Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 742 din 11 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Despre importanţa şi semnificaţia Sfântului Împărat Constantin cel Mare în istoria Bisericii Creştine – o abordare istorică, fenomenologică şi teologică. P. a II-a ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre importanţa şi semnificaţia Sfântului Împărat şi întocmai cu apostolii Constantin cel Mare în istoria Bisericii Creştine – o abordare istorică, fenomenologică şi teologică ...  
  
6. Sfântul Împărat Constantin cel Mare în istoria Bizanţului – o abordare fenomenologică şi teologică. Constantin cel Mare: monarhia creştină şi orientală  
  
Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul păgân într-unul creştin, iar Roma va fi deposedată de primatul ei în favoarea Constantinopolului, marchează începutul istoriei bizantine. Trebuie însă menţionat faptul că nu vom asista acum la o ruptură netă între istoria romana şi cea bizantină: timp de trei secole până la eşecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el va apărea, mai degrabă, ca o continuare a romanităţii. Timp de 300 de ani moştenirea Romei şi a Greciei, ameninţată de invaziile popoarelor barbare, a fost treptat transferată la Bizant, iar Imperiul a dobândit caracterele esenţiale ale Imperiului Bizantin. De aceea fără să ne hazardăm putem spune ca istoria bizantină are un sfârşit sigur: cucerirea Constantinopolului de către otomani, la data de 29 mai anul 1453. În schimb, actul fondator este crearea noii Rome, hotărâtă şi decisă de către Împăratul Constantin ce Mare, pe malurile Bosforului şi care va purta numele său: Constantinopol, inaugurat pe data de 11 mai anul 330. Prin aceasta, Împăratul urmarea apropierea de frontierele cele mai ameninţate, Dunărea şi Eufratul, fără a urmări neaparat crearea unui nou Imperiu. În anul 330, Imperiul roman continuă. Atunci când valul invaziilor va acoperi partea occidentală a acestuia, iar vechea Roma va cădea în anul 476, Imperiul roman va continua în Orient: nu există o altă soluţie de continuitate. Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Bizanţ, dar locuitorii noii Rome ca şi cei ai Imperiului nu-şi vor lua numele de bizantini; ei vor fi în continuare romani, Imperiul lor va rămâne Imperiul roman, iar Împăratul va fi în continuare Împăratul romanilor. Numai câţiva pasionaţi de literatura antică vor avea conştiinţa acestei îndepărtate preistorii a oraşului şi il vor numi ocazional Bizanţ.  
  
a. Despre Imperiul lui Constantin cel Mare  
  
Nici un suveran în istorie poate că nu merita mai mult titlul de "Mare" ca în cazul lui Constantin, deoarece în cincisprezece ani el a luat două decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea Creştinismului drept religie oficială a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două hotărâri şi decizii cu consecinţele pe care le vom vedea pe parcurs, i-au conferit Împăratului Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie.  
  
După cum am mai spus şi în rândurile anterioare, Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus din Moesia Superior (Niş, Iugoslavia) în jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor şi al Elenei. Ne aflăm în perioada în care Imperiul roman era condus de Împăraţii Diocleţian şi Maximian, cu titlul de auguşti şi de Galeriu şi Constantius în calitate de cezari. Pentru o mai bună cunoaştere a treburilor statului, Diocleţian (284-305) prim august şi Împărat în Orient şi-a luat un coleg cu titlul de augustus, anume pe Maximian, căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Aşa a luat naştere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai târziu fiecare august şi-a luat cate un ajutor, cu titlul de cezar, adică Diocleţian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor, luând naştere conducerea în patru -tetrarhia. La 1 mai anul 305 Diocleţian şi Maximian se retrag iar în locul lor devin auguşti Galeriu pentru Orient şi Constantius Chlor în Occident. După moartea acestuia din urmă în anul 306, armata il proclamă drept august pe Constantin, care la anul 311 el se aliază cu Licinius, noul august în Orient, după moartea lui Galeriu şi luptă împotriva lui Maxenţiu, instalat la Roma după ce l-a înlăturat pe Severus (adjunctul în calitate de cezar a lui Constantiu Chlor, în Occident). La 28 octombrie 312 Maxenţiu este înfrânt la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (Stâncile roşii) pe Via Flaminia la aprox. 10-12 km. N-E de Roma. În acest loc Constantin are celebra viziune, relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea in lucrarea sa „Vita Constantini”, precum şi de apologetul creştin Lactanţiu - tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care s-a explicat convertirea Împăratului Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun însă, la îndoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Între argumentele ce sunt invocate ar fi faptul că întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatată de către Eusebiu în „Istoria sa bisericească” de la anul 324, ori, dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare mai târzie în „Vita Constantini”. Noi trebuie însă să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele înfloriri sau exagerări, dar (după cum am mai spus) despre el Eusebiu vorbeşte şi în Discursul său festiv, ţinut cu prilejul împlinirii a treizeci de ani de domnie a Împăratului Constantin cel Mare.  
  
