Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 201 din 20 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre iubire si iertare...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre frumuseţea iubirii, rolul bunătăţii şi importanţa iertării 
  
Introducere 
  
Acum, în aceste vremuri, destul de tulburi, în condiţii de stress, agitaţie, stare de nervozitate, agresivitate şi violenţă, împrejurări în care nici unul dintre noi nu mai are loc, timp, îngăduinţă, bunăvoinţă şi înţelegere (faţă) de celălalt, adică faţă de aproapele şi semenul nostru, am considerat ca fiind bine venită abordarea unei asemenea teme, deşi ea a fost tratată îndelung şi minuţios de mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii şi de către vestiţi teologi, deoarece constat faptul că ne aflăm într-o perioadă de mari frământări şi permanente crize – care, multe dintre ele se datorează (şi) faptului că nu avem răbdare, nădejde şi bunătate, că nu avem, mulţi dintre noi, o viziune corectă asupra iubirii şi iertării – care sunt două virtuţi foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc în viaţa noastră spirituală. Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. Viaţa duhovnicească, după cum o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhovniceşti, se desfăşoară între adâncurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece, obligatoriu şi inevitabil, prin podoaba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi necazurilor, a „supărărilor fără de voie”, a „pătimirilor fără de voie”. „Pentru aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea, bunătatea şi îngăduinţa acestora o adevărată virtute – fiind socotită a şasea în lista tradiţională a virtuţilor, şi este pusă în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau a smeritei cugetări – care duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Înţelegerea adevăratelor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea” – mărturiseşte Părintele Ioan Cristinel Teşu în lucrarea sa: „Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică” apărută la Editura „Trinitas” – Iaşi, 2001. În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime – pe care, pe câteva, vom încerca să le scoatem în evidenţă în rândurile următoare. 
  
O întreagă viaţă poate nu facem altceva decât să învăţăm ce este iertarea. Până şi Dumnezeu, Cel Bun şi Milostiv, pururea are bunăvoinţa, dragostea, bunătatea şi îngăduinţa să iubească şi să ierte. De ce spun acest lucru, care poate să genereze ori să provoace mirare? Voi da dreptate celui ce-mi va spune că El, Dumnezeu fiind, nu are cum să nu ierte, în mod continuu şi permanent sau neîncetat. Dar ţin să spun că nu este drept şi cinstit să uităm că omul a apărut numai fiindcă Dumnezeu a vrut ca el să apară. Iar perfecţiunea iubirii din sânul Sfintei Treimi nu avea nevoie de iertare. Acolo unde iubirea nu este alterată, degradată şi deteriorată, nu este nevoie de iertare. Căci Iubirea iartă doar ceea ce nu este Iubire. Iartă tot ceea ce nu ţine de sine, tot ceea ce a ieşit de la sine.  
  
Iertarea, nevoia şi necesitatea ei, a apărut odată cu omul 
  
Altfel spus, iertarea, nevoia ei, a apărut odată cu omul. Fiinţa aceasta, creată din pământ şi purtătoare de suflare dumnezeiască, nu poate exista fără iertare. Însăşi numele omului este "iertare"... De la prima lui cădere şi până la ultima lui suflare, acesta este cuvântul de care atârnă viaţa, dar mai ales veşnicia lui. Şi tot pe el, pe om, spuneam ca învaţă omul să-l ierte. Fără om, Dumnezeu ar fi doar Iubire. Dar pentru că există omul, El este Iubire şi Iertare. A iertat Dumnezeu atunci când omul a ales pentru prima oară să nu-L mai iubească. Şi de atunci totul se concentrează şi se rezumă la acest tainic şi desăvârşit act al iertării, dezinteresate. Adică al iubirii necondiţionate. Omul L-a constrâns şi obligat pe Creatorul lui să-l ierte. Altfel nu se putea. Altfel risca să se întoarcă în nefiinţa din care a fost chemat la viaţă. Iar Dumnezeu, dintr-o iubire nemărginită şi nelimitată, a descoperit şi iertarea. A primit-o, a acceptat-o şi a dăruit-o omului pentru veşnicie. Doar pentru ca acesta să (mai) poată trăi, şi nu oricum ci încă veşnic. Nu are rost să ne imaginăm lumea fără iertarea divină. Atunci când S-a hotărât să îl creeze pe om, Domnul Dumnezeu a ştiut că, oarecum, trebuia să adauge ceva şi pentru Sine. De ce? Fiindcă El ştia că această creatură şi plăsmuire a mâinilor Sale va greşi. Cunoştea faptul că omul va părăsi Iubirea Lui şi că va cădea. Dar l-a iubit şi aşa, adică şi în aceste condiţii, ca un Tată şi ca un Părinte, Iubitor, Îndelungrăbdător şi Multmilostiv. I-a iubit libertatea care se desprindea din libertatea Lui şi care, prin păcat, se îndrepta cu paşi repezi spre hăul neantului. Nu l-a creat pentru a-l ţine doar pentru Sine. Nu l-a legat de inima Sa şi nu l-a obligat să stea în bratele Iubirii Sale. L-a creat şi l-a chemat la Sine. L-a iubit, dar nu l-a sufocat cu Iubirea Sa. L-a creat ca să fie al Lui, dar nu ca să-l deţină şi posede ca pe un obiect. Şi acest raport, comportament şi joc divin al iubirii are şi alte valenţe! Dumnezeu a creat pe omul ce avea să-L pună pe Cruce pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu. A creat din iubire această fiinţă, cu toate că ştia că-L va condamna la moarte şi încă moarte pe Cruce. Căci, la urma urmelor, Crucea nu este un incident sau accident, nu este ceva hotarat de om. De aceea şi vorbim de nebunia celor ce nu iubesc Sfanta Cruce! De ce? Pentru că Sfânta Treime a privit Crucea atunci când a zidit pe om! Şi, luând cu mâinile Sale ţărâna din ţărână, a făcut omului mâinile care-l vor pironi pe Iisus Hristos pe Cruce. Şi făcându-i gura, a ştiut că doar în acest mod va putea omul să strige "Răstigneşte-L!" 
  
