Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 742 din 11 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Despre importanţa şi semnificaţia Sfântului Împărat Constantin cel Mare în istoria Bisericii Creştine – o abordare istorică, fenomenologică şi teologică - P. I ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre importanţa şi semnificaţia Sfântului Împărat şi întocmai cu apostolii Constantin cel Mare în istoria Bisericii Creştine – o abordare istorică, fenomenologică şi teologică ...  
  
1. Introducere 
  
Împăratul Constantin cel Mare este una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la Creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranţă religioasă de la Milano (Milan, Mediolanum) din luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire, progres şi propăşire, în „secolul ei de aur”. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2013 să fie dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Maica sa Elena, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la emiterea acestui important edict de toleranţă religioasă de la Milan (Mediolanum). 
  
Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a emis la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, în acord cu Constantin şi Liciniu, care cuprinde permisiunea existenţei creştinilor – „ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” = „să existe din nou creştini şi să ţină adunările lor” (Lactanţiu, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit la scurt timp, la 5 mai 311, iar edictul său s-a aplicat doar parţial. Este greu de cunoscut în intimitatea ei evoluţia religioasă a împăratului Constantin, dar, odată declarat pentru Creştinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el şi Maxenţiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din luna mai anul 337. 
  
După istoricii creştini Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia In hoc signo vinces = Prin acest semn vei învinge (Lactanţiu, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor şi ostaşilor săi, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monograma lui Iisus Hristos - XP - pe care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum. Că împăratul Constantin a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin cel Mare, care se păstrează până astăzi la Roma, el afirmă că a câstigat victoria asupra lui Maxenţiu: „instinctu divinitatis” = „prin inspiraţie divină”. La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, publică edictul de la Milan din luna ianuarie anul 313, prin care se acordă libertate religioasă deplină Creştinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare, luate împotriva creştinilor şi se retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi posesiunile confiscate de împărăţii precedenţi. 
  
Edictul de la Milan are o importanţă epocală prin hotărârile, consecinţele şi urmările lui. Din religie nepermisă şi persecutată, Creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împăratului Constantin cel Mare. Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulţi creştini, şi a început persecutarea lor între anii 320-323. În urma înfrângerii suferite de Liciniu în bătălia cu Constantin din 18 septembrie 324, la Chrysopolis, lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în faţa Constantinopolului, şi a unor uneltiri împotriva lui Constantin, Liciniu este condamnat la moarte şi executat la Tesalonic în anul 324. Acum, Constantin rămâne singurul împărat al vastului Imperiu Roman, până la moartea sa în 22 mai anul 337. Rămas singurul stăpânitor, Constantin cel Mare adoptă faţă de Creştinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni însă păgânismul greco-roman, care are numeroase şi puternice rădăcini. Împăratul însuşi păstrează, în aproape tot timpul domniei sale, demnitatea supremă păgână de Pontifex Maximus şi nu se leapădă de păgânism decât prin Botezul săvârşit cu câteva zile înainte de moarte, în luna mai anul 337. 
  
Trebuie să recunoaştem, însă, că păstrarea titlului păgân de Pontifex Maximus îi dă dreptul, capacitatea şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul Creştinismului însuşi. Dacă împăratul ar fi renunţat atunci la el, si-ar fi ridicat un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situaţia de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioşilor lui, prin influenţa şi situaţia înaltă a senatorilor, aristocraţilor şi funcţionarilor superiori. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin cel Mare procedează treptat şi cu mult tact. Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milano, din luna ianuarie anul 313, alegerea unei noi reşedinţe imperiale şi convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din anul 325. Imediat după edictul din anul 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, şi îi returnează tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i şi dreptul de a primi legate şi donaţii. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi conferă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului. Constantin cel Mare a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii şi pedepse potrivnice spiritului creştin, ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, arderea cu fierul roşu. S-a îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi. Prin legea din anul 321, Constantin cel Mare generalizează duminica ca zi de odihnă în Imperiu. Încă din anul 317, împăratul Constantin cel Mare începe să bată şi monede cu monograma lui Iisus Hristos. În funcţiile înalte, el numeşte de preferinţă creştini, dar păstrează şi păgâni, cărora le interzice însă să aducă jertfe. 
  
