a spiritului, o punte de legătură a omului cu creaţia materială, prin care trupul nu uzează de lucruri în mod lumesc dominat de lăcomie, ci se lasă condus prin virtuţi într-o viaţă duhovnicească ce rostuieşte lucrurile în conformitate cu raţiunile lor dumnezeieşti. 
  
În această intercondiţionare dintre virtuţi şi raţiunile lucrurilor prin intermediul trupului sesizăm aceeaşi legătură intrinsecă între om şi cosmos, şi sensul lor comun intuit prin contemplaţie: "Cel ce a înţeles prin contemplaţie lucrurile cu dreapta credinţă, aşa cum sunt, şi prin judecata raţională a definit raţiunea lor în mod chibzuit şi drept şi îşi păstrează judecata neabătută are în sine concentrată toată virtutea, nemaimişcându-se spre nimic altceva după ce a cunoscut adevărul. El le-a trecut pe toate cu sârguinţă, nemaifăcând nici o pomenire de cele ce sunt şi se zic ale trupului şi lumii, având înlăuntru, cuprinsă în raţiune, făptuirea fără luptă, deoarece intelectul şi-a adunat cele mai puternice raţiuni nepasionale, prin care este şi se susţine toată virtutea şi cunoştinţa, ca unele ce sunt puteri ale sufletului raţional, care pentru a exista nu au nevoie nicidecum de trup, dar pentru a se arăta nu refuză a se folosi de el la vremea potrivită". Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în nota de subsol de la acest text evidenţiază relaţia accentuată între Logosul divin, raţiunea umană şi ţesătura de raţiuni dumnezieşti, plasticizate în lucruri obsevabile, prin contemplaţia dată de practicarea virtuţilor. Această perspectivă adânceşte şi mai mult reciprociattea dintre Dumnezeu şi om prin care Logosul se înomeneşte şi omul se îndumnezeieşte. Părintele Dumitru Stăniloae constată şi notează că: "Raţiunea ca funcţie cognitivă a sufletului uman stă într-o legătură cu ţesătura de raţiuni constitutive ale lucrurilor, având misiunea să le definească şi să le adune în sine în mod conştient, dar şi să dirijeze mişcarea lor şi a subiectului uman asupra lor, conform cu natura lor, spre Dumnezeu. Logosul divin creând lumea ca o ţesătură consistentă de raţiuni plasticizate, dar şi ca un chip complex al raţiunilor Sale, a creat implicit şi subiectul lor cognitiv, ca un chip al Său ca subiect. Acesta apare în existenţă după ce lucrurile sunt create; şi, odată cu el, trupul, ca o punte între el şi ele. Apoi prin dirijarea de către raţiunea cognitivă umană a raţiunii constitutive a naturii proprii şi implicit a raţiunilor lucrurilor va actualiza legătura sa cu lucrurile, după asemănarea legăturii Logosului cu raţiunile Sale". De fapt, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae prezintă în teologia lui o adevărată viziune filocalică asupra lumii. Întreaga teologie a Părintelui Dumitru Stăniloae este marcată de duhul filocalic, înscriindu-se în acelaşi duh al Părinţilor filocalici pe care i-a tradus şi în limba română. O teologie a îndumnezeirii ce pune în centrul ei relaţia nemijlocită dintre Dumnezeu şi creaţie, posibilitatea transfigurarii cosmosului, bineînţeles că va exprima o viziune filocalică asupra lumii. Viziunea filocalică a teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae este exprimată şi prin frumuseţea şi plasticitatea limbajului sau, teologia lui fiind o poezie, o doxologie a experienţei apofatice a Dumnezeului Celui viu, aflat în dialog cu craţia Sa. Viziunea filocalică despre lume, dincolo de cunoaşterea raţionalistă, coerentă şi discursivă a creaţiei, dincolo de intuirea sensurilor adânci ale raţiunilor divine din creaţie ne arată că experienţa apofatică a lui Dumnezeu determină o reevaluare a relaţiei cu lumea, contemplată acum dintr-o altă perspectivă. Am putea spune că demersul autentic într-o teologie a creaţiei pleacă nu de la lume către Dumnezeu, ci de la Dumnezeu către lume, în urma experienţei duhovniceşti apofatice. Acest demers demonstrează primatul experienţei spirituale în teologie, inclusiv în problematica extrem de complexă a cosmologiei. 
  
