Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Accente > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 10 din 10 ianuarie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre Epicleza Euharistică
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Introducere 
  
În cultul divin public al Bisericii Ortodoxe, Epicleza este rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, întâlnită nu doar în cadrul Sfintei Liturghii, ca rugăciune specifică şi tipică de chemare şi solicitare a intervenţiei şi lucrării dumnezeieşti în vederea prefacerii darurilor, a elementelor de pâine şi de vin în Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ci şi în rânduila Sfintelor Taine şi Ierurgii ca formulă sacramentală de sfinţire şi binecuvântare a omului şi a naturii înconjurătoare care, împreună cu omul, tinde şi ea progresiv spre o prefacere şi transformare spirituală în drumul ei succesiv şi ascendent spre perfecţionare şi desăvârşire, căci „potrivit făgăduinţelor Domnului, noi aşteptăm cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13). Având o importanţă covârşitoare în viaţa liturgică a Bisericii şi constituind un subiect dogmatic de actualitate, tema epiclezei şi a comuniunii euharistice a fost adeseori pusă pe tapet în dialogurile şi întrunirile ecumenice din ţară şi din străinătate[1]. 
  
Biserica Ortodoxă consideră comuninea euharistică şi cultică o urmare firească a crezului şi Tainelor comune, afirmând că unitatea de credinţă este baza şi conţinutul ei şi menţionând că nu putem împărtăşi cu Iisus Hristos decât numai dacă îl mărturisim în deplinătatea Sa. Numai după ce se ajunge la o apropiere în credinţa şi trăirea creştină, se vor dărâma zidurile despărţitoare. Atunci rugăciunile comune, actele de cult şi comuniunea euharistică chiar, vor fi mai reale decât le pot face simplele întruniri exterioare. „Numai prin credinţa plenară a Bisericii nedivizate, mărturisită în comuniune cultică prin Preoţie şi prin celelalte Taine, putem ajunge la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele euharistic al lui Iisus Hristos.[2]. 
  
Ritualul ortodox al acestei Sfinte Taine nu lasă nici un dubiu asupra rolului pe care-l au cuvintele de instituire, pe care mai detaliat le pronunţă preotul în liturghia scrisă de Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare. Acel „au dat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli zicând”... subliniază exact etapa de relatare în care încă ne aflăm în acest moment. Iar ceea ce urmează reprezintă cuvintele Mântuitorului, redate de sfinţii evanghelişti: „Luaţi, mâncaţi, zice Domnul” frângând pâinea, căci „acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu – al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26 – 27; Marcu 14, 22 – 24; Luca 22, 19 – 29). Iar apoi „aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi – de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi cea de a doua şi slăvita iarăşi venire – ale Tale, dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate”, se roagă liturghisitorul, în numele întregii comunităţi (Liturghia Sf. Ioan). 
  
Apoi, invocarea de trei ori a milostivirii divine: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pre Acela, Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-l înnoieşte nouă celor ce ne rugăm Ţie”, arată credinţa Bisericii, că Mângâietorul, Care a fost trimis, nu încetează lucrarea pentru care a fost trimis, dar este nevoie de o înnoire a noastră pentru sesizarea şi receptarea prezenţei Lui harice, urmată de prezenţa Lui personală în actul de sfinţire maximă, ce va urma. 
  
Toată doctrina ortodoxă, privind actul de prefacere a elementelor euharistice, subliniază rolul precumpănitor al Sfântului Duh în această acţiune. Şi în această Taină, colaborarea Persoanelor divine, datorită atât misiunii Lor convergente, cât şi unicei lucrări a unei firi divine, se face simţită ca fiind una şi diferită în efecte. 
  
Persoana a doua – Logosul mântuitor, este cea care săvârşeşte jertfa – cea de pe Golgota şi cea de pe altar. Dar Persoana a treia este cea care o desăvâşeşte, constituind-o fiind şi sfinţitorul, şi o face din nou actuală în Euharistie. Misiunea săvârşirii Tainelor – în ceea ce ele înseamnă acţiune de sfinţire a credincioşilor – revine Sfântului Duh. El preia actul îndumnezeitor realizat de Iisus Hristos şi-l actualizează pe măsura prezentării subiectelor umane pentru a beneficia de el. „Cuvintele instituirii nu lucrează deci prin ele însele, în chip magic, spune Nicolae Cabasila, adică prin oricine sau oricum; ci în chip condiţionat şi mijlocit...” Epicleza este condiţie sine qua non a sfinţirii darurilor[3]. Înălţându-se la ceruri, Mântuitorul Iisus Hristos a lăsat Bisericii puterea care să-i ajute a îndeplini porunca dată de El la Cină: Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea... Şi care este această putere? – se întreabă tâlcuitorul Sfintei Liturghii. Este Sfântul Duh, puterea care a înarmat de sus pe Sfinţii Apostoli, după cum le-a spus Domnul Hristos: „Iar voi rămâneţi în cetatea Ierusalimului, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”, pentru că El este „Acela care operează în chip nevăzut prefacerea cinstitelor daruri; căci mijlocitorul este Acelaşi şi atunci (adică în ziua pogorârii) şi acum (adică la Sfânta Liturghie). El este însuşi Domnul”[4]. 
  