Relevanţa, în această privinţă, este şi atitudinea şi comportamentul pe care l-a avut, după acest eveniment, Împăratul Constantin cel Mare, faţă de creştinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului, ci ca şi tatăl său care a fost monoteist, el a continut să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina însă, din ce în ce mai mult, spre creştinism şi dovada cea mai clară şi limpede a atitudinii sale din această vreme, o va constitui statuia sa din Forum, care dupa instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Cu alte cuvinte, bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el a devenit protectorul, ocrotitorul şi apărătorul creştinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313 Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discuţiile au fost amicale, cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constanţia - sora lui Constantin. Această întâlnire a fost urmată imediat şi de binecunoscutul edict de toleranţă de la Milan. Cu toate acestea Licinius era un păgân convins şi la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscripţia de la Salsovia. Textul acestei inscripţii aminteşte şi de un dux Scythia: "Dei Sanctis Solis/Simulacrum consecratum/die XIV kalendis Decembribus/debet singulis annis/ iusso sacro Dominorum Nostrorum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu/sionibus eodem die/a praepositis et vexillationibus dux/secutus iussionem describsit" (chipul sfântului zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie să fie închinat în fiecare an, după porunca sacră a stăpânilor noştri Licinius Augustul şi Licinius Caesarul, cu tămâie, lumini şi libaţii, în aceeaşi zi de către comandanţii şi detaşamentele staţionate în castrul Salsovia. Valerius Romulus, bărbat de rang ecvestru şi ducele provinciei, urmând porunca a pus să se transcrie). Datorită încălcării înţelegerii religioase şi politice în special, Împăratul Constantin îl atacă pe Licinius şi îl înfrânge la Carpus Ardiensis, în anul 314: "...totuşi Constantin... a pornit cu război împotriva lui Licinius... şi luând în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii ... "; "Licinius cerea pace şi promitea să îndeplinească cele cerute... pacea a fost încheiată de către cei doi, cu condiţia ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mică, Tracia, Moesia şi Scythia Minor". Din păcate, relaţiile dintre cei doi se vor deteriora din nou, între anii 319-320, tensiunea atingând punctul maxim în anul 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă Calcedon, Licinius este înfrânt. Rămas singur împărat, Constantin cel Mare a instaurat monarhia ereditară, asigurată până în anul 361 de fiii săi, luând sfârşit în acest fel, sistemul colegial de conducere, instaurat de Diocleţian.  
  
b. Despre noua capitală a Imperiului  
  
Alegerea anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului drept viitoarea capitală a Imperiului se explică prin raţiuni strategice şi economice. De aici se putea supraveghea frontiera cea mai ameninţată a Dunării de Jos şi în acelaşi timp duşmanul persan. Schimburile comerciale dintre oraşele din bazinul Mării Negre şi Grecia nu se puteau face decât pe aici; nici o corabie nu putea trece dintr-o parte în alta, fără asentimentul locuitorilor din Bizanţ. Mai puţin de şase ani au fost necesari între decizia de construire a noii Rome şi inaugurarea din 11 mai 330. În jurul palatului, al bisericii şi al hipodromului, zeci de mii de muncitori şi artizani au lucrat zi şi noapte pentru ca acest oraş să devină, într-o oarecare măsură asemănător vechii capitale a Imperiului: Roma. Oraşul va fi închinat de către întemeietorul său Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugurării s-a săvârşit o slujbă în Biserica Sfânta Irina, în timp ce populaţia păgână s-a rugat pentru prosperitatea lui în templele autorizate, să le folosească. Cu şase ani în urmă, Bizanţul nu era decât un orăşel grecesc ca atâtea altele. Acum, reconstruit şi rebotezat, el era "Noua Romă", aceasta fiind noua denumire oficială, deja gravată pe unul din stâlpii curţii de justiţie recent construită. În vechea Romă, bineînţeles că cetăţenii păstrau vechile privilegii, comerţul era acelaşi, portul Ostia rămânând deosebit de activ. Numai că mai multe familii senatoriale romane încep să ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii într-un palat somptuos în noua capitală, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia şi Pont. În plus, un Senat incomparabil mai luxos îi aştepta în "Noua Romă". Succesul va fi deplin. La sfârşitul domniei lui Constantin cel Mare, în anul 337, oraşul va număra deja mai multe zeci de mii de locuitori; la începutul sec. al V- lea zidurile construite de Împăratul Constantin cel Mare, care cuprindeau o suprafaţă de 750 ha., se vor dovedi prea strâmte; Teodosie al II-lea va dubla suprafaţa acestuia, ajungând până la 1.450 ha., o nouă extindere, având loc în sec. al VII-lea, prin includerea cartierului de Nord al Vlahernelor, în care se afla celebrul sanctuar al Maicii Domnului. Strada principală era plină de porticuri şi forumuri. Din păcate, contrastul era evident între splendoarea palatelor şi construcţiilor publice şi micile locuinţe din lemn. La început oraşul va fi deosebit de aerisit, plin de grădini de agrement şi de cele cu zarzavaturi, de terase cu viţă de vie şi livezi precum şi de diverse culturi de câmp. Aceste caracteristici ale noii capitale le vom găsi şi în timpul lui Justinian, când populaţia va ajunge la aprox. 400.000 de locuitori.  
  