Dar, cum totul este la Dumnezeu Iubire, atunci El a mers până la capăt cu actul creării omului. Nu zic că s-ar fi modificat ceva la Cel Atotputernic! Doar că Iubirea învaţă, cu multă şi îndelungă răbdare, să ierte. Nu ne cere nimic în schimb. Nu vrea nimic pentru Sine. Iubirea era (este şi va fi) absolută şi desăvârşită între Persoanele Sfintei Treimi. Omul ar fi putut prea bine să lipsească încă o veşnicie de acum încolo. Dar Dumnezeu a vrut alături o fiinţă care să iubească cu Iubirea Sa. A dorit să mai existe cineva aproape ca şi El! Să simtă ceea ce simte El. Să iubească aşa cum iubeşte El. Sa îmbrăţişeze bucuria deplină aşa după cum şi El o îmbrăţişează... Şi ar mai fi ceva... să ierte aşa cum doar El ştie a ierta! Iertarea a apărut doar pentru că, altfel, omul ar fi murit fără ea. Dumnezeu Se oferă şi în acest caz. Da, absolut tot. Însă, din nou, nu atentează la libertatea omului. Căci acesta se usucă şi se vestejeşte, din punct de vedere sufletesc, se întunecă şi abia mai trăieşte fără această iertare. Dar, în prea multe cazuri, omul, din păcate, nu caută iertarea. Nu mai simte nevoia, eficienţa şi importanţa ei. Iar Dumnezeu nu are ce face. Voinţa şi puterea divină se opresc acolo unde începe libertatea umană. Aici doar omul singur este stăpân absolut. El porunceşte iar Dumnezeu respectă. Cu sfinţenie şi pentru veşnicie. Deoarece El nu poate şi nici nu are pentru ce să-Şi ceară iertare. El doar iubeşte. În mod deplin, desăvârşit şi necondiţionat. Iar Iubirea niciodată nu are nevoie de iertare. Căci nu greşeşte, cu atât mai puţin, nu păcătuieşte, ca noi, oamenii. Nu cade şi nici nu răneşte. Doar se dăruieşte în mod plăpând, suav şi tot mai deplin. Ea este Lumina, iar aceasta nu are cum să greşească ori să păcătuiască. Ea este Adevărul care nu poate să cadă. Ea este Viaţa, iar Viaţa este Dumnezeu. Numai Iubire... 
  
Dumnezeu nu ne oferă iertarea Sa precum un despot ascuns în ceruri, inaccesibil, inabordabil şi de nepătruns. Nu ne-a tratat şi privit niciodată de Sus, de la distanţă. Ci încă din prima clipă şi primul moment S-a uitat în ochii noştri. A suflat duh de viaţă în noi şi/ de atunci încoace, El suflă şi răsuflă lângă noi. O clipă de ne-ar fi părăsit, ne-ar fi înghiţit neantul. Ne ţine în mâna Sa dreaptă, chiar dacă această mână a Lui, din cauza aceleiaşi libertăţi a omului, este condamnată să se întindă până în iad... Tot ca să-l ţină şi susţină pe omul care a ales să nu fie iertat. Nu că nu ar dori Dumnezeu, ci pentru că el nu a vrut ca Dumnezeu să vrea! Aici, în aceste împrejurări, omul hotărăşte voia Domnului! Omul vrea sau nu vrea să iubească şi să fie iubit, să ierte şi să fie iertat. Iar Dumnezeu Se supune. Nu are nimic a reproşa cuiva. Nici măcar omului... îl respectă şi Se respectă. Este riscul rănirii unei Iubiri care, după cum am mai spus, nu avea nevoie de om. Şi este riscul deja împlinit ca Iubirea să ajungă în iad. De ce? Pentru că omul a dus-o acolo. A târât-o după sine cu lanţurile libertăţii sale prost înţelese. Căci Dumnezeu S-a pogorât printre oameni. S-a făcut Om. Iisus Hristos însuşi a venit să caute pe om. Să-i arate în inima sa locul în care se află iertarea. Dorinţa de a fi iertat. Să-i arate tocmai ce înseamnă să fii om. Vine să respecte voinţa omului până la capăt, dar să-i arate din nou şi ceea ce vrea Dumnezeu. Să-i reamintească existenţa Iubirii. Să-l invite la libertatea cea adevărată. La propria libertate! S-a coborât ca să-l ridice... 
  
Dumnezeu S-a făcut Om ca omul să devină, să ajungă dumnezeu. Dar pentru toate acestea era din nou nevoie de iertare; înapoi era iadul, cu toată ura lui. Iar în inima omului se cădea, se cuvenea să fie din nou raiul iertării şi al Iubirii. "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri..."Dumnezeu ascultă de om. îl urmează. Iartă după cum el iartă. Căci a coborât printre noi şi a rămas extrem de singur. El şi Crucea pe care a văzut-o în ochii primului om creat. Şi atunci a căutat ca măcar oamenii, în toată durerea şi uitarea lor, să se apropie unii de alţii. Să se ierte reciproc. Iisus Hristos S-a uitat pe Sine din nou. Nu a cerut nimic pentru Sine. Dar a îndrăznit să ceară pentru omul cel de lângă om. Căci pe el îl văd. Pentru cel de alături nu este nevoie de ochii sufletului. Îl ating şi mă atinge îl văd şi mă vede, îl întâlnesc şi mă întâlneşte. Însă, dincolo de toate, îl intristez şi, inevitabil, mă întristează! Îi greşesc şi îmi greşeşte. Domnul nostru Iisus Hristos nu este un idealist. Nu Se hrăneşte cu vise imposibile. Ştie că omul este supus greşelii, corupţiei şi bolii. Că rănirea aproapelui este prea des chiar un mod de a fi. Nu S-a minţit şi nu ne-a minţit. Nici nu a spus: "Şi ne iartă greşelile noastre precum şi Iisus Hristos ne iartă pe noi..."Nu ar fi drept! Ci a lăsat absolut totul în mâinile noastre! Sunt iertat dacă iert. Dumnezeu mă iartă dacă eu îl iert pe celălalt. Altfel nici că se poate! Cel ce a stat pe nedrept pe Sfânta Cruce nu cere nimic în schimb. Nu vrea mulţumiri şi recunoştinţe. Nu cerşeşte şi nu pretinde, în schimb, cuvinte de laudă. Nu face din acestea o condiţie a fericirii şi a mântuirii noastre! Se gândeşte doar la noi. Se lasă pe Sine la discreţia noastră. Se retrage cu multă smerenie. Lasă mântuirea celuilalt în mâinile mele! Şi a mea în mâinile celuilalt! Iar El va face după cum hotărâm noi. Nu ne cere să murim pe Crucea Lui. Dar ne cere să omorâm egoismul nostru pe Crucea proprie! Ne cere să nu ne comportăm ca (şi) cei ce L-au răstignit pe Cruce. Nu ne cere să pătimim până la sânge. Dar ne cere să iertăm din toată inima. Şi, din păcate, tocmai aceasta ne este uneori cu mult mai greu... Nici nu a zis: "Iubiţi-Mă aşa cum şi Eu v-am iubit pe voi!"... Iubirea nu bruschează, nu se comportă cu asprime ori cu violenţă. Nu ne cere şi nu ne obligă. Ci spune doar atât: "Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit pe voi!"Ne-a arătat şi ne-a învăţat cum se iubeşte. Ne-a învăţat că Tatăl atât de mult ne-a iubit, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat Crucii, L-a dat patimilor, judecăţii şi morţii. Şi atât! Apoi Se retrage smerit undeva, în umbra noastră, înapoia inimilor noastre. Şi nici nu a lăsat multe porunci. Ci numai una: a iubirii reciproce. Şi nu a pus multe condiţii mântuirii noastre. Ci numai una: a iertării reciproce. O poruncă ca o rugaminte, ca o dorinţă născută din prea multă iubire. Şi o condiţie ca un sfat şi un îndemn părintesc, ca o mângâiere suavă peste mult prea împietritele noastre inimi. 
  
