Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 206 din 25 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre importanta Sfintei Liturghii...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie – ca structură catehetic-euharistică, sfinţitoare, apologetică şi mărturisitoare 
  
Abstract 
  
The Liturgy is a “sanctifying eucharistic-catechetical structure” in which we are educated towards salvation in a thanksgiving atmosphere and sanctified through word and communion with the Body and Blood of the Lord. The Liturgy is the paradigm of the unity between the word and the sacrament, the sacrament by means of which the divine gift is being shared and Christ Himself unifies with the faithful confirming and strengthening the word, which is transformed from a message about Christ into a real participation to His divine life. On the hole, the Holy Liturgy is catechesis and thanksgiving. In the first part, during the Liturgy of catechumens the catechetical aspect is prevalent while during the Liturgy of the faithful the prevalent aspect is the eucharistic one. The Eucharistic structure of the main service in which the Church is fulfilling himself emphasizes the importance of thanksgiving. During The Holy Liturgy the catechesis and the prayer are wedded together having as their climax the communion with the very Embodied Truth. All the acts and the prayers of the Liturgy are trying to reveal the mystery of the salvation and to help us know, in Holy Spirit and in communion, “the only true God and Jesus Christ” (John 17, 3) towards eternal life.  
  
1. Introducere 
  
Biserica este viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o prin păcat şi pe care Iisus Hristos ne-o dăruieşte în Duhul Sfânt, este prezenţa în această lume a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor Bisericii, reprezintă intrarea noastră în această Împărăţie, împărtăşirea concretă în Duhul Sfânt de viaţa cea nouă în Iisus Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu (Romani 14, 17). Cultul divin este însăşi viaţa Bisericii iar centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, numită de Sfântul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu1. 
  
Întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25), Sfânta Liturghie a evoluat în decursul secolelor de la simplitatea originară la bogăţia de azi, păstrând elementele esenţiale prezente încă de la început. Ea poate fi descrisă ca o „structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”2 în care suntem educaţi spre mântuire într-o atmosferă de mulţumire şi sfinţiţi atât prin cuvânt cât şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. În Sfânta Liturghie cuvântul se uneşte cu Taina conducându-ne de la cunoaşterea intelectuală, raţională, a adevărurilor de credinţă la cunoaşterea lor duhovnicească, prin experienţă, la cunoaşterea mântuitoare a lui Dumnezeu (Ioan 17, 3). 
  
2. Despre Cuvânt şi Taină 
  
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este alcătuită dintr-o parte pregătitoare, Proscomidia, săvârşită în taină de către preot în altar, şi două părţi ale Liturghiei propriu-zise, slujită de către clerici împreună cu credincioşii: Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor şi Liturghia Euharistică sau a credincioşilor. Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică au o structură paralelă şi sunt indisolubil legate. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu convoacă, vorbeşte, Se istoriseşte şi, în cele din urmă, Se oferă pe Sine ca hrană3. La Liturghia Cuvântului, în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt: citirile din Sfânta Scriptură, predica, rugăciunea şi cântarea căci „cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt şi viaţă” (Ioan 6, 23). La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic descoperindu-ne sensul principal al acesteia şi anume prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugăciunea preotului şi a credincioşilor şi împărtăşirea cu acestea, adică cu Însuşi Dumnezeu Cuvântul întrupat, căci „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) şi „dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53). 
  
La Sfânta Liturghie Iisus Hristos comunică viaţa Sa dumnezeiască şi înfăptuieşte legătura cu noi prin cuvânt şi trup. Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia Euharistică, cele două părţi ale Sfintei Liturghii realizând numai împreună întâlnirea deplină cu Iisus Hristos cel Înviat şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul şi Taina (lucrarea sacramentală a Bisericii) sunt inseparabile, formând împreună un mediu unic şi unitar de comuniune între Dumnezeu şi om, o părtăşie reciprocă între viaţa dumnezeiască şi viaţa omenească4. Prin cuvânt Dumnezeu vorbeşte omului, îl învaţă tainele mântuirii şi îl cheamă la credinţă: „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Însuşi Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat pentru a dărui oamenilor cuvintele vieţii veşnice (Ioan 6, 23) şi a le descoperi căile mântuirii. Dar auzirea şi primirea cuvântului nu este suficientă pentru mântuirea noastră. „Moartea şi învierea Mântuitorului devin moartea şi învierea noastră nu doar pentru că noi aflăm despre ele prin cuvânt, ci mai ales pentru că ele se imprimă dinamic în noi prin Sfintele Taine în general, mai ales prin Botez şi Euharistie”5. Taina, lucrarea sacramentală a Bisericii prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc şi Hristos Însuşi se uneşte cu cei ce cred, confirmă şi dă putere cuvântului, transformându-l dintr-un mesaj despre Hristos într-o participare reală la viaţa Sa dumnezeiască. „Cuvântul nu este purtător al harului egal cu Tainele. El pregăteşte şi întăreşte Tainele, iar Tainele dau cuvântului eficienţă şi putere, îl fac vizibil sau lucrător în viaţa omului”6. Deşi nu este egal cu Tainele, cuvântul este şi el purtător de har. Harul dumnezeiesc se împărtăşeşte atât prin cuvânt cât şi prin Taină. Cuvântul cheamă, trezeşte, deschide uşa inimii prin credinţă, Tainele, îndeosebi dumnezeiască Euharistie, fac să intre Hristos în cămara noastră să cinăm cu El7. Cuvântul nu premerge doar Tainei ci şi însoţeşte săvârşirea acesteia. El constituie forma Tainei şi îi conferă eficacitate, explică sensul Tainei chiar în momentul săvârşirii acesteia şi situează Taina în sfera credinţei invitând la primirea ei cu credinţă8. De aceea jertfa euharistică este numită, atât în anforaua Sfântului Ioan Gură de Aur cât şi a Sfântului Vasile cel Mare, slujbă cuvântătoare ( ογική ατρία)9, adică o slujbă purtată, informată de către cuvânt, limbaj, cântec, rugăciune10.  
  