Necesitatea nevoinţei ascetice şi a experienţei duhovniceşti, indispensabile pentru a corecta raportarea în abordarea unei teologii a creaţiei, este prezentată de teologul polonez Maciej Bielavski; cu privire la viziunea filocalică asupra lumii, la Părintele Dumitru Stăniloae: "Pentru Părintele Stăniloae cunoaşterea raţionalităţii lumii este insuficienţa. El subliniază nevoia purificării ascetice a omului, ce are un impact asupra modului de a înţelege şi folosi lumea sau de a trăi în ea. Părintele Stăniloae vorbeşte explicit despre un nou ascetism. Cu alte cuvinte, pentru teologul român, viziunea lumii şi a vieţii în ea este indispensabil legată de purificarea spirituală şi asceza omului. Cea mai carcateristică atitudine teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae este convingerea sa că experienţa mistică ori apofatică nemijlocită a lui Dumnezeu, influenţează sau chiar schimbă viziunea şi înţelegerea umană a lumii. El nu-L priveşte pe Dumnezeu doar din punctul de vedere al lumii ori al omului, ci caută să vadă lumea din perspectiva lui Dumnezeu, subliniind importanţa acesteia. De aceea, propunerea sa poate fi numită teo-ecologie şi nu o eco-teologie". 
  
Din această perspectivă filocalică Părintele Dumitru Stăniloae l-a comentat şi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul în textele ce evidenţiau o concepţie liturgică asupra lumii. Sfântul Maxim indică trei mişcări ale sufletului: după minte, după raţiune şi după simţire. Prima e simplă şi cu neputinţă de cuprins. Mişcarea prin raţiune ni-L descoperă pe Dumnezeu ca fiind Cauză a lucrurilor. Simţirea este o mişcare compusă, deschisă către cele din afară, adunând raţiunile din lucruri. Simţirea care reţine raţiunile duhovniceşti din lume, unificate prin mijlocirea raţiunii, duce la starea simplă a minţii care se odihneşte în Dumnezeu. În acest traseu duhovnicesc sfinţii prin îndumnezeire exprimă la modul concret reciprocitatea dintre Dumnezeu şi om, şi am putea spune, corespondenţa dintre Dumnezeu şi creaţie. Vorbind de cei care au ajuns la această măsură duhovnicească, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că: "Adunându-se astfel în întregime la Dumnezeu, s-au învrenicit să se unească întregi cu Dumnezeu întreg, prin Duh, purtând pe cât este cu putinţă oamenilor, întregul chip al celui ceresc şi atrăgând aşa de mult în ei înfăţişarea dumnezeiască, pe cât de mult erau atraşi ei, s-au unit cu Dumnezeu". Între Dumnezeu şi om există reciprocitate, dar omul este după chipul lui Dumnezeu şi prin practicarea virtuţilor ajunge să dobândească înfăţişarea (asemănarea) cu Dumnezeu. Sfântul, deşi contemplă lumea în timp, el depăşeşte cadrul temporal, se desfată privind raţiunile duhovniceşti ale lumii, care sunt mai presus de timpul natural, accesibil simţurilor noastre. Fără să fie anulat planul natural, acesta este transfigurat. Este important să subliniem faptul că în toată dinamica îndumnezeirii creaţiei, Sfântul Maxim nu exclude, nu anulează universul văzut, ci dimpotrivă virtuţile şi întreaga cunoştinţă duhovnicească sunt plasate într-un plan cosmic. Prin virtuţi Sfântul aprofundează resorturile adânci şi ultime ale creaţiei, fundamentate pe temelia Iisus Hristos, contemplând astfel o natură transfigurată prin viaţa lor duhovnicească. Înrădăcinându-se într-o astfel de viaţă, desăvârşită prin virtuţi, sfinţii ajung la o abordare, o vedere şi o cunoştinţă mai presus de fire, ei nerămânând robiţi de sensurile inferioare ale lucrurilor, ci arătându-le adevărata lor natură şi ridicându-le la sensurile lor iconice, ce depăşesc relativitatea timpului în care trăim.  
  