c. Despre încreştinarea Imperiului  
  
Prin Edictul de la Milan din anul 313, Împăratul Constantin cel Mare acordă creştinilor libertate de cult. La sfârşitul secolului al IV-lea Teodosie I va face din religia creştină singura religie autorizată: creştinismul înlocuia religia imperială. Universalismul religios se adaugă celui politic. Împărăţia terestră era privită, tratată şi abordată ca imaginea pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu, iar Împăratul devenea locotenentul lui Dumnezeu pe pământ; Biserica şi Statul se completează şi se întrepătrund. În timp ce legislaţia civilă se va ocupa de organizarea materială a Bisericii, decretele canonice devin legi civile.  
  
Biserica urmează ca organizare pe cea de Stat: se aplică aşa-numitul principiu al acomodării. Ea se naşte în oraşe şi se organizează în acest cadru: conducătorul comunităţii locale este episcopul iar oraşul este administrat, bineînţeles, prin episcopie. Biserica adoptă şi modelul provinciei, care regrupa mai multe oraşe ce deveneau provincie ecleziastică sau bisericească; episcopul principalului oraş devenea episcop mitropolitan, înconjurat de principalii săi sufragani. Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai dificilă. Astfel, Antiohia era în mod firesc în fruntea diocezei Orientului, precum Alexandria pentru Egipt. În schimb importanţa pe care o capătă acum Cezareea în cadrul diocezei Pontului şi Efesul în cea a Asiei, umbreşte într-o oarecare măsură Constantinopolul. În acest caz vedem cum funcţionează, din nou, foarte bine principul acomodării: fiind vorba de noua capitală, va evolua din sufragan al Heracleei Traciei în mitropolie; noţiunea de patriarhat se va degaja treptat, iar la Sinodul Ecumenic de la Calcedon din anul 451, se va fixa numărul de cinci: Noii Rome se acordă rangul al doilea, vechea capitală îşi păstrează locul, organizarea globală începând să aibă un caracter politic.  
  
Raporturile dintre Biserică şi Imperiu vor depăşi destul de repede cadrul administrativ. Episcopii sunt aleşi din rândul aristocraţiei municipale, devenind în scurt timp, membrii marcanţi ai inteligenţei oraşelor. De fapt, creştinismul devine singura garanţie a civilizaţiei împotriva barbarilor: el salvează Imperiul roman, filozofia şi etica cetăţii greceşti de la distrugere. Pentru aristocraţia oraşelor, episcopul elenofon este de preferat soldatului barbar latinofon; el devine misionarul unei culturi cu care se identifică. Un prim exemplu, în acest sens, este Eusebiu - Episcopul Cezareei, care-şi va pune condiul în slujba Împăratului Constantin cel Mare cu atâta entuziasm încât contrasta în mod evident cu atitudinea reţinută a retorilor greci, cu privire la puterea imperială. Astfel, în multe situaţii şi locuri, misionarul va fi acela care va încheia procesul de elenizare.  
  