Dar, „aşa cum nu se poate face o distincţie netă între acţiunea Logosului şi cea a Duhului în Taina Botezului, sau în cea a Mirungerii, şi în Sfânta Taină a Euharistieise găsesc întrepătrunse direcţia către natura umană, realizată de Iisus Hristos în jertfa euharistică (urmare a celei de pe Golgota) şi direcţia către persoana umană, realizată în Taina euharistică de Sfântul Duh. În primul rând se distinge o acţiune de sfinţire a elementelor materiale din Potir şi prefacerea lor în Trupul Hristic: ea se datorează, cum spune Tradiţia noastră, Persoanei Duhului Sfânt, acelaşi Care a şi născut prima oară Trupul lui Iisus Hristos. Tot El s-a pogorât şi a adumbrit pe Sfânta Fecioară, spre a forma Trupul lui Iisus Hristos. Tot El s-a pogorât la Cincizecime, spre naşterea trupului bisericesc al lui Iisus Hristos – Biserica; după ce Îl înviase din morţi pe Domnul Iisus Hristos; şi tot El se pogoară la fiecare liturghisire, în altarul bisericesc, spre a forma trupul euharistic al lui Iisus Hristos.”[5] 
  
Este rolul Sfântului Duh, de a actualiza continuu, la cererea destinatarului, starea de jertfă a lui Iisus Hristos, cum Însuşi Acesta ne-a promis din timpul vieţii: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Este rolul Duhului, să menţină viaţa Trupului eclezial al lui Iisus Hristos, care este Biserica, adunat comunitar în jurul Euharistiei de pe fiecare altar. Şi nu doar să menţină viaţa Bisericii, dar să o şi sporească, ajutând ca accesul fiecărui pol de iradiere creştină, din fiecare membru al Bisericii, să însemne un ferment de creştere a aluatului din care face parte. „Creşterea personală a fiecăruia în putere şi valoare înseamnă creşterea comunităţii în care este implicată fiecare persoană purtătoare a harului divin, după cum profunzimea de haruri a comunităţii sporeşte capacitatea de proliferare a potenţialului haric al fiecăruia”[6]. Dar potenţialul haric al comunităţii nu este numai suma rezultată din potenţialul personal al tuturor, ci el mai este şi revărsarea energiei divine, activă în relaţia dintre membrii comunităţii. Această prezenţă relaţională ajută fiecăruia să se simtă mai deplin el însuşi în comunitatea de credinţă, primind de la fiecare şi dând fiecăruia. Comunitatea dintre cei prezenţi, fizic sau spiritual, este ea însăşi un deziderat, dacă nu o condiţie, a împlinirii Tainei. Acel „să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim” Sfânta Treime arată scopul pentru care să ne adunăm în Biserică. 
  
Fără îndoială, nedesăvârşirea noastră, a fiecăruia, văduveşte comunitatea ce acel minus al păcatului din noi. Dar prezenţa noastră acolo este tocmai exprimarea trebuinţei noastre imperioase de a umple acel gol, prin binecuvântarea prezenţei lui Dumnezeu, care acolo se prezintă personal, şi nu în altă parte. Pentru aceea ne aflăm acolo, ca jertfind împreună cu Iisus Hristos şi persoana noastră, să intrăm la Tatăl. Iar la Dumnezeu suntem asiguraţi că intrăm prin Cuminecarea Sfântă. Taina adunării noastre în Iisus Hristos. „Neputinţa unei separări complete între Euharistia ca Jertfă şi ca sacrament de care se împărtăşesc credincioşii, are în Ortodoxie ca efect şi faptul că credincioşii trăiesc jertfirea sau predarea lor cu Iisus Hristos lui Dumnezeu, nu atât ca act purtător de tristeţe pentru păcat, ci ca un act de bucurie, cum accentuează Sfântul Chiril din Alexandria... Este bucuria elanului de a sparge zidurile individualismului şi de a ieşi în larg, în Dumnezeu, în ambianţa comunitară”[7]. Căci persoana umană, pe care o cultivă Duhul, nu se întregeşte ca atare decât în comuniunea asigurată de atracţia unicului trup al lui Iisus Hristos. 
  
