Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Aspiratii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 20 din 20 ianuarie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre folosul, participarea şi impactul tinerilor creştini români ortodocşi în Uniunea Europeană
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Fără pretenţia de a răspunde acestei probleme în întregime sau de a reuşi să epuizez abordarea acestei teme referitoare la Uniunea Europeană şi poziţia noastră făţă de ea, ca şi tineri creştini ortodocşi ce ne străduim să trăim şi să împlinim învăţătura Bisericii, trebuie totuşi, să-mi accentuez convingerea că acest subiect presupune mult realism, clarviziune şi suficient discernământ. Acest realism ne cheamă pe noi la evidenţierea a două principii esenţiale referitoare la relaţia noastră cu Uniunea Europeană, primul fiind acela că nu Uniunea Europeană reprezintă o problemă ci propria noastră prezenţă în cadrul ei, iar al doilea se cuprinde în faptul că problema noii compoziţii şi sinteze nu este de sorginte politică sau economică ci de natură culturală şi spirituală. Dincolo de influenţele permanente ale Occidentului în ţările răsăritene, deosebirea de cultură dintre Europa apuseană şi popoarele ortodoxe rămâne, în multe locuri de nedepăşit. 
  
Cunoaştem faptul că lupta civilizaţiei se dă întotdeauna pe arena credinţei şi că marile spirite creştine ale Răsăritului ajung în mod succesiv luminătorii Europei cum ar fi: Sfântul Irineu de Lyon din sec. al II – lea, Sfântul Atanasie cel Mare care transferă în Apus duhul monastic, ascetic şi mistic al Sfinţilor Antonie cel Mare şi Pahomie; Sfântul Ioan Casian din secolele IV – V devine slujitor şi mare personalitate duhovnicească a Creştinismului răsăritean în Apus; Apoi Sfântului Ambrozie al Milanului şi Fericitul Ieronim din aceleaşi veacuri creştine precum şi Sfinţii Chiril şi Metodiu – fraţii greci din Thessalonic ce au ajuns luminători ai slavilor din Centrul Europei, care întregesc această alcătuire spirituală şi civilizatoare. 
  
Nu putem ignora faptul că Răsăritul, pe parcursul istoriei bimilenare, a avut o evoluţie spirituală diferită căci prin îndrumătorii săi duhovniceşti adică sfinţii şi prin urmaşii acestora ce au păşit pe calea sfinţeniei, Răsăritul ortodox a rămas credincios tradiţiei scripturistice, apostolice şi patristice, care este foarte diferită, chiar diametral opusă scolasticii şi tuturor evoluţiilor istorico – spirituale din spaţiul Europei occidentale. În Răsărit a funcţionat Isihasmul cu practicile sale şi credinţa în posibilitatea unirii mistice, ontologice dintre creatură şi Cel Nezidit, dintre Dumnezeu şi om, lucru ce înseamnă respingerea oricărui fel de dualism. Deteriorarea şi denaturarea spirituală a Creştinătăţii apusene a avut ca şi consecinţă imediată izolarea ei în vechea gândire greacă, într-un mod cu totul deformat, prin intermediul Scolasticii. Şi aici ne putem referi, exact la raţionalizarea şi transformarea credinţei în filosofie (în timp ce în Răsărit a fost promovat conceptul de Orthopraxie), care dimpreună cu legalismul ei constituie devierea şi deformarea Creştinătăţii apusene. Această stare de lucruri a condus la o concepţie idolatră despre Dumnezeu, deoarece în conceptualizarea metafizică a lui Dumnezeu anticipările omului cu privire la El sunt în cele din urmă, zeificate. În modul acesta, pe de o parte, Dumnezeu a fost caracterizat ca fiind subordonat necesităţii, aşa încât El cere satisfacţie de la om şi pedepseşte ofensa care I se aduce, iar pe de altă parte, a fost considerat drept un justiţiar şi chiar cauza morţii, astfel încât „tragedia omului apusean constă în lupta de eliberare de un asemenea Dumnezeu” – conform spuselor Părintelui Prof. Univ. Dr. Gheorghios Metallinos de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena. 
  