Analizând şi adâncind frumuseţea creaţiei umane, vom întări convingerea că omul ca şi chip al lui Dumnezeu se află în tensiune permanentă spre cucerirea asemănării cu El, a primit la actul creaţiei sale şi harul puterii de creaţie; acest ahr i-a fost dăruit pentru a face ca materia lumii, dată lui spre stăpânire, să rodească valori nepieritoare şi, în acelaşi timp, că să împlinească sfinţenia în trupul său propriu, transformându-l în “templu al Duhului Sfânt”. După crearea omului, Dumnezeu a sădit o grădină în Eden. “Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, că să o lucreze şi s-o păzească” (Fac. 2, 15). Prin urmare, omul a primit harul puterii creatoare şi porunca expresă de “a cultiva” Edenul şi prin aceasta porunca de a fi cultivator, în sensul de cuvântare dată creaţiei umane pentru zidirea culturii – cult. Prin căderea din starea sa primordială, o dată cu întunecarea Chipului lui Dumnezeu în el, şi puterea creatoare a omului a scăzut şi s-a pervertit spre o creaţie preponderent materială, pe când sensul creaţiei umane trebuia să fie unul duhovnicesc, cu destinaţie doxologică.  
  
Prin întruparea Sa Domnul nostru Iisus Hristos restaurează chipul lui Dumnezeu din om, redându-i totodată puterea de-a înfăptui, şi reactualizând sensul liturgic al creaţiei umane. Sfântul Grigorie de Nazianz scria că “Slava Ta, o Hristoase, este omul pe care l-ai pus ca pe un cântăreţ al strălucirii Tale” . Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă şi el puterea omului de a crea şi a domni. Rege, preot şi profet sunt harurile omului care fac din om un demiurg în imitare a Creatorului Său, Care l-a aşezat stăpân al pământului, cu puţin mai rejos de îngeri, dar cu mult superior duhurilor căzute. Sfântul Grigorie Palama afirma ferm că acesta a fost unul din scopurile Întrupării: “a cinsti carnea pentru ca duhurile trufaşe să nu îndrăsnească a-şi închipui că sunt mai presus decât omul” . Acest text surprinzător este un imn adresat, fără rezerve, spiritului uman creator. Prin această jertfă a lui Iisus Hristos există Biserica, ce cultivă credinţa şi împărtăşeşte viaţa şi formulează învăţătura dogmatică şi morală. „Biserica lui Hristos nu este un organism modelator-etic, ci trupul mântuirii, comuniunea îndumnezeirii” . Biserica este ea însăşi marea taină în care Iisus Hristos restabileşte şi ridică la o treaptă desăvârşită unirea Sa cu lumea întemeiată în actul creaţiei, dar slăbită prin păcat. Mai mult, Biserica este, prin excelenţă, extensiunea tainei lui Iisus Hristos, fiind ea însăşi plină în întregime de Taina lui Iisus Hristos, căci respiră, trăieşte şi se hrăneşte cu şi prin Taina lui Iisus Hristos. Biserica şi tainele ei sunt viaţa în Iisus Hristos. 
  
Baza deci, de la care începe şi la care se referă şi spre care tinde învăţătura creştină, este Însuşi Iisus Hristos, Ce Se oferă pe Sine „pentru viaţa lumii” şi Se împărtăşeşte prin Taina Sfintei Euharistii. Omul ortodoxiei este o persoană eclezială, fiinţa care fiinţează numai în comuniune de har şi viaţă cu Iisus Hristos, Izvorul vieţii, Însăşi Viaţa. Fără Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie, în jurul căreia se poralizează toate tainele Bisericii, nu există nici credinţă creştină, nici viaţă creştină şi nici creştinism. Sfânta Euharistie este esenţial sau substanţial întreaga Biserică, este taina arătării Dumnezeului Treimic şi asumarea, cuprinderea lumii în împărăţia Lui. În Dumnezeiasca Euharistie avem condiţia, întregirea şi desăvârşirea vieţii creştine , „Α şi Ω învăţăturii dogmatice şi morale . De aceea şi dacă examinăm tradiţia noastră creştină, vom constata că toate elementele ei esenţiale se referă la ea în final sau o presupun. Dogmele şi simbolurile, rugăciunea şi cultul Bisericii, educaţia şi canoanele ei au esenţial o relaţie euharistică. Desigur în ultimă analiză şi întreaga lume are un sens euharistic, fiindcă şi Euharistia este taina reînnoirii ontologice a cosmosului. Însă, o astfel de considerare a lumii presupune niveluri înalte de viaţă duhovnicească, care nu sunt accesibile tuturor . Dar aceasta nu înseamnă deloc că ţelul nostru final nu trebuie să se orienteze spre această direcţie, sau că lucrarea noastră mai generală nu trebuie să aibă ca ax central pe Iisus Hristos. De altfel numai prin această perspectivă lecţia de religie îşi găseşte dimensiunile ei reale. 
  