Chiar simbolismul cu care este prezentată alegerea celor două elemente – pâinea şi vinul – în teologia Euharistiei cuprinde adevărul etern al esenţei comunitare a omului. Comunitar ca şi Treimea Sfântă, omul este copărtaş la pâinea vieţii din care se cuminecă, simbol al unităţii naturii umane. Acesta este şi rostul aducerii de către credincioşi a darurilor în pâine şi în vin, cele în care se va întrupa Iisus Hristos: „Noi afierosim lui Dumnezeu aceste daruri ca pe o pârgă a vieţii noastre pământeşti, fiindcă ele constituie hrana şi băutura prin care se întreţine şi se simbolizează prin excelenţă viaţa noastră trupească”[8]; Căci, „roadele pământului şi cărnurile sunt o hrană comună şi celorlalte animale, iar nu proprie numai omului; ...pâinea şi vinul însă sunt o hrană exclusiv şi specific omenească, fiindcă numai omul îşi prepară singur făina din grâu şi vinul din struguri, prin osteneala mâinilor sale” – spune Nicolae Cabasila, care în continuare dă şi explicaţia aducerii darurilor noastre. „Deci contradarul fiind viaţa, şi darul nostru trebuia să fie întrucâtva viaţă... Căci El Însuşi a poruncit să se aducă pâine şi vin şi tot El dă în schimbul acestora pâinea cea vie, şi paharul vieţii cele veşnice...”[9]. 
  
Dar schimbul de daruri între Dumnezeu şi „chipul” Său se petrece şi pe alt plan. „Omul dăruieşte odată cu pâinea şi cu vinul, însuşi adâncul inimii lui. Nimeni nu se va duce la altar cu pâinea, pentru pâine, ci cu o arzătoare dorinţă de a comunica ceva lui Dumnezeu şi de a-I cere o împlinire pentru sine. În acea mână întinsă către Dumnezeu stă dăruirea acelui suflet către Stăpânul lui. Iar pe lângă acest moment, învăţătura Bisericii mai accentuează şi acceptarea suferunţelor din partea omului, deschiderea lui către suferinţa altuia, regretul pentru păcatele sale şi depăşirea lor prin rugăciune şi pregătirea pentru primirea Tainelor”[10]. În aceasta constă şi jertfirea omului în lăuntrul Bisericii. „Jertfirea constă în fond, în depăşirea stării de sine, în ieşirea din închisoarea egoismului...; este deschiderea generoasă apropriului eu şi acceptarea Eu-lui divin de nesfârşită generozitate...; între aspectul de jertfă şi cel de sacrament al Euharistiei nu se poate face o separaţie strictă: a oferi înseamnă totodată a primi... Prin împărtăşirea credincioşilor este pus în valoare aspectul de sacrament al Euharistiei, dar nu în mod exclusiv; ...ei se împărtăşesc din jertfa pe care au adus-o şi care s-a sfinţit prin aceasta, ca să se sfinţească şi ei. Dar ei se sfinţesc întrucât îşi însuşesc şi dispoziţia de jertfă a lui Hristos”[11]. 
  
Se întrevede în această înţelegere caracterul strict al ideii de necesitate, de utilitate al jertfei. Acţiunea perfectei, deplinei dăruiri este implicată cu necesitate în aceea de jertfă, care însă o include şi pe aceea de suferinţă. Dar nu se poate confunda ideea de suferinţă cu cea de jertfă, decât cu adaosul acela maximal al sacrului. Un „sacrificiu” este o dăruire sfântă. Jertfire este desigur suferinţa, căci suferinţa însăşi este Darul, însă un dar cu semnificaţia sfinţirii – care are sensul bivalent: al sfinţirii celui ce dă şi al celui pentru care se dă. Or, Euharistia este supremul Sacrament, dătător de sfinţenie, în sensul cel mai deplin al acestui înţeles, dându-se Sfinţenia însăşi, în Dragostea însăşi – care este Însuşi Dumnezeu. Şi este „sacrificiu” pentru că este dar. Şi este darul suprem; pentru că este acţiunea jertfitoare a lui Dumnezeu, cu maxima eficacitate a ridicării la Sine a destinatarului iubirii Sale – Omul[12] . 
  