Cultul împăratului îşi pierde sensul religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică: cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără jertfe. În unele locuri, unde creştinii sunt majoritari, ei iau templele păgâne şi le transformă în biserici sau le închid. Împăratul şi membrii familiei sale – mama sa, Elena, soţia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, dăruiesc episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, în Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma şi Constantinopol se ridică biserici măreţe. La Constantinopol, el înalţă Catedrala Sfinţii Apostoli, care devine necropola împăraţilor bizantini. În cadrul unor festivităţi măreţe, se sfinţeşte la 14 septembrie anul 335, Catedrala Sfântului Mormânt, ridicată prin râvna şi pe cheltuiala Împăratului Constantin cel Mare. Cultul creştin şi pelerinajul la Locurile Sfinte iau o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, descoperă la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La Roma, împăratul donează episcopului fostul palat imperial – Lateranul. 
  
Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine Creştinismul s-a văzut şi din alegerea unei noi capitale pe ţărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Diocleţian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma a rămas un oraş păgân, în care templele, monumentele, Senatul Roman, aristocraţia aminteau şi păstrau vechea religie păgână. Constantin cel Mare se hotărăşte să părăsească Roma păgână, spre marea nemulţumire a episcopilor Romei, şi să întemeieze un nou oraş ca reşedinţă imperială. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = oraşul lui Constantin, început în anul 324 şi inaugurat la 11 mai anul 330. Constantin cel Mare a făcut din Bizanţ capitala unui Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele şi atmosfera sa. Mutarea capitalei la Constantinopol a avut urmări şi consecinţe importante în istoria Imperiului Roman şi a Bisericii. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit care a durat până la 29 mai anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481). În Constantinopol, numit „Roma cea noua”, se ridică un oraş cu mare viitor politic şi bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, şi canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din anul 451. 
  
Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale Împăratului Constantin cel Mare. Văzând tulburarea crescândă, provocată de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin se decide să-i convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic, pentru a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea Creştinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin cel Mare şi-a dat seama că unitatea Creştinismului, pacea şi liniştea Bisericii, constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului Roman universal. În locul pluralităţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină, căci ea asigura şi unitatea lui politică. Este interesant de constatat că Împăratul Constantin însuşi, cu toate că nu primise încă botezul, deschide sinodul ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră „împreună slujitor cu ei” (Eusebiu, Viaţa fericitului împărat Constantin, III, 13). Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, el afirmă că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii) (Eusebiu, ibidem, IV, 24). Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut şi unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în acelaşi timp, şi un stăpân. Împărăţii s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-şi propria voinţă. Unii au susţinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocşi, au înlăturat din scaune, exilându-i, ierarhi merituoşi, loiali, fideli şi destoinici. Desigur, ca om de stat, Constantin cel Mare a făcut şi greşeli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. În unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică şi acte de trădare de stat. Astfel, fiul său, Crispus, moştenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin şi-l asociase la domnie în anul 317, cu titlul de Cezar, fiind implicat într-un complot de stat, este ucis în anul 325; la puţin timp, sotia sa cea de a doua, Fausta, este ucisă în baia sa la Roma. În materie de politică bisericească, după Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, el s-a lăsat influenţat de curtezani linguşitori şi de arieni, ceea ce a provocat mare şi multă confuzie în sufletele credincioşilor. Cu toate aceste căderi, este în general admis că Împăratul Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi el a ocrotit, apărat şi promovat Creştinismul, ca fiind primul împărat creştin, cel mai mare serviciu adus Acestuia fiind libertatea sa, prin edictul de la Milan din anul 313. Convertirea sa la Creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a armoniza interesele superioare ale Imperiului Roman cu interesele Bisericii. 
  
Îmbolnăvindu-se grav, Împăratul Constantin cel Mare se botează în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai anul 337. Moare la scurt timp după aceea, la 22 mai anul 337, în Duminica Rusaliilor, fiind îngropat cu mare fast în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse Creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îl cinsteşte în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l Cel întocmai cu Apostolii. Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii şi succesorii lui, cu excepţia împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul ca religie favorizată în Imperiul Roman, persecutând Creştinismul. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), Creştinismul devine din religie tolerată – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul Roman devine imperiu creştin. 
  
2. Sfântul Constantine cel Mare, primul împărat creştin - o abordare istorică. Viaţa lui şi opera 
  
Se numea Flavius Valerius Constantinus. S-a născut la Naissus, un oraş din Moesia Superior, ca fiu al unui ofiţer din armata romană - Constantius Chlorus şi al unei femei de condiţie socială modestă, hangiţa Elena (soţie nelegitimă), de origine din acelaşi oraş sau din vreun sat traco-moesic din împrejurimi. Tradiţia grecească precizează că s-a născut de fapt, la Drepanum. Se presupune că a apărut pe lume între anii 280 şi 285, în luna februarie, după unii istorici, după alţii între anii 270 şi 275 (data nu se cunoaşte cu exactitate). În anul 289, Constantius s-a căsătorit cu Teodora, o fiică vitregă a lui Maximianus Hercules, coaugustul lui Diocleţian, lăsând-o pe Elena. Erau la mijloc şi motive politice. 
  