Revelaţia lui Dumnezeu ca om în mijlocul lumii arată sensul adevărat al omului în lume. Nu putem vorbi despre Iisus Hristos independent de om şi istoria lui, independent de prezenţa lui istorică concretă şi problemele lui. „Dumnezeu nu se abordează în ceruri, ci în cadrul existenţei înseşi ale omului şi în relaţiile lui cu semenii săi. De aceea şi conţinutul lecţiei nu trebuie să se limiteze la noţiuni şi idei, ci să se extindă la persoane şi lucruri, la sfinţi şi la viaţa lor, la tradiţii şi obiceiuri locale şi ale vieţii religioase şi sociale mai generale. În special e nevoie să fie luată în atenţie şi valorificată bogăţia simbolurilor Bisericii noastre, care conţin esenţial toată teologia ei. Aceste simboluri, precum de altfel toate simbolurile, cu toată simplitatea şi generalitatea lor, sunt în măsură să ofere mesaje foarte clare şi să cultive trăiri adânci” . 
  
În final nu trebuie să se uite faptul că dogma creştin ortodoxă nu constituie un adevăr teoretic simplu, pur speculativ, fără legătură cu omul şi viaţa lui. De atunci de când Dumnezeu S-a făcut om, ca să-l îndumnezeiască pe om, nu există nimic dumnezeiesc, care să nu aibă legătură cu omul, precum nu există nimic omenesc care să nu aibă legătură cu Dumnezeu. Dogma mai teoretică, cum o consideră mulţi, cea Treimică, are un raport atât de direct şi de esenţial cu omul, încât constituie scopul vieţii lui în comuniune; „ca toţi să fie una precum noi” . 
  
De aceea, în continuarea acestui studiu vom accentua caracterul spiritual al frumuseţii umane. Deşi frumuseţea lui Dumnezeu reflectată de chipul Său din om se răsfrânge deopotrivă asupra trupului cât şi a sufletului, frumuseţea omului se realizează plenar numai pe plan spiritual. Deoarece frumuseţea sufletească este pnevmatoforă şi întrece cu mult orice asemănare corporală, orice frumuseţe exterioară, propriu-zis, frumuseţea exterioară adevărată nu este altceva decât frumuseţea duhovnicească răsfrântă asupra „vasului” care o poartă. Şi această frumuseţe interioară este ceva care nu se diminuează, ci sporeşte neîncetat, credinciosul însetat de Frumuseţea cea dumnezeiască înfrumuseţându-se pe măsură ce conlucrează cu harul divin. Sfinţii Părinţi afirmă, în unanimitate, superioritatea frumuseţii duhovniceşti în raport cu cea exterioară; este vorba de acea preeminenţă pe care o are duhul asupra trupului. Sf. Clement Alexandrinul observă că frumos cu adevărat este sufletul care a primit darurile Sfântului Duh. „Cea mai minunată frumuseţe este frumuseţea sufletească. Sufletul este frumos, când este împodobit cu Sfântul Duh, când are în el podoabele date de Duhul cel Sfânt . „Numai omul virtuos este într-adevăr frumos şi bun: şi numai frumuseţea morală se socoteşte bună... deci frumos este omul drept, omul cuminte, într-un cuvânt, omul bun” . Sfântul Vasile cel Mare atrage, în plus, atenţia asupra necesităţii purificării de patimi a sufletului, pentru a putea să se ridice la contemplarea Frumuseţii dumnezeieşti: „... ca să se nască în suflet şi frumuseţe dar şi putere pentru săvârşirea celor ce trebuiesc făcute, avea nevoie de harul dumnezeiesc... Frumos este orice suflet, privit în simetria puterilor sale proprii, dar frumuseţea cea adevărată, adică firea cea dumnezeiască şi fericită, se poate privi, se poate contempla numai de cel ce are curăţită mintea. Cel ce-şi ţinteşte ochii la luminile şi harurile lui Dumnezeu primeşte ceva de la El: ca de la o culoare îşi colorează propriul lor chip cu o strălucire înfloritoare” . Deci frumuseţea lui se revarsă în sufletul curat al omului înfrumuseţându-l, un adevăr care va fi amplu experimentat şi exprimat de Sfântul Simeon Noul Teolog. El este cel care descrie pe larg roadele rugăciunii curate a minţii, când sub acţiunea energiilor divine necreate, creştinul se înfrumuseţează sufleteşte şi trupeşte. Harul dăruieşte frumosului uman o strălucire unică, îl luminează, îl face mai puternic, mai demn şi prin aceasta omul înfrumuseţează şi lumea înconjurătoare. Frumuseţea umană comunică, în acest fel, plenar cu Frumuseţea Eternă Arhetipală, pe care o reflectă, căreia îi devine un loc teofanic, totodată purtător de Lumină, de Iubire, de Frumuseţe şi Bunătate dumnezeiască” . Curăţia inimii omului înfrumuseţat duhovniceşte se manifestă şi în aceea că priveşte lumea creaţiei lui Dumnezeu „cu ochii Duhului Sfânt”, adică văzând peste tot în frumuseţea lumii şi a omului icoane ale Frumuseţii dumnezeieşti. Această experiere a frumosului uman, ca simbol trăit al Frumuseţii absolute, de către cel purificat de patimi o descrie Sfântul Ioan Scărarul în Scara Raiului: „Cineva văzând o femeie minunat de frumoasă, găsi prilejul de a o adora şi slăvi prin laudele sale suverana frumuseţe a cărei creatură este această femeie. La vederea ei dragostea de Dumnezeu îl cuprinse şi din ochi îi ţâşni un şiroi de lacrimi”  
  