Spun unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii că Iisus Hristos ne iubeşte nu doar cu o iubire enormă, nemărginită, nelimitată şi necondiţionată. Nu se mulţumesc cu acest termen. Şi afirmă ori susţin că ne doreşte cu o iubire nebună! Exact acesta este termenul! Cu acea iubire care nu precupeţeşte absolut nimic pentru a câştiga atenţia şi încrederea celui iubit. Căruia i-a oferit universul şi cosmosul întreg cu toată splendoarea lui, începând de la cel mai mic gândăcel şi până la imensele galaxii ce ne înconjoară. Dar văzând indiferenţa şi nerecunoştinţa omului, S-a aşezat de bună voie pe Cruce şi a rămas acolo în chip tainic, cu braţele larg deschise până la sfârşitul veacurilor. Aşteptând, implorând şi dorind cu o nebună dragoste pe om, inima lui, dăruirea şi generozitatea sau nobleţea spirituală a lui. Iar pe Crucea aceasta Iisus Hristos a spus: "Părinte, iartă-le lor, ca nu ştiu ce fac!"A înţeles, într-un final, că iertarea între şi dintre oameni este probabil cea mai grea îndatorire pe care le-a lăsat-o. El nu a vrut să fie stfel. Parcă nici nu a ştiut că fiinţa aceasta creată de El nu va ierta exact după chipul şi asemănarea Celui ce a iertat pe om chiar şi înainte ca acesta să-I greşească. De aceea nici nu ne-a împovărat cu multe porunci... Doar una şi este prea destul omului: să ierte orice şi oricât din iubire. Iar omul nu a iertat. Nici măcar pe Iisus Hristos! Deşi, paradoxal, El nici măcar nu-i greşise cu nimic. Însă omul, din reaua lui credinţă şi obişnuinţă, L-a condamnat, L-a trimis pe Cruce. Iar Domnului nu I-a rămas decât să-I ceară Tatălui să-l ierte. Oricum, dincolo de acea condiţie ce aducea iertarea peste oameni doar dacă ne iertăm reciproc. Nu vrea să moară înainte de a aduce peste oameni ştergerea unei vini absolute: aceea de a-L ucide pe Cel ce a venit să ne dea viaţă. Dar şi de vina de a nu primi Iubirea şi iertarea Lui, vina de a-I provoca prea multă suferinţă.şi întristare.. 
  
Atunci când nu iubeşti, într-adevăr nu ştii ce faci. Nu înţelegi rostul, rolul şi locul propriei existenţe şi nu realizezi consecinţele faptelor tale. Nu faci decât să-ţi ignori propriul suflet şi să anulezi legătura de apropiere iubitoare cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă omul ar fi dorit să-şi ceară iertare, istoria omenirii ar fi fost cu totul alta. Adam şi Eva n-ar fi pierdut raiul, deoarece Dumnezeu era dispus să ierte pe oricine, orice şi oricât. Nu mâncarea din pomul oprit i-a scos din rai, ci faptul că n-au recunoscut fapta şi greşeala comisă şi nu au cerut iertare Domnului! Şi nici măcar ei, în mod reciproc nu s-au iertat, ci s-au acuzat şi invinuit unul pe altul şi amândoi pe diavol. Iar pe lângă toate, Adam L-a învinuit şi pe Dumnezeu! Un simplu: "Da, am greşit, Te rugăm, Iarta-ne!"ar fi adus istoria la momentul anterior căderii, scăderii şi decăderii. Însă aceasta formulă dumnezeiască a lipsit... Şi această lipsă L-a condamnat pe Iisus Hristos la Cruce. Căci Fiul Omului oricum ar fi venit printre oameni. Oricum S-ar fi întrupat. Dar suferinţa Crucii numai omul a hotărât-o. Dacă ar fi cerut iertarea divină, Iisus Hristos n-ar fi fost obligat să pătimească. Ar fi venit doar să ne iubească deplin şi desăvârşit, să ne desăvârşească în iubirea Sa. Dar aşa, a pătimit tocmai pentru rănile provocate fiinţei noastre de moartea născută din neiertare... 
  
Insă omul a căzut şi decăzut. A murit. A ajuns în iadul în care nu mai există iubire. În starea în care nu mai ştie să-şi ceară iertare. Sufletul se împietrise în starea iniţială, a lui Adam celui căzut. Aşa se face că Iisus Hristos Se pogoară la iad pentru a-i dărui omului din nou iertarea. A iertat pe om fără ca acesta să fi cerut şi, totodată, l-a chemat la iertare. Şi pentru toate, repet, a pus o condiţie simplă, la îndemâna oricui: să ierte pe cel de lângă el. Lui să-i ceară ceea ce lui Dumnezeu ar trebui să-I ceară... A iubi înseamnă a ierta. Nu are rost să ne amăgim că în alt fel stau lucrurile. Cunosc oameni care sunt capabili să ierte absolut orice, mai puţin o singură iertare... însă cel ce iartă cu măsură, acela se minte pe sine însuşi. Căci nu va fi iertat cu nicio măsură. Şi poate că va reuşi să mintă pe cei din jurul său. Dar nu şi pe Iisus Hristos! Cel ce a oferit totul nu acceptă jumătăţi de măsură. Măcar în singura poruncă pe care ne-a lăsat-o! Acceptă să nu ştim a ne dărui absolut tot ce avem celor ce nu au. Acceptă să ne fie greu a-L mărturisi în orice moment şi clipă a existenţei noastre. Permite şi îngăduie să ne mai eschivăm de la datoria de a-I dărui fiecare gând şi fiecare faptă ce ne caracterizează. Mai trece cu vederea faptul ca postim de formă şi că mergem la Sfânta Liturghie doar după ce ne-am luptat cu propria necredinţă. Dar neiertarea tuturor, fără condiţie şi fără zăbavă, aceasta n-o înţelege şi n-o poate accepta. Căci, am mai spus, este semn al neiubirii. Iar El este doar Iubire! 
  
F.M. Dostoievski aminteşte cazul unui nobil rus care făcea oricând apologia iubirii şi a jertfei pentru aproapele. Acest nobil iubea până la sublim omenirea în întregul ei. Cel puţin aşa credea! Se contopea cu ea şi, măcar verbal, se uita pe sine însuşi în această ideală iubire. Însă nu-l putea privi în ochi pe cel de lângă el! Iubea omul în general, dar ura omul în sine, în particular. Şi ce este inima celui ce iubeşte o idee, teoretică şi abstractă, dar urăşte sau doar nu acceptă fie şi măcar o singură persoană? A ierta înseamnă a iubi, fără interes, condiţii şi jumătăţi de măsură. Căci nu poţi iubi fără să ierţi. Iubirea aproapelui merge până la uitarea sinelui. Merge până la inima lui. Până la a fi o singură inimă. Şi acolo unde două sau trei inimi se unesc, acolo se vor auzi şi se vor simţi bătăile inimii lui Iisus Hristos... 
  