Din acel moment Constantin a fost dus la Sirmium şi apoi la Nicomidia, la curtea lui Diocleţian, unde a rămas mai bine de zece ani. Acest lucru a avut o mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat. Se presupune ca împreună cu el se afla şi mama sa, Elena, o femeie cu calităţi spirituale deosebite, care-i va da şi primele îndrumări şi învăţături religioase. În anul 303, pe când creştinii erau acuzaţi că au dat foc palatului imperial din Nicomidia, pretext pentru marea persecuţie dezlţnţuită împotriva lor de către Diocleţian, Constantin se afla de faţă, fiind martor la cele întâmplate, dupa cum va mărturisi ulterior. În timpul evenimentelor tulburi care au urmat abdicării lui Diocleţian şi Maximian, Constantin pleacă din Nicomidia în Apus la tatăl său. Însă Constantius Clorus moare în anul 306, după o victorie împotriva picţilor la Eboracum (York în Britannia) şi armata îl proclamă augustus la 25 decembrie 307 pe Constantin. În acelaşi an s-a căsătorit cu Fausta, fiica lui Maximian, iar după moartea acestuia, în anul 310 şi-a exercitat autoritatea şi asupra Spaniei. Este forţat să-şi reia titlul de Caesar, dar refuză, deoarece caesarul avea o autoritate mai mică decât Augustus. 
  
In anul 310 Licinius se căsătoreşte cu sora Împăratului Constantin, Constanţia. în anul 311, Galerius moare nu înainte de a acorda libertate de cult Bisericii creştine, punînd capăt persecuţiilor. Până la moartea lui Maximian, Împăratul Constantin îşi va lua ca patron divin pe Hercule, protectorul socrului său, iar după aceea il va părăsi şi se va pune sub oblăduirea lui Sol Invictus, divinitate oriental, adoptată şi de către romani. În acelaşi an se aliază cu Licinius, noul augustus în Orient, după moartea lui Galerius şi lupta împotriva lui Maxenţius, instalat la Roma, după înlăturarea lui Severus. La 28 octombrie anul 312, Maxenţius este înfrânt la nord de Roma, pe podul de pe Tibru, Pons Milvius (Podul Vulturului), cu toate că deţine o armată mult mai numeroasă decât cea a adversarilor săi. 
  