Cu alte cuvinte, importanţa pedagogică a Scării Raiului constă în învăţătura ei legată de modul în care omul poate să ajungă să fie conform naturii sale, vocaţiei lui fiinţiale, lucru posibil prin „permanenta comunicare şi simbioză a omului cu Dumnezeu”, deoarece numai prin comuniune cu Dumnezeu se poate înstrăina omul de multiplele lui patimi, precum şi de tendinţele ce îi denaturează realitatea profundă existenţială. „Se poate spune că această comunicare interpersonală a omului cu Dumnezeu-Omul are o funcţie antropologic-catartică” . Drumul ascetic al purificării este unul al erosului dumnezeiesc, înseamnând restituirea iubirii în cadrul comuniunii interpersonale. În această comuniune are loc acea perihoreză, întemeiată pe experierea fiinţială proprie, a omului cu Arhetipul său, Dumnezeu. Această perihoreză creează premisa realizării unei asceze personale, a unei transfigurări ascetice. Relaţia iubitoare a omului cu Dumnezeu se exprimă ca autotranscendenţă a individualităţii omului , prin care se tinde la depăşirea sinelui propriu şi la asemănarea cu Dumnezeu.  
  
Purificarea este la Sfântul Ioan Scărarul reintegrarea individului în sinea lui autentic-personală, restaurarea stării umane de dinainte de cădere. Diferenţa dintre individ şi persoană, la Sfântul Ioan Scărarul, constă în aceea că persoana este „raportată extatic la Dumnezeu şi aproapele” . Persoana se află în spaţiul restaurării, în spaţiul noii creaţii, şi al învierii έν Χριστώ. De acum, încă de când trăieşte pe pământ, omul poate să îşi aşeze trupul pe tronul lui Dumnezeu,- omul este absorbit, de parcă ar fi în cer (XXIX).  
  
Desăvârşirea dinamică şi infinită este erosul ca mişcare şi înclinaţie a persoanei atrase de Dumnezeu. Erosul dumnezeiesc este pentru Sfântul Ioan „ţelul pedagogiei lui filocalice”. Scara este un dinamism. Întrebarea cea mai importantă este acum aceasta: Unde ne aflăm pe Scară? Răspunsul trebuie să-l găsim fiecare din noi în propria conştiinţă. Preasfinţitul Kallistos ne spune că „aceasta este o Scară pe care fiecare din noi trebuie s-o urcăm, pentru noi înşine” . Dacă o urcăm pentru dragostea lui Dumnezeu şi însoţiţi de dragostea Lui, vom cunoaşte toate darurile ei şi-ale Lui. Iar în ceea ce-l priveşte pe Sfântul Ioan Sinaitul, „ţelul pedagogiei lui filocalice“ stă în iubire şi în nimic altceva. Iubirea este izvorul şi puterea urcuşului, este deopotrivă biruinţă şi slavă. „Iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor, este înaintarea veacurilor”(XXX, 18). 
  