 
  
I. Epicleza din punct de vedere dogmatic 
  
 
  
Epicleza este de origine divină: „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor” (Ioan 16, 16), spune Mântuitorul Apostolilor Săi. Înălţat de-a dreapta Tatălui, Iisus Hristos – Marele Preot continuă mijlocirea Sa preoţească şi epicleza Sa permanentă pe lângă Tatăl, făcând din Biserică locul Cinzecimii perpetue. Duhul Sfânt continuă, în acest fel, prin Biserică acţiunea Domnului Iisus Hristos de a recapitula, de a modela toată creatura, de a o conduce la împlinirea ei, căci Biserica actualizează Cinzecimea prin Epicleză. Din punct de vedere istoric epicleza este atestată în liturghiile mozarabe, galicane şi celtice. O epicleză o găsim prezentă şi în Tradiţia Apostolică a Sfântului Ipolit al Romei, la sfârşitul secolului III. Începând din  acest moment, asistăm la un proces de descreştere a epiclezei în Occident, sub influenţa teologiei sacramentale a Sfântului Ambrozie al Milanului – „De Sacramentis”. Aşa se face că în liturghia milaneză, cu toate că găsim prezentă epicleza, totuşi nu o întâlnim sub aspectul explicit de invocare a Sfântului Duh. În tim ce în Occident asistăm la o descreştere pnevmatologică, în Orient observăm o creştere a conştiinţei creştine faţă de Persoana şi acţiunea Sfântului Duh în Biserică. Această conştiinţă este mărturisită clar de Sfântul Chiril al Ierusalimului şi de către Sfântul Vasile cel Mare. 
  
Biserica este plină de Duhul Sfânt pe de o parte, iar pe de altă parte, ea Îl cheamă şi invocă permanent, continuu. Biserica este unită cu Iisus Hristos pe de o parte, iar pe de altă parte ea năzuieşte şi aspiră spre El, îl cheamă în rugăciunile ei. Deci nu este o unire statică, ci una dinamică ce aspiră şi năzuieşte tot mai sus. Sfântul Apostol Pavel – care spune că nu mai trăieşte el ci Hristos trăieşte în el, declară că: „toate le socotesc gunoaie, ca să dobândesc pe Hristos” sau „M-am făcut tuturor toate”. Cultul creştin are un caracter epiclectic. Tot cultul ortodox este o epicleză în sine, o chemare şi o invocare a Duhului Sfânt, dar mai cu seamă Tainele, care nu sunt numai repetiţia unor formule şi rânduieli, ci ocazii şi prilejuri pentru reînnoirea chemării şi pogorârii Sfântului Duh. Cu alte cuvinte, aşa cum am mai spur, fiecare Taină are propria sa Cincizecime, Epicleza ei – care este rugăciunea adresată Tatălui pentru ca El să trimită Duhul Sfânt. Epicleza este o mărturisire liturgică a dogmei. Toate rugăciunile Liturghiei au un caracter epiclectic, atât cele anterioare Epiclezei euharistice cât şi cele după această consacrare în care ne rugăm ca Tatăl să primească sacrificiul nostru şi să trimită credincioşilor plenitudinea harului Său. Prin urmare, Sfintele Taine sunt o continuă epicleză a Bisericii şi o continuă Cincizecime. 
  
„Biserica cheamă Duhul prin toate manifestările sale cultice, dar mai cu seamă prin Taine. În acest sens vorbim de epicleza Botezului, prin care cel botezat se face membru al Trupului tainic, de epicleza Mirungerii, Cincizecimea personală, prin care o fiinţă umană devine harismatică, creatură nouă, de epicleza Pocăinţei, a Hirotoniei, a Nunţii, a Maslului, prin care toate se sfinţesc şi se înalţă. Însuşi gestul pe care-l face creştinul când se însemnează cu Sfânta Cruce, este un act epiclectic care transformă pe creştin în cruce vie a lui Iisus Hristos. Orice sacrament şi în consecinţă, orice act spiritual creştin posedă mica sa Cincizecime, ungerea Duhului pentru că toate au o intenţie epiclectică.”[13]. 
  