Pe de altă parte, Taina dă putere cuvântului care îşi găseşte expresia cea mai deplină în context sacramental. Fie că este făcut prezent prin lecturile biblice sau predică, prin mărturisirea de credinţă sau rugăciune, prin psalmi sau imne liturgice, cuvântul este comunicat, exprimat şi primit în actul eclezial al slujirii şi în primul rând în Sfânta Liturghie. În cadrul slujbelor Bisericii cuvântul îşi asumă o valoare sacramentală: ritualul tainic este cadrul în care cuvântul se exprimă în modul cel mai elocvent şi cel mai puternic. Acest lucru este adevărat numai pentru că în Taină Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi este prezent ca Dăruitor şi Dăruit, El este şi săvârşitorul jertfei euharistice şi Jertfa euharistică11. Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este paradigma unităţii între cuvânt şi Taină12. Liturghia catehumenilor are în centru cuvântul, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credincioşilor are în centru Taina, împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două părţi ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind şi împlinindu-se în Liturghia credincioşilor. Unitatea între cuvânt şi Taină este fundamentală şi revelată în Iisus Hristos Care este, în acelaşi timp, Cuvânt şi Taină: „Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se ni S-a descoperit nouă ca Cuvântul personal al lui Dumnezeu şi Taina plenară a mântuirii”13. El nu ne-a vorbit doar ci ne-a şi dăruit Trupul Său spre hrană. Trupul Mântuitorului este purtător de energie dumnezeiască mai mult decât cuvântul Său. Necesitatea de a comunica prin Taine energia din însuşi Trupul Său de viaţă făcător este impusă de faptul că avem şi noi un trup. Numai Trupul transfigurat al Domnului prin energia dumnezeiască poate să transfigureze şi trupul nostru din muritor în nemuritor14. Dar Taina singură nu realizează întâlnirea deplină cu Iisus Hristos ci numai împreună cu cuvântul lui Dumnezeu. Prin ascultarea şi împlinirea cuvântului ne pregătim mereu pentru primirea Tainei şi înţelegem tot mai mult conţinutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim, în mod sacramental, tainic, însăşi realităţile dumnezeieşti semnificate, anunţate şi descoperite prin cuvânt. În acelaşi timp, cuvântul lui Dumnezeu către noi, ca chemare la comuniune, naşte cuvântul nostru către El, rugăciunea de laudă, mulţumire şi cerere, care ne uneşte duhovniceşte cu Iisus Hristos şi cu întreaga Sfântă Treime15. 
  
Liturghia Cuvântului premerge şi se împlineşte în Liturghia Euharistică pentru că cuvântul pregăteşte primirea Tainei. „Dacă n-am dobândit simţuri noi, dacă sufletul şi trupul nostru nu s-au sfinţit prin Taina Pocăinţei, a Botezului şi dacă n-a premers curăţirea şi hrănirea prin Cuvânt – sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus (In. 15,3) şi nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Mt. 4,4), Biserica nu dă pe Cuvântul şi Adevărul Întrupat ca pâine şi vin sfinţit”16. Drumul lui Luca şi Cleopa spre Emaus după Învierea Mântuitorului (Luca 24, 13-32), este paradigma Sfintei Liturghii şi a unităţii între cuvânt şi Taină. Iisus se alătură celor doi ucenici şi mai întâi le tâlcuieşte „toate Scripturile cele despre El” (v. 27). Deşi nu Îl recunosc, ucenicii primesc harul dumnezeiesc prin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos pentru că, aşa cum mărturisesc mai târziu, simţeau că „ardea inima în ei când le vorbea pe cale şi le tâlcuia Scripturile” (v. 32). Este tocmai Liturghia Cuvântului care îşi găseşte împlinirea în Liturghia Euharistică, adică în Cina de la Emaus când Iisus Hristos actualizează Cina cea de Taină repetând cele patru acte principale săvârşite atunci şi anume: „a luat” pâinea, „a binecuvântat”, „a frânt” şi „le-a dat” (v. 30). Taina Euharistiei pecetluieşte cuvântul împărtăşit pe cale, prin primirea Tainei ochii ucenicilor deschizându-se. Ei Îl recunosc astfel pe Iisus Hristos care se face nevăzut dar rămâne prezent în ei prin cuminecare (v. 31). Întâlnirea lui Iisus Hristos Înviat cu Luca şi Cleopa ne învaţă că cuvântul, atâta timp cât nu se împlineşte, nu culminează în împărtăşirea euharistică, deşi este purtător de har, rămâne exterior fiinţei profunde a omului17. La fiecare Sfântă Liturghie suntem chemaţi să refacem duhovniceşte drumul ucenicilor spre Emaus şi să primim viaţa dumnezeiască prin cuvânt şi Taină. 
  
Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită pentru că cuvântul împărtăşit atât în Liturghia Cuvântului cât şi în Liturghia Euharistică, se împlineşte în Taină. „Prin Taină noi devenim părtaşi Aceluia care vine şi rămâne în noi în cuvânt. În Taină Iisus Hristos Cuvântul devine viaţa noastră”18. Primirea cuvintelor vieţii veşnice este pecetluită aşadar de unirea cu Dumnezeu Cuvântul făcut trup. Liturghia Cuvântului are un caracter preponderent catehetic. În această parte a Liturghiei cuvântul răsună în Biserică în special prin lecturile biblice şi predică. Dar cuvântul răsună în continuare şi în timpul Liturghiei Euharistice, împlinind şi o funcţie catehetică, prin rostirea simbolului de credinţă, prin anaforaua liturgică, prin celelalte rugăciuni, ecfonise şi imne liturgice. Epicleza reprezintă momentul culminant în care cuvântul se uneşte cu Taina: „Acum se săvârşeşte Taina. Acum se uneşte adânc Cuvântul cu Taina. Până acum a lucrat Cuvântul: – Cuvânt este Evanghelia, cuvânt dumnezeiesc. Cuvânt este predica, kerigma, cuvânt în numele lui Dumnezeu-Cuvântul. Cuvânt este rugăciunea. Cuvânt este Epicleza însăşi, este Cuvântul care cheamă Duhul Sfânt. Dar Taina, Sacramentul prin care Duhul Sfânt preface Darurile în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, aceasta este mai mult decât cuvântul, este act. Taina este plinirea Cuvântului, este pliroma cuvântului în iconomia mântuirii noastre. – Şi Cuvântul s-a făcut trup ... prin Duhul Sfânt. Aceasta este Taina: plinătatea sfinţirii şi momentul suprem al dumnezeieştii Liturghii. – Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră (I Tesaloniceni 4, 3)”19. În Sfânta Liturghie Cuvântul se uneşte cu Taina spre sfinţirea noastră20. 
  
3. Despre cateheză şi mulţumire 
  
Sfântul Nicolae Cabasila, în tâlcuirea pe care o face Sfintei Liturghii21, arată că săvârşirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului iar ca scop sfinţirea credincioşilor. Sfinţirea se împlineşte prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, raţiunea de a fi a întregii slujbe care este o înălţare continuă spre acest moment suprem. Rugăciunile, cântările, citirile din Sfânta Scriptură, toate rânduielile Liturghiei, sunt mijloace care ne pregătesc pentru sfinţirea prin împărtăşire având însă şi ele putere de a ne sfinţi prin întâlnirea cu Dumnezeu pe care o mijlocesc şi prin aspectul lor catehetic: ne întorc gândul către Dumnezeu, ne învaţă bunătatea şi iubirea Lui de oameni dar şi dreptatea şi judecata Lui sădind în sufletele noastre iubirea şi frica de Dumnezeu şi făcându-ne mai zeloşi întru păzirea poruncilor Sale.  
  