Reţinem aşadar că “Scara” reflectă o experienţă directă şi personală, fundamentul ei fiind experienţa vie. Sfântul Ioan a urcat el însuşi “scara dumnezeiască” şi apoi a scris despre ea. Părintele Georges Florovsky observă că „nivelul Scării este foarte simplu: ea se defineşte prin logica inimii mai mult decât prin logica intelectului.” Cartea este impregnată cu elemente ale Tradiţiei şi reprezintă o lucrare de sinteză a acesteia. Fiind una dintre cele mai originale cărţi de spiritualitate ale antichităţii creştine , ea cuprinde în sine totodată şi multe trăsături disparate ale Tradiţiei ascetice anterioare. Dar pe cele moştenite de la tradiţie Sfântul Ioan şi le-a însuşit într-un mod propriu, iar ceea ce a transmis el veacurilor, inclusiv cititorilor de astăzi, nu este altceva decât întâlnirea personală cu Hristos Domnul pe fiecare treaptă a Scării. 
  
Revenind, vom susţine că fără o raportare la caracterul său spiritual, frumuseţea omului nu are sens şi nu poate fin înţeleasă. Spiritualizarea frumuseţii va fi însă deplină abia în Împărăţia Cerurilor, conform afirmaţiilor Părintelui Profesor Dumitru Popescu, care spune că “Spiritualitatea tinde la transfigurarea nu numai a sufletului, ci şi a trupului, transfigurare care începe în lumea de aici şi se va desăvârşi în lumea ce va să vină . 
  
Prin urmare, în împrejurările şi în condiţiile date, ca model şi exemplu concret vom avea în faţa noastră Sfântul – desăvârşirea frumuseţii umane, deaoarece frumuseţea umană spirituală îşi găseşte desăvârşirea în frumuseţea duhovnicească a Sfântului. Sfântul trăieşte viaţa sa şi a lumii întregi ca dar frumos al lui Dumnezeu Cel Preafrumos şi Suprafrumos. Harul primit de Sfânt în timpul epectazei sale către Frumuseţea dumnezeiască revelează deplin chipul lui Dumnezeu din el. Astfel, Sfântul devine un chip al Frumuseţii divine, o fiinţă a cărei existenţă este prin excelenţă un loc teofanic. Sfântul luminează şi lămureşte lumea. El este o personalizare a frumuseţii atât ca microcosmos, cât şi ca microtheos. “Natura întreagă aşteaptă gemând ca frumuseţea ei să fie salvată de omul devenit sfânt” . În sfinţenie, în darurile Duhului Sfânt, omul regăseşte intuirea imediată a adevăratei Frumuseţi. După Sfântul Serafim de Sarov, scopul vieţii creştineşti este dobândirea Duhului Sfânt. Starea de har a Sfântului constă în frumuseţea darurilor spirituale ale Duhului: bucuria nelimitată şi de negrăit, calmul, pacea; iar în exterior, întreaga sa fiinţă este transfigurată de frumuseţea luminii dumnezeieşti căreia el îi devine purtător. Frumuseţea Sfântului este spirituală, nemuritoare căci ea îi vine din împărtăşirea lui cu Duhul Frumuseţii, care îşi face din trupul acestui om un templu viu al Său. Sfântul – creatura raţională în care odihneşte Duhul – este împlinirea urcuşului duhovnicesc al omului spre Frumuseţea divină şi, totodată, împlinirea vocaţiei liturgice a omului ca preot al Frumuseţii eterne ce iradiază din Chipul Logosului lui Dumnezeu. Sfântul nu este un supraom ci omul care-şi trăieşte adevărul ca fiinţă liturgică. Sfântul este fiinţa umană care alături de corurile îngereşti cântă şi preamăreşte pe Dumnezeul treimic.  
  
Perspectiva eshatologică a împlinirii vocaţiei liturgice a omului sfânt în Împărăţia Cerurilor, alături de îngeri, în bucurie neîncetată de Frumuseţea dumnezeiască a Fiului, a fost exprimată încă din secolul IV de către Sfântul Vasile cel Mare: “Urcă-mi-te cu mintea şi vezi dacă se potriveşte vieţii îngerilor o astfel de viaţă decât una de bucurie şi veselie, că au fost învredniciţi să stea înainte lui Dumnezeu şi să se bucure de Frumuseţea nespusă a slavei Ziditorului nostru. Către viaţa îngerească îndemnându-ne Apostolul, ne-a poruncit să ne bucurăm pururea” . 
  