3. Referinţele izvoarelor istorice despre relaţia Împăratului Constantin cel Mare cu religia creştină 
  
Potrivit lui Lactanţius (De mort, persecutorum, 44,5), Împăratul Constantin cel Mare ar fi avut, în noaptea precedentă luptei cu Maxenţius, un vis, o vedenie în care i s-a spus că el va fi învingător, daca va însemna pe scuturile ostaşilor litera X, traversată de P. Este vorba de chrisma, adică de primele două litere ale numelui XPIΣΤΟΣ. În legătură cu acest evenimet există relatarea lui Eusebiu de Cezareea în lucrarea “Vita Constantini” (Viaţa lui Constantin), I, 27-32. Acesta spune că Împăratul Constantin cel Mare dându-şi seama de inferioritatea militară în care se află, s-a rugat Dumnezeului tatălui său şi i-a cerut să se descopere cine este, să-l ajute în necazul de faţă: “Şi cum şedea împăratul înălţând astfel rugăciune stăruitoare, i s-a arătat un semn cu totul fără de seamăn de la Dumnezeu. Era cam pe la ceasurile amiezei, cînd ziua începuse să scadă, şi Constantin a văzut cu ochii săi pe cer, deasupra soarelui, semnul de biruinţă al crucii, făcut din lumină, şi deasupra o inscripţie: "Întru aceasta vei învinge", după care, la vederea unei asemenea privelişti (minuni), el şi întreaga armată (care îl însoţea în expediţie şi au asistat la această minune) erau cuprinşi de frică şi spaimă. Constantin a povestit mai departe că era descumpănit, neputând să-i priceapă tâlcul. Ori, tot cugetând la ea, iată că s-a lăsat noaptea, fără să prindă de veste. Şi, în timpul somnului i s-a arătat Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu, cu semnul văzut de el pe cer şi i-a poruncit ca semnul ce i s-a arătat pe cer să-l facă şi să-l folosească spre ajutor, ori de câte ori va avea de luptat cu duşmanul. A doua zi a împărtăşit prietenilor săi această taină şi a poruncit meşterilor să-i confecţioneze semnul care l-a văzut pe cer.” Este vorba, de labarum - un steag în formă de cruce, terminat în partea superioară cu chrisma, aceasta fiind încadrată la rândul ei, într-o coroană de lauri. Începând din acel moment, labarumul a devenit steagul oficial al armatei romane. Eusebiu ne spune mai departe că “Împăratul, tulburat de viziunea aceasta şi nemaisocotind cu cale să se închine altui Dumnezeu, decât celui care i se arătase, a chemat la sine pe preoţii deţinători ai învăţaturii lui, întrebându-i ce fel de Dumnezeu este acela şi care ar putea fi tâlcul arătării semnului văzut de el. Ei au răspuns că acela este Dumnezeu Fiul, Unul Născut al Singurului Dumnezeu şi ca simbolul văzut al nemuririi, însemnul triumfal al biruinţei, pe care El a avut-o asupra morţii, într-o vreme când sălăşluia în trecut pe pământ ... Drept aceea a şi cerut să cerceteze Sfintele Scripturi, iar din preoţii lui Dumnezeu şi-a făcut sieşi sfetnici, adăugând că Dumnezeul cel văzut de el se cerea slujit cu toată osârdia.” Ca argument privind autenticitatea întâmplărilor, este faptul că Eusebiu se referă la evenimentul în cauză, atât în “Discursul” său festiv, rostit în faţa Împăratului, cu prilejul sărbătoririi a 30 de ani de domnie, în anul 335, cât şi în “Historia ecclesiastica” 9,9,2. În ambele locuri el spune că Împăratul s-a rugat lui Iisus Hristos, la începutul campaniei împotriva lui Maxenţius, ca să-i ajute în luptă. În “Vita Constantini”, alcătuită după moartea Împăratului în anul 337, relatarea este mai bogată în amănunte, acest lucru datorându-se faptului că la o depărtare atât de mare, evenimentul a fost îmbrăcat în legendă şi cuprinde poate unele exagerări sau înflorituri. Împăratul Constantin a fost convins că a văzut semnul crucii pe cer la începutul luptei împotriva lui Maxenţiu, că el reprezintă simbolul lui Iisus Hristos şi că acesta l-a ajutat să câştige lupta. 
  
Monograma simplă Chi-Ro, numită şi monograma constantiniană, apare pentru prima dată pe monedele şi medalioanele constantiniene din anii 312-313, 315 şi 317, deci aproximativ la caţiva ani de la bătălia de la Pons Milvius. Semnificativă este renunţarea lui Constantin cel Mare, de a merge pe Capitoliu, la intrarea triumfală în Roma, potrivit Panegiricului de la Trier. Statuia lui Constantin din Forum, după instrucţiunile lui însuşi , trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Chipurile zeilor păgâni continuă să apară pe monedele lui Constantin, până în anul 321, iar cel al zeului Soare până în anul 322. Pe un medallion de argint bătut la Ticinium în anul 315, este reprezentat Constantin cu cască, iar pe ea monograma lui Iisus Hristos. Aceste simboluri creştine n-ar fi putut să apară fără asentimentul lui Constantin, ceea ce arată şi confirmă convingerile sale religioase. Însă, după informaţiile lui Eusebiu şi Lactanţius, Constantin a fost îndrumat de tatăl lui să nu persecute, ci să ocrotească, să protejeze şi să favorizeze creştinismul, în care, spre deosebire de Diocleţian şi Galerius, nu vedea deloc o crimă împotriva statului. O fiică a lui Constantius Clorus, sora vitregă alui Constantin cel Mare, purta un nume specific creştin, Anastasia. Mai mult decât atât, mama sa provenea dintr-o regiune cu mulţi creştini, Naissus, după unii istorici, după alţii din Drepana, Bithynia, şi este posibil să fi îmbrăţişat creştinismul încă de pe atunci. Chiar dacă izvoarele aproape că tac, în ceea ce priveşte orientarea religioasă a Elenei, izvoare târzii din sec. IV afirmă că a făcut o călătorie la locurile sfinte în timpul domniei lui Constantin, unde a găsit Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin urmare, era creştină. Istoricul Stelian Brezeanu considera că mama Împăratului Constantin, Elena, era o creştină ferventă, care a contribuit la apropierea lui Constantin cel Mare de Biserica Ortodoxă. Dupa anul 324, ca urmare a victoriei sale în conflictul cu Licinius, opţiunea lui Constantin pentru creştinism este deplină şi fermă. Faptul că s-a botezat abia în anul 337 s-a datorat credinţei vremii, potrivit căreia această Sfântă Taină a Bisericii Creştine (prima între cele şapte) îl curăţă de orice păcat săvârşit în viaţa pământească. 
  