Cateheza se împlineşte în Euharistie luând în cea de a doua parte a Liturghiei forma de mulţumire şi culminând în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului prin care ne sfinţim. De aceea, pe bună dreptate, se poate spune că Sfânta Liturghie este o „structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”22. Liturghia în ansamblul ei este cateheză şi mulţumire, în ea suntem educaţi spre mântuire şi sfinţiţi de Duhul Sfânt într-o atmosferă de mulţumire, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor, predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua, Liturghia credincioşilor, cel euharistic, mulţumitor. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este o cateheză desăvârşită, tipul oricărei cateheze care nu trebuie doar să transmită o credinţă exactă ci să introducă într-o credinţă vie punându-ne într-o relaţie directă, de comuniune, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi membri ai Bisericii. Prin caracterul ei comunitar Sfânta Liturghie face să fie trăită intens taina comuniunii ecleziale şi, prin aceasta, cea a Împărăţiei lui Dumnezeu pe care o anunţă şi o anticipează. Analiza Liturghiei ne descoperă cum aceasta „cu o artă desăvârşită iniţiază treptat, trezeşte atenţia, stimulează toate capacităţile minţii omeneşti si o face să se cutremure în faţa Tainelor“23. Dar Sfânta Liturghie, ca de altfel întreg cultul ortodox nu se adresează numai minţii. Toate simţurile trupeşti sunt antrenate: văzului i se adresează icoanele şi gesturile liturgice, auzului cântarea, rugăciunile şi predica, mirosului tămâia, pipăitului toate lucrurile sfinte din locaşul bisericii care sunt atinse cu evlavie, gustului Însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul ... ” (Ps. 33,8). Întreaga fiinţă a omului, mintea, inima şi trupul, este atrasă în slăvirea lui Dumnezeu, Liturghia conducându-ne la întâlnirea cu Dumnezeu şi cunoaşterea Lui.  
  
Structura euharistică a slujbei esenţiale prin care Biserica se împlineşte scoate în evidenţă importanţa mulţumirii şi ne învaţă să fim mulţumitori (Col. 3,15; Evr. 12,18). În Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie cateheza se împlineşte în mulţumire pentru că mulţumirea este dovada cunoaşterii lui Dumnezeu, a cunoaşterii Lui existenţiale care înseamnă întâlnire, comuniune şi unitate cu El. Mulţumirea este singurul răspuns deplin şi real al omului la darurile lui Dumnezeu: creaţia, răscumpărarea şi Împărăţia24. În faţa a tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, a darurilor pe care le revarsă peste noi şi, mai ales, a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin care ne-a deschis porţile raiului, nu putem fi decât mulţumitori. „Într-adevăr suntem datori să mulţumim, remarcă Sfântul Chiril al Ierusalimului, pentru că ne-a chemat la un har atât de mare deşi eram nevrednici, pentru că s-a împăcat cu noi deşi Îi eram vrăjmaşi (Romani 5, 10), pentru că am fost învredniciţi de înfierea Duhului (Romani 8, 15)”25. Sfântul Apostol Pavel arată că omul restaurat în Iisus Hristos, omul cel nou care „se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 15), este mulţumitor (Coloseni 3, 15). Faptul de a fi mulţumitor este plinătatea cunoaşterii lui Dumnezeu căci cel ce L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi decât mulţumitor. Mulţumirea faţă de Dumnezeu, care izvorăşte din cunoaşterea Lui, este trăirea raiului, este starea celor care au fost făcuţi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin mulţumirea faţă de Dumnezeu se restabileşte şi cunoaşterea integrală a lumii, recunoaşterea acesteia ca lume a lui Dumnezeu, ca darul iubirii Lui, ca chemarea de a cunoaşte în toate pe Dumnezeu, de a fi în comuniune cu El prin toate26. Mulţumirea fiind împlinirea cunoaşterii este şi împlinirea libertăţii celei adevărate pe care ne-o dă cunoaşterea adevărului: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu acela îi mulţumeşte, iar cel care îi mulţumeşte lui Dumnezeu este liber. Mulţumirea este starea omului desăvârşit care s-a îmbrăcat întru dragoste şi în inima căruia stăpâneşte pacea lui Iisus Hristos (Coloseni 3, 14-15). De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă ca „orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni 3, 17). Dacă toate cele făcute cu cuvântul sau cu lucrul trebuie să le facem în numele Domnului Iisus Hristos şi prin El să mulţumim Tatălui (Coloseni 3, 17), cu atât mai mult Sfânta Liturghie, care este Taina Tainelor, centrul vieţii Bisericii şi al vieţii creştinului, este săvârşită în numele Domnului Iisus şi este o mulţumire adusă Tatălui. De aceea Sfânta Liturghie este numită şi Euharistie, termen care în limba greacă înseamnă mulţumire. Această mulţumire se împlineşte mai ales în ce de a doua parte a Liturghiei, numită pentru aceasta Liturghia euharistică sau a credincioşilor, luând forma concretă a anaforalei (marea rugăciune prin care mulţumim Tatălui pentru creaţie şi mântuirea împlinită de Fiul şi îi cerem să trimită Duhul Sfânt pentru a preface Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Domnului) şi a împărtăşirii cu Sfintele Taine. De aceea prin Dumnezeiasca Euharistie, în sens strict, se înţelege Taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi împărtăşirea cu acestea. „Prin mulţumire se împlineşte sensul Sfintei Liturghii ca înălţare a Bisericii spre Prestolul (altarul) ceresc, ca Taina Împărăţiei lui Dumnezeu. Spre această înălţare este îndreptată şi duce întreaga Liturghie”27. Îndemnul preotului, a protosului „Să mulţumim Domnului!” rostit în încheierea dialogului preanaforal este invitaţia făcută întregii adunări de a intra în inima Liturghiei, unindu-ne cu toţii în mulţumire prin rostirea anaforalei şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, este chemarea de a ne arăta calitatea de membri ai Trupului lui Iisus Hristos, Biserica, renăscuţi prin har şi îmbrăcaţi în omul cel nou, ajunşi la adevărata cunoaştere şi libertate în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt.  
  