Aşadar, „Euharistia permite comunităţii să participe la Cincizecime, fiindcă fiecare credincios se împărtăşeşte nu doar de Iisus Hristos, ci şi de Duhul Sfânt: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri” spune epicleza. Numai întrucât Sfântul Duh răspunde la Epicleza Bisericii şi coboară peste comunitate, ca în ceasul al treilea la Cincizecime peste Apostoli darurile se prefac în Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Înainte de împărtăşire, preotul cere iarăşi pentru noi nu doar învrednicirea de împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului ci şi cu Sfântul Duh, pentru că poporul mărturiseşte după împărtăşire: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc” sau „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh...” Trimiterea Duhului Sfânt nu se întâmplă izolat şi automat fără epicleza comunităţii şi, de aceea, în Ortodoxie nu se poate săvârşi Euharistia fără participarea comunităţii”[14]. 
  
În Biserica Romano-Catolică exista practica veche de a săvârşi Liturghia fără prezenţa comunităţii. Prin aceasta, se urmărea tendinţa de a se despărţi Euharistia de comunitate. Preotul se plasează (aici, în acest context) într-o relaţie deasupra comunităţii. La Conciliul II Vatican s-a făcut un efort de a se depăşi această separaţie, dispunându-se să nu se mai facă Liturghie în absenţa credincioşilor. Conform doctrinei catolice Iisus Hristos se aduce jertfă numai prin preot, nu şi prin comunitate. Totul se petrece pentru comunitate, dar nu prin comunitate, ci deasupra ei. Comunitatea nu-şi adaugă jertfa ei la jertfa lui Iisus Hristos. Nu se produce o osmoză între aceste jertfe. Pentru aceasta s-a eliminat şi Epicleza, considerându-se că Iisus Hristos nu are nevoie să cheme pe Duhul pentru a se aduce pe Sine jertfă tatălui Său. Acum se încearcă în noile anafore ale Liturghiei romane să se scoată în evidenţă acţiunea Duhului Sfânt, sau mai bine zis se încearcă o conştientizare a prezenţei Duhului Sfânt în Biserică.  
  
În Sfânta Liturghie ortodoxă, Domnul Iisus Hristos atrage şi comunitatea în jertfa Sa. El este mai presus de comunitate dar şi în comunitate. Pentru că jertfa este a comunităţii, este invocat Duhul Sfânt să prefacă elementele oferite şi să le asimileze în Trupul Domnului. După primirea lui Iisus Hristos euharistic, Biserica se roagă pentru o continuă înaintare şi creştere în Iisus Hristos. La catolici s-a renunţat la epicleză pentru că s-a socotit că nu poate fi vorba de o sporire a Bisericii, căci tot ce poate avea Biserica, are din totdeauna în mod deplin desfăşurat. La protestanţi s-a renunţat la epicleză, pentru că s-a trăit exclusiv din nădejdea eshatologică a unirii cu Iisus Hristos în viaţa viitoare. Mişcările harismatice contemporane, în măsura în care nu-şi unesc glasul rugăciunii lor cu glasul rugăciunii Bisericii ci se detaşează de ea, nu pot afla pe „Vistierul bunătăţilor şi dătătorul de viaţă”, deoarece primirea Duhului are caracter comunitar, eclezial. În acest sens, Ortodoxia are un caracter epicletic. Duhul Sfânt este permanent şi pretutindeni lucrător în Biserică şi în membrii ei, nu doar în actul propriu zis al Sfintelor taine. Toată Liturghia ortodoxă este o epicleză, un apel adresat lui Dumnezeu pentru ca El să realizeze ceea ce sacrificiul Fiului Său unic a făcut posibil venirea mântuitoare a împărăţiei. Toate rugăciunile rostite de preot în timpul Sfintei Liturghii sunt o cerere şi o invocare permanentă şi continuă pentru transmiterea şi trimiterea Sfântului Duh. Slujitorii se roagă să dobândească vrednicia duhovnicească a slujirii prin „sălăşluirea Duhului celui bun al harului peste ei, peste darurile ce sunt puse înainte”. Aşadar, Epicleza este punctul culminant al întregului canon euharistic. 
  
  
  
II. Temeiurile scrpturistice şi patristice ale Epiclezei euharistice   
  
  
  
În Liturghia romană epicleza premerge cuvintelor de instituire iar în Liturghia bizantină ea urmează acestora. Sfântul Ioan Damaschin în capitolul al IV – lea a Dogmaticii sale susţine că „pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin invocarea şi pogorârea Sfântului Duh, se prefac în chip supranatural în Trupul şi Sângele lui Hristos”[15]. Au fost şi teologi romano-catolici ce au recunoscut eficacitatea şi necesitatea Epiclezei, cum ar fi preotul Eusebie renaudot, recunoscut prin traducerea şi publicarea unui mare număr de liturghii orientale. 
  