4. Drepturile şi privilegiile acordate creştinilor de către Împăratul Constantin cel Mare 
  
Sunt cunoscute două scrisori ale Împăratului Constantin către Annulinus - proconsul al Africii, dinaintea edictului de la Milano din anul 313, una prin care dispunea restituirea proprietăţilor bisericeşti, iar cealaltă prin care se dădeau dispoziţii pentru scutirea clericilor creştini de îndeplinirea sarcinilor publice. O altă scrisoare a Împăratului Constantin, din această perioadă de timp, era adresată Episcopului Cecilianus al Chartaginei, prin care îi comunica acestuia pregătirea unei însemnate sume de bani, pentru plata clericilor cultului creştin ortodox. 
  
Aşa, după cum am mai spus, la începutul anului 313, Constantin şi Licinius s-au întâlnit la Milano, unde a fost oficiată căsătoria lui Licinius cu Constanţia - sora vitregă a Împăratului Constantin cel Mare. A existat un edict premergător care acorda libertate de cult creştinilor, dar mult mai restrictiv şi care nu se aplica pe tot teritoriul Imperiului Roman. Este vorba de edictul lui Galerius, din 30 aprilie 311, semnat şi de către Constantin şi Licinius, dar acesta nu se aplica în Siria şi Egipt, respectiv în Asia Mică. În conferinţa de la Milano, Constantin şi Licinius au abrogat dispoziţiile restrictive ale edictului lui Galerius, referitor la cultul creştin, acordand o nouă jurisprudenţă, cu referire la bunurile bisericeşti. Noile dispoziţii au fost comunicate în provinciile orientale ale Imperiului, unde se simţea mai multă nevoie. În afară de libertatea deplină de manifestare pentru creştini, aceste hotărâri mai cuprindeau: încetarea oricăror măsuri de urmărire în justiţie a lor, recunoaşterea Bisericii ca persoană juridică (organism corporativ), primirea înapoi a bunurilor confiscate de stat sau compensaţii financiare pentru ele, deplina libertate de manifestare şi pentru celelalte culte religioase, care au dreptul să-şi urmeze obiceiurile şi credintele lor şi să cinstească divinităţile pe care le doresc. 
  
Însă, Împăratul Constantin cel Mare i-a ajutat foarte mult pe creştini. Revoluţia promovată de Împăratul Contantin în politica religioasă a Imperiului Roman a fost numită “Pacea Constantiniană”. Prin legea din anul 316 Împăratul permitea eliberarea sclavilor din Biserică în prezenţa Episcopului. Începând cu anul 317, în funcţiile înalte sunt admişi şi creştinii. Chipurile zeilor păgâni, cu excepţia zeului Soare, sunt înlocuite pe monede cu inscripţii de caracter neutru, dar şi cu semne creştine. În 318, prima zi a săptămânii - dies solis - devine ziua Domnului - Duminica. Tribunalele episcopale primesc aceleaşi privilegii, aceeaşi putere ca şi cele acordate tribunalelor civile. În anul 321, Împăratul Constantin cel Mare a decretat legea care dădea Bisericii creştine dreptul de moştenire. Această lege permitea oricui dorea, să-i facă donaţii testamentare. Biserica a primit din partea statului donaţii foarte mari, fie proprietăţi, fie bunuri materiale. A ridicat numeroase biserici, acordându-le mari domenii. De pildă, domeniile oferite bisericilor din Roma aduceau anual un venit de 30.000 de solidi (monede de aur) numai din închirierea lor. Tuturor bisericilor din Imperiu le-a dat grâu pentru hrana clerului şi a oamenilor săraci. Aceste danii de grau au fost atât de mari, încât Împăratul Iovian (363), cu toate că era foarte credincios, a fost nevoit să le reducă la două treimi. 
  