Deci, problema constantă a Europei occidentale şi occidentalizate stă în percepţia greşită despre Dumnezeu pe care i-au pus-o la dispoziţie filozofii şi teologii apuseni. În mod paralel însă, şi concepţia despre societate, atât prin organizarea ei feudală şi discriminatorie, fundamentată pe învăţătura Fericitului Augustin cu privire la predestinaţie, cât şi prin sistemele social – politice ulterioare s-a deosebit radical de cea ortodoxă. Împreună cu Dumnezeu şi cu înţelesul creştin al societăţii, omul european s-a pierdut pe el însuşi, aşa după cum Dumnezeu l-a creat, iar Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat l-a rezidit. Marele teolog şi duhovnic sârb – vrednicul de pomenire Părintele Iustin Popovici a atras atenţia asupra acestui fenomen, deja pe vremea regimului comunist când încă mai trăia, şi anume că „Iată în ce se transforma şi s-a transformat, în cele din urmă, Europa de la Renaştere până astăzi, într-un laborator robot. Iar robotul este cel mai mizerabil tip de om. Cel care are ochi de văzut, să nu vadă; nu a existat pe planetă nimic mai mizerabil, mai nefolositor şi mai dezumanizat om decât robotul european... Om fără Dumnezeu şi fără suflet... Omul european se sinucide treptat, deja de câteva decenii, după ce l-a ucis pe Dumnezeu şi sufletul din el. Fiindcă, sinuciderea reprezintă urmarea inevitabilă a uciderii lui Dumnezeu... Ruşine şi dezonoare, veşnică ruşine şi veşnică dezonoare a Europei, acest lucru reprezintă „noul om” al ei... Educaţia fără Dumnezeu conduce Europa şi prin ea întreaga lume într-un asemenea întuneric, în care umanitatea nu a căzut vreodată...!” – Iată în ce cuvinte categorice şi cu un iz foarte critic şi tragic îl prezintă Părintele Iustin Popovici pe omul – victimă a civilizaţiei apusene, occidentale. 
  
Trebuie observat faptul că în momentul în care noi nu mai cugetăm la adevărurile şi realităţile existenţiale ajungem la secularizarea contemporană, în cadrul căreia „omul de astăzi nu se mai gândeşte la îndumnezeire şi este arareori preocupat de propria lui „sfinţire”. Aceştia sunt termeni ce au dispărut din fondul principal de cuvinte al limbii române.” Iată secularizarea care a dus la situaţia (de-a dreptul disperată) în care până şi „Statul depune eforturi pentru o oarecare „umanizare” a societăţii, adică pentru instaurarea în societate a unei armonii care să permită convieţuirea paşnică între indivizi. S-a coborât astfel foarte mult ştacheta, s-au coborât exigenţele. Dacă societatea Evului mediu avea drept ideal social sfinţirea oamenilor, lumea de azi se mulţumeşte cu „umanizarea” lor. Trăim într-o lume descreştinată, care a abandonat treptat, treptat, valorile creştine. S-au mai bine zis, trăim într-o generaţie de oameni care niciodată nu le-a cunoscut şi acceptat deplin conştient. Oamenii nu sunt descreştinaţi, pentru că, poate, n-au fost niciodată creştini. Lumea de azi trebuie mai întâi reîncreştinată, reataşată de valorile creştine, şi sensibilizată la valorile rafinate ale ortodoxiei...”[1] 
  
