Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 206 din 25 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre Impartasanie in conceptia Sfantului Nicodim...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre problema desei sau rarei împărtăşanii în concepţia Sfântului Nicodim Aghioritul 
  
Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Împărtăşanii – abordate şi dezbătute într-un mod cât se poate de laborious, argumentat şi întemeiat de către Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, în a înţelege ce este ea, vom face o scurtă introducere cu privire la rolul ei în viaţa creştină, unde este nevoie a pune început prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Hristos, Dumnezeu-om. Acest temei stă în temeiul de neclintit al expresiei că Adevaărul este Persoana lui Iisus Hristos şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Hristos ca persoană şi viaţă. 
  
„Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan 1,14) constituie baza şi noua bucurie a Bisericii El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi o găsim strânsă în jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” ne spune faptele apostolilor în capitolul 2,42. De atunci în stare permanetă de ascultare ea, Biserica, ca trup a lui Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, e fidelă îndemnului Mântuitorului; de la Cina de Taină: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Matei XXVI, 26-28 şi cel...) Aici, în adunarea (sinaxa) ci liturgică, se găseşte isvorul vieţii, centrul ei, de aici decurge învăţătura nouă, harul ei sfinţilor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.” (Ioan 6, 53) Deci, Adevărul este viaţă, fiinţă şi după aceea expunere teoretică, epistenologie. Pentru Sf. Apostol Ioan Adevărul este identic cu viaţa cu fiinţa, el depăşeşte neajunul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa însăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă. 
  
Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6). Dacă Sfântul Apostol Ioan vede Adevărul ca praxis, trăire, ucenicul său Sfântul Ignatie Teoforul îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Hristos este Adevărul nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că el este viaţa şi mulţimea fiinţelor îşi găseşte semnificaţia nesticăciosă întru Hristos, care recapitulează (anakefaleosis) în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină. 
  
Sfântul Ignatie Teoforul numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca comuniune în Sfânta Euharistie. 
  
Prin urmare, atunci când afirmăm că El este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dă în Sfintele Taine, iar în mod culminant în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi ţi prin cuvintele sale încorporate în Scriptură sau ăn Tradiţie, de nu totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii, răstălmăcite după bunul plac. 
  
O, frate creştine nu tu defineşti modul şi participarea la viaţa lui Iisus Hristos. Este dată în Biserică din ziu cincizecimii. Duhul Sfânt, este Persoana care umple distanţa dintre noi şi Iisus Hristos, el realizează actul unirii şi participării omului la Hristos în istorie. El aduce în Biserică, ca realitate, ca viaţă, evenimentul Iisus Hristos şi realizează în acelaşi timp existenţa Sa personală ca trup sau ca comunitate. Iisus Hristos nu există mai întâi ca Adevăr şi apoi ca comuniune, El este simultan şi una şi alta. Nu există distanţe între Iisus Hristos, Biserică şi Sfântul Duh, cu atât mai mult între Iisus Hristos şi Sfântul Duh. De la întrupare şi până la cincizecime se poate urmări biblic acestă relaţie existenţială, peronală între Iisus Hristos şi Sfântul Duh. Baza relaţiei de trimitere în lume, în Biserică este fundamentală pe relaţia lor în sânul Sfintei Treimi. 
  
În cele ce urmează, redăm cu toată fidelitatea textul lucrării Sfântului Nicodim Aghioritul, referitor la această serioasă problemă teologică şi duhovnicească, pe care el a analizat-o în modul cel mai profund ortodox, şi care trebuie adusă mereu în actualitate şi în discuţie, după cum urmează în cartea: „Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine”- Dosarul unei controverse, mărturiile Tradiţiei. Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006 – lucrare care a constituit sursa bibliografică autentică şi de referinţă, în vederea elaborării acestui material, alcătuit din treisprezece paragrafe (obiecţii sau observaţii): 
  
Prima observaţie 
  
Sunt unii oameni evlavioşi care, neştiind Scripturile, atunci când văd un creştin împărtăşindu-se frecvent , îl împiedică şi îl ocărăsc, zicând că acest lucru este al preoţilor: "Dacă vrei să te cumineci frecvent, fă-te şi tu preot!"Acestora le răspundem nu cu cuvintele noastre, ci cu cele ale Sfintelor Scripturi, ale Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Dascăli ai Bisericii noastre în parte, şi spunem că demnitatea preoţilor este să aducă Ofranda şi să săvârşească dumnezeieştile Daruri prin venirea Duhului Sfânt ca nişte instrumente, şi să mijlocească la Dumnezeu pentru popor, încă să facă şi alte lucrări sfinte pe care nu le poate lucra altul nesfinţit. Dar în timpul Cuminecării, când se împărtăşesc, preoţii n-au nici o deosebire faţă de laici sau monahi, decât numai aceea că preoţii îi împărtaşesc şi pe alţii, iar laicii se împărtăşesc de la ei; şi că preoţii se împărtăşesc în altar şi în chip nemijlocit, fără linguriţă, iar laicii şi monahii în afara altarului şi în chip mijlocit cu linguriţa. 
  
Iar că acest lucru este adevărat şi preoţii n-au nici o deosebire faţă de mireni în ce priveşte Cuminecarea, martor este dumnezeiescul Ioan Hrisostom care spune: "Ne-a născut un singur Părinte, am dezlegat toţi durerile aceleeaşi maici (în Sfânta Taină a Botezului), ni s-a dat tuturor aceeaşi băutură; mai mult, nu numai aceeaşi băutură, ci şi din acelaşi pahar; căci tatăl, vrând să ne ducă la afecţiune, a născocit şi acest meşteşug, făcându-ne pe toţi să bem dintr-un singur pahar, care eeste un semn al unei iubiri intense". Sunt lucruri în care preotul nu se deosebeşte de cel stăpânit, ca de exemplu, atunci când trebuie să se împărtăşească de înfricoşătoarele Taine; căci toţi ne învrednicim de ele în chip asemănător, nu ca în Vechiul Testament, unde unele părţi ale jertfelor le consuma preotul, iar altele cel stăpânit, şi nu era îngăduit poporului să se împărtăşească din ce se împărtăşea preotul; dar nu acum, când tuturor le stă înainte un singur Trup şi un singur Pahar. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: "Cuminecarea este pentru toţi credincioşii, iar celebrarea nu este pentru arhiereu (sau preot), ci ca să fie sfinţit Preasfântul Trup şi Sânge al lui Iisus Hristos şi să fie oferit credincioşilor spre cuminecare şi în sine este numai pentru cuminecare". Iov păcătosul, în tratatul său despre Taine, spune: "Sfârşitul, scopul şi lucrul ei (al Liturghiei) este împărtăşirea cu de viaţă făcătoarele şi Sfintele Taine; de aceea ele se dau mai întâi înăuntrul (altarului) preoţilor sfinţiţi, iar mai apoi afară celor din popor care sunt pregătiţi". De aici urmează cu necesitate ca preoţii care slujesc, trebuie să fie gata să se împărtăşească mai întâi ei înşişi, care aduc Ofranda, apoi şi întreg poporul, potrivit Sfântului Clement care spune: "Să se împărtăşească mai întâi episcopul, apoi preoţii, diaconii şi ipodiaconii, citeţii şi cântăreţii, asceţii şi diaconiţele, fecioarele şi văduvele, apoi copiii şi tot poporul în ordine cu respect şi evlavie, fără tulburare". Sfântul Iov, de care am amintit adineauri, mai spune că "celor vrednici le este îngăduit să se cuminece şi în fiecare zi, în chip asemănător preoţilor şi celor simpli, bărbaţilor şi femeilor, pruncilor şi bătrânilor, şi tuturor creştinilor de orice vârstă şi rang". 
  