Din mărturiile celor doi sfinţi evenghelişti sinoptici – Matei şi Marcu, aflăm că cei doi termeni: ευλογειγ (a binecuvânta) şi ευχαριστειν (a mulţumi), exprimă unul şi acelaşi lucru. Când descrie minunea înmulţirii pâinilor, într-un caz foloseşte verbul a binecuvânta – când înmulţeşte cele cinci pâini şi doi peşti (Matei 14, 19) iar în celălalt caz – când înmulţeşte cele şapte pâini (Matei 15, 36), foloseşte verbul a mulţumi. Şi într-un caz şi în altul efectul este acelaşi: înmulţirea minunată a pâinilor[16]. Aceeaşi termeni îi întrebuinţează şi ceilalţi doi evanghelişti, fără să existe vreo deosebire de fond între cele două cuvinte. Când a luat pâinea şi vinul şi le-a dat Apostolilor, ele erau deja prefăcute în Trupul şi Sângele Lui. Deci Trupul Domnului era prezent înainte de a –L frânge şi atunci actul prefacerii treebuie căutat în intervalul de timp dintre „luare” şi „frângere” şi acesta este actul „binecuvântării”. La fel şi cu vinul din pahar s-a întâmplat aceeaşi situaţie. Sângele Domnului a fost în pahar de „dare” şi prin urmare, taina prefacerii s-a produs exclusiv prin actul „binecuvântării”, respectiv al „mulţumirii”[17]. Aşadar, cuvintelor de instituire nu le revine nici o putere operativă, sfinţitoare, cum susţin teologii catolici, ci numai un rol vestitor, informativ declarativ şi didactic. Deci, în concluzie, la Cina cea de Taină prefacerea a fost săvârşită de către Mântuitorul Iisus Hristos prin binecuvântare. Această binecuvântare a fost însoţită de cuvinte rămase, necunoscute nouă. Sfântul Ciprian – Episcopul Cartaginei spune că noi am putea bea sângele lui Iisus Hristos dacă Hristos n-ar fi băut El mai întâi paharul. La fel spine şi Fericitul Augustin şi Teofilact al Bulgariei, Eutimie Zigabenul şi Toma D’Aquino în „Suma Theologica”.  
  
Paralelismul dintre minunea întrupării şi minunea prefacerii în Sfânta Euharistie îl găsim exprimat cel mai pastic şi mai convingător la Sfântul Ioan Damaschin: „Cum va fi mie aceasta, zice Sfânta Fecioară, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Arhanghelul Gavriil răspunde: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine... Şi acum mă întrebi cum pâinea se face Trupul iar vinul şi apa Sângele lui Hristos? Ţi-o voi spune eu. Duhul Sfânt se pogoară peste ele şi face pe acelea ce sunt, mai presus de cuget şi de cuvânt”[18]. Textul paulin care ne dă chintesenţa Epiclezei sună astfel: „Paharul mântuirii pe care îl binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea cu Sângele lui Hristos?” (I Corinteni 10, 16). Primul care dă amănunte despre ritualul Sfintei Liturghii şi anume despre binecuvântarea elementelor naturale: pâine, vin şi apă este Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful în Apologia I, capitolul 65[19]. A doua mărturie despre existenţa rugăciunii Epiclezei în cult ne-o oferă Sfântul Irineu în opera sa „Adversus haereses”. La el întâlnim pentru prima dată termenul tehnic de Epicleză. Şi părinţii capadocieni împreună cu Sfântul Atanasie cel Mare fac menţiuni referitoare la Epicleză. Sfântul Chiril al Ierusalimului este un promotor activ al Epiclezei, în cele cinci cateheze mistagigice, îndeosebi în ultima dintre ele, care cuprinde un scurt comentar al Liturghiei Sfântului Iacob. În aceasta din urmă el spune astfel: „După ce ne-am sfinţit prin aceste imne duhovniceşti, rugăm pe Iubitorul de oameni Dumnezeu să trimită Duhul cel Sfânt peste cele puse înainte, spre a face pâinea Trup al lui Hristos iar vinul, Sânge al lui Hristos. În adevăr, acelea de care s-a atins Sfântul Duh s-au sfinţit şi s-au prefăcut[20]. Şi Liturghia romană a avut epicleză până în secolul V, însă când au apărut scrierile Sfântului Ambrozie şi ale Fericitului Augustin care subliniau pentru prima dată că prefacerea se săvârşeşte prin rostirea cuvintelor Domnului, s-a renunţat la ea. Şi Liturghia galicană, milaneză şi mozarabă, aveau epicleză. Romano-catolicii au încercat să obiecteze, afirmând că acele cuvinte de instituire ale Domnului („Luaţi mâncaţi...” şi „Beţi dintru acesta toţi...”), sunt rostite cu glas înalt, pe când Epicleza se rosteşte în taină, iar cuvântul Amin, pe care poporul îl repetă de fiecare dată, înseamnă o mărturisire de credinţă faţă de prezenţa lui Iisus Hristos euharistic.[21] În Liturghiile lui Nestorie şi Teodor de Mopsuestia întâlnim epicleza la sfârşitul rugăciunii euharistice, iar în liturghiile siriace (care au douăsprezece anaforale de schimb), lipsesc atât cuvintele de instituire cât şi epicleza. Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre puterea sfinţitoare a Epiclezei este întărită ca pe o stâncă de granit de hotărârile Sinodului VII Ecumenic[22]. 
  