4. Despre rugăciune şi cateheză 
  
Rugăciunea şi cateheza sunt două aspecte complementare ale actului liturgic în general şi ale Sfintei Liturghii în special. Activitatea catehetică a Bisericii, înţeleasă ca învăţătură spre viaţa veşnică ce presupune transformarea omului până la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), este strâns legată de cult şi se împlineşte în acesta. „Orice educaţie religioasă creştină trebuie să fie o educaţie ce pleacă de la rugăciune, prin rugăciune la rugăciune”28. Rugăciunea este „culmea tuturor străduinţelor ascetice, este centrul de la care toate celelalte faceri îşi trag puterea şi întărirea”29. Prin rugăciune omul intră în legătură personală cu Dumnezeu, aflat în el prin harul Său, se predă lucrării mântuitoare a harului şi se face de bună voie şi întru cunoştinţă împreună-lucrător cu acesta la mântuirea şi îndumnezeirea sa în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. „Prin rugăciune răspundem chemării lui Iisus Hristos, îl implorăm, îl lăudăm şi îi mulţumim pentru toate simţindu-L prezent în noi ca pe Tu care ne cheamă şi agrăieşte şi nu ca pe un El de care ne vorbeşte preotul“30. Numai în stare de rugăciune, de deschidere spre Dumnezeu, omul poate primi în suflet „cuvintele vieţii acesteia” (Fapte 5,19). Cuvintele lui Iisus Hristos sunt cuvinte de Sus, aparţin de sfera altor dimensiuni şi de aceea pot fi înţelese şi însuşite numai „pe calea unei rugăciuni îndelungate şi cu plângere multă”31. Altfel ele vor rămâne pentru totdeauna neînţelese omului oricât ar fi el de instruit chiar şi teologic. Rugăciunea, cultul Bisericii, are întotdeauna un sens catehetic. Rugăciunile „se adresează minţii şi sunt elaborate teologic-dogmatic şi soteriologic în aşa fel încât efectul lor să fie iluminarea sufletului cu înţelepciunea divină şi pătrundere ca idei care se întipăresc în gândirea credincioşilor încât prezenţa divină să fie cu adevărat o prezenţă harică, lucrătoare în suflet unde se pregăteşte şi se consolidează, în mod experimental ceea ce Biserica numeşte atât de frumos gândirea credincioasă”32. Rugăciunea Bisericii nu poartă doar doctrina creştină ci o pune în lucru prin asceza care o însoţeşte şi prin Tainele care o actualizează. 
  
În Sfânta Liturghie cateheza şi rugăciunea se împletesc desăvârşit având ca punct culminant împărtăşirea cu Însuşi Adevărul întrupat. Toate actele şi rugăciunile Liturghiei urmăresc să ne descopere taina mântuirii şi să ne ajute să-l cunoaştem în Duhul Sfânt şi în comuniune pe „Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos” (In. 17,3) spre viaţa veşnică. Cu toate că întreaga Sfântă Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul rând prin citirile din Apostol şi Evanghelie şi explicarea lor în predică. Dar fragmentele citite din Sfânta Scriptură nu sunt propuse doar ca simple teme de meditaţie ci reprezintă întâlnirea directă, în rugăciune, cu Cuvântul lui Dumnezeu. Citirea recitativă a Evangheliei şi Apostolului ca şi plasarea acestora în contextul cântării Aliluia şi a trisaghionului ne arată modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în Biserică venind nu pur şi simplu din trecut ca o carte şi un canon fixat ci mai ales din realitatea eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu33. Înainte de fiecare citire întâistătătorul slujbei dăruieşte adunării pacea lui Iisus Hristos rostind: „Pace tuturor!”. Aceasta este o rugăciune ca pacea lui Iisus Hristos să se sălăşluiască în sufletele celor prezenţi pentru ca acestea să devină ogor roditor pentru sămânţa cuvântului (Matei 13, 23). Înainte de citirea Evangheliei protosul rosteşte o rugăciune care este o adevărată epicleză scripturistică în care cerem prefacerea tainică a Scripturii în Cuvântul lui Dumnezeu care se dă ca hrană 34, iar credincioşii, atât înainte cât şi după citirea Evangheliei, salută cu bucurie prezenţa lui Iisus Hristos, care vine să ne înveţe şi să ni se împărtăşească prin cuvintele Sale, exclamând „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!”. 
  
Aspectul catehetic al Liturghiei catehumenilor nu se reduce la citirea şi explicarea Scripturii, rugăciunile, ecfonisele, imnele, gesturile având o bogată încărcătură catehetică. Încă de la început, Binecuvântarea mare este o slăvire, o lăudare a Împărăţiei Sfintei Treimi care ne învaţă că scopul Sfintei Liturghii este intrarea în această Împărăţie, că Împărăţia este veşnică, este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi şi ni s-a deschis prin crucea Fiului lui Dumnezeu. Ectenia mare, rugăciunea atotcuprinzătoare a Bisericii care îmbrăţişează întreaga lume, precum şi ecteniile mici, care sunt o prescurtarea a acesteia, ne învaţă să ne rugăm conştientizându-ne asupra importanţei rugăciunii noastre. Ecfonisele acestor ectenii ne învaţă că lui Dumnezeu în Treime i se cuvine „toată slava, cinstea şi închinăciunea” deoarece a Lui este „stăpânirea şi ( ... ) Împărăţia şi puterea şi slava”. Slăvindu-l, cinstindu-l, închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât să-i dăm ceea ce I se cuvine. Dar faptul că a lui este „stăpânirea şi puterea şi slava” trebuie să ne umple de nădejde pentru că „bun şi iubitor de oameni” este Dumnezeul nostru. Antifoanele ne pregătesc pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu învăţându-ne starea în care trebuie să participăm la Sfânta Liturghie (Antifonul I), cine este Iisus Hristos Cel care ne-a deschis calea spre Împărăţie şi ne dă puterea de a intra în ea (Antifonul al II-lea – Unule Născut) şi condiţiile intrării în Împărăţia lui Dumnezeu (Antifonul al III-lea – Fericirile). Antifonul al II-lea, imnul Unule Născut, „una dintre cele mai pline de învăţătură alcătuiri care se spun la o slujbă dumnezeiască”35, este o adevărată mărturisire de credinţă în formă de rugăciune care exprimă învăţătura hristologică a Bisericii definită la primele cinci sinoade ecumenice. Sinteză a predicii de pe munte, Antifonul al III-lea – Fericirile reprezintă în acelaşi timp o învăţătură şi o rugăciune pentru a le putea pune în practică. Cântându-le mereu la slujbă ne este mai uşor să le reţinem şi să le avem tot timpul în minte pentru a ne strădui să le împlinim. Ritualul Intrării mici care constă în purtarea Evangheliei de către diacon sau preot prin mijlocul credincioşilor, intrarea prin uşile împărăteşti (simbol al uşilor cerului) şi aşezarea ei pe Sfânta Masă (simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu) exprimă întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat şi a venit în lume „ca să lumineze pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a Se face cunoscut şi pentru a-L face cunoscut pe Tatăl („Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” – Ioan 14, 7) şi a-i conduce astfel în Împărăţie36. Ridicarea Evangheliei şi exclamaţia „Înţelepciune, drepţi!” este o mărturisire a prezenţei lui Iisus Hristos şi o atenţionare asupra felului în care trebuie să-L întâmpinăm: cu sufletul deschis spre primirea Înţelepciunii supreme şi cu trupul drept, în stare de veghe. Cântarea „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos ... ” este un îndemn adresat tuturor de a se închina şi cădea duhovniceşte la Iisus Hristos, Cel prin care dobândim mântuirea. Trisaghionul, cântat înainte de citirile scripturistice, exprimă uimirea sufletului în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu pe care slujirea divină ne-o descoperă fără să ne-o explice. După momentul central al Liturghiei catehumenilor reprezentat de citirile din Apostol şi Evanghelie şi predică, ectenia întreită, rugăciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului, ne învaţă valoarea unică şi irepetabilă a fiecărei persoane şi necesitatea de a ne ruga pentru ea. Ectenia morţilor, ca o prelungire a ecteniei întreite, este o cerere stăruitoare ca mila lui Dumnezeu să se reverse şi asupra celor adormiţi, învăţându-ne responsabilitatea noastră faţă de aceştia. Ectenia catehumenilor, care încheie Liturghia catehumenilor, este expresia caracterului misionar al Bisericii învăţându-ne că chemarea de bază a Bisericii este de a se îndrepta spre lume cu scopul de a o întoarce spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos. 
  