Întrebat fiind cine este aproapele nostru, Domnul nostru iisus Hristos nu a dat nici un nume. Nici măcar pe Sine nu S-a numit, cu toate că aşa ar fi fost normal. Pilda Samari-neanului milostiv nu ne lămureşte complet. Ne lasă fericirea de a da noi nume celui căzut printre tâlhari, celui pe care l-am vindecat cu iubirea noastră. Un singur Nume contează şi doar o singură faptă: Numele lui Iisus Hristos şi iubirea aproapelui. Iertarea ce vine de la El şi iertarea ce vine de la aproapele. Fiindcă cel căzut între tâlhari se va mântui şi ne va mântui doar pentru că cineva, oricare dintre noi, l-a considerat aproapele lui. Astfel el îi va ierta pe tâlhari şi va cobori peste noi iertarea lui Iisus Hristos doar fiindcă noi am iubit şi am căutat să fim iubiţi. Aşadar, iertarea ne învaţă să iubim. Şi să fim iubiţi de Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru Iisus Hristos. O învăţăm cu răbdare şi cu multă suferinţă. Rupem din noi. Sfâşiem şi muşcăm acea parte din eu-ul propriu ce refuză să ierte şi să uite. Căci nu-L vom putea iubi pe Iisus Hristos dacă există în această lume fie şi un singur om pe care nu l-am iertat exact ca (şi) pe noi înşine. Iisus Hristos nu urăşte absolut pe nimeni. Nici măcar pe diavol. Iar în iad vor merge nu cei ce n-au fost iertaţi de către Iisus Hristos, ci aceia care n-au iertat pe Iisus Hristos Cel din inima aproapelui. Nu există ţinere de minte a răului la Iisus Hristos. El nu-Şi aminteşte răul, aşa cum nici soarele nu are umbră. Doar omul, atunci când va fi în faţa Lui, îşi va aminti de răul din sine însuşi. Şi singur se va condamna la iad. La suferinţă. Şi atunci va fi uitat că există cuvântul "iertare". Va lipsi din inima lui acest cuvânt. Iar aceasta îi va provoca multă durere, regret şi suferinţă însă nu va şti de ce... Prin urmare, este timpul, vremea şi momentul să învăţăm iertarea. Cu răbdare şi cu credinţă. Totul este în mâinile lui Iisus Hristos. A sosit ceasul să ne apropiem de El şi de aproapele nostru. Altfel totul este inutil. Şi mult prea banal. Mult prea nesemnificativ şi insignifiant... 
  
Despre iertare, îngăduinţă şi iertare din punct de vedre psihologic, social şi comunitar 
  
În altă ordine de idei, dorim să remarcăm şi să subliniem faptul că nimeni nu este scutit de rănile provocate de frustrări, de deziluzii, dezamăgiri, supărări, de tot felul de preocupări, de răni datorate iubirii, de trădări etc. aşa de pildă, apar conflicte în cadrul cuplurilor, a familiilor, între persoanele divorţate, între patroni şi angajaţi, între prieteni, între vecini şi între naţiuni. Toţi avem nevoie de a ierta şi de a fi iertaţi în anumite momente, pentru a restabili pacea şi relaţiile cu ceilalţi şi pentru a putea să trăim împreună. Pentru a înţelege importanţa iertării, să încercăm să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă nu am ierta. Există patru scenarii posibile: 
  
1 Să nu continuăm, în noi înşine şi în relaţie cu ceilalţi, cu nedreptăţile care ne-au lovit: Atunci când este lovită integritatea fizică, morală sau spirituală a unei persoane, o parte din fiinţa acesteia este atinsă, însemnată, aproape murdărită sau “violată”, ca şi cum răutatea celui care a lovit îi atinge eu-l intim. Psihologii arată că, datorită unui proces mai mult sau mai puţin conştient, persoana lovită tinde să îl imite pe cel care a rănit-o, ca şi cum ar fi “contaminată de un virus contagios”, lezând atât persoana care a rănit-o, cât şi pe sine şi pe ceilalţi. Imitarea agresorului este un mecanism foarte cunoscut în psihologie. Datorită unui instinct de supravieţuire, victima se identifică cu agresorul. În terapia familiară se constată că, în situaţii de stres, copiii tind să realizeze comportamente analoge cu cele ale părinţilor. 
  
De aceea iertarea nu se limitează doar la a nu te răzbuna, ci presupune curajul de a merge la rădăcinile tendinţelor agresive. Predispoziţia spre ostilitate şi spre dominarea celorlalţi riscă să se transmită din generaţie în generaţie, în cadrul familiei sau a culturii, doar iertarea putând întrerupe aceste reacţii în lanţ, oprind gesturile repetate de răzbunare şi transformându-le în gesturi creatoare de viaţă. 
  
2 Să ne consolăm şi să nu trăim cu resentimentele: Multe dintre reacţiile emoţionale disproporţionate sunt doar reactivarea unei răni nevindecate din trecut. Studii recente referitoare la efectul pe termen lung al divorţului au arătat că, în special femeile, continuă să aibă puternice resentimente faţă de fostul soţ, chiar şi după 15 ani de la divorţ. Resentimentele consumă multă energie şi duc la creşterea stresului. Apar reacţii de apărare faţă de orice atac, real sau imaginar, şi o stare de permanentă activare. De exemplu, cineva care a fost în copilărie dominat şi umilit va încerca din toate puterile să nu se mai lase dominat şi va avea permanent tendinţa de a se apăra, iar uneori va fi stare să inventeze comploturi împotriva lui. Doar vindecarea în profunzime pe care o dă iertarea poate remite această tensiune interioară. 
  
S-a arătat că la originea multor boli psihosomatice sau a problemelor sistemului imunitar stă tensiunea psihică datorată resentimentelor. 
  