În altă ordine de idei, secularizarea manifestă o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care individul – nu persoana – îl are în masa din care se constituie societatea, de unde şi caracterul mult mai evaziv al răspunderilor întemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate şi conştiinţă. „Paradoxal, deşi se urmăreşte prin structurile de stat şi prin cele suprastatale împlinirea unui număr foarte mare de responsabilităţi ale omului modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decât raporturile juridice pe care el le-a primit ori şi le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. Omul îşi pierde sensul vertical al referinţelor sale şi se rezumă în primul rând la cele de pe orizontală, puse la dispoziţie de către semen ori instituţii, ambele prin intermediul societăţii, ale cărei amprente sunt tot mai necreştine...”[2] Aşadar „postmodernitatea şi, împreună cu ea, secularizarea, îi solicită creştinului o conştiinţă aparte prin lucrarea căreia se afirmă accentuarea lucrării responsabilităţilor, de la modul în care sunt receptate până la îndeplinirea de care este nevoie să se bucure, căci numai conştiinţa răspunderii întăreşte raportul persoanei cu aproapele şi cu Dumnezeu, înlăturând individualismul accentuat şi ruperea de relaţie.”[3]  
  
Într-un fel cu totul diferit se prezintă elementele esenţiale ale civilizaţiei ortodoxe, răsăritene care sunt: - echilibrul şi armonia relaţiei cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu El însuşi, fapt ce constituie integritatea şi unitatea persoanei umane, aşa după cum se poate observa în cazul Sfântului – care este persoana biologică şi socială a Ortodoxiei; - urmează depăşirea religiei şi a religiozităţii credinţei adică a teoretizării acesteia, precum şi a oricărui fel de expunere a îndatoririlor. Tânărul credincios ortodox se raportează la Harul Divin, adică la permanenta căutare a acestuia; - Întâietatea şi preponderenţa inimii, nu ca un centru de sentimente, ci ca un loc al existenţei, în care se realizează comuniunea cu Harul Dumnezeiesc necreat din care izvorăşte viaţa în Hristos – după cum afirmă Sf. Ap. Pavel în Epistola sa către Galateni la cap. 5, vers. 22. Pentru ca toate acestea să fie inteligibile, este necesar ca cineva să fi fost botezat în întregime, cu alte cuvinte să fi fost îngropat şi înviat în perceperea duhului de trăire şi de gândire a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, îndepărtând întru totul orice urmă a conţinutului anterior al conştiinţei şi al gândirii lui – potrivit afirmaţiilor aceluiaşi Pr. Prof. Dr. Ghe. Metallinos. Din păcate, mulţi dintre intelectualii noştri, care sunt cu bune intenţii la început, nu fac decât să repete tragedia Fericitului Augustin şi anume: devin creştini (atenţie, moralismul nu înseamnă Creştinism ci doar morala în Hristos Domnul constituie Creştinismul) ca şi el, care însă nu a încetat să poarte în interiorul lui simptomele Neoplatonismului şi Maniheismului, fără să se fi eliberat de legăturile lor cu înţelesurile cele slabe ale lumii (Col. 2, 8 – 20). Şi evident este faptul că transformările explozive de-a lungul timpului, fie şi superficiale, provoacă impresii, cum a fost cea a Fer. Augustin sau cea a lui Varlaam Calabritul în Constantinopol, căci: „În cele din urmă, aceştia descoperindu-se, s-au văzut goi (cf. spuselor lui Sofocle), adică goi de duhul patristic şi plini de toată înşelarea”.  
  
Drept urmare, tânărul creştin ortodox trebuie să intre într-un mod cât mai conştient în Uniunea Europeană, însoţit fiind de anumite certitudini şi atitudini, care îi vor delimita în continuare prezenţa şi statutul său în ea şi, în general, în noua realitate şi mentalitate europeană. De la el se cere să aibă o conştiinţă clară a diferenţei foarte pronunţată dintre civilizaţia răsăriteană, ortodoxă şi cea occidental-apuseană. Civilizaţia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) şi ortodoxia creştină, adică civilizaţia vechii Uniuni Europene, comună atât Apusului cât şi Răsăritului din primul mileniu, este o civilizaţie theonomă şi theocentrică. Toate manifestările creştinului ortodox poartă amprenta tinereţii spirituale şi a luptei omului spre desăvârşirea existenţei sale lui dumnezeiescul Har necreat, izvorâtor şi lucrător de îndumnezeire. Scopul civilizaţiei creştin-ortodoxe nu este doar civilizarea ori îmbunătăţirea etică a omului, mai ales a tânărului ci depăşirea faptului de a fi o creatură zidită, prin schimbarea omului în dumnezeu – om, după Har. De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun şi virtuos, dintr-o perspectivă umanistă şi umanizantă, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos. 
  