Dacă Liturghia catehumenilor are un sens predominant catehetic, Liturghia credincioşilor (euharistică) este o actualizare a Cinei celei de Taină având în centru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi împărtăşirea cu acestea. Dar catehizarea nu încetează. Principalele momente cu semnificaţie catehetică sunt rostirea Crezului şi a anaforalei liturgice. Crezul niceo-constantinopolitan, sinteza dogmelor credinţei noastre, este rostit în contextul Sfintei Liturghii atât ca o mărturisire de credinţă cât şi ca o proclamare a credinţei, prilej pentru toţi de a învăţa dreapta credinţă. Anaforaua este rugăciunea centrală a slujbei prin care se aduce Sfânta Jertfă împlinindu-se obiectul Sfintei Liturghii şi anume prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi Sânge în scopul sfinţirii credincioşilor37. În anafora rugăciunea ia forma mulţumirii adusă de către Biserică lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, mulţumire care izvorăşte din contemplarea tainei lui Dumnezeu şi a iconomiei Sale mântuitoare. În vechime anaforaua era rostită cu voce tare, în auzul tuturor, fapt care face ca textul ei să aibă un pronunţat caracter catehetic, fiind o adevărată mărturisire de credinţă ortodoxă exprimată sub formă de mulţumire. Prin citirea ei cu voce tare la fiecare Liturghie se susţinea cunoştinţa tuturor credincioşilor în cele ale credinţei. Ei se rugau învăţând dreapta credinţă, învăţând să fie mulţumitori faţă de Dumnezeu. Începând cu cele mai vechi anaforale cunoscute se poate stabili un paralelism riguros între acestea şi simbolurile de credinţă rostite la Botez38. Acest paralelism este valabil şi în ceea ce priveşte anaforalele Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare pe de o parte şi crezul niceo-constantinopolitan pe de altă parte. Introducerea rostirii Simbolului de credinţă în Liturghie şi generalizarea practicii rostirii anaforalei în taină a făcut ca funcţia pedagogică explicită a anaforalei să fie transferată în mod spontan asupra simbolului de credinţă39. 
  
Însă funcţia catehetică a Liturghiei credincioşilor nu se reduce la simbolul de credinţă şi la anafora, toate celelalte rugăciuni şi ritualuri având şi un sens catehetic. Intrarea mare, care cuprinde o serie de ritualuri de pregătire duhovnicească a slujitorilor şi credincioşilor şi de pregătire materială a altarului şi a darurilor pentru aducerea sfintei jertfe, este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vieţii noastre şi, în acelaşi timp, participare la jertfa lui Iisus Hristos. Imnul heruvimic ne pregăteşte pentru întreaga Sfântă Liturghie a credincioşilor atrăgându-ne atenţia asupra privilegiului înfricoşător de a participa la aceasta alături de puterile îngereşti şi închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participări este primirea lui Iisus Hristos, Împăratul tuturor, prin împărtăşire, pentru a ne face vrednici de aceasta fiind nevoie să lepădăm toată grija lumească. Rugăciunile pentru credincioşi şi rugăciunea din timpul Heruvicului ne învaţă că la Sfânta Liturghie slujesc atât clericii cât şi credincioşii, fiecare în rândul treptei sale, dar adevăratul săvârşitor al slujbei este Iisus Hristos. Preotul, ca cel „îmbrăcat cu harul preoţiei”, are o răspundere personală deosebită pentru plinătatea vieţii bisericeşti şi, de aceea, trebuie să caute să se ridice la înălţimea slujirii sale pentru că numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. Prin pomenirea diferitelor categorii de credincioşi, în timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri, dobândim conştiinţa sobornicităţii Bisericii, rugându-ne ca toţi să primească darul vieţii veşnice. Ectenia cererilor, după ce îndeamnă poporul din biserică să se asocieze rugăciunii punerii înainte a darurilor rostită de către protos în altar, continuă cu cererile pentru popor învăţându-ne să lepădăm păcatul şi să căutăm mai întâi pocăinţa pentru ca să putem da un răspuns bun la înfricoşătoarea judecată. Îndemnul diaconului „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim!” şi răspunsul „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită” scoate în evidenţă faptul că iubirea dintre noi este premiza mărturisirii credinţei în Sfânta Treime şi, chiar mai mult, însăşi această iubire este o mărturisire de credinţă în Sfânta Treime, structura supremei iubiri. Ritualurile de pregătire pentru împărtăşanie care urmează după anafora continuă catehizarea. Ectenia „Pe toţi sfinţii pomenindu-i ... ” ne pune în faţă exemplul sfinţilor şi ne învaţă că toate cererile noastre trebuie să se concentreze în a cere împărtăşirea Sfântului Duh care înseamnă participare reală la viaţa dumnezeiască40 ca rod al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului şi este condiţia unirii noastre în Trupul lui Iisus Hristos, Biserica. Rugăciunea domnească, Tatăl nostru, este un moment culminant al pregătirii pentru împărtăşire şi al întregii Sfinte Liturghii în care învăţăm, rugându-ne, că suntem fii ai Tatălui ceresc şi, ca urmare, fraţi între noi, că trebiue să facem voia lui Dumnezeu legea viaţii noastre, că iertarea păcatelor noastre de care avem atâta nevoie depinde de iertarea pe care noi o dăm celor care ne greşesc şi că hrana cea adevărată, pâinea spre fiinţă, este Sfânta Împărtăşanie. Exclamaţia „Sfintele sfinţilor!” ne atrage atenţia că cele sfinte, aică Trupul şi Sângele Domnului, se cuvin numai sfinţilor. Răspunsul: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos ... ” arată că numai Iisus Hristos este sfânt şi izvor al sfinţeniei iar noi îndrăznim să ne apropiem de acestea numai în virtutea poruncii lui Iisus Hristos şi conştienţi de nevrednicia noastră. 
  