3 Să nu fim ranchiunoşi şi să nu ne răzbunăm: Răzbunarea este cel mai instinctiv şi spontan răspuns în urma unei nedreptăţi. Dacă văd că persoana care i-a lovit este umilită şi suferă, unele persoane,simt o plăcere narcisistă, “un balsam momentan” pe rănile şi pentru suferinţa personală. Cel rănit simte că nu este singurul căruia i s-a întâmplat o nedreptate sau o nenorocire. Cu ce preţ însă? Instinctul de răzbunare îl face orb pe cel care se lasă condus de el. Cum poţi calcula valoarea exactă a suferinţei, pentru a-l face să sufere pe cel care te-a rănit la fel de mult? Atunci când se instalează un climat în care cei loviţi vor să se răzbune, aceasta are efect şi asupra mediului, de exemplu, dacă între soţi apare o astfel de atitudine, suferă şi copiii. Acest lucru nu este valabil însă doar pentru relaţiile familiale, ci şi pentru relaţiile de muncă. Dacă apare un astfel de conflict între două persoane la un loc de muncă, atmosfera devine dificil de suportat, se dezvoltă o atmosferă de suspiciune şi neîncredere, eficienţa muncii scade etc. Este de importanţă capitală să existe o atitudine de iertare reciprocă între persoanele care reprezintă autoritatea şi ca acestea să nu se lase antrenate de spiritul de răzbunare, căci altfel, la nivelul subalternilor, conflictul va fi amplificat şi va putea deveni incontrolabil. Satisfacţia pe care o dă răzbunarea este de scurtă durată şi nu compensează efectele negative pe care aceasta le produce în relaţiile dintre oameni. Mai mult, răzbunarea duce la apariţia unor reacţii violente în lanţ, dificil de întrerupt. Obsesia răzbunării nu duce la vindecarea rănii, ci la acutizarea ei. 
  
4 Să nu rămânem ancoraţi şi legaţi în şi de trecut: Persoana care nu vrea sau nu poate ierta are dificultăţi în a trăi în prezent. Se agaţă de trecut şi de aceea risipeşte clipa prezentă şi îşi blochează viitorul. Astfel de probleme apar datorită morţii sau separării de o persoană dragă. Iertarea este o etapă importantă, chiar decisivă, pentru a trece la etapa următoare, în care se recuperează tot ce am învăţat şi iubit la cealaltă persoană. Înainte de a învăţa cum să iertăm trebuie sa renunţăm la anumite idei false şi ipocrite despre iertare. De aceea, trebuie să trăim într-o cultură autentic creştină în care anumite valori, datorită lipsei de discernământ, sunt contaminate, din păcate, de tot felul de interpretări “folclorice”. Însă cunoscând aceste mituri, putem să evităm să intrăm într-un cerc vicios la nivel psihologic şi spiritual, care face loc doar apariţiei descurajării, nedreptăţilor, iluziilor, trădării propriului eu şi blocării creşterii umane şi spirituale. 
  
Câteva referinţe din învăţătura Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul despre iertare 
  
În penultima parte a acestui material, vom enunţa şi enumera câteva din principiile şi învăţăturile sfântului Nicodim Aghioritul despre iertarea păcatelor, care, potrivit învăţăturii Sfântului Cuvios Nicodim, patru semne, unul mai mare decât celelalte, şi anume: 
  
Primul semn: când omul urăşte păcatul din toată inima atunci când şi-l aminteşte şi se teme să nu cadă iar, se teme chiar să simtă o oarecare plăcere şi chemare către el. 
  
Al doilea semn, mai mare decât primul, este atunci când omul îşi aminteşte de păcate fără patimă, adică fără plăcere, întristare sau ură. 
  
Al treilea semn, mai mare decât acesta, este atunci când cineva îşi aminteşte păcatele şi se bucură şi dă slavă lui Dumnezeu pentru mulţimea virtuţilor dobândite din pricina păcatelor sale prin harul dumnezeiesc şi prin pocăinţă. 
  
Al patrulea semn, cel mai mare dintre toate, este atunci când omul îşi scoate din inimă toate gândurile pătimaşe şi când le uită cu desăvârşire, încât niciodată nu-l mai pot ispiti. 
  
Despre primul semn a scris Sfântul Vasile cel Mare. întrebat cum află sufletul că Dumnezeu i-a iertat păcatele, a spus: „Sufletul o va cunoaşte, dacă cel pocăit va avea dispoziţia celui ce a zis: Am urât nedreptatea şi m-am scârbit de ea”. Acelaşi răspuns 1-a dat şi awa Isaac, întrebat fiind despre acelaşi lucru. El a răspuns că un om înţelege că i-au fost iertate greşelile „atunci când simte în sufletul său că le urăşte cu desăvârşire, din toată inima” (Cuvântul 84). 
  
Despre cel de-al doilea semn ne încredinţează Sfântul Nichita Iracliteanul Serreul. Comentând Cuvântul la Paşte al Sfântului Grigore Teologul care spune: „Chiar dacă rămâi în urma celorlalţi ucenici, ca Apostolul Toma ... să crezi măcar atunci când vezi semnele piroanelor”, Sfântul Nichita scrie: „Dacă nu le crezi pe acestea, atunci să crezi luându-te după amintirea nepătimaşă a vechilor păcate întipărită în minte. Atunci să ştii că a înviat în tine cuvântul virtuţii. Iar amintirea nepătimaşă este întipărirea celor întâmplate, fără plăcere sau durere, când aducerea aminte a rănilor nu mai doare din pricina nepătimirii la care ai ajuns. Cel ce nu are această nepătimire, nu va crede că ar putea avea-o celălalt, întocmai ca Toma. Amintirile păcatelor sunt urmele cuielor, iar păcatele sunt cuiele care-i străpung pe cei ce cad în ele. Când, aşadar, vei putea să ţi le aminteşti fără patimă, atunci să ştii că în tine a înviat un asemenea cuvânt”. 
  
Al treilea semn îl găsim în Lavsaicon, în viaţa lui Macarie cel Tânăr. întrebat dacă simte durere când îşi aminteşte de uciderea fără voie a unui om când era tânăr, a răspuns că nu, ci dimpotrivă, că se bucură, nu pentru păcatul propriu-zis al uciderii, ci pentru că acesta i-a devenit pricină de pocăinţă şi de dobândire a unei mulţimi de virtuţi. A răspuns de asemenea că slăveşte şi mulţumeşte bunătăţii lui Dumnezeu care schimbă în bune cele ce uneori, prin firea lor, sunt rele; aşa cum a schimbat şi omorul făptuit de Moise în Egipt, făcându-1 pricină a binelui, căci Moise, plecând din cauza lui în pustie, s-a învrednicit a-L vedea pe Dumnezeu. De aceea a spus Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8,28). Comentând cu înţelepciune acest verset, Fericitul Augustin a spus că de multe ori şi viciile şi păcatele îi ajută pe cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să ajungă la virtute: „Cei scrişi în cartea vieţii nu pot fi nimiciţi. Toate se întorc pentru ei în bine, chiar şi păcatele” (Rugăciunea 28). 
  