7. Despre relaţiile şi raportul personal al Împăratului Constantin cel Mare cu Biserica  
  
O religie care creşte prin propria sa energie, cum era cazul religiei creştine, nu îşi putea dori altceva decât să fie liberă şi în siguranţă; acest lucru i-a fost acordat de către Împăratul Constantin cel Mare. De aceea, în vremea în care vedem cum în lumea romană se înmulţesc bisericile, are loc o activitate teologică intensă. El i-a ajutat pe creştini să intre în administraţie şi a încurajat chiar comunităţile formate îndeosebi din creştini. Astfel portul creştin al Gazei, Maiuma, obţine rangul de cetate, iar Orikistos - un sat din Frigia, primeşte rangul de civitas, "pentru că toţi locuitorii sunt cunoscuţi a fi adepţi ai celei mai sfinte religii". Din păcate, în această perioadă se vor înmulţi şi dezvolta şi ereziile. Astfel, în Nordul Africii, mai cu seamă în provincia Numidia, au aparut o serie de tulburări, provocate de atitudinea aripei rigoriste a creştinilor, care pretindea că cei ce nu au avut un comportament demn în timpul persecuţiilor, consideraţi a fi nişte trădători (traditores) şi căzuţi (lapsi), trebuie condamnaţi pentru totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era apărătorul tendinţei moderate, dar după moartea lui, a fost ales ca Episcop diaconul Cecilian, în anul 312. La hirotonia sa a participat numai Episcopul Felix, dintr-un oraş mic pe nume Abtuni, fără să fi aşteptat venirea celorlalţi episcopi din Numidia, aşa cum era normal. În plus, acest Felix era considerat a fi un trădător, iar Cecilian devenea automat tot un trădător, care trebuia exclus automat din Biserică, împreună cu partizanii săi. Aceşti episcopi au considerat hirotonia nulă şi au ales în locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la scurt timp de Donatus, de la care vine şi numele acestei mişcări eretice. Chiar dacă a avut, la prima vedere, mai degrabă un caracter disciplinar, donatismul a dobândit, în timp, o formă doctrinară, opusă credinţei tradiţionale. De aceea nu poate fi considerată ca o simplă schismă, ci ca o criză ce are un aspect doctrinar evident. Pentru donatişti faptul de a fi traditor era o crimă, iar legătura cu cel care era considerat culpabil, însemna a fi la fel cu el. De aceea donatiştii se situau, la un moment dat, pe linia Sfântului Ciprian al Cartaginei (+258) care spunea că "în afară de Biserică nu este mântuire". Pentru că ei considerau că singura Biserica este cea a Sfinţilor, ei rebotezau pe cei care proveneau din comunităţile lui Cecilian şi a succesorilor acestuia. Convingera lor că sunt singura Biserică, îi va conduce de-a lungul timpului la un conflict deschis cu puterea civilă. Astfel, în anul 314, Împăratul Constantin cel Mare a convocat un sinod la Arles, unde au participat treizeci şi trei de episcopi din Occident, care i-au condamnat pe donatişti. Mai târziu, în anul 316 este convocat un alt sinod la Milan, care confirmă hotărârile de la Arles. Prin libertatea în cult, pe care le-o acordă Împăratul Constantin cel Mare în anul 321, se încercă o aplanare a tensiunilor, însă tulburările provocate de ei vor continua până în vremea invaziilor arabe.  
  
O altă erezie ceva mai cunoscută a fost arianismul. Cu acest nume distingem şi definim o doctrină apărută în sec. al III-lea în Siria şi dezvoltată în secolul următor de către Arie - un preot din Alexandria. El nu admitea că cele trei persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el susţinea că dacă Tatăl sau Dumnezeu este veşnic, atunci Fiul este creatura Tatălui, negând dumnezeirea şi divinitatea celei de a doua persoane a Sfintei Treimi. Arie este excomunicat de către Episcopul Alexandru al Alexandriei, hotărâre şi decizie care va fi validată printr-un sinod local. Criza şi erezia ariană marchează debutul marilor controverse teologice, ce vor persista pe durata a cinci secole, lăsându-ne ca moştenire scrierile inspirate ale Părinţilor bisericeşti şi formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat naştere la Alexandria, capitala gândirii creştine, poate părea creştinilor de astăzi greu de înţeles, numai că pentru cei din secolul al IV-lea teologia reprezenta "o problemă de viaţă şi de moarte, o îndatorire spirituală, o mărturisire a credinţei lor, o soluţie pozitivă la problemele lor de viaţă". În aceste dispute care, în mod aparent, păreau că se opreau asupra unor termeni şi definiţii abstracte, participanţii apărau şi protejau de fapt, sensul concret şi esenţial al creştinismului, care se rezumă în noţiunea de "mântuire". De fapt, mântuirea nu rezultă dintr-un act magic, împlinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare şi de apropriere de către un om al darului, primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credinţei Bisericii în termenii raţiunii, prin lărgirea acesteia până la dimensiunea Revelaţiei, punerea ei în acord cu evidenţa adevăratei credinţe. Credinţa precede teologia şi pentru aceasta este unica raţiune, care ne permite să vorbim despre o evoluţie teologică, ca receptare, explicare şi precizare progresivă a plenitudinii originale a credinţei. Exemplele lui Origen sau Tertulian ne arată că primele tentative de explicare au fost imperfecte şi chiar eretice. Aceasta ne permite să măsurăm întreaga dificultate în căutarea şi găsirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credinţei. A fost nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gândirii umane în spiritul şi duhul creştinismului.  
  
În secolul al II-lea, Apologeţii, apărători ai credinţei creştine în faţa Imperiului şi a societăţii, au încercat să explice credinţa în Sfânta Treime plecând de la conceptul de Logos, familiar filozofilor greci. Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, este Cuvântul Tatălui, prin care Acesta a creat şi mântuit lumea, fiind legătura Sa cu aceasta. În Cuvânt, noi Îl recunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El. Pericolul, într-o astfel de explicaţie, ţine de faptul că in filozofia greacă, conceptul de Logos, deţine şi posedă o natură "instrumentală". Logosul este întotdeauna un intermediar, un principiu unificator, fără a fi o instanţă independentă, cu o existenţă proprie. În Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evannghelist Ioan, "Cuvântul", este înţeles ân spiritul şi în lumina Vechiului Testament, ca Dumnezeu dinamic, activ, ori în concepţia grecilor El putea fi foarte uşor considerat o "calitate" divină sau o "forţă" acordată omului Iisus pentru a se distinge de restul umanităţii. Altfel spus, conceptul de Logos, comun creştinismului şi elenismului, trebuia să se debaraseze de sensul "cosmologic" pe care-l poseda în filozofia greacă. Numai că Apologeţilor din secolul al II-lea le lipseau cuvintele filozofice necesare. Scrierile lor erau uneori confuze şi pline de ambiguităţi: perfect ortodoxe pentru Biserică, care le citea în termenii propriei credinţe, ele puteau fi înţelese în afară ca identificând pe Tatăl cu Fiul, în sensul în care un om poate fi identificat cu raţiunea sau gândirea sa.  
  