Împărtăşirea clericilor şi credincioşilor este împlinirea şi raţiunea de a fi a întregii Liturghii. Cântările şi rugăciunile ne conştientizează asupra importanţei acesteia. „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi” cântăm în timpul împărtăşaniei iar cântarea de după aceasta, preluată din slujba Cincizecimii, ne arată roadele cuminecării: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne ... ”. Ectenia ne învaţă că marelui dar al Trupului şi Sângelui Domnului trebuie să-i răspundem cu mulţumire. 
  
Rugăciunile finale ale Sfintei Liturghii ne îndeamnă şi ne învaţă să ieşim „cu pace” din biserică ducând pacea şi darul lui Dumnezeu primite la Liturghie acasă şi oriunde ne aflăm. Să continuăm, cu alte cuvinte, Liturghia printr-o “Liturghie după Liturghie” slujind lui Dumnezeu şi semenilor cu dragoste şi dăruire neîmpuţinate41. 
  
5. Dumnezeiasca Euharistie - punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii 
  
Aşadar, Sfânta Liturghie este slujba esenţială în care Biserica se înalţă în Împărăţia lui Dumnezeu prefăcând viaţa noastră în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime şi între noi. Euharistia este punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îşi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmaţia că săvârşirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi sânge al Domnului în scopul sfinţirii credincioşilor prin împărtăşirea cu acestea. Întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcuş continuu spre unirea euharistică cu Iisus Hristos. În sfânta Liturghie Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistică ci, după cum remarca Părintele Stăniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserică, în cuvântul de propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite de preot, în cântările credincioşilor. Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face părtaşi, într-o anumită măsură, lui Hristos şi ne pregăteşte pentru unirea deplină cu El prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui.  
  
Referindu-ne la Sfânta Liturghie ca fiind împlinirea pregătirii pentru Dumnezeiasca Euharistie vom susţine că Sfânta Liturghie împlineşte pregătirea personală a fiecăruia şi pregătirea comunităţii pentru Euharistie fiind ultima şi cea mai importantă etapă a acestei pregătiri, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzită de Iisus Hristos, spre recunoaşterea şi primirea Mirelui. Fiecare Sfântă Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Luc. 24, 13-35) Iisus Hristos vine în mijlocul nostru şi ni se dăruieşte mai întâi prin cuvintele Sale făcând să „ardă inimile în noi” (Lc. 24, 32) şi să se nască în noi credinţa care să ne ajute să-L recunoaştem şi să-L primim în Euhariştie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului presupune o schimbare lăuntrică treptată prin primirea hranei teologice, mâncarea şi băutura Cuvântului. „De la metanoia (căinţa) personală a fiecărui credincios şi dobândirea „minţii lui Hristos” (I Cor. 2, 16) înaintăm la homonoia (acelaşi gând al) tuturor şi la metamorfoza (transfigurarea) a toate (a trupului şi a sufletului, a persoanei şi a comunităţii) şi la manifestarea în fiecare şi în toţi a tainei Cuvântului întrupat” .  
  
6. Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică în unitatea lor realizează unirea cu Hristos  
  
Cu alte cuvinte, în afara Proscomidiei, care este o parte introductivă, Liturghia propriuzisă este formată din două părţi indisolubil legate şi cu o structură paralelă: Liturghia Cuvântului (catehumenilor) şi Liturghia Euharistică (credincioşilor). Prima are în centru hrana teologică, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în lecturile scripturistice şi în predică. A doua are în centru împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat adică cu însuşi Trupul şi Sângele Lui. Rugăciunile rostite de preot sau credincioşi în ambele părţi ale Liturghiei sunt mijloace prin care intrăm în legătură cu Iisus Hristos şi ne pregătim pentru împărtăşirea cu El. Liturghia Cuvântului pregăteşte şi se împlineşte în Liturghia Euharistică şi amândouă, în unitatea lor, realizează întâlnirea şi unirea cu iisus Hristos.  
  
Pregătirea pentru intrarea în împărăţie - Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea mare care proclamă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărăţia Treimică a dragostei. Această intrare se poate împlini numai prin împărtăşirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat care a biruit moartea prin cruce. Ectenia Mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrăţişează întreaga lume chemându-ne să lăsăm toată grija personală şi să ne identificăm cu rugăciunea Bisericii, învăţând ierarhia creştină a valorilor. Antifoanele ne pregătesc pentru intrarea în împărăţie arătându-ne starea în care trebuie să ne apropiem de Dumnezeu (antifonul I: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”) mărturisind credinţa în Fiul lui Dumnezeu care ne-a deschis calea spre împărăţie şi ne dăruieşte puterea de a intra în ea (antifonul II: „Unule Născut”). Antifonul III, Fericirile, ne pune în faţă condiţiile intrării în împărăţie. Intrarea Mică constând în purtarea Evangheliei, icoana Cuvântului lui Dumnezeu, prin mijlocul credincioşilor şi intrarea prin uşile împărăteşti, care simbolizează uşile cerului, în altar, imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu, aminteşte întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi a venit în lume „ca să lumineze pe tot omul care vine în lume” (In. 1,9) şi a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut şi pentru a-L face cunoscut pe Tatăl („Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” In. 14,7) şi a-i conduce astfel, cu Sine, în împărăţie .  
  