Sfântul devine, încă din această viaţă pământească, colaborator al Domnului în opera Sa de mântuire a lumii prin frumuseţe. “Frumuseţea care salvează lumea”, despre care vorbeşte Dostoievski în romanul său “Idiotul”, se găseşte în realitatea descrisă de rugăciunea adresată de Biserică la Utrenie Maicii Domnului, persoana umană aflată pe treapta cea mai înaltă a frumuseţii accesibile omului, ca loc privilegiat al Duhului Frumuseţii: “ceea ce eşti cu totul fără prihană, fii nouă ocrotitoare, scăpare şi liman, izgonind viforul patimilor, ceea ce cu frumuseţea ai covârşit, fără de asemănare, cetele îngerilor” . Despre frumuseţea Maicii Domnului scria şi Sfântul Grigorie Palama: “Trebuie ca aceea care a născut pe cel mai frumos dintre fiii oamenilor să fie ea însăşi de o frumuseţe fără seamăn” . Dar formula “Frumuseţea va slăvi lumea” îşi găseşte deplina justificare în Iisus Hristos – Marele Vindecător, Sfântul Sfinţilor – Cel care înălţând chipul cel căzut la cinstea cea dintâi, l-a unit cu dumnezeiasca Frumuseţe. La Parusie Domnul nostru Iisus Hristos va revela deplin sfinţilor Săi Frumuseţea cea veşnică şi va sta pe tronul slavei Sale “Frumos Corifeu în mijlocul unui cor la fel de frumos” . 
  
Sfântul Maxim Mărturisitorul îl prezintă, din acest punct de vedere, pe Melchisedec ca prototip al sfinţilor ce a depăşit firea naturală, ca o icoană a lui Iisus Hristos, care este arhetipul oricărui bine ce se arată în fiecare sfânt, şi în mod copleşitor în Melchisedec – ca fiind purtător al semnelor lui Iisus Hristos. Virtutea exersată prin voinţă şi lucrare îl întăreşte pe sfânt, care nu rămâne la înţelesul utilitarist al lucrurilor, ci se ridică cu mintea prin contemplaţie la cele veşnice, arătând totodată sensurile înalte ale lucrurilor, icoane materializate ce trimit la raţiunile lor arhetipale, recapitulate în Iisus Hristos. Melchisedec este un prototip al sfinţeniei care prin intuirea adevăratei vocaţii a întregii creaţii, rămâne preot în veac, într-o vorbire veşnică cu Dumnezeu, în care el mijloceşte pentru întreaga creaţie. Astfel ni se descoperă vocaţia omului de a fi preot al creaţiei, ridicându-se cu întregul cosmos la cele mai presus de fire. Nu doar Melchisedec şi sfinţii sunt destinaţi unei asemenea meniri. Fiecare dintre noi are o astfel de chemare. Cel ce trăieşte într-o iubire curată faţă de Iisus Hristos va ajunge la o dragoste adevărată faţă de semeni şi creaţie, astfel încât va depăşi barierele impuse de fire. 
  
Nu e normal ca acelora care s-au nevoit mai presus de fire, insistând şi persistând într-o viaţă dumnezeiască să li se atribuie caracteristici fireşti, ci mai degrabă să se arate darurile dumnezeieşti prin care ei şi-au transfigurat propria fire şi a întregii creaţii. "Nu e drept ca celor a căror voinţă a combătut vitejeşte prin virtuţi legea greu de învins a firii şi a căror mişcare a minţii a zburat prin cunoştinţa în chip neprihănit mai presus de timp şi de veac, să li se atribuie ca traăătură însuşirea celor părăsite, ci mai degrabă măreţia celor primite, singurele din care şi în care se cunosc". 
  