  
  
III. Explicarea Epiclezei după Nicolae Cabasila 
  
  
  
După ce a rostit Epicleza, Taina Sfântă s-a săvârşit, Darurile s-au sfinţit şi Jertfa s-a efectuat, iar marea victimă a Mielului junghiat se vede zăcând pe Sfânta Masă. Acum pâinea nu mai este o închipuire a Trupului Domnului, sau numai o icoană orisimbol al mântuitoarelor patimi, ci este Însuşi Trupul Stăpânului cel atotsfânt, Trupul şi Sângele care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Sfânta Fecioară, a fost îngropat, a înviat a treia zi, s-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui, după cum mărturisesc textele rugăciunilor: „Aducându-ne aminte aşadar de această poruncă mântuitoare... (Anamneza este inclusă în Epicleză) sau: „Ia aminte Doamne, din înălţimea Sfântului Tău locaş şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi...”[23]. Jertfa se împlineşte în clipa în care se sfinţesc darurile. Sfinţirea darurilor este, adică,  momemntul în care se realizează, de fapt aducerea sau oferirea lor: „Căci aceasta înseamnă a fi aduse darurile: a fi sfinţite” – afirmă Nicolae Cabasila. Iar sfinţirea darurilor nu înseamnă nimic altceva decât primirea lor de către Mântuitorul. „Şi cum primeşte Hristos darurile noastre? Sfinţindu-le şi prefăcându-le în Trupul şi Sângele Său”[24]. Când spunem că Mântuitorul nostru Iisus Hristos primeşte darurile noastre trebuie să înţelegem că El acceptă ca acestea să se prefacă în Sfântul Său Trup şi Sânge şi le încorporează, adică le asimilează la Sfânta Sa umanitate, cu care s-a jertfit şi a pătimit pentru lume. În acest sens trebuie înţelese cuvintele: „Ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dânsele în sfântul, cel mai presus de ceruri şi dumnezeiescul Său Jertfelnic...” 
  
În susţinerea teoriei lor despre prefacerea cinstitelor daruri la cuvintele „Luaţi, mâncaţi...” şi „Beţi dintru acesta toţi...”, romano-catolicii invocă un citat din Omilia I a Sfântului Ioan Gură de Aur despre trădarea lui Iuda, pe care-l interpretează tendenţios ca argument împotriva Epiclezei. Iată cum sună textul Omiliei: „Cuvintele Acesta este Trupul Meu preface cele puse înainte, după cum cuvântul acela care zice: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul... a fost rostit o singură dată, însă activează de-a pururea”[25]. Această imagine plastică este o simplă analogie a ceea ce s-a întâmplat la Cina cea de Taină, după ce Mântuitorul a binecuvântat pâinea şi vinul şi a ceea ce se săvârşeşte pe Sfânta Masă, în fiecare Sfântă Liturghie în momemntul Epiclezei. 
  
Epicleza este o condiţie sine qua non a sfinţirii Darurilor, tot aşa de necesară pentru acest act, ca şi protecţia şi altarul. Este acelaşi lucru care se întâmplă cu iertarea păcatelor, în ordinea soteriologică. Deşi mântuirea a fost acordată lumii în general (în mod gratuit) prin moartea pe Cruce a Domnului, totuşi pentru aplicarea ori însuşirea ei individuală este neaparată nevoie de contribuţia personală a fiecăruia dintre noi, adică de credinţă şi de rugăciunea de dezlegare a păcatelor, rostită de către preotul duhovnic. 
  