7. Despre consumarea sacramentală, euharistică a Cuvântului  
  
Cântarea trisaghionului, după cum o arată rugăciunea corespunzătoare, uneşte îngerii şi oamenii în slăvirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfinţenia lui Dumnezeu şi pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al trisaghionului arată „modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în biserică venind nu pur şi simplu din trecut, ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologică a împărăţiei”. Părinţii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore Teologul) subliniază că, în Liturghie, Cuvântul este consumat euharistic, ne împărtăşim de Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugăciunea care precede Evanghelia este o adevărată epicleză pentru ca Duhul Sfânt să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale. Locul firesc al predicii este în continuarea Evangheliei reprezentând primirea Evangheliei în unitatea Bisericii peste care odihneşte Duhul Sfânt, o parte esenţială a Liturghiei Cuvântului.  
  
Actualizarea Cinei celei de Taină - Liturghia Euharistică este o actualizare a Cinei celei de Taină şi, implicit, a celor patru lucrări săvârşite atunci de Iisus Hristos: „a luat” (pâinea), „a mulţumit şi a binecuvântat”, „a frânt” şi „a dat” (ucenicilor). Acestor patru lucrări le corespund patru părţi ale Liturghiei: Intrarea Mare, anaforaua, frângerea, împărtăşirea. „A luat” - Intrarea mare este centrul ritualurilor preanaforale care au ca scop pregătirea materială a altarului şi a darurilor şi pregătirea duhovnicească a slujitorilor şi a credincioşilor pentru aducerea jertfei duhovniceşti şi împărtăşire. Imnul heruvic scoate foarte bine în evidenţă acest lucru. El nu se referă strict la procesiune aşa cum în mod greşit a fost înţeles uneori prin analogie cu Liturghia darurilor mai înainte sfinţite. Heruvicul este o introducere la întreaga acţiune liturgică de la anafora la împărtăşanie. Îi învaţă pe credincioşi că ei, care vor cânta cântarea întreit sfântă a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot ..., din timpul anaforalei) trebuie să lase toată grija lumească (Sus să avem inimile) ca să-L primească (upodexomai) pe Iisus Hristos în împărtăşanie. Sfântul Ignatie al Antiohiei arată că în Biserică trebuie să fie unire în credinţă şi dragoste. De aceea, înainte de înălţarea jertfei euharistice, această unitate se trăieşte prin două acte liturgice: sărutarea păcii şi rostirea Crezului. Credem că aşa cum, în multe biserici, s-a revenit la practica rostirii în comun a Crezului, ar fi de dorit o revenire şi la practica sărutării păcii şi între credincioşi (bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei) deoarece „sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele şi îndepărtează din suflete orice vrăjmăşie”. „A mulţumit şi a binecuvântat” - Anaforaua este o lungă rugăciune de mulţumire adresată lui Dumnezeu Tatăl prin care se aduce jertfa euharistică. În vechime protosul adunării euharistice o rostea cu voce tare, în auzul credincioşilor care se asociau numai la ecfonisul final prin răspunsul „Amin”. Termenul de anafora înseamnă ridicare, înălţare, ofrandă, jertfă. Anaforaua îşi are izvorul în rugăciunea de mulţumire şi binecuvântare rostită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină. În Biserica primară ierarhii aveau dreptul să improvizeze textul anaforalei dându-i o redactare personală, respectând însă o anumită schemă comună tuturor liturghisitorilor în ceea ce priveşte ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite personalităţi ale Bisericii. În Biserica Ortodoxă s-au păstrat în uz anaforalele Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare. Având structura unei cuvântări, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu şi opera Lui, anaforaua este, mai ales în cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevărată sinteză a teologiei ortodoxe exprimată în formă doxologică. Ea are o structură trinitară, în cinstea Sfintei Treimi, putând identifica în cadrul ei trei părţi în care se face referire specială la lucrarea fiecărei Persoane treimice urmate de rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii.  
  
8. Despre Anaforaua liturgică - rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii  
  
În cursul anaforalei se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înaltă darurile de pâine şi vin şi se invocă Duhul Sfânt spre sfinţirea acestora. Cuvântul se uneşte astfel cu Taina, pâinea şi vinul se prefac, prin Pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Anaforaua scoate în evidenţă faptul că actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se face prin săvârşirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrări se face prin cuminecarea celor prezenţi cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertare păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine iar nu spre judecată sau spre osândă” (anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur). Tot anaforaua ne descoperă şi sensul eclezial al împărtăşaniei care depăşeşte abordarea ei strict individualistă: „Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt” (anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel că participarea la Liturghie se împlineşte prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primară era expresia împreunei-slujiri a clerului şi poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preoţească, în picioare şi cu mâinile ridicate aduc înfricoşătoarea Jertfă”. La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credincioşii slujesc alături de cler şi, pentru a sluji, este nevoie ca ei să audă şi să înţeleagă rugăciunile rostite de preot în numele lor. Începând cu sec. V-VI s-a răspândit tot mai mult obiceiul citirii în taină a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorită unor motive care să ţină de esenţa Liturghiei ci din dorinţa de a câştiga timp printr-o rostire mai grăbită a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cântate de credincioşi. Nu există nici o reglementare a autorităţii bisericeşti care să indice citirea în taină a anaforalei. Din contră, Împăratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taină a anaforalei”. Dar măsura sa nu a putut opri răspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei să ia înfăţişarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic săvârşit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil şi executat de către diacon şi popor (strană, cântăreş, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine preotului adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei”. În consecinţă apar şi explicări ale Liturghiei care absolutizează rolul clerului transformându-i pe credincioşi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului şi înţelegerea greşită a acestuia ca un zid despărţitor între cler şi credincioşi care ascunde lucrarea clerului a făcut ca uneori să se ajungă la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu păstrarea secretului în ce priveşte ceea ce preoţii fac şi rostesc. Dar această înţelegere vine în contradicţie flagrantă cu sensul profund al cultului creştin ortodox de împreună-slujire a clerului şi credincioşilor.  
  
Paralela, comparaţi şi raportarea făcută între iconostas şi citirea în taină a rugăciunilor în sensul despărţirii şi ascunderii de credincioşi este greşită dovedind o neînţelegere a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descoperă realitatea veşnică a împărăţiei cerurilor, el nu desparte ci uneşte Biserica pământească cu cea cerească pentru că iconostasul nu este un perete despărţitor ci un suport pentru icoane. Icoana învaţă, descoperă şi uneşte de aceea iconostasul oferă toate posibilităţile unei participări depline şi conştiente în cel mai înalt grad la Sfânta Liturghie. „Deplinătatea liturgică constă în prezenţa iconostasului şi în a face rugăciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul şi icoana îşi vor dobândi deplinătatea înţelesului lor”. Citirea în taină a rugăciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei explicaăii speciale Liturghia a devenit tot mai neînţeleasă de popor, unitatea dintre Liturghie şi Euhariştie nu a mai este percepută. „Credincioşii au ajuns să nu mai priceapă rostul sacru, al Sfintei Liturghii şi să participe tot mai rar la săvârşirea ei” .  
  