Iar acei preoţi, care nu-i împărtăşesc pe creştinii care vin la dumnezeiasca Cuminecătură cu evlavie şi credintă, sunt judecaţi de Dumnezeu ca nişte ucigaşi, cum stă scris la prorocul Osea: "Preoţii au ascuns calea, au făcut omoruri în Sichem şi au făcut fărădelege în poporul Meu"(Os 6,9). Mă mir şi sunt nedumerit că se găsesc asemenea preoţi care îi alungă pe cei ce vin la Sfintele Taine, şi nu se gândesc că ei înşişi mint în cuvintele pe care le spun. Fiindcă la sfârşitul Liturghiei ei strigă cu glas mare şi-i cheamă pe toţi credincioşii zicând: "Cu frică, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!", adică: Apropiaţi-vă de Taine şi vă împărtăşiţi!, şi tot ei desfiinţează apoi cuvintele lor şi-i alungă pe cei ce se apropie, şi nu ştiu cum să numesc această neorânduială. 
  
Observaţia a doua  
  
Unii obiectează zicând că se cade să ne cuminecăm tot la patruzeci de zile şi nu la mai puţine zile. Câţi avansează această obiecţie aduc drept justificare a lor o mărturie din Sfântul Ioan Gură de Aur care spune: "De ce postim aceste patruzeci de zile? În vechime muţti veneau la aceste Taine pur şi simplu şi cum se nimerea, mai cu seamă în vremea aceasta (în Joia Mare) când Iisus Hristos a predat acest lucru. Ştiind deci Sfinţii Părinţi vătămarea care vine din apropierea cu nepăsare, au stabilit adunându-se patruzeci de zile de post, rugăciune, ascultare şi adunări în biserică, pentru ca, toţi curăţindu-ne cu rigoare în aceste zile prin rugăciuni şi prin milostenie, prin post şi privegheri, prin lacrimi şi mărturisire şi prin toate celelalte, să ne apropiem după putinţă cu conştiinţa curată". La această obiecţie răspundem că cei ce vor s-şi susţină opinia au obiceiul de a aduce în ajutor şi ziceri ale Sfintei Scripturi sau ale unuia dintre sfinţi, ca acel cârlig al lor să nu apară gol, fără momeală. Fiindcă "minciuna, spune dumnezeiescul Ioan Hrisostom, când vrea să fie crezută, dacă nu-şi impune temelia unui părut adevăr, nu este crezută". Cum fac şi binecuvântaţii aceştia. Dar nu se cuvine a tăia şi a scinda zicerile dumnezeieştii Scripturi separându-le de celelalte ziceri ale lor şi a le întrebuinţa cu forţa în scopul propriu. Căci zice acelaşi Sfânt Părinte Ioan Gură de Aur: "Să nu cercetăm numai aceasta, ci şi tot ceea ce urmează şi pentru cine s-a zis şi de către cine, de ce, când şi cum anume; căci nu este de ajuns a spune că stă scris în Scripturi, nici a rupe şi sfâşia mădularele trupului de Dumnezeu insuflatelor Scripturi, şi a trage de ele cu forţa luându-le goale şi lipsite de legătura lor; căci aşa au intrat în viaţa noastră multe învăţături stricate, diavolul convingându-i pe cei indolenţi să proclame disparat texte din Scripturi şi să întunece adevărul lor fie adăugând, fie scoţând ceva din ele. 
  
De aceea şi aceştia se cade să spună nu numai ceea ce zice aici Sfântul Ioan Hrisostom: că dumnezeieştii Părinţi au stabilit patruzeci de zile în care să postim ca să ne împărtăşim. Ci se cuvine să se gândească şi la cele pe care acest dumnezeiesc Părinte le menţionează mai sus şi mai jos în acelaşi cuvânt, precum şi la cauza pentru care ţine la această omilie. Fiindcă, aşa cum afirmă ei, ea dovedeşte că dumnezeiescul Ioan Hrisostom limita întrebuinţarea dumnezeieştii împărtăşiri numai în ziua de Paşti, lucru pe care vor să-l instituie aceşti apărători ai celor patruzeci de zile, atunci, potrivit opiniei lor, se cade ca ei fie să se împărtăşească numai o data pe an, adică de Paşte, şi să se asemene celor despre care vorbea atunci Sfântul Ioan Gură de Aur, fie să ţină zece păresimi (perioade de post) pe an, după numărul stabilit de ei pentru a se împărtăşi. Dacă însă primul lucru nu le place, iar cel de-al doilea n-ar putea să-l realizeze, atunci să tacă şi să nu-l mai acuze, pe lângă alţii, şi pe Sfântul Ioan Hrisostom şi să-l arate prin aceasta ca find potrivnic nu numai Apostolilor şi Sinoadelor Ecumenice şi locale şi celorlalţi purtători de Dumnezeu Părinţi care tratează despre împărtăşirea continuă, ci şi lui însuşi, deoarece tocmai el vorbeşte mai mult decât alţii despre cuminecarea permanentă atât în multe alte omilii ale lui, cât şi în aceasta zicând: "Aşadar, nu-mi pune în faţa acest lucru, ci arată-mi-l pe acela, şi anume că aşa a poruncit să facem Iisus Hristos, fiindcă eu îţi arăt, dimpotrivă, că nu doar că nu ne-a poruncit să păzim anumite zile, dar chiar ne-a dezlegat de nevoia aceasta. Ascultă deci ce spune Sfântul Apostol Pavel; iar când spun Sfântul Pavel, spun Domnul nostrum Iisus Hristos, pentru că Acela punea în mişcare sufletul Sfântului Pavel. Deci ce spune acesta? "Păziţi zile şi luni şi soroace şi ani? Mă tem să nu mă fi ostenit la voi în zadar"(Gal. 4,10-l1); şi iarăşi: "Ori de câte ori veţi mânca din această Pâine şi veţi bea din acest Pahar, moartea Domnului vestiţi, până când va veni"(I Cor. 11, 26). Iar zicând "ori de câte ori"l-a făcut stăpân pe cel ce se apropie eliberându-l de orice păzire a unor zile. Fiindcă Paştile şi Păresimile nu sunt acelaşi lucru, ci una sunt Paştile, iar alta Păresimile; căci Păresimile se ţin o dată pe an, iar Paştile de trei ori pe săptămână, ba chiar şi de patru ori, sau, mai bine zis, ori de câte ori voim. Căci Paştile nu constă în post, ci în Ofranda şi Jertfa făcută la fiecare Liturghie. Şi că acest lucru este adevărat, ascultă-l pe Sfântul Apostol Pavel care spune: "Hristos, Paştile noastre, pentru noi S-a jertfit"(1 Cor. 5, 7). Aşa încât, ori de câte ori te apropii cu conştiinţa curată, săvârşeşti Paştile, nu atunci când posteşti, ci atunci când te împărtăşeşti de această Jertfă. Prin urmare, catehumenul nu săvârşeşte nicicând Paştile, chiar dacă posteşte în fiecare an, fiindcă nu se cuminecă din Ofrandă; aşa cum, dacă se apropie cu conştiinţa curată, cel ce nu posteşte săvârşeşte Paştile şi azi şi mâine, ori de câte ori se împărtaşeşte de Sfintele şi Dumnezeieştile Taine; căci cea mai bună apropiere are loc nu întru paza soroacelor, ci întru conştiinţa curată. Noi însă facem tocmai invers: gândul nu ni-l curăţim, iar când ne apropiem în ziua aceea, considerăm că săvârşim Paştile, chiar dacă facem zeci de mii de păcate. Dar nu aşa stau lucrurile acestea, nu! Ci dacă te apropii în Sâmbăta aceasta (Sâmbăta Mare) cu conştiinţa vicleană, ai căzut din Cuminecare şi ai plecat fără să fi săvârşit Paştile; aşa cum, dacă te împărtăşeşti mâine spălându-ţi mai înainte păcatele, ai săvârşit în chip riguros Paştile. Ar trebui, aşadar, ca această rigoare şi intensitate să o avem nu neaparat în păzirea soroacelor, ci în curaţia apropierii. Şi aşa cum preferaţi să suportaţi toate mai degrabă decât să vă schimbaţi obiceiul, aşa s-ar cădea să-l dispreţuiţi pe acesta şi să preferaţi să suferiţi şi să faceţi toate, ca să nu vă apropiaţi cu păcate; căci este ruşine nu a te schimba în mai bine, ci a rămâne la certarea permanentă şi scandalul inoportun; fiindcă acest lucru i-a pierdut pe iudei, care, căutând întotdeauna obiceiul cel vechi, au fost târâţi spre necredinţă". Şi iarăşi zice: "Ştii că mulţi aleargă la această sfinţită masă din pricina obiceiului sărbătorii. Deşi s-ar cădea, cum v-am spus de multe ori, să nu păziţi doar sărbătorile pentru ca să vă cuminecaţi, ci să vă curăţiţi conştiinţa şi atunci să vă atingeţi de sfânta masă. Căci cel spurcat şi necurat nu este drept să se împărtăşească nici în sărbători cu acel sfânt şi înfricoşător Trup; dar cel curat, şi care şi-a spălat prin pocăinţă greşelile, este drept să se cuminece cu dumnezeieştile Taine şi să se desfăteze de darurile lui Dumnezeu şi în sărbători şi întotdeauna. Dar fiindcă acest lucru, nu ştiu cum, este trecut cu vederea de unii, mulţi deşi sunt plini de zeci de mii de rele, când văd că vine sărbătoarea, că împinşi de însăşi această zi, se ating de Sfintele Taine pe care nu este legiuit nici măcar să le vadă într-o asemenea dispoziţie. 
  