Despre al patrulea semn ne vorbeşte Sfântul Teodor al Edessei în Una sută Capete Folositoare (11) : „Toate câte le-am făcut în chip pătimaş ne chinuiesc sufletul prin amintirea lor. Când, însă, gândurile pătimaşe vor dispărea cu totul din sufletul nostru şi nu-l vor mai mai ispiti, atunci apare semnul că ni s-au iertat păcatele de dinainte”. La fel spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Profeţi mincinoşi sunt gândurile care ne arată păcatele ca fiind mici şi care profeţesc că ni s-au şi iertat. Aceste gânduri sunt ca nişte lupi prădători îmbrăcaţi în piei de oaie şi îi cunoaştem după roade. Câtă vreme mintea noastră este tulburată de patimi, ne dovedeşte că n-am primit iertarea deplină, că n-am arătat roade vrednice de pocăinţă; rodul pocăinţei este nepătimirea sufletului; nepătimirea este ştergerea păcatului ... ” (La Evanghelia după Matei, cap.7) Vezi, frate, cum se dobândeşte pocăinţa adevărată? Vezi cu ce osteneli, cu ce nevoinţe şi sânge se câştigă iertarea adevărată a păcatelor? Cum spui tu „lasă să fac păcate, că tot mă spovedesc şi mă căiesc pe urmă” ca şi cum pocăinţa ar fi un lucru atât de uşor? De aceea, de acum înainte ia aminte, pentru dragostea lui Dumnezeu, iar când cel rău te trage la vreun păcat, în loc să-ţi uşurezi căderea spunând „mă voi spovedi şi mă voi pocăi”, să-ţi faci sufletul o cetate nebiruită zicând „cine ştie dacă mă spovedesc cu adevărat bine? Cine ştie dacă păcatul pe care mă gândesc să-1 fac nu va fi şi ultimul şi dacă Dumnezeu nu-l va mai îngădui şi nu mi-1 va mai ierta? Cine ştie dacă nu va tăia frânghia răbdării Sale lăsându-mă să cad în pierzanie? Cine ştie dacă Dumnezeu îmi va da harisma pocăinţei celei adevărate, harismă pe care n-a dat-o atâtor altor păcătoşi asemenea mie care ard acum în iad? Cine ştie, poate şi eu, care m-am obişnuit să nu mă mai tem de Dumnezeu, mă voi deda treptat unei vieţi neruşinate şi voi cădea în deznădejdea cea mai mare”? „Inima înţeleptului cugetă la spusa înţeleaptă” (înţelepciunea lui Iisus Sirah 3,29). Tu, dacă eşti cugetat şi înţelept în inima ta, nu-ţi mai primejdui mântuirea nădăjduind la o mărturisire ce nu va avea roade şi la o falsă pocăinţă şi, deşi poţi să-ţi legi mântuirea de o frânghie puternică şi să fii salvat, tu vrei s-o legi de un fir putred care, de se va rupe, te va arunca într-o mare de foc în care vei arde în vecii vecilor. Frânghia puternică este abţinerea de la făptuirea păcatului, lupta de a-ţi smulge din inimă pornirile cele rele prin străpungerea inimii, dobândirea adevăratei pocăinţe şi iertări a păcatelor, prin practicarea virtuţilor şi prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. A nu te opri de la păcat înseamnă a te lăsa pur şi simplu înghiţit de el şi aceasta te arată cu totul lipsit de minte deoarece, cu bună ştiinţă faci un rău fără margini, spunându-ţi că stă în puterea ta ceea ce stă doar în puterea lui Dumnezeu; tu îţi stabileşti singur când să te pocăieşti şi când să primeşti ajutor de la Dumnezeu ca să te pocăieşti cu vrednicie; aceasta ca şi când Dumnezeu ar fi prietenul păcătoşilor şi nu cel mai mare şi cel mai de temut duşman al lor; de parcă n-ar fi El Cel ce urăşte de moarte orice păcat. 
  
Cum interpretăm „cazi şi ridică-te”. Să nu te înşele, frate, gândul care-ţi spune aşa: iată, Sfinţii Părinţi zic „cazi şi ridică-te”, adică, de câte ori vei cădea, ridică-te şi vei fi mântuit. Asta să fie pocăinţa, să cazi, să te scoli şi iarăşi să cazi? Rătăcitor şi rău este felul acesta de a le răstălmăci zicala, pentru că Părinţii au spus-o ca să scoată din oameni teama de deznădejde şi nu ca să-o facă să păcătuiască cu speranţa că, mărturisindu-se şi pocăindu-se, oricum vor fi iertaţi. Departe de tine un asemenea gând! De aceea explică Sfântul Isaac: „Curajul pe care Sfinţii Părinţi au voit a ni-l da prin dumnezeieştile lor scrieri ... nu trebuie să ne fie ajutor pentru păcat. Ca să avem nădejde în pocăinţă s-au gândit ei să fure din mintea noastră teama de deznădejde” (Cuvântul 70). Apoi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au spus „cazi şi ridică-te” şi nu „ridică-te şi cazi”, cum pe dos înţelegi tu. Este o mare diferenţă între una şi cealaltă. Să cazi şi te scoli şi apoi, după ce te ridici de jos să cazi din nou, nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, cum o numeşti tu, ci este şi se numeşte aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Petru „Câinele la vărsătura lui se ‘ntoarce şi sacroafa spălată se tăvăleşte în mocirlă” (II Petru 2,22). 
  
Adevăratul înţeles al zicalei părinţilor este acesta: omul trebuie să se ţină, cu toată puterea, departe de păcat şi să se păzească să nu cadă. Dacă, totuşi, cade, dar din slăbiciune omenească şi nu pentru că aşa a vrut, nu trebuie să deznădăjduiască, ci să se ridice imediat, să-şi mărturisească păcatul şi să se pocăiască sincer fără a mai pierde nici un ceas. Pentru că zice Sfântul Ioan Scărarul: „Este propriu îngerilor să nu cadă. Ba poate nici să poată cădea, cum zic unii. Dar oamenilor le este propriu să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Numai dracilor le este propriu .ca odată căzuţi să nu se mai ridice niciodată” (Cuvântul 4,27 despre Ascultare). De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult? Am mai căzut o dată în mocirlă, dar nu-i. nimic, mă duc să mă spovedesc, mă pocăiesc pentru toate şi apoi mă depărtez de păcat. Pentru numele Domnului, frate, nu asculta! E limpede ca lumina zilei că vine de la diavolul care caută să te piardă. Dacă ai păcătuit odată, n-o mai face şi a doua oară, nu zăbovi şi nu mai răbda să te vezi în mocirlă, ci fă, cum zice Scriptura: „Nu întârzia să te întorci la Domnul şi nu amâna de pe o zi pe alta” (înţelepciunea lui Iisus Sirah 5,7). Scoală şi du-te la duhovnic să te spovedeşti, căci, cu cât rana este mai proaspătă, cu atât mai uşor se vindecă şi cu cât se învecheşte, cu atât mai. greu se tămăduieşte, cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat ... ” (Cuvântul 5,123, Despre Pocăinţă). 
  