În vremurile şi timpurile noastre, omul (post)modern vrea să înţeleagă ceea ce face şi de aceea, în ultimul timp, tot mai mulţi teologi subliniază importanţa revenirii la citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei şi în primul rând a anaforalei care are un rol esenţial în pregătirea pentru împărtăşanie: ”A frânt - După anaforaua liturgică urmează ultimele ritualuri pregătitoare pentru cuminecare: „Rugăciunea „Tatăl nostru” în care credincioşii îşi mărturisesc unitatea fră ţească, cer iertarea păcatelor şi „pâinea cea spre fiinţă” adică însuşi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos. Exclamaţia „Sfintele sfinţilor!” atrage atenţia la cele sfinte adică Trupul şi Sângele Domnului sunt numai pentru sfinţi.  
  
Răspunsul „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” arată că numai El este sfânt şi izvor al sfinţeniei dar „şi noi suntem sfinţi dar nu prin fire ci prin participare, prin nevoinţă şi rugăciune” . Frângerea propriu-zisă a agneţului: ... A dat” - Ultima parte a Liturghiei, împărtăşirea, este împlinirea şi raţiunea de a fi a întregii slujbe care este o înălţare continuă spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamnă a vedea „lumina cea adevărată, a primi Duhul cel ceresc, a afla credinţa cea adevărată”, este „culmea vederii, a luminii şi a comuniunii cu Dumnezeu”. Acum putem cu adevărat să ieşim „cu pace” din biserică ducând pacea şi darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasă şi pretutindeni unde ne găsim.  
  
9. Câteva concluzii şi încheierea  
  
Prin urmare, întreaga rânduială a slujbei ne descoperă faptul că Sfânta Liturghie este împlinirea pregătirii pentru Dumnezeiasca Euharistie iar Sfânta Euharistie este pogeul, punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Cu alte cuvinte, Sfânta Liturghie este o lucrare comună a întregii Biserici, o împreună înaintare spre unirea cu Iisus Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstracţie de slujbă (citirea unor rugăciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite. Împărtăşirea credincioşilor în afara sfintei Liturghii ori catehizarea lor în afara Bisericii sunt nişte excepţii care nu se aplică decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepărtare de la sensul autentic al slujbei. Participarea la Sfânta Liturghie se încununează, se împlineşte şi se desăvârşeşte prin Împărtăşire. O Liturghie la care nu se cuminecă decât clericii îşi atinge doar în mică măsură scopul. De aceea idealul spre care trebuie să tindem este ca cei care participă la slujbă, având pregătirea potrivită, să se şi împărtăşească.  
  
Note bibliografice: 
  
1 Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, III,I, în Opere Complete, trad., introducere şi note de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Paidea, Bucureşti 1996, p. 78. 
  
2 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie, în Ortodoxia , nr. 1/1981, p. 34. 
  
3 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 155. 
  
4 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 9. 
  
5 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Doctrina luterană despre justificare şi câteva reflecţii ortodoxe, în Ortodoxia , nr. 4/1983, p. 507. 
  
6 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni , în Ortodoxia , nr. 1/1956, p. 33. 
  
7 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, în Ortodoxia , nr. 2/1979, p. 311. 
  
8 Rene Bornert, Parole et Sacrement en perspective lutherienne et catholique, în Irenikon , nr. 1/1972, p. 49. 
  
9 expresie tradusă în ultimele ediţii ale Liturghierului cu jertfă duhovnicească 
  
10 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p.469; Nicolae Cabasila, Tălcuirea Dumnezeieştii Liturghii, LI, trad., studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte în Scrieri, Bucureşti, 1989, p. 110. 
  
11 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, op. cit., p. 17. 
  
12 Pr. Lect. Univ. Dr. Nicolae Dura, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 230. 
  
13 Rene Bornert, op. cit., p. 45. 
  
14 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Fiinţa Tainelor ... , p. 6. 
  
15 Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică, Modurile prezenţei personale a lui Iisus Hristos şi ale comuniunii cu El în Sfânta Liturghie şi Spiritualitatea ortodoxă, în Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Sibiu, 1993, p. 352. 
  
16 Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăţie. Elemente de trăire liturgică a tainei unităţii în Biserica Ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 34. 
  
17 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p.471. 
  
18 Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 74. 
  
19 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Mărturisirea ... , p. 38. 
  
20 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, I, trad. cit., p. 27. 
  
21 Ibidem, I, p. 27-28. 
  
22 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Mărturisirea ... , p. 34. 
  
23 Paul Evdokimov, op. cit, p.158. 
  
24 Pr. Prof. Univ. Dr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Univ. Dr. Aurel Jivi, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 42. 
  
25 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogică, 4, în Cateheze, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 360. 
  
26 Alexander Schmemann, Euharistia, p. 181. 
  
27 Ibidem, p. 205.  
  
28 Diac. Prof. Univ. Dr. N. Balca, Importanţa catehetică a Sfintei Liturghii, în Biserica Ortodoxă Română , nr. 1-2/1958, p. 207. 
  
29 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, trad. de Ierom. Rafail, Alba Iulia, 1994, p. 28. 
  
30 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 92. 
  
31 Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 84. 
  
32 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Constantin Buzescu, Liturghia-centrul cultului ortodox, în Ortodoxia , nr. 1/1981, p. 45. 
  
33 Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, trad. de Aurel Nae, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 217, n. 70. 
  
34Paul Evdokimov, op. cit., p. 174.  
  
35 Părintele Arhimandrit Teofil Părăian , Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, p. 198. 
  
36 Viu este Dumnezeu. Catehism pentru familie, trad. de Aurel Broşteanu şi Părintele Galeriu, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 363. 
  
37 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, I, trad. cit., p. 27. 
  
38 A. Hamman, Du symbole de la foi l'anaphore eucharistique, în Kyriakon. Festschrift Johannes Quasten, vol. II, Munster, 1970, p. 842. 
  
39 J. Jungman, Missarum Sollemnia, vol. 2, Paris, 1952, p. 233-246. 
  
40 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 284. 
  
41 Episcop Serafim Joantă, Sfânta Liturghie, în Credinţa Ortodoxă şi viaţa creştină, Sibiu, 1992, p. 298. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre importanta Sfintei Liturghii... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 206, Anul I, 25 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!