Iată, aşadar, că Sfântul Ioan Gură de Aur nu numai că întăreşte în chip vădit intenţia şi opinia lui pentru cei ce iubesc să asculte adevărul, dar răstoarnă în chip profetic acest obicei al celor patruzeci de zile păzit cu duh de cârtire şi certare de multi. Iar dacă va dori cineva să vorbească despre cele patruzeci de zile pe care spune că le-au fixat dumnezeieştii Părinţi, discuţia va fi amplă; ci noi să menţionăm doar câteva lucruri spre certitudinea celor şovăitori. Creştinii din vremea aceea prăsnuiau Paştile împreună cu evreii pretextând că aşa au primit de la Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Apostol Filip şi de la alţii. Şi deşi mulţi dumnezeieşti Părinţi de la diferite sinoade locale le-au scris de multe ori, tot nu şi-au lăsat obiceiul lor până ce nu s-a ţinut Sfântul Sinod I Ecumenic din anul 325 care, pe lângă altele, a legiuit şi despre Paşti să nu le mai prăsnuiască cineva împreună cu iudeii, ci după echinocţiul de primavară, în zi de duminică, pentru ca să nu mai coincidă cu paştele iudaic.  
  
Cu toate acestea, unii au insistat în răul lor obicei, şi acestora li se adresează dumnezeiescul Ioan Hrisostom în omilia aceasta, mustrându-i că dispreţuiesc ataţia dumnezeieşti Părinţi numai din cauza răului lor obicei. Din aceasta cauză lăuda el atât de mult demnitatea dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic şi le atribuie regula celor patruzeci de zile şi spune că au fixat-o drept lege, vrând prin aceasta să-i convingă şi să tragă spre ascultare şi supunere. Căci cine nu ştie că Postul Sfintelor Păresimi este legiuit de Sfinţii Apostoli, care spun în canonul 68: "Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau ipodiacon sau citeţ sau cântăreţ nu posteşte Sfântul şi Marele Post de patruzeci de zile ori miercurile şi vinerile de peste tot anul, să fie depus ori caterisit din treapta, iar daca este laic să fie îndepărtat sau afurisit". Sau, poate, zice el, Sfinţii Părinţi de la Sinodul I au legiuit şi au adăugat această Saptamană Mare a Patimilor, cum spune în altă parte acelaşi: "De aceea Parinţii au întins perioada postului, dându-ne nou prilej de pocăinţă, ca mai întâi curăţindu-ne şi spălându-ne pe noi înşine, aşa să ne apropiem (de împărtăşanie). 
  
Dar prilejul cel mai adevărat, pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Sinodul I a legiuit Păresimile, pare a fi următorul: deoarece creştinii de pe atunci erau nepăsători şi nu posteau tot Sfântul şi Marele Post de patruzeci de zile, ci unii posteau numai trei săptămâni, alţii şase, iar alţii în alt mod, fiecare cum se obişnuia în locul său, potrivit descrierii lui Socrate din Istoria bisericească (cartea V, capitolul 22), de aceea Sfinţii Părinţii ai Sinodului I au înnoit iaraşi Canonul 68 al Sfinţilor Apostoli şi au legiuit să se postească neîncălcate toate patruzeci de zile; iar Sfântul Ioan Hrisostom, vorbind despre această înnoire, susţine că au fixat-o acei Sfinţi Părinţi. Dar fiindcă ei îl pun înainte pe dumnezeiescul Hrisostom ca un apărător al celor patruzeci de zile, iar el destramă gândurile lor ca pe o pânză de paianjen, noi să tăcem şi să ajungem şi la celelalte obiecţii sau observaţii. 
  