Dacă nu găseşti timp acum pentru spovedanie, arată-I lui Dumnezeu că te căieşti fără a mai aştepta vremea spovedaniei şi străduieşte-te să te împaci cu El dovedind străpungere şi zdrobirea inimii şi arătându-I că te căieşti cât poţi. Nu dormi nici o noapte mulţumit dacă n-ai căzut în faţa Lui şi nu I-ai cerut iertare spunându-I cât de tare te căieşti, aceasta până ce vei merge la duhovnic. Este o îndrăzneală de neiertat să n-o faci ştiind că oricând eşti osândit la moarte, să stai chiar şi o clipă într-un păcat de moarte şi să atârni de o aţă, care este viaţa ta, deasupra adâncului tuturor relelor, adică deasupra iadului. Ah, nefericite, tu nu stai doar o clipă cu păcatul nemărturisit, ci stai luni şi cine ştie cât timp. Ca să te mărturiseşti şi să scapi de o asemenea primejdie tu aştepţi Paştele sau Ziua Apostolilor sau Crăciunul, jucând, râzând sau dormind fără nici o grijă, ca şi când nu ţi-ai fi rănit sufletul cugetător şi nemuritor, ci un tăciune lipsit de simţire.  
  
Despre iertarea păcatelor prin Sfânta Taină a Spovedaniei – care devine, astfel, Poarta Cerului 
  
Ca o încununare a celor spuse până aici, dorim să vorbim puţin, acum, în ultima parte a acestui material despre iertare în Biserică, despre felul în care ea se poate obţine cu ajutorul sfintei noastre Biserici, prin Sfânta Taină a Spovedaniei, special instituită, în rândul celor şapte taine ale Bisericii, pentru aşa ceva, cât şi de cel care poate săvârşi acest lucru, cu alte cuvinte, este vorba de Preotul, instituit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în viaţa Bisericii prin Sfinţii Apostoli, care are misiunea de a sfinţi prin Sfintele Taine şi Ierurgii, de a învăţa prin cuvânt şi prin exemplul personal, şi de a sluji în Biserică şi în tot locul lui Dumnezeu şi oamenilor. De a învăţa despre Dumnezeu că există, că este Creatorul lumii, că este Creatorul nostru, al tuturor, că şi noi, fiii Lui, suntem între noi fraţi. Că Dumnezeu creându-ne nu ne-a lăsat în părăsire, că veghează asupra noastră a tuturor, aşa cum spune Domnul nostru Iisus Hristos, că nici un fir din părul capului nu cade fără ştirea lui Dumnezeu. Dumnezeu veghează asupra destinelor noastre în cele mai mici amănunte, iar preotul este cel care trebuie să dea mărturie despre Dumnezeu în faţa noastră, a oamenilor, şi care trebuie să dea mărturie lui Dumnezeu despre noi. Nouă ne dă mărturie despre Dumnezeu, iar lui Dumnezeu îi dă mărturie despre noi. Pentru că preotul are misiunea de a conduce viaţa sufletească a credincioşilor care i s-au încredinţat lui. El răspunde în faţa lui Dumnezeu de credincioşii ce i s-au încredinţat. 
  
Preotul este duhovnic, Părinte duhovnicesc. Mare taină este taina duhovniciei. Fără îndoială şi celelalte sunt tot atât de mari. Fiindcă prin Botez preotul ne introduce în creştinism, în casa lui Dumnezeu. Preotul ne sfinţeşte apoi toate evenimentele vieţii şi Îl aduce pe Iisus Hristos în viaţa fiecăruia, prin Sfânta Împărtăşanie. Preotul sfinţeşte căsătoria şi naşterea de prunci. Preotul ne conduce pe ultimul drum, atunci când încheind socotelile cu viaţa aceasta, pământească ne prezentăm dincolo, în faţa lui Dumnezeu. Preotul ne conduce până la ultimul pas pe lumea aceasta, vremelnică ca şi cum ar da mărturie despre noi lui Dumnezeu până în ultima clipă a trecerii dincolo. Şi va da, fără îndoială, mărturie despre noi şi dincolo. Însă preotul, fiind duhovnic, are misiunea extraordinară, permanentă şi tainică de a ne împăca cu Dumnezeu. De a face în aşa fel încât slăbiciunile noastre omeneşti, greşelile noastre omeneşti, păcatele noastre, să le facă, în virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, şi să ne nască din nou. Să ne facă din nou curaţi, aşa cum am fost înainte, prin iertarea pe care ne-o dă după mărturisire, prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Mare lucru este acesta şi mare privilegiu. Eu aş zice că este cel mai mare privilegiu care s-a dat vreodată oamenilor. Acesta ca oamenilor să li se poată şterge trecutul. Gândiţi-vă: de câte ori nu facem noi fapte ireversibile şi iremediabile, condamnabile din punct de vedere moral. Legile civile nu ştiu ce-i aceea iertare. Legile civile pedepsesc orice călcare de lege. Iată că în creştinism există această posibilitate ca pentru greşelile împotriva normelor morale, prin Părintele duhovnic, să fii iertat şi să te împaci cu Dumnezeu. Chiar dacă aici pe pământ trebuie să-ţi plăteşti unele fărădelegi, că drept este ca pe unele să le plăteşti dacă le-ai făcut, dar în conştiinţa ta ai posibilitatea să te ştii împăcat cu Dumnezeu, să te ştii iertat de ceea ce ai făcut. 
  