Ceva mai târziu, la începutul secolului al III-lea apare în Apus sau Occident, ceea ce s-a numit "monarhianism", adică învăţătura despre Sfânta Treime care apără "monarhia" Tatălui, motivată în acest demers de teama de a nu se îndepărta de monoteismul original, prin scandalul celor pentru care credinţa Bisericii apărea ca o credinţă în trei dumnezei. Monarhianiştii învăţau ca singur Tatăl era Dumnezeu; cu privire la învăţătura despre Iisus Hristos şi cea despre Duhul Sfânt ei erau divizaţi în două grupe: unii spuneau că Iisus Hristos era un om asupra căruia a coborât o forţă dumnezeiască, care a făcut din El Fiul lui Dumnezeu, unindu-L sub o formă deosebită cu Tatăl; alţii considerau că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei "moduri" de manifestare în lume ale unicului Dumnezeu, descoperit mai întâi ca Tată, apoi ca Fiu şi apoi ca Duhul Sfânt. Această doctrină a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biserică prin Papa Calist.  
  
De la lupta împotriva ereziilor au luat naştere primele încercări ortodoxe de a "descrie" Taina Sfintei Treimi şi de a o exprima într-un limbaj accesibil oamenilor. În Occident sau Apus acest fapt s-a materializat în teologia lui Tertulian, înaintea trecerii lui la montanism, iar în Orient sau Răsărit, în opera lui Origen. În ciuda eforturilor evidente, cei doi păcătuiesc prin acelaşi defect: amândoi admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatăl, ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gândirea era încă în urma credinţei, cuvintele se dovedeau incapabile să exprime o experienţă. Aceasta era situaţia la apariţia arianismului: insuficienţa limbajului antrena şi provoca o deviere a gândirii şi implicit a credinţei, denaturând adevărurile fundamentale ale revelaţiei neo-testamentare. În acest sens criza şi erezia ariană punea capăt acestor confuzii: ea oferea Bisericii posibilitatea exprimării credinţei sale în Sfânta Treime. Arie se înşela pentru că el adoptă o apropiere exclusiv filozofică, pentru rezolvarea problemei teologice a Treimii. În cele două adevăruri esenţiale din viaţa creştină: unitatea lui Dumnezeu şi mântuirea lumii prin Fiul, el vedea două principii abstracte. Monoteist convins, el nu era în sensul Vechiului Testament, ci în spiritul monoteismului filozofic, predominant în lumea elenistică. Era vorba despre recunoaşterea Unului, acea unitate abstractă de la baza oricărei existenţe, principiu şi instanţă, unificator al multiplului. Pentru Arie, Dumnezeu este Unul şi nu poate exista în El multiplicitate: dacă El are un Fiu, Acesta este distinct de El, nu este Dumnezeu. Chiar dacă Fiul S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor, El nu este Dumnezeu în sensul unic şi absolut, aşa cum putem vorbi despre Tatăl. Arianismul era o raţionalizare a creştinismului, care convenea spiritului epocii printr-un monoteism strict. Prima reacţie împotriva arianismului a fost o credinţă puternică, care nu vedea cu ochi buni pericolul distorsionării principiilor sfinte ale Bisericii. Arie a fost combătut chiar de propriul Episcop, Alexandru al Alexandriei, numai ca în acele vremuri există o clasă de "intelectuali" care aspirau la explicarea "raţională" a credinţei, deranjaţi de natura prea puţin filozofică a învăţăturii Bisericii. Erezia ariană le părea o interpretare "modernă", susceptibilă s-o facă acceptabilă pentru cercul oamenilor instruiţi. Din păcate, ceea ce la început părea o controversă localizată la Alexandria, se va întinde puţin câte puţin în tot Orientul. 
  