A treia observaţie  
  
Remarcând unii zic că intenţia împărtăşirii permanente de care vorbesc Sfinţii Părinţi este ca să nu întoarcem cu totul spatele împărtăşirii cu dumnezeieştile Taine; iar dacă unii din multa frică şi evlavie se cuminecă cu întârziere şi se apropie cu mai multă evlavie de Taine, se împărtăşesc cu vrednicie. Noi însă am vrea să-i invităm pe cei ce spun acestea să ne arate de unde şi din care mărturii au învăţat intenţia lui Iisus Hristos şi a Sfinţilor? Nu cumva s-au urcat la ceruri ca Sfântul Apostol Pavel şi le-au auzit acolo? Dar Sfântul Apostol Pavel a auzit cuvinte negrăite, pe care omul nu le poate spune (2 Cor. 12,4) şi cum le-ar putea spune? Iar dacă sunt altele decat acelea, cum de nu se găsesc scrise în cărţile dumnezeieştilor noştri Părinţi? Iar dacă sunt scrise şi noi nu le-am găsit, îi invităm să ni le arate. De altfel frica de Taine pe care o invocă nu este după Dumnezeu, precum spune Prorocul: "S-au înfricoşat cu frica acolo unde nu era frica"(Ps 52, 6); fiindcă unde urmează încălcarea poruncilor, acolo se cade să fie şi frica, iar nu unde este supunere şi ascultare. Dar nici evlavia unora ca aceştia nu este adevarată, ci una plasmuită şi făţarnică, fiindcă adevărata evlavie are evlavie faţă de cuvintele şi poruncile Domnului şi nu le nesocoteşte. Iar ei spun acestea nu ca să-i facă pe creştini mai atenţi şi mai cu evlavie la Împărtăşire, ci ca să-i descurajeze şi să-i întrerupă cu totul de la aceasta şi, prin urmare, ca să le facă pierzanie sufletească. De aceea şi Sfântul Chiril al Alexandriei răspunde unor asemenea oameni evlavioşi şi le spune: "Dacă suntem iubitori ai vieţii veşnice, dacă ne rugăm să avem în noi pe Dătătorul nemuririi, să nu refuzăm Euharistia, cum fac unii mai nepăsători, nici diavolul profund cunoscător în născocirea răutăţilor să nu ne facă din evlavia noastră păgubitoare o cursă şi o capcană pentru noi. Căci scris este: "Cel ce mănâncă din această Pâine şi bea din acest pahar cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea"(1 Cor. 11,29). Dar cercetându-mă nu mă văd vrednic. Dar când oare vei fi vrednic? Cel ce spune aceste lucruri să audă de la noi următoarele: Atunci când te vei înfăţişa lui Iisus Hristos? Căci dacă te vei teme pururea de alunecări, nu vei înceta niciodată să aluneci (căci cine va înţelege greşelile?, potrivit Psalmistului David - 18,13 şi te vei găsi pururea nepărtaş de sfinţirea mântuitoare. Aşadar, socoteşte drept un lucru mai evlavios să duci o viaţă potrivit legii; iar împărtăşindu-te astfel, crede că ea depărtează nu doar moartea, ci şi bolile care sunt în noi, căci, venind în noi, Iisus Hristos adoarme legea trupului care este în membrele noastre, aprinde evlavia faţă de Dumnezeu şi omoară patimile, nemaisocotind greşelile care sunt în noi şi vindecându-le ca pe nişte boli; căci îl pansează pe cel zdrobit (Iz. 34, 11) şi ridică pe cel căzut (Oda 3, 8) ca un Bun Păstor care-şi pune sufletul Său pentru oi (Ioan 10,11)". Şi iaraşi acelaşi zice: "Aşadar, amestecându-se cu trupurile noastre, Sfântul Trup al lui Iisus Hristos îi face vii pe cei în care ajunge şi-i menţine spre nestricăciune; căci nu este înţeles drept un trup al altuia, ci al Vieţii înseşi prin fire, având în sine însuşi puterea Cuvântului unit cu el şi fiind făcut şi plin de energia Lui, prin care face vii şi păzeşte spre existenţa toate. Deci întrucât acestea stau în acest fel, să ştie, aşadar, cei botezaţi că dacă umblă arareori şi de-abia dacă intră în biserică şi stau departe ani îndelungaţi de binecuvantarea care vine prin Euharistia Domnului Iisus Hristos, şi îşi plăsmuiesc o evlavie păgubitoare pentru că nu vor să se împărtăşească de El în taină, să ştie deci că alungă de la ei înşişi Viaţa veşnică refuzând să se facă vii. Şi deşi acest refuz li se pare a fi un rod al evlaviei, ea se preface în cursă şi poticneală; căci trebuie mai degrabă să depună toată puterea şi ravna care este în ei, ca să se arate năvalnici spre curaţirea de păcate şi să încerce să ducă o viaţă cât mai civilizată, şi aşa să alerge cu îndrăzneală spre împărtăşirea de Viaţă; căci aşa vom ajunge deasupra înşelăciunii diavoleşti şi, făcându-se părtaşi ai dumnezeieştii firi (2 Petru 1,4), vom urca spre viaţă şi nestricăciune". Iar în explicaţia sa la canonul 2 al Sinodului de la Antiohia, Ioan Zonara spune: "Iar întoarcere a spatelui n-au numit aici Părinţii ura faţă de dumnezeiasca împărtăşanie şi nesuportarea Cuminecării din această pricină, ci evitarea ei din motiv de evlavie şi că dintr-o smerită cugetare; căci dacă ar fi întors spatele Sfintei Împărtăşanii urând-o şi scârbindu-se de ea, n-ar fi fost condamnaţi la îndepartare ori afurisanie, ci la dezavuare desavarsită şi anatema". Îndeajuns au mustrat dumnezeiescul Chiril şi Ioan Zonara pretinsa evlavie a celor nepăsători, care nu naşte rodul folosirii şi mântuirii, ci moarte sufletească şi lipsire desăvârşiă de viaţa veşnică pe care o oferă Cuminecarea frecventă cu dumnezeieştile Taine. Fiindcă toţi câţi sunt cu adevarat evlavioşi nu doar nu dispreţuiesc cuvintele Domnului şi atâtea sfinte canoane apostolice, sinodale şi ale sfinţilor în parte, dar nici măcar n-ar primi în gândul lor aceasta, temându-se de verdictul şi condamnarea neascultării. Despre aceşti evlavioşi adevaraţi spune Duhul Sfant prin prorocul Ilie: "Spre cine voi privi, dacă nu spre cel blând, smerit şi liniştit şi care tremură la cuvintele Mele?"(Ios. 66, 2). 
  
Observaţia a patra  
  
Unii promovează ideea conform căreia Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca şi mulţi alţi pustnici şi asceţi s-au împărtăşit o singură dată în toată viaţa lor şi această întârziere nu i-a împiedicat să se sfinţească. Acestora le răspundem că nici pustnicii nu guvernează Biserica, nici Biserica n-a facut canoanele pentru pustnici, precum zice Apostolul: "Legea nu este pusă pentru cel drept"(I Tim. 1, 9); iar dumnezeiescul Ioan Hrisostom adaugă că: "Toţi câţi au avut zel pentru filozofia din Noul Testament au ajuns în jurul lui Dumnezeu nu de frică şi pedepse, nici de ameninţare, ci dintr-o iubire dumnezeiască şi dintr-o afecţiune înflăcărată; căci n-aveau nevoie de ordine, porunci şi legi ca să aleagă virtutea şi să fugă de rău, ci ca nişte copii de neam bun şi liberi care-şi cunosc demnitatea, s-au pus în mişcare de la sine spre virtute fara vreo teamă şi pedeapsă". 
  