Sfântul Maxim Mărturisitorul prezentând înţelesul duhovnicesc al lui Moise insistă asupra modului de contemplare a lumii. Fără să ne separăm de trup trebuie să ne despărţim de pornirile trupeşti, care proiectează în lucruri plăceri vinovate, ceea ce în fapt lucrurile nu conţin. Consistenţa lucrurilor rezidă în faptul că ele sunt porţi spre Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o consistenţă pe care o resimţim în momentul în care ne ridicăm mintea de la pământul de jos la pământul inteligibil al lui Iisus Hristos, moştenit de cei blânzi, aşa cum se precizează în Evanghelia Sfântului Matei, în Predica de pe Munte, în cele nouă Fericiri. Proorocul şi Profetul Moise este "...cel ce ca un păstor priceput conduce ca pe nişte oi, prin vieţuirea pustie de patimi, de materii şi de plăceri, apoi spre muntele cunoştinţei de Dumnezeu, Cel văzut pe înălţimea înţelegerii, gândurile ce înclină încă spre pământ şi caută plăcerea acestuia; cel ce ocupându-se acolo în chip încordat cu contemplaţii adecvate duhovniceşti, după părăsirea relaţiei minţii cu cele sensibile (căci aceasta cred că înseamnă trecerea timpului de patruzeci de ani) se învredniceşte să devină, prin înţelegere, văzător şi ascultător al focului dumnezeiesc, negrăit şi suprafiresc, sălăşluit şi adăăpostit în fiinţa lucrurilor ca într-un tufiş, adică al Cuvântului dumnezeiesc, Care în vremurile mai de pe urmă a strălucit din rugul Sfintei Fecioare şi a petrecut cu noi prin trup". Taina adâncă a fiinţei lucrurilor este inaccesibilă unei minţi robite de fascinaţia argumentărilor discursive, a demonstraţiilor analitice ce nu pot sesiza viul creaţiei, caracterul iconic al lucrurilor. Lumea este o icoană ce se cere contemplată, nu explicată prin legi ştiinţifice, iscodită cu o minte însetată de a cuprinde exclusiv rationalist arderile incandescente ale materiei îndumnezeite. O raţiune care caută să stăpânească creaţia prin forţa unei minţi neînduhovnicite provoacă şi generează gânduri moarte, închise în limitele propriei neputinţe, interpunându-se astfel ca o barieră în faţa unei asumări duhovniceşti a creaţiei, dechise unei vederi nemijlocite a prezenţei lui Dumnezeu în cosmos şi în univers. De aceea, Părintele Dumitru Stăniloae într-o notă la textul maximian prezentat anterior, precizează, cu referire la semnificaţia experienţei mistice a lui Moise: "Petrecând multă vreme pe înălţimea înţelegerii în contemplaţii duhovniceşti, după părăsirea relaţiei minţii cu cele sensibile, se învredniceşte să devină, prin înţelegere, văzător al focului şi ascultător al Cuvântului dumnezeiesc, aflător în fiinţa lucrurilor create (în tufiş), adică al Cuvantului dumnezeiesc, care ne grăieşte din lucruri, iar mai pe urmă va străluci din rugul Sfintei Fecioare". 
  
Deci, ca o concluzie, voi susţine că Ortodoxia are cea mai înaltă şi cuprinzătoare viziune a frumuseţii: frumosul artistic, de pildă, îl ajută atât pe autor, cât şi pe contemplatorul său să înainteze, să progreseze către Dumnezeu, participând astfel la întărirea efortului omenesc în urcuşul său duhovnicesc în virtute, până la mântuire. În acest fel, manifestarea frumuseţii se înscrie într-un ciclu complet, rotund: Frumuseţea dumnezeiască iradiază şi naşte frumuseţea omului, iar omul, prin creaţia sa artistic-sacerdotală, reflectă lumina Frumuseţii necreate, sfinţit fiinf de harul Duhului Frumuseţii şi sfinţind la rândul său pământul o dată cu preaslăvirea Numelui Domnului. Iar în acest circuit, în care energiile divine necreate lucrează continuu, frumosul creaţiei umane reprezintă un moment al epectazei omului în infinitatea luminii Frumuseţii dumnezeieşti.  
  
Aşadar, acum, în încheiere, vom susţine că meditaţia, reflecţia şi contemplatia lumii, a spiritualităţii şi a frumuseţii ei, dată de viziunea liturgică asupra cosmosului, conduce la o adevărată doxologie a întregii creaţii faţă de Creatorul ei. "Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea, le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea în vecii vecilor!"(Apoc. 5, 13). Sfântul Efrem Sirul are numeroase texte ce concretizează viziunea liturgică şi sacramentală asupra creaţiei. "Dumnezeu se ocupă de toate creaturile, dându-le măreţia şi frumuseţea lor". Pentru a reda viziunea liturgică asupra lumii este nevoie să ne impropriem limbajul specific doxologiei, mai adecvat pentru a exprima tainele contemplate în creaţia lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul, unul dintre cei mai mari asceţi a ştiut să adopte limbajul poetic, considerându-l cel mai adecvat pentru a transpune frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă a practicat o aşceză severă el n-a respins creaţia, ci dimpotrivă a ştiut s-o laude într-un limbaj extraordinar, favorabil contemplaţiei, în care taina regăseşte poezia... 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre lume in vizune filocalica... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 206, Anul I, 25 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!