Popoarele ortodoxe, în larga lor stratificare şi structurare, sunt concepute şi plămădite în această tradiţie culturală, astfel încât, în pofida incontestabilelor influenţe de înstrăinare pe care le-au primit de-a lungul timpului, ele menţin în conştiinţa lor germenii acestei tradiţii, ce se exprimă în momentele ei cruciale ca omenie şi generozitate, termeni care sunt foarte necunoscuţi ori neaplicaţi în Occident. Părintele Metallinos susţine că „Europa cea după Carol cel Mare – ruptă de Tradiţia ortodoxă – a dezvoltat o civilizaţie care distruge propriu-zis sensul ortodox de Dumnezeu, om şi societate. În timp ce ea produce un uluitor progres ştiinţific, în acelaşi timp ea se dovedeşte întru totul neputincioasă ca să formeze oameni, care să folosească realizările ştiinţei pentru mântuirea omului şi nu pentru distrugerea sau exploatarea lui. Aşadar, accentuarea îndrăzneaţă nu a coincidenţei noastre de civilizaţie (de altfel, inexistentă) cu Europa, ci a diferenţei noastre faţă de ea, reprezintă mijlocul cel mai eficace privind posibilitatea salvării conştiinţei ortodoxe în cadrul Europei. Conştiinţa diferenţierii din ambele părţi aduce un dublu folos: protecţie pentru propria noastră parte şi renaştere pentru partea de apus a Europei. De aceea, prezenţa noastră în Europa trebuie să fie o continuă luare aminte la identitatea carolingiană şi la unitatea spaţiului european, pentru că numai în felul acesta pot fi regăsite temeliile autentice ale unităţii noastre”. 
  
Aşa stând lucrurile, Uniunea Europeană se prezintă pentru Ortodoxie ca un teren ce tebuie cercetat cu dorinţa de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spaţiu de mărturie şi de mărturisire a cuvântului şi a modului ori a atitudinii de viaţă care reprezintă esenţa şi fundamentul Tradiţiei Ortodoxe. Lucru la care sunt chemaţi şi tinerii, convocată fiind şi şcoala de toate nivelurile – unde ei îşi desfăşoară mare parte din activitate. Bineînţeles, misiunea sfântă, se referă în fond, nu la variata conducere a spaţiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut în primele secole ale Creştinătăţii, între graniţele Imperiului Roman de atunci. Tocmai aceasta poate să constituie misiunea noastră ca tineri ortodocşi în Uniunea Europeană a bătrânului continent, iar această prezenţă trebuie să fie, în primul rând, una liturgică şi spirituală, duhovnicească. Sfânta Liturghie cu întregul nostru cult – la care noi trebuie să participăm într-un mod angajat şi angajant, reprezintă cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmăm acest lucru din triumfalism) fiindcă ea cuprinde şi salvează dinamic trăirea şi viaţa noastră, credinţa şi modul teologic de existenţă al Sfinţilor noştri – pe care noi (chiar) tineri fiind, trebuie să-i urmăm. Tradiţia ascetică a Sfinţilor alcătuieşte izvorul civilizaţiei noastre, a cărei chintesenţă este principiul creştin potrivit căruia „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), care, în acest fel, nu împărtăşeşte lăcomia, avariţia egoistă şi isteria individualistă, bineştiindu-se că la vârsta tinereţii sunt prezente, fiind caracteristice, generozitatea şi altruismul. Referindu-ne la Teologia Liturgică, ajungem la realitatea comuniunii bisericeşti parohiale sau la cea a comunităţii monahale, căci menţinerea vitalităţii credincioşilor ortodocşi, fie şi tineri, se asigură, diacronic, prin mănăstire şi prin parohia hrănită spiritual de mănăstire, astfel încât fără această înterconexiune existenţială şi spirituală dintre tânărul credincios şi parohie, cuvântul despre mărturia ortodoxă nu poate să fie unul serios şi fundamentat. Însăşi viaţa parohiei, ca activare a darurilor şi a harismelor duhovniceşti a membrilor ei, exercită cel mai puternic dinamism constituind pastoraţia şi misiunea cea mai eficientă. Cu ajutorul vieţii parohiale se prezintă Ortodoxia aşa cum este: ca viaţă şi cale duhovnicească, care dă sens vieţii şi dezvăluie adevărata ei ţintă şi destinaţie. Fireşte, este inutil să se mai spună că acest termen nu urmăreşte o întâlnire parohială convenţională care înlocuieşte cunoscutele întruniri lumeşti privind reglementarea nesemnificativelor oportunităţi zilnice, cotidiene. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează slujirea socială faţă de aproapele pe spiritualitatea ei, adică pe legătura continuă cu sfântul şi dumnezeiescul Har cu Energiile Divine necreate, în parametrii ascezei, a misticii şi a comuniunii tainice. 
  