De altfel chiar şi sihaştrii, dacă ar avea mijlocul şi nu s-ar cumineca, sunt condamnaţi ca nişte călcători ai sfintelor canoane şi dispreţuitori ai dumnezeieştilor Taine. Dacă n-au însă mijlocul, sunt nevinovaţi, precum spune Sfântul Nicolae Cabasila: "Deci dacă sufletele sunt gata şi pregătite pentru Taină, iar Domnul vrea să Se sfinţească şi doreşte să se comunice fiecăruia pururea, ce anume împiedica atunci împărtăşirea? Negreşit nimic. Deci ar spune cineva: dacă cineva dintre cei vii are în suflet cele zise mai înainte, dar n-ar veni la Taine, va avea oare de acolo o sfinţire cu nimic mai mică? Nu oricine, ci numai dacă cineva nu se poate apropia trupeşte, precum sufletele morţilor şi cum sunt cei ce rătăcesc în pustii, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului (cf. Evr. II, 38), cărora le este cu neputinţă să vadă jertfelnic şi preot; căci pe aceştia i-a sfinţit cu sfinţirea aceasta în chip nevăzut Iisus Hristos Însuşi. Dacă însă cineva, deşi poate, nu se apropie de Masă, acestuia îi este cu desăvârşire imposibil să dobândească sfinţirea care vine de la acestea, nu pentru că nu a venit pur şi simplu, ci pentru că deşi putea, n-a venit. Şi de aceea este vădit că are sufletul gol de cele bune datorate; căci cum are un imbold şi o râvnă de a veni la această Masă cel care poate alerga uşor la ea, dar nu vrea? Şi cum are credinţă în Dumnezeu cel ce nu se teme de ameninţarea care vine din cuvintele Domnului pentru cei ce trec cu vederea această Cină? Cum ar putea crede că iubeşte cele pe care nu le primeşte deşi poate să le primească? De aceea nu este nimic nou dacă sufletelor desfăcute de trupuri care nu sunt vinovate de o asemenea răutate, Domnul nostrum Iisus Hristos le acorda părtăşie la această Masă". 
  
A cincea observaţie  
  
Unii apreciază că Sfânta Împărtăşanie este un lucru mare şi înfricoşător, şi de aceea are nevoie de o viaţă sfântă, desăvârşită şi îngerească. Că Taina dumnezeieştii Împărtăşanii este mare şi înfricoşătoare şi are nevoie de o viaţă sfântă şi curată nu se îndoieşte nimeni. Numai că numele "sfânt"înseamnă multe. Sfant este numai Dumnezeu, pentru că El are sfinţenia naturală şi nu dobândită, iar oamenii care s-au învrednicit de Sfântul Botez primesc sfinţenia prin împărtăşirea de Dumnezeu Cel Sfânt şi de aceea se numesc sfinţi, fiindcă au primit sfinţirea prin harul Preasfântului Duh din naşterea din nou de sus. Şi, pe lângă aceasta, primesc mereu sfinţirea de la dumnezeieştile Taine; şi pe cât se apropie de Dumnezeu prin lucrarea poruncilor Sale de om, pe atâta urcă spre desăvârşire sfinţindu-se; şi iarăşi, pe cât se depărtează de Dumnezeu prin omiterea poruncilor, pe atât sunt stăpâniţi de patimi şi răutatea sporeşte în ei fiind lipsiţi de sfinţire; căci răutatea nu este nimic altceva decât lipsa binelui. Aşa încât cei ce s-au învrednicit de naşterea din nou a Duhului Sfânt nu sunt împiedicaţi să se numească sfinţi şi, prin urmare, să se împărtăşească permanent de dumnezeieştile Taine ca nişte fii după har ai lui Dumnezeu Cel Sfânt. De aceea, dumnezeiescul Hrisostom zice că: Cele sfinte se cuvine să fie date sfinţilor, iar nu celor necuraţi şi întinaţi; iar vrând să arate deosebirea sfinţilor spune: "Deci nici un păcătos să nu se apropie; sau mai bine nu spun nici un pă- cătos, fiindcă atunci mă opresc de la dumnezeiasca Masă mai întîi pe mine însumi; ci nimeni care rămâne păcătos să nu se apropie; căci ştiu că toţi suntem în pedepse şi că nimeni nu se poate lăuda că are o inimă curată. Dar lucrul cumplit nu este că nu avem o inimă curată, ci că deşi nu avem o inimă curată, nu venim la Cel ce poate să o facă curată". Iar Sfântul Teodoret al Cirului spune: "Din câţi se împărtăşesc de Iisus Hristos, unii se împărtăşesc ca nişte oi, cu alte cuvinte, dobandind virtutea desăvârşită, iar alţii ca nişte iezi, adică stergându-şi prin pocăinţă petele păcatelor". Deşi aceştia acordă numai celor desăvârşiţi îngăduinţa de a se cumineca permanent, dumnezeieştii Părinţi par totuşi a nu cere de la cei ce se împărtăşesc desăvârşirea, ci doar o îndreptare a vieţii prin pocainţă. Căci aşa cum în această lume văzută nu toţi oamenii au aceeaşi vârstă tot aşa şi în lumea duhovnicească a Bisericii stările sunt diferite potrivit parabolei semănătorului: şi cel desăvârşit aduce lui Dumnezeu rod înmulţind (sămânţa primită) de o sută de ori, cel mijlociu de saizeci de ori, iar începătorul de treizeci de ori (Mt 13, 23), fiecare după puterea lui şi nimeni nu este respins de Dumnezeu pentru că nu aduce rod însutit. 
  