Orientul creştin a avut mult de suferit de pe urma acestor neînţelegeri, iar Împăratul Constantin cel Mare se va hotărâ, în cele din urmă, să intervină personal pentru păstrarea ordinii şi liniştii în Imperiu. Ne putem imagina şi închipui ce reprezenta acum pentru Biserică, după trei secole de persecuţii convertirea Împăratului. Împăratul şi Imperiul deveneau deodată instrumentele providenţiale ale Împărăţiei lui Iisus Hristos. Chiar dacă nu a putut sesiza personal fondul controversei teologice, el a fost deosebit de afectat de noua disensiune apărută în sânul Bisericii. De aceea convoacă primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde după lungi dezbateri, învăţătura lui Arie a fost condamnată şi s-a adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Tatăl şi deci, din veci cu El. La sinod au fost alcătuite şi primele şapte articole ale Simbolului de credinţă (Crezul Creştin), care sunt de atunci şi până astăzi rostite în Biserică. Tot cu acest prilej s-a încercat să se stabilească (şi) data Paştelui, care se ţinea diferit în diverse locuri ale Imperiului şi s-a hotărât ca întreaga creştinătate să prăznuiască această zi în prima duminică după lună plină, care urmează echinocţiului de primăvară. Dacă se întâmplă să coincidă această zi cu Paştele evreilor, atunci creştinii trebuiau să amâne sărbătorirea în Duminica următoare sau cu o săptămână mai înainte. După Sinod, în anul 327, Împăratul Constantin cel mare încearcă să readucă în Biserică pe Arie şi pe discipolii săi, Eusebiu de Nicomidia şi Teognis de Niceea, dar se opune Episcopul Alexandru al Alexandriei şi apoi succesorul său - Atanasie al Alexandriei. Acesta din urma va fi chiar exilat la Augusta Treverorum.  
  
Importanţa Sinodului de la Niceea este legată, în primul rând de trimful şi biruinţa Adevarului. Faţă de celelalte sinoade, de la acesta, de la Niceea, nu ne-a parvenit nici un act sau protocol. Ştim numai că arianismul a fost condamnat, iar în formula Crezului, a fost introdusă precizarea asupra relaţiei dintre Tatăl şi Fiul, în care Fiul este consubstanţial cu Tatăl (homousios), deci egal cu El în dumnezeire. Chiar dacă această condamnare a arianismului a fost fără drept de apel, termenul homousios a fost adeseori un prilej de scandal şi de neînţelegere în sânul Bisericii. Confuzia va marca cei cincizeci şi şase de ani, care vor separa lucrările primul Sinod Ecumenic de cel de-al doilea, din anul 381, de la Constanopol. Cauzele externe ale acestei crize ţin mai mult de faptul că arienii nu vor depune armele nici după condamnarea învăţăturii lor. Intrigi subtile le vor permite să atragă de partea lor chiar şi pe reprezentanţii puterii politice. Studiind mai atent semnificaţia teologică a tulburărilor din această vreme, vom vedea că secolul al IV-lea a avut un rol pozitiv, demonstrând, în condiţii dificile, puterea finală a Adevărului, în viaţa Bisericii. Majoritatea participanţilor la Sinodul de la Niceea din anul 325, au acceptat condamnarea lui Arie, care reprezenta o distorsionare clară, limpede şi evidentă a tradiţiei originale a Bisericii, dar aveau dificultăţi în înţelegerea termenului de consubstanţial. Cuvântul a fost recomandat, sugerat şi propus Împăratului Constantin cel Mare, de un mic grup de teologi "luminaţi", care înţelegeau că o condamnare a lui Arie era insuficientă, impunându-se, de fapt, folosirea unui concept fără echivoc. Pentru majoritatea episcopilor cuvântul era greu de înţeles, iar participarea lor la Niceea reprezenta condamnarea unei erezii. Chiar dacă sinodul s-a încheiat cu un succes, Împăratul Constantin a comis o greşeală, aceea a exilării lui Arie şi a partizanilor acestuia, confundând astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum vor interveni câţiva episcopi, prieteni ai lui Arie, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia. Ei au acceptat hotărârile şi deciziile de la Niceea doar pentru că majoritatea participanţilor erau împotriva lui Arie, dar aşteptau cu nerăbdare ziua revanşei. În aceste condiţii cea mai eficientă metodă era intriga. Profitând de indiferenţa celorlalţi episcopi faţă de formula pozitivă, adoptată la Niceea, ei se vor concentra asupra grupului de teologi, care înţelegea greutatea şi importanţa hotărârilor. Prima victimă care va cădea va fi Eustatie al Antiohiei, pe care au reuşit sa-l discrediteze în ochii Împăratului şi să-l exileze. După aceasta, următoarele atacuri au fost îndreptate împotriva lui Atanasie - noul Episcop al Alexandriei, principalul inspirator al termenului consubstanţial. Exilat de către Împărat, Atanasie va trece în ochii acestuia drept un rebel.  
  