În consecinţă, responsabilizarea acţiunilor personale, instituţionale şi comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios şi – în final – a eclesiei, este o cerinţă a situaţiei, a locului şi a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit răspunsuri prompte şi concrete la stările de fapt ale secularizării, în misiunea ei configurându-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie, activă şi dinamică timp de două mii de ani şi să fie alături de poporul binecredincios în toate situaţiile şi împrejurările, concretizându-se în: puterea înnoitoare a Tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu.[4] Atitudinea teologică, ce constă într-o formă de manifesttare concretă a mărturiei pe care Biserica lui Hristos i-o dăruieşte lumii, referitor tocmai la realităţile acesteia, trebuie să meargă de la sesizarea pericolului până la rezolvări concrete, pe care să le propună ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovniceşti recunoscută şi devenită ţintă şi scop a persoanei şi a comunităţii. Biserica, formată din mireni şi clerici, are o misiune extrem de dificilă, iar postulatele imaginii de ansamblu a realităţii sunt în măsură să o mobilizeze şi să o capaciteze la acţiune, căci „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul universalităţii sale ca replică la himera globalizării.”[5] 
  
Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxă să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul secularizării este aceea de a fi ea însăşi!... Tocmai încercările de mişcare a terenului pe care ea se fundamentează, de subminare a autorităţii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum şi aici” , propriile noastre interogări lipsite de sens, totodată atenţia deturnată de la adevăratele pericole către aspectele mărunte, superficiale şi insignifiante ale formei, de asemenea şi altele ca acestea, sunt capabile să creeze disproporţia între pericolul real şi fondul bine conturat al credinţei, altminteri în stare şi în măsură – prin forţa prezenţei şi a mărturiei duhului creştin în lume (cel scripturistic, patristic şi filocalic) – să facă faţă unei asemenea încercări sau provocări. „Păstrarea identităţii misiunii pe care Ortodoxia o desfăşoară prin credincioşii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceştia cu însăşi trăirea creştină autentică, cea care dă viaţă şi forţă duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar şi pentru mărturia exterioară a adevărului privind frumuseţea şi unicitatea trăirii în şi cu Hristos.”[6]  
  
Prin urmare, nu este greu să îndreptăţească şi să justifice cineva neliniştile, zbaterile şi frământările acelora care cunosc Ortodoxia prin experienţa lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci şi al ortodocşilor (mai cu seamă a tinerilor) în Europa, şi nu nu numai în ea. Pentru că acest viitor se află în strânsă legătură cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentată în Uniunea Europeană prin noi înşine, ca tineri ortodocşi, cu alte cuvinte prin recunoaşterea şi mărturia propriei noastre legături pe care o avem cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deoarece numai Sfinţii sunt purtători substanţiali, autentici şi adevăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei. Dat fiind faptul că mănăstirile şi parohiile, ca mijloace de mărturie şi de mărturisire, salvează în felul cel mai corect modul de existenţă, ca predare integrală de sine Harului Divin, mănăstirea şi parohia vor fi, în cele din urmă şi în europeana noastră diaspora, cristelniţa perpetuă spre (re)botezarea şi (re)naşterea nu doar a celorlalţi europeni ai noştri, ci şi a ortodocşilor înşişi, care, marea majoritate sunt abia ieşiţi de pe băncile şcolii noastre româneşti, deci în mare parte tineri şi chiar foarte tineri. 
  