Noi însă, dacă vrem să gândim bine, să spunem că este imposibil să vină cineva la desăvârşire fără împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine; căci fără ea nu poate realiza iubirea, fără iubire nu poate realiza nici ascultarea de poruncile stăpânului, iar fără ascultare nu poate realiza nici desăvârşirea. Fiindcă, aşa cum spune înţeleptul Solomon, "începutul înţelepciunii este pofta cea adevărată de învăţătură, iar îngrijirea de educaţie are în ea iubirea, iubirea are in ea paza legilor, atenţia lasupra legilor este întărirea nestricăciunii, iar nestricăciunea ne face să fim aproape de Dumnezeu. Prin urmare, pofta de înţelepciune duce la împărăţie"(Sol. 6,17-20). De aceea, şi cel întru sfinţi avva Apollo, ştiind că Sfânta Împărtăşanie este desăvârşirea iubirii dumnezeieşti, o numără împreună cu porunca iubirii şi spune că de aceste doua porunci: împărtăşirea frecventă şi iubirea de aproapele, cuprinde toată Legea şi Prorocii. Dar ce nevoie avem să vorbim multe? Cum se împărtăşesc oare la patruzeci de zile cei ce avansează acestea: ca nişte desăvârşiţi sau ca nişte păcătoşi şi nedesăvârşiţi? Dacă se împărtăşesc ca nişte nedesăvârşiţi, atunci se cade să se cuminece mai frecvent, potrivit hotărârii lor, iar dacă se împărtăşesc ca nişte nedesăvârşiţi, se cade să se împărtăşească mai frecvent ca să devină desăvârşiţi, cum spuneam mai sus. Întrucât pruncul nu creşte să ajungă bărbat fără hrană trupească, cu atât mai mult nu ajunge la desăvârşire sufletul fără hrană duhovnicească. Şi precum înţelepţii din afară spun că trei sunt lucrurile care se văd la un prunc: ceea ce se hrăneşte, lucrul prin care se hrăneşte şi ceea ce hrăneşte, atunci ceea ce hraneşte este sufletul, ceea ce se hraneşte este trupul însufleţit, iar lucrul prin care acesta se hraneşte este chiar hrana. Tot aşa, spune Gavriil al Filadelfiei, urmează lucrurile şi în naşterea din nou duhovnicească: "Şi aici este ceea ce se hrăneşte, adică omul botezat şi născut din nou; lucrul prin care se hrăneşte, adică preacuratele Taine, şi ceea ce hrăneşte, adică harul dumnezeiesc care le preface pe acestea în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru". De aceea spune şi Marele Vasile că acela care s-a născut din nou prin Botez trebuie să fie hrănit cu împărtăşirea dumnezeieştilor Taine. Dacă însă se împărtăşesc ca nişte păcătoşi, atunci nu se cade să se împărtăşească nici o dată la patruzeci de zile, şi nici măcar o dată pe an, cum spune Sfântul Ioan Hrisostom: "Aşa cum cel ce nu are nici un lucru rău pe conştiinţa lui trebuie să se apropie în fiecare zi, aşa cel ce zace în păcate şi nu se pocăieşte, nu este lucru sigur să se apropie nici de sărbători; căci nu apropierea o dată pe an ne elibereaza de învinuiri, dacă ne apropiem cu nevrednicie, ci însuşi acest lucru ne condamnă încă şi mai mult, pentru că apropiindu-ne o singură dată, nici atunci nu ne apropiem în chip curat. De aceea vă rog pe voi toţi să nu vă atingeţi de Taine pur şi simplu din pricina necesităţii impuse de sărbătoare". Şi altundeva acelaşi zice: "Fiindcă preoţii nu-i ştiu pe toţi păcătoşii care se împărtaşesc cu nevrednicie, de multe ori Dumnezeu face acest lucru şi-i predă satanei; căci atunci cand se întâmplă boli, uneltiri, doliu şi necazuri şi altele asemenea, ele au loc din aceasta pricină. Acest lucru îl arată Pavel zicând aşa: "De aceea sunt între voi mulţi bolnavi şi neputincioşi şi mor destui"(I Cor. 11, 30). Dar cum aceasta, zic ei, când ne apropiem o dată pe an? Fiindcă acesta este lucrul cumplit: faptul că hotărăşti vrednicia apropierii nu cu curatia gândului, ci printr-un interval de timp; şi că socoteşti că a nu te apropia de multe ori este evlavie, neştiind că apropierea cu nevrednicie, chiar de se va face o singură dată, te-a întinat; iar dacă se face de multe ori, dar cu vrednicie, te-a mântuit. Nu este o îndrăzneală faptul de a te apropia de multe ori, ci a te apropia cu nevrednicie, chiar şi o dată în tot anul. Noi însă, suntem atât de lipsiţi de minte şi nenorociţi, că deşi facem tot anul mii de rele, nu ne facem nici o grijă să ne dezbrăcăm de ele, şi socotim că ne este de ajuns să nu îndrăznim să ne apropiem încontinuu şi ofensator de Trupul lui Hristos, negândindu-ne că şi cei ce L-au răstignit pe Iisus Hristos L-au răstignit o singură dată, iar dacă L-au răstignit o singură dată, urmează oare de aici că păcatul lor este mai mic? Şi Iuda L-a vândut o dată, şi oare acesta l-a scutit oare de osândă? De ce să măsurăm lucrul cu timpul? Timpul apropierii să ne fie conştiinţa curată!". Şi iarăşi: "Deci pe cine să-i primim? Pe cei ce se apropie o dată? Pe cei ce se apropie de multe ori? Pe cei ce se apropie de puţine ori? Nici pe cei ce se apropie o dată, nici pe cei ce se apropie de multe ori, nici pe cei ce se apropie de puţine ori, ci pe cei ce se apropie cu conştiinţa curată, cu inima curată, cu viaţa ireproşabilă. Unii ca aceştia să se apropie pururea, iar cei ce nu sunt aşa nici măcar o singura dată. De ce? Fiindcă işi primesc condamnare, osândă şi pedeapsă". Dar nu ştim de ce aceşti binecuvântaţi nu ascultă aceste lucruri, ci cer de la cei ce se împărtăşesc o viaţă şi o stare îngerească. Dacă oricine s-a botezat şi a fost născut din nou prin Sfântul Botez făgăduieşte să ducă o viaţă îngerească este în chip vădit pentru că se forţează pe cât îi stă în putinţă să săvârşească poruncile Stăpânului, precum este poruncit (Mat. 11, 12); căci a împlini şi a săvârşi totdeauna poruncile dumnezeieşti este propriu cetelor îngereşti. Aşa încât şi cei botezaţi care păzesc poruncile dumnezeieşti nu sunt prin aceasta departe de conduita îngerilor şi pentru că se străduiesc să păzească în trup curaţia îngerilor netrupeşti, precum strigă Apostolul şi zice: "Cetăţenia noastră este în ceruri"(Filip. 3, 20), adică cetăţenia noastră, a creştinilor, este cerească şi îngerească. Dar şi Sfântul Ioan Hrisostom zice: "Să ne atragem, aşadar, ajutorul imbatabil al Duhului păzind poruncile şi nu vom fi cu nimic mai prejos decât îngerii". Şi iaraşi: "Cel ce se mântuieşte primeşte un dublu har: îşi face viu sufletul şi se face pasăre care atinge bolţile cereşti". 
  
Observaţia a şasea  
  
Referindu-se la dumnezeiasca Împărtăşanie, unii pun înainte cuvântul spus în Proverbe (25,16) şi spun: "Când găseşti miere, mănâncă îndeajuns, ca nu cumva mâncând peste măsură să vomiţi". La aceste sofisme ne ruşinăm să facem întâmpinare. Fiindcă, potrivit lui Grigorie Sinaitul şi altor părinţi, mâncarea mierii nu se înţelege cu referire la dumnezeieştile Taine, ci despre contemplaţia mentală şi desăvarşire. Iar dacă ei o iau cu referire la dumnezeieştile Daruri, eu îl ascult p!e acelaşi grăitor în proverbe care-mi spune: "Mănâncă miere, fiule, căci bună este ceara; ca sa-ţi îndulceşti gâtul. Aşa vei simţi înţelepciunea în suflet; căci dacă o gasetti, bun va fi sfârşitul tău şi nădejdea nu te va părăsi"(Poor. 24,13-l4). "S-ar fi cuvenit să ne spună însă cum anume înţeleg pe acel "îndeajuns"; fiindcă nu avem altă măsură pentru împărtăşire decât sfintele canoane ale Apostolilor şi ale întregii Biserici a lui Hristos: şi anume să ne cuminecăm (dacă este cu putinţă şi în fiecare zi, iar dacă nu) fie de patru ori pe săptămână, cum spun Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, fie cel puţin în fiecare sâmbătă şi duminică şi în celelalte zile de sărbătoare; aşa cum Apostolul porunceşte soţilor să se abţină unii de la alţii în zilele în care se cumineca cu dumnezeieştile Taine zicând: "Nu vă lipsiţi unii de alţii, decât, de comun acord pentru o vreme, ca să petreceţi în post şi rugăciune"(1 Cor. 7,5). Iar Sfântul Dionisie al Alexandriei spune: "Sâmbăta şi duminica soţii să se abţină de la comuniunea fizică unii cu alţii, pentru că în acestea se aduce lui Dumnezeu jertfa duhovniceasca"(canonul 4). Dar şi Sfântul Grigorie Palama - Arhiepiscopul Tesalonicului vorbeşte despre sărbători zicând aşa: "Ziua întâi a săptămânii - care se numeşte duminica pentru că este închinată Domnului Care a înviat în ea din morţi şi ne-a arătat dinainte şi ne-a încredinţat învierea cea de obşte, în care orice lucru pământesc va înceta - sa o sfinteşti şi sş nu faci în ea nici un lucru din cele ale vieţii, afară de cele neaparat necesare, iar celor aflaţi sub ascultarea ta sau împreună cu tine să le dai toată uşurarea, ca să slaviţi împreună pe Cel ce ne-a câştigat prin moartea Sa şi a înviat împreună cu El firea noastră; să-ţi aduci aminte de veacul viitor şi să meditezi la toate poruncile şi îndreptările Domnului. Şi să te cercetezi dacă n-ai călcat sau omis vreo porunca şi să te îndreptezi în toate, şi să insişti în această zi în biserica lui Dumnezeu, să iei parte la adunările ce se fac în ea şi să te împărtăşesti cu credinţă sinceră şi conştiinţa neosândită cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Iisus Hristos şi să pui început al unei vieţi mai riguroase, să te înnoieşti şi să te pregăteşti pentru primirea bunătăţilor veşnice viitoare. Aşa să sfinţeşti ziua sâmbetei (odihnei), odihnindu-te prin nelucrarea celor rele; iar cu duminica să uneşti şi marile sărbători legiuite, făcând şi în ele aceleaşi lucruri şi abţinându-te de la aceleaşi". 
  