8. Despre consecinţele şi urmările convertirii Împăratului Constantin cel Mare la Creştinism  
  
Pe la sfârsitul sec. al IV-lea, în timpul păstoririi Sfântului Ambrozie - Episcopul Mediolanului, se vorbea despre o călătorie făcută de mama Împăratului Constantin cel Mare - Sfânta Împărăteasă Elena, la Locurile Sfinte. Cu acel prilej ea ar fi găsit şi Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, îngropată cu celelalte două, ale tâlharilor. Locul exact al descoperirii i-ar fi fost arătat de un evreu. Pentru a şti care este Crucea cea adevărată, a răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos, Sfânta Împărăteasă Elena a făcut să se atingă de ea, de trei ori, trupul unui tânăr bolnav. Aceea care l-a vindecat a fost considerată a fi Crucea Domnului nostru Iisus Hristos – eveniment pe care-l comemorăm în fiecare an, la data de 14 septembrie – Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. O parte din cuiele Crucii au fost topite, iar materialul a fost utilizat la o cască de fier a Împăratului, precum şi pentru frâul calului. Sfânta Împărăteasă Elena ar fi murit la Constantinopol, pe la vârsta de optzeci de ani, trupul ei fiind aşezat într-un sarcofag de porfiră şi transportat la Roma. Astăzi în Muzeul Vaticanului se poate vedea un sarcofag de porfiră atribuit Sfintei Împărătese Elena.  
  
Revenind la fiul său – Împăratul Constantin cel Mare, convertirea sa a fost un act de o importanţă crucială şi capitală. Până atunci creştinii constituiau o minoritate în Imperiu şi aparţineau, mai cu seamă, populaţiei modeste de la oraşe. Aristocraţia senatorială era, în marea ei majoritate, păgână, în afară poate de Africa si Egipt. În aceste condiţii şansele creştinilor de a avea un împărat dintre ei erau mici, şi fără un împărat creştin convertirea populaţiei ar fi fost încă multa vreme amânată. Prin convertirea Împăratuluilui Constantin la Creştinism s-au modificat si raporturile dintre Biserică şi Stat (ajungându-se la aşa numita „simfonie bizantină”). Socotindu-se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil în faţa Lui de buna rânduială în Biserică, el nu a ezitat niciodată să intervină în treburile acesteia, în mod decisiv şi hotărâtor, cum a fost cazul cu convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea. El a creat precedentul, după care numai Împăratul putea să convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea sa fără discuţie, comentariu sau împotrivire. De asemenea, fără un împărat creştin, care să contrabalanseze puterea aristocraţiei păgâne, convertirea populaţiei din Imperiu ar fi fost foarte grea şi dificilă. De altfel, în evul mediu, exista acest obicei: mai întâi se converteau regii, voevozii, domnitorii sau domnii şi apoi poporul. Împăratul Constantin cel Mare a murit în anul 337, fiind singurul dintre toţi Împăraţii Romei, care l-a preaslăvit pe Dumnezeu, Împăratul a toate.  
  
9. În loc de concluzii finale, încheire şi rezumat – Sfântul Constantin cel Mare - împăratul „cel întocmai cu apostolii” 
  
Prin urmare, aşadar, în concluzie şi în încheiere, vom sublinia, reafirma şi susţine că meritele Împăratului Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creştinismului a făcut din comunitatea prigonită, o religie liberă şi chiar privilegiată în imperiu şi a asigurat unitatea Bisericii creştine. 
  
Născut din părinţi nobili, împăratul Constantius Chlorus şi Elena, Constantin cel Mare a fost un om providenţial pentru Biserica creştină, mai ales după anul 312, când, înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron – Maxenţiu, s-a produs convertirea sa. Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, împotriva lui Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos cerându-i să pună pe steagurile armatei sale Sfânta Cruce, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creştină s-a numit „labarum”. Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldaţi, contra celei a lui Maxenţiu, de 150.000 de soldaţi, Împăratul Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei convingeri a Împăratului Constantin în ajutorul dumnezeesc este inscripţia de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrat până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta „instinctu divinitatis” (prin inspiraţie divină). Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creştinilor, el fiind mai înainte, ca şi tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit - cult cu origini orientale). 
  
În luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin cel Mare semnează Edictul de la Milano (Milan sau Mediolanum), prin care Creştinismul devine „religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a Creştinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat - cum greşit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380. Politica religioasă a Împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milano din anul 313, înfrângerea lui Liciniu în anul 323, convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325, alegerea unei noi capitale (Constantinopolis, fostul oraş trac Bizanţ) în anul 330. Prin Edictul de la Milano din anul 313, Împăratul Constantin cel Mare devine protector al Creştinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creştine, scuteşte pe preoţi de obligaţia funcţiilor municipale şi le acordă subvenţii. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu). Îmbunătăţeşte tratamentul în închisori, uşurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor şi preoţilor dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani şi văduve. Modifică legislaţia privind căsătoria, îngreunează divorţul, pedepseşte adulterul. Atribuie bisericii creştine casele imperiale de judecată („basilikos ikia”), care vor purta în continuare numele de „basilici”, nume păstrat în limba română sub termenul de „biserică”. 
  
Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în anul 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, când soldaţii asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată moneda cu monogramul creştin. Împăratul şi familia sa au ajutat moral şi material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari şi mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr, etc. 
  
Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui. Sub influenţa Sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului, care este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei sau Crezul). Acelaşi Sinod a stabilit data Sfintelor Paşti - în prima duminică după luna plină a echinocţiului de primăvară - şi a dat douăzeci de canoane bisericeşti. Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învăţat despre modestia şi credinţa minunată a Sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii şi adâncimea evlaviei Sfântului Alexandru şi despre bărbăţia evanghelică a Sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei. 
  