Faţă de păgâni, Împăratul Constantin cel Mare a fost tolerant. Totuşi, se pare că în anul 324 a promulgat o lege împotriva anumitor culte păgâne. Acestea erau considerate periculoase pentru stat, iar în anul 322, chipul zeului soare dispare definitiv de pe monede. Numai atitudinea lui Constantin a fost consecvent îndreptată în favoarea creştinilor. Galerius a dat o libertate restrictivă creştinilor, iar Licinius după Edictul de la Milano s-a distanţat de creştinism, devenind chiar ostil. Licinius i-a îndepărtat pe creştini din unităţile militare importante şi din administraţia centrală; a interzis ţinerea de sinoade episcopale; i-a obligat pe creştini să celebreze cultul în afara oraşului, separat pentru bărbaţi şi femei; toţi funcţionarii erau obligaţi să aducă jertfe zeilor; s-a ajuns chiar la noi martiri creştini, fără să existe un ordin în acest sens. Aceste lucruri au determinat şi mai mult apropierea creştinilor faţă de Constantin cel Mare şi victoria acestuia în faţa rivalului său, Licinius, la 18 septembrie anul 324. 
  
5. Despre relaţia şi raportul Împăratului Constantin cel Mare cu instituţia Bisericii 
  
Împăratul devine arbitru între taberele aflate în conflict, datorită unor chestiuni dogmatice. În anul 314 are loc sinodul lui Constantin de la Arles, când treizeci şi trei de episcopi din Apus au cerut condamnarea donatiştilor, care s-au plâns Împăratului Constantin. Într-o scrisoare adresată lui Domitius Celsius, vicarul Africii, el spune: “Ce datorie mai mare aş putea avea în virtutea puterii imperiale care mi-a fost dată, decât aceea de a înlătura erorile şi de a reprima actele iresponsabile, pentru ca toşi să se închine Dumnezeului Atotputernic, în cadrul unei religii autentice, într-o înţelegere adevărată şi cinstire, care I se cuvine” 
  
Prin urmare, Împăratul considera legitimă autoritatea sa de a îndrepta “erorile” şi de a convoca sinoade bisericeşti în acest sens, plecând de la puterea imperială pe care o deţinea, ca simbol al voinţei lui Dumnezeu. Astfel, în anul 325, cu ocazia unei astfel de dispute dogmatice, Împăratul Constantin cel Mare a convocat un nou sinod la Niceea. Arie - preot din Alexandria, ucenic al lui Lucian, celebru profesor la Antiohia (mare teolog şi martir), a început să propovăduiască o învăţătură eretică, în legatură cu persoana Fiului lui Dumnezeu. El susţinea că Fiul trebuia să fie ulterior Tatălui şi că a fost un timp în care El nu a existat. Fiul a fost creat, ex nihilo (din nimic), fiindcă substanţa Tatălui este indivizibilă şi este deci o creatură. Alexandru - Episcop de Alexandria a văzut în aceasta o erezie şi a refuzat să acorde Sfânta Împărtăşanie lui Arie. După aceea convoacă un sinod cu episcopii egipteni şi-l condamnă pe Arie, care îşi găseşte ajutorul la doi episcopi de mare renume: Eusebiu de Nicomidia şi Eusebiu de Cezareea. Împăratul Constantin cel Mare a scris tuturor teologilor, cerându-le să nu se certe pentru probleme atât de fine, sensibile şi delicate ci să le rezolve dacă au opinii diferite, ca filozofii păgâni, care chiar dacă nu sunt de acord unii cu alţii, trăiesc totuşi bine împreună. Toate demersurile Împăratului Constantin pentru a pune capăt dezbinării în Biserică au fost zadarnice. Această cauză şi situaţie explică întâlnirea celor 318 părinţi de la Niceea, împreună cu Împăratul Constantin, care au condamnat arianismul, considerându-l erezie. Cu acest prilej Sinodul a alcătuit primele şapte articole ale Simbolului de Credinţă (Crezul Creştin), care sunt de atunci încoace, rostite fără întrerupere în Biserică. Interventia fermă şi autoritară a Împăratului, care cheamă şi convoacă sinodul, luînd parte activă la lucrările lui şi acordând deciziilor luate putere de drept, prin confirmarea lor, a pus temelia raporturilor dintre Stat şi Biserică, făcând a se recunoaşte oarecum suveranul drept căpetenie a Bisericii. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre importanţa şi semnificaţia Sfântului Împărat Constantin cel Mare în istoria Bisericii Creştine – o abordare istorică, fenomenologică şi teologică - P. I ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 742, Anul III, 11 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!