Aşadar ei tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărurisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!... Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!... 
  
Vorbind, aici, de primenirea duhovnicească, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să împlinească, în mod integral, învăţătura Bisericii lăsată nouă moştenire de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la „Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea aceasta (a păcătoşilor)!... 
  
Propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte!... Energia rămasă după toată răvăşirea noastră moral-duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!...  
  
Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini (fie ei şi europeni), trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!... 
  
Cu alte cuvinte, dacă cineva ţine seama de căutările şi preocupările europene contemporane – în special la nivelul poporului – care fac posibilă misiunea sfântă a Ortodoxiei, relatările de mai sus se confirmă a fi realiste şi aplicabile. Omul, tânărul european poartă în chip vizibil rănile unei deziluzii existenţiale tragice, trăind într-un vid sufletesc – spiritual, ce îl aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Îndepărtat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el caută Adevărul (care îl va face liber) ca experienţă de trăire şi de aceea se refugiază în diferite practici şi artificii spirituale ori substituţi religioşi, care sunt oferiţi de către ocultismul oriental. Tocmai la această solicitare poate să răspundă Ortodoxia, însă numai atunci când îşi menţine autenticitatea ei, căci dacă Europa are încă suspinuri şi dureri în alienarea ei, acest lucru se datorează, în cea mai mare parte şi inconsecvenţei noastre, fiindcă suntem, de foarte multe ori, ortodocşi doar cu numele nu şi cu fapta, precum şi a modului greşit în care purtăm dialogul cu ea. În încheiere, doresc să subliniez faptul că a sosit vremea şi ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat şi judicios argumentat sau elaborat, cu Europa şi cu Creştinătatea apuseană. Căci numai în cadrul spiritualităţii patristice şi autentice – pe care suntem nevoiţi să (re)cunoaştem cu toţii că foarte mulţi tineri o caută şi o savurează din plin, este cu putinţă perceperea, din punct de vedere ortodox, a unităţii creştine, ecumenice. În lipsa acestei unităţi creştine şi ecumenice, autentice, adică a Ortodoxiei celei perene, nu poate fi zidită, vreodată unitatea şi simbioza în Europa unită – pentru care ne rugăm să fie spre binele nostru cel pământesc şi mai ales, cel ceresc şi spre Slava lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat!... 
  
În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”[7] Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Drd. Stelian Gomboş – Consilier  
  
la Secretariatul de Stat pentru Culte  
  
din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor. 
  
[1] Pr. Lect. Dr. Teofil Tia, Biserica Ortodoxă Română şi Integrarea Europeană – reflexii, analize, problematizări, Editura “Reîntregirea”, Alba Iulia, 2006, p. 21. 
  
[2] Pr. Dr. Ştefan Iloaie, Misiunea Bisericii în contextual secularizării, în rev. “Renaşterea”, Anul XVII, serie nouă, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2. 
  
[3] Ibidem. 
  
[4] Dan Ciachir, Ortodoxia în mileniul III, în rev. “Ortodoxia” anul 51, 2001, nr. 1-2, p. 11-14. 
  
[5] Georgios I. Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 180-181. 
  
[6] Mitropolit Hierotheos Vlahos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, trad. Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 154 – 155. 
  
[7] Pr. Dr. Ştefan Iloaie, Idem, p. 2. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre folosul, participarea şi impactul tinerilor creştini români ortodocşi în Uniunea Europeană / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 20, Anul I, 20 ianuarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!