A şaptea observaţie  
  
Unii, puşi în mişcare de o frică lipsită de Dumnezeu, numesc erezie împărtăşirea continuă zicând că aşa cum cei botezaţi în afara predaniei Bisericii sunt eretici, aşa sunt eretici şi câţi se împărtăşesc încontinuu. Noi însă ne mirăm într-adevar ce sa la nişte cuvinte atat de îndrăzneţe? Spunem doar că potrivit acestei opinii urmează că sunt eretici toti sfinţii, nu numai câţi îi îndeamnă pe credincioşi la dumnezeiasca împărtăşire, ci şi câţi primesc cuvintele lor; precum şi toţi preoţii câţi liturghisesc şi se împărtăşesc în fiecare zi - vai ce blasfemie! - şi mai ales sfantul Apollo care era renumit în sfinţenie şi avea cinci mii de ucenici sub ascultarea lui; despre acesta Sfântul Ieronim scrie că s-a dus şi 1-a găsit că "după ce am făcut rugăciune, spălandu-ne picioarele şi punând masa, ne-a sărutat sufleteşte şi trupeşte, adică ne-am cuminecat împreună cu ei cu dumnezeieştile Taine, cum facem în fiecare zi; iar după masă noi ne-am odihnit, iar ei mergând în pustie, s-au rugat în genunchi până a doua zi când a venit vremea adunării (slujbei). Şi după ceasul al noualea şi vecernie s-au împărtăşit; iar după cuminecare, unii au şezut şi au mâncat, alţii mai înflăcăraţi s-au dus în liniştire (isihie), trăind numai cu puterea împărtăşirii. Şi pururea pomenitul ne-a spus multe povestiri folositoare de suflet, mai cu seamă ca să ne cuminecam în fiecare zi cu dumnezeieştile Taine şi să-i primim pe străini ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu, ca Avraam, Lot şi alţii asemenea lor, fiindcă de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Prorocii". 
  
Aşadar, dat fiind că întreg corul dumnezeieştilor Părinţi este alcătuit din sfinţi şi robi adevaraţi ai lui Hristos, de aici urmează, dimpotrivă, ca aceştia, care pun înainte unele ca acestea, sunt de fapt potrivnici atât Apostolilor, cât şi Sinoadelor ecumenice şi locale şi sfinţilor în parte; şi nu numai acestora, ci şi însuşi Domnului Care spune: "Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (Ioan 6,54) şi iarăşi: "Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea"(Mat. 22,19), adică în fiecare zi şi întotdeauna, cum explică dumnezeiescul Ioan Hrisostom, aşa cum am văzut mai înainte. Sfântul Timotei al Alexandriei îi primeşte la împărtăşire în fiecare duminică chiar şi pe demonizaţi, dacă nu hulesc/blasfemiază dumnezeieştile Daruri, zicând: "Şi credinciosul demonizat, dacă nu defaimă sau huleşte/blasfemiază Taina, să se cuminece; nu însă în fiecare zi, îi este de ajuns numai in fiecare duminică"(canonul 3). Dumnezeieştii Părinţi îi primesc încontinuu la împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine nu numai pe cei sănătoşi, dar chiar şi pe cei demonizaţi, iar binecuvantaţii aceştia nu-i primesc nici pe cei ce au mintea întreagă, ci caută să se arate mai legali decât legea. 
  
Observaţia a opta 
  
Unii precizează spunând: "Oare ei, ca nişte oameni, nu sunt chinuiţi de patimi, de lăcomia pântecelui, slava deşartă, râs, vorbire deşartă şi alte asemenea? Şi cum vor să se cuminece frecvent?"Acestora le răspunde Sfântul Anastasie al Antiohiei şi spune: "Sunt mulţi care, deşi se împărtăşesc o dată pe an se predau păcatului, şi alţii care se împărtăşesc mai des, se feresc de multe ori de la multe rele, temându-se de osânda împărtăşirii. Deci dacă greşim cu unele lucruri mici şi omeneşti şi uşor de iertat, furaţi de limbă, de auz, de ochi, de slava deşartă, atunci făcându-ne reproşuri noua înşine şi mărturisindu-ne lui Dumnezeu, să ne împărtăşim aşa cu Sfintele Taine crezând că împărtaşirea dumnezeieştilor Taine se face spre curaţirea de asemenea păcate; dacă însă facem lucruri grele, rele, trupeşti şi necurate şi avem ranchiuna pe aproapele, să nu ne atingem nicidecum de dumnezeieştile Taine. Dar întrucat suntem oameni trupeşti şi neputincioşi, târâţi de multe păcate, Dumnezeu ne-a dat felurite jertfe spre iertarea păcatelor, pe care dacă I le aducem, ne curăţă spre apropierea de Sfintele Taine; căci milostenia este o jertfă curăţitoare de păcate; căci zice prorocul David: "Jertfa lui Dumnezeu: duh zdrobit, inima umilită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi"(Psalm. 50,18). Dacă-I aducem lui Dumnezeu aceste jertfe, chiar dacă avem unele scăderi omeneşti, putem să ne apropiem de Sfintele Taine cu frică şi cu cutremur, cu străpungere şi mărturisire, ca femeia care avea scurgere de sânge care s-a apropiat de Iisus Hristos plângând şi tremurând (cf. Mat. 9,20); căci este păcat spre moarte şi este păcat spre pocăinţă; iar pocăinţa adevarată poate vindeca toate; căci altă iertare are cel ce se apropie de Sfintele Taine cu frică şi cu cutremur, cu mărturisire şi străpungere, şi altă pedeapsă are cel ce se apropie de dumnezeieştile Taine fără frică şi cu dispreţ: căci celor ce se apropie cu dispreţ şi nevrednicie nu numai că nu li se da iertarea păcatelor, dar, mai mult, intră în ei diavolul; dar cei ce se apropie cu frică şi cutremur de dumnezeieştile Taine nu doar că se sfinţesc şi primesc iertarea păcatelor, dar îl alungă din ei înşişi şi pe diavolul". 
  