Aşa se întâmplă miracolul extraordinar al naşterii din nou. Fiindcă acesta este sensul naşterii din nou. Aceasta înseamnă om nou. Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Apostol Pavel, teologii şi preoţii în predicile lor vorbesc adesea despre naşterea din nou. Ce este aşadar naşterea din nou? Bineînţeles că nu este aceea pe care o înţelegea Nicodim, unul din învăţaţii Legii vechi, care în întâlnirea cu Domnul, Mântuitorul şi Stăpânul lumii L-a întrebat: Doamne, cum o să mă pot eu naşte din nou, că doar n-o să pot eu intra din nou în pântecele maicii mele? Ei bine, naşterea din nou este naşterea spirituală prin iertarea păcatelor. Devii realmente om nou prin aceea că ţi s-a şters tot trecutul. Acest lucru se face prin Preotul duhovnic. Duhovnicul are această putere teribilă şi deosebită de a lega şi dezlega. Vă daţi seama ce înseamnă să dai unui om puterea de a dezlega păcatele, cu convingerea netă şi sigură că odată pronunţată de către el dezlegarea, această pronunţare este luată în considerare de Dumnezeu? Şi că din lista neagră a lui Dumnezeu eşti şters din momentul acela prin cuvintele preotului duhovnic? Este aşa, pentru că aşa ne-a spus Dumnezeu că este. Şi noi credem toţi în această misiune iertătoare, extraordinară, teribilă, înnoitoare a preotului prin oficiul său de Părinte duhovnicesc: să ştim şi că realizăm cu toţii ce mare răspundere au. Fiindcă este adevărat că Dumnezeu ne iartă; este adevărat că Dumnezeu ia aminte la pocăinţa celui care a greşit. Dar trebuie să existe această pocăinţă. Toate păcatele se iartă, cu o singură condiţie: să fie recunoscute ca păcate. Să fie recunoscute ca păcate şi să fie căinţă, regret şi părere de rău pentru ele. Toate păcatele se iartă. Există o singură excepţie: păcatul împotriva Duhului Sfânt. Aşa ne spune Mântuitorul Iisus Hristos. Este vorba de păcatele ce se fac din rea-voinţă, din rea-credinţă, pentru care nu se cere iertare şi care nu sunt recunoscute ca păcate de către cel care le-a săvârşit. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul împotriva evidenţei. Adică toţi văd că peretele acesta este alb, şi totuşi vine unul şi susţine cu toată convingerea că este negru. Acesta este păcat împotriva evidenţei. Acesta nu se poate ierta pentru că vine dintr-o pervertire totală, fundamentală, ontologică, dintr-o pervertire cumplită a sufletului omenesc, aceea de a nu recunoaşte evidenţa. Acesta nu se iartă. Şi acesta, dacă este recunoscut, se iartă, pentru că toate păcatele recunoscute se iartă. De aceea primul lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere Duhovnicul în scaunul mărturisirii şi a spovedaniei este acesta: să-l facă pe cel care vine să-şi spună păcatele, să le recunoască. Şi să facă promisiunea că nu le va mai face. După puterea lui, să facă pe loc promisiunea, să dorească atunci să nu le mai facă. Aceasta este condiţia ce duce la iertare. De aceea, după fiecare spovedanie, chiar dacă se dă un canon, chiar dacă se dă o amânare de la Sfânta Împărtăşanie, păcatele se iartă. Păcatele mărturisite se iartă. Împăcarea cu Dumnezeu se produce în momentul acela, şi ea depinde de înţelepciunea, de tactul, de cunoaşterea, de priceperea Părintelui Duhovnic.  
  
Fără îndoială, sunt păcate care necesită o oarecare formă de căinţi şi pocăinţă. De aceea Sfinţii Părinţi au stabilit canoane, care spun: pentru o anumită greşeală, trebuie să se facă următoarea pocăinţă, oprire de la Împărtăşanie, metanii, etc. I se dă penitentului un oarecare canon şi acesta, în taina sufletului şi a odăii lui, trebuie să facă această pocăinţă, pentru ca să simtă şi în felul acesta iertarea lui Dumnezeu care i-a venit prin duhovnucul său. Părintele duhovnicesc trebuie să ierte, dar trebuie să fie şi cu grijă ca să dea celor cu păcate mai grele o anumită penitenţă de executat. Să nu fie nici prea grea, să sperie, să înfrocoşeze, să nu fie nici prea uşoară, să banalizeze, aşa încât să creadă omul, credinciosul respectiv că se iartă prea uşor, şi că totul se iartă fără condiţii. Totul se iartă, dar cu condiţia îndreptării şi cu o anumită condiţie a ispăşirii păcatului respectiv. Iată lucruri pe care trebuie să le ştie, să le aplice ori să le împlinească Preotul duhovnic. Însă lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie duhovnicul este acela că trebuie să păstreze secretul spovedaniei. Este o obligaţie esenţială. Părintele duhovnic care dezvăluie secretul spovedaniei trebuie depus de îndată din treapta preoţiei, ca nedemn de ea. Să ştiţi că aceasta este rânduiala. Este foarte aspră dar altfel nu se poate, pentru că îşi pierde încrederea credincioşilor. Este o trădare a lor...  
  
Încheiere 
  
Aşadar, acum în încheierea acestui material, trebuie să reţinem, să subliniem şi să conştientizăm cu toţii faptul că Spovedania se face ca în faţa lui Dumnezeu. Preotul duhovnic nu mai este atunci om ca toţi oamenii. În scaunul spovedaniei el este ca şi Dumnezeu care ascultă mărturisirea omului. El nu are dreptul prin urmare să facă uz de ceea ce au auzit urechile lui. Nu are dreptul să facă uz în faţa nimănui, nici în faţa altui preot, nici în faţa episcopului, decât atunci când are un caz foarte grav pe care nu ştie cum să-l rezolve. Atunci vine la episcop să-i ceară sfat, dar nu-i spune despre cine este vorba. Nu are voie să dezvăluie numele celui în cauză. Părintele duhovnicesc trebuie să primească numai spovedania aceluia care vine să se spovedească. Aceasta este o altă regulă importantă. Că sunt unii care vin şi-i spovedesc pe alţii. Pe asemenea oameni duhovnicul nu trebuie să-i spovedească. Fiecare îşi spovedeşte păcatele lui proprii, cele pe care le-a făcut el. Şi, odată spuse, păcatele sunt spuse pentru totdeauna. Penitentul nu le mai spune niciodată nimănui. Odată iertate, sunt iertate pentru totdeauna şi nu le mai repetă la altă spovedanie. Iar preotul, odată ce le-a auzit, nu şi le mai aduce aminte. Nu le aminteşte nici măcar celui care i le-a spovedit odată. Acela trebuie să rămână cu convingerea că s-au iertat şi s-au uitat. Să nu rămână cu vreo jenă faţă de preot. Părintele duhovnic nu trebuie să-şi schimba atitudinea faţă de cel de la care a auzit spovedania. Acela trebuie să-şi menţină în faţa preotului aceeaşi demnitate pe care a avut-o mai înainte. Să-şi menţină demnitatea şi în faţa lumii. Preotul Duhovnic nu are voie să se prevaleze de ceea ce a auzit la spovedanie, în nici o împrejurare şi sub nici o formă. Fiindcă ceea ce s-a spus la spovedanie este lucru de mare taină, este lucru de mare încredere în preot şi în Dumnezeu. Preotul duhovnic nu-ţi poate fi decât prieten de încredere. El îţi ştie secretele. Dar le ştie ca pe secretele încredinţate lui Dumnezeu, nu lui. De aceea Preotul duhovnic are în mâinile sale inimile credincioşilor săi. De aceea e ascultat. De aceea este iubit. El este cel care îi împacă pe credincioşi cu Dumnezeu. Cine uită acest lucru despre preot înseamnă că nu ştie ce este un preot. Părintele duhovnic care uită despre sine acest lucru nu este un adevărat preot. Dar cei care sunt adevăraţi preoţi ţin în mâinile lor sufletele comunităţii ce le-a fost dată în păstorire, mai mult decât oricine altul. Ei ştiu că din mâinile lor se vor cere sufletele ce le-au fost încredinţate. Preotul ideal este acela care se luptă să ajungă în faţa Dreptului Judecător cu întreaga lui turmă. Una pe pământ, una în ceruri ... Motiv pentru care suntem chemaţi „să ne iertăm şi să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!...” 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre iubire si iertare... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 201, Anul I, 20 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!