Împăratul Constantin cel Mare a trimis solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu Sfânta Împărăteasă Elena - mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală şi rugăciune fierbinte, Sfânta Elena a reuşit să afle Sfânta Cruce, înălţată de Episcopul cetăţii, Macarie I, la 14 septembrie 326, în faţa mulţimii credincioşilor. 
  
Împăratul Constantin cel Mare a hotărât să zidească o nouă capitală, Constantinopolul sau oraşul lui Constantin, inaugurată la 11 mai anul 330. Din fostul Bizanţ, Constantin face o capitală de imperiu creştin, cu biserici minunate - ca aceea a Sfinţilor Apostoli - oraş strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit „Roma cea nouă”, umbrind Roma antică. Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului II Ecumenic din anul 381 şi prin canonul 28 al Sinodului IV ecumenic din anul 451. 
  
Aşadar, meritele Împăratului Constantin cel Mare sunt deosebite, după cum am mai spus: prin libertatea acordată creştinismului a făcut din comunitatea prigonită, o religie liberă şi chiar privilegiată în imperiu şi a asigurat unitatea Bisericii creştine. De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat şi proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima dată Crezul formulat de cei 318 părinţi sinodali, marele Constantin spuse „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi” (Eusebiu de Cezareea, De vita Constantini). Era un mare moment din istoria Bisericii şi a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Iisus Hristos îşi afirma unitatea. 
  
I s-a reproşat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morţii şi că a păstrat titlul de „pontifex maximus” (titlu de conducător suprem al cultelor păgâne). Adevărat, dar în primele veacuri ale creştinismului mulţi catehumeni (cei care doreau să se boteze şi erau în stadiul de învăţare a normelor credinţei creştine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunţat la titlul mai sus numit îşi ridica un rival puternic şi păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră. 
  
Primul împărat creştin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voinţă, un înţelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu - dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuţii care au tulburat-o, de la Nero până la Diocleţian. Împăratul Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337, şi a fost înmormântat în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, Elena, şi numindu-l „cel întocmai cu Apostolii”, atribuindu-i înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David. 
  
Referinţe bibliografice: 
  
1. Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 27, Bertrand Lançon consideră ca provenea din Drepana, în Bithynia. Există şi varianta că provenea din Naissus 
  
2. Constantin The Great and the Christian Revolution, Eveleigh Nash & Grayson, Limited, 1931, p. 55 
  
3. Istoria Bizanţului, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul”, p. 25 şi Bertrand Lançon, Constantin cel Mare, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, p. 14 
  
4. Despre opinia lui Jacob Burchardt, citat în lucrarea Istoria Imperiului Bizantin, vol.1, Imperiul creştin şi asaltul invaziilor (313-630), Editura Anastasia, 2000, p. 47 
  
5. A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului bizantin, traducere şi note de Ionuţ Alexandru Tudorie, Vasile Adrian Carabă şi Sebastian Laurenţiu Nazâru, Iaşi, 2010, p. 90, Cf. Georges Ostrogorsky, Histoire de l”Etat bizantin, Paris, 1969, p. 53 
  
6. Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea a doua. Viaţa lui Constantin cel Mare, colecţia PSB, studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1991, p. 76–77 
  
7. Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul – istorie şi spiritualitate, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Bucureşti, 2010, p. 68 
  
8. Nicolae Bănescu, Întemeierea Constantinopolului, în revista “Mitropolia Olteniei”, an XV, 1963, nr. 7–8, p. 506–510 
  
9. The Cambridge Ancient History, volume 12, The Imperial Crisis and Recovery, A.D. 193-324, edited by S.A.Cook Litt.D, F.B.A, F.E Ad COOK, M.A, F.B.A.M.P Charlesworth M.A., N.H. Baynes, M.A, F.B., A Cambridge, At the University Press, 1965, p. 696 
  
10. Gaston Boissier, în Istoria Imperiului Bizantin, op.cit. p. 50 
  
11. Imperiul creştin şi asaltul invaziilor, op. cit, p. 51 
  
12. Istoria Bizanţului, Facultatea de Teologie Ortodoxă, p. 26 
  
13. Bertrand Lançon, Constantin cel Mare, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, p. 8–10 
  
14. A. H. M. Jones , Constantine and the Conversion of Europe, Great Britain, 1972 
  
15. Emilian Popescu, Istoria Bizanţului, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul”, 2003 
  
16. Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 
  
17. Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol.1, Imperiul creştin şi asaltul invaziilor (313-630), Editura Anastasia, Bucureşti, 2000. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre importanţa şi semnificaţia Sfântului Împărat Constantin cel Mare în istoria Bisericii Creştine – o abordare istorică, fenomenologică şi teologică. P. a II-a ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 742, Anul III, 11 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!