Dar cu toate aceste mărturii potrivnice ale sfinţilor dascăli ai Bisericii, unii nu încetează, ci avansează încă o altă obiecţie pe care o vom enunţa în cele ce urmează: 
  
A noua observaţie  
  
Pentru că în vremea aceea se împărtăşeau cei mai mulţi şi foarte puţini nu se împărtăşeau, de aceea dumnezeieştii Părinţi îi canonisesc pe cei foarte puţini ca să nu se scandalizeze cei mai mulţi. Acum însă, fiindcă cei mai mulţi nu se împărtăşesc, ci numai câţiva puţini, trebuie să nu se împărtăşească şi aceştia puţini, ca să nu se facă neoranduială în Biserică şi să-i scandalizeze pe cei mulţi. Cei ce spun acestea s-ar cădea să ştie ce înseamnă scandal şi neoranduială, şi abia atunci să avanseze aceşti termeni; fiindcă scandal este şi se spune ceea ce depărtează pe om de Dumnezeu şi-l apropie de diavol, cum spune Sfântul Vasile cel Mare Marele: "Lucrarea păcatului înstrăinează de Domnul şi apropie de diavol"; şi iaraşi: "Tot ce se opune voii Domnului este scandal". Sau ca să vorbesc mai limpede: scandal este orice obstacol pus în drum ca să se împiedice de el trecătorul, precum îl roagă prorocul pe Dumnezeu să-l izbăvească de unele ca acestea zicând: "Păzeşte-mă, Doamne, de mâna păcătosului, scoate-mă de la oamenii nedrepţi, care au gândit să împiedice paşii mei; ascunsu-mi-au cei mândri cursa şi au întins cu funii picioarelor mele; pe cărare pietre de poticneală mi-au pus mie"(Psalm. 139,4-5). Deci, dat fiind că odinioară cei mai puţini îi scandalizau în acest chip pe cei mai mulţi fiindcă-i trăgeau spre nepăsare şi călcarea poruncii lui Dumnezeu, aşa cum acum cei mulţi îi scandalizează pe cei puţini trăgându-i spre nesocotirea poruncii, ce anume se cade să facem? Aşa cum atunci cei puţini îşi tăiau voia şi urmau celor mulţi făcând voia lui Dumnezeu, aşa şi acum cei mulţi se cade să-şi taie voia lor şi să-i urmeze pe cei puţini făcând voia lui Dumnezeu, iar nu aceia să lase porunca lui Dumnezeu pentru că sunt puţini şi să urmeze călcării poruncii din cauza celor mulţi. Căci dacă aşa s-ar face lucrurile, atunci s-ar fi căzut ca şi prorocul Ilie şi Apostolii şi atâţia alţi Părinţi câţi s-au luptat pentru adevăr, să acopere adevărul şi să urmeze celor mulţi, fiindcă aceştia erau puţini. De aceea Sfântul Vasile cel Mare zice: "în ceea ce priveşte voia Domnului trebuie să arătăm o îndrăzneală fermă, chiar dacă unii se scandalizează". 
  
Iar dacă unii spun că se scandalizează neputând să-i vadă împărtaşindu-se, să înteleagă singuri că acest lucru este un rezultat fie al invidiei, fie al urii de fraţi. Deci nu se cade să dispreţuim poruncile lui Dumnezeu ca să nu se scandalizeze oamenii, cum spune dumnezeiescul Ioan Hrisostom: "Până într-atât să ne îngrijim să nu-i scandalizăm pe oameni, cât să nu le dăm şi oferim noi înşine prilej; dar dacă, fără sa le dăm noi prilej, ei vor să ne învinuiască pur şi simplu, atunci să râdem şi să plângem (pentru nebunia lor). Tu poartă de grijă să te porţi bine înaintea Domnului şi a oamenilor; daca însă te ingrijeşti să te porţi bine, iar acela te batjocoreşte, să nu-ţi faci griji deloc. Căci aşa zicea Iisus Hristos celor ce se scandalizau de El: "Lasă-i!, căci sunt călăuze oarbe orbilor"{Mat. 15,14). Pentru că atunci când scandalizarea vine de la noi, vai nouă! Dar când nu vine de la noi, nu avem păcat. Şi iarăşi: "Vai vouă!, pentru că din pricina voastră este blafemiat Numele lui Dumnezeu"{Rom. 2,24). Ce deci? Dacă eu fac ceva din cele ce trebuie făcute, iar altul huleşte? Atunci nu tu ai păcat, ci acela; căci prin acela este blasfemiat. Căci atunci când ceva din cele plăcute lui Dumnezeu este oprit din cauza scandalizarii altuia, trebuie să nu băgăm de seamă; trebuie să ne facem însă griji atunci când din pricina aceluia suntem siliţi să-L supărăm pe Dumnezeu. Căci, spune-mi!, dacă vorbind noi şi luându-i în râs pe beţivi, cineva se scandalizează, voi înceta oare să vorbesc? Nu. Căci în toate este bine să se cunoască măsura. Mulţi au blasfemiat! pentru că o fată frumoasă a rămas fecioară şi-i defăimau pe cei ce o catehizau. Ce deci? Trebuia oare ca aceia să înceteze din această pricină? Nicidecum. Căci n-au făcut nimic potrivnic, ci mai degrabă un lucru care-i place lui Dumnezeu. întotdeauna se cade să urmăm legilor lui Dumnezeu şi să ne sârguim să nu oferim nici un prilej de scandal, pentru ca noi să fim nevinovaţi, şi să ne învrednicim de iubire de oameni de la Dumnezeu". Acestea deci despre scandal; iar neoranduiala este atunci când un lucru se face afară de randuiala lui. Iar întrucât rânduiala şi legea Bisericii este ca toţi creştinii, ce se găsesc de faţă la dumnezeiasca Liturghie şi nu sunt sub canon, să se împărtăşească, este evident că fac neoranduială călcând legile Bisericii câţi nu se cuminecă. De aceea zice şi proorocul Avacum: "Soarele s-a ridicat şi luna a stat în randuiala ei"(Oda 4); adică: Soarele dreptăţii, Iisus Hristos Dumnezeul nostru, S-a înălţat pe cruce şi luna, adică Biserica, a stat în rânduiala ei, adică în voinţa şi porunca lui Dumnezeu, din care a căzut. Aşadar, câţi fac ceva în afara poruncii lui Dumnezeu aceştia fac scandalurile şi neoranduielile, iar nu se luptă după putere să păzească poruncile Stăpânului. 
  
În încheiere, aşa ca o concluzie, vom afirma că adevărul depsre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar istoria în înţelesul vieţii euharistice este condiţionată de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria înceteză de a mai fi o succesiune de evenimente care vin din tecut în prezent în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi numai pe calea delegării: Hristos – Apostoli E piscopi în desfăşurare liniară, ci el vine ca eveniment al Cincizecimii, adică ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice şi realităţi ale Cincizecimii. 
  
De aici exigenţa şi responsabilitatea Bisericii în istorie faţă de ereziile care sau rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt în primul rând afirmaţii ce priveşte mântuirea omului, obiceiul lor este să elibereze chipul original al lui Hristos, adevărul, de distorsiuniile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii să păstreze învăţătura corectă despre Hristos şi prin urmare viaţa ca prezenţă a Domnului Iisus Hristos în Biserică.  
  
Texte culese, selectate si prelucrate de Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Impartasanie in conceptia Sfantului Nicodim... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 206, Anul I, 25 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!