Nu trebuie să ignorăm ori să minimalizăm valoarea rugăciunii şi rolul ei în cult. Însuşi noţiunea de rugăciune presupune că noi suntem conştinenţi de neputonţa noastră şi de atotputernicia lui Dumnezeu, Căruia ne rugăm. Apoi trebuie să credem în eficacitatea şi eficienţa rugăciunii preoţeşti, pentru că în preot nu lucrează omul, ci harul dintr-însul, adică Domnul Iisus Hristos Însuşi – Care este izvorul şi puterea preoţiei[26]. 
  
Epicleza, adică rugăciunea de invocare o întâlnim la toate Sfintele Taine şi ierurgii. Dacă ne îndoim de efectul epiclezei din Liturghie, atunci ar urma că trebuie să ne îndoim şi de efectul tuturor Tainelor şi ierurgiilor care se săvârşesc tot prin rugăciune. Ar trebui să punem la îndoială eficacitatea Sfântului Mir, valabilitatea preoţiei, puterea expiatoare a mărturisirii. Însă şi Biserica romano-catolică are în formularul Liturghiei ei o epicleză, sau mai bine zis, o rugăciune corespunzătoare Epiclezei din Liturghia ortodoxă, cu excepţia faptului că puterea lucrătoare în actul prefacerii o au cuvintele de instituire. 
  
În timpul sfinţirii darurilor are loc taina prefacerii – nota caracteristică a jertfei. Sinoadele Constantinopolitane de la anii 1156 şi 1158 (acesta din urmă a dat şi un Sinodicon) au consfinţit că jertfa de pe Cruce a fost adusă nu numai Tatălui şi Sfântului Duh, ci Sfintei Treimi în general, deci şi Fiului, iar Liturghia nu este numai o reprezentare simbolică a patimii Domnului, ci o Jertfă în adevăratul sens al cuvântului, fiind în esenţa ei, una şi aceeaşi cu jertfa de pe Cruce. Actul de jertfă are loc în momentul sfinţirii darurilor.[27] 
  
Jertfa adusă în Liturghie este o jertfă adevărată şi nu este deosebită numeric de cea de pe Golgota ci identică cu ea. Această jertfă constă în prefacerea pâinii în Mielul, care a fost junghiat odată. Deci are loc o prefacere, iar nu o junghiere. Şi în cazul jertfei de pe cruce a avut loc o prefacere. Prefacerea a făcut ca în locul Mielului nejunghiat să avem unul junghiat iar în cazul jertfei din Liturghie, prefacerea face ca în locul pâinii nejertfite să avem trupul lui Iisus Hristos cel junghiat pe Cruce. Deci, multiplicitatea Liturghiilor nu trebuie să nestrecoare în minte ideea că există mai multe jertfiri ale Trupului Domnului. Liturghiile şi elementele de pâine şi vin pot fi multe şi prefacerea poate avea loc de mai multe ori în aceeaşi zi, însă Trupul lui Iisus Hristos, în care se prefac ele este totdeauna unul şi acelaşi. Şi după cum există un singur Trup al Domnului, tot aşa există numai o singură junghiere sau jertfire a acestu trup adică cea care a avut loc pe Cruce. Deci nu există o nouă junghiere sau jertfire acestui trup adică cea care a avut loc pe Cruce. Deci nu există o nouă junghiere ori jertfire sângeroasă a lui Iisus Hristos, ci actul prefacerii conferă Liturghiei valoarea şi caracterul de jertfă adevărată. Aşadar este vorba de unul şi acelaşi dar de jertfă. 
  
Prefacerea este clipa sau punctul culminant al Liturghiei în care jertfa liturgică se identifică în mod real ce cea de pe Golgota. Ea nu este o repetare, o reînnoire şi nici o reproducere a acesteia, adică nu este un nou act de jertfire fizică şi dureroasă a lui Iisus Hristos căci, spune Sfântul Apostol Pavel: „Iisus Hristos cel ce a înviat din morţi nu mai moare” sau o transformare mistică dar reală a lui Iisus Hristos – cum vor învăţa mai târziu unii teologi apuseni, ca Joannes De Lugo şi Leonardus Lessius (sec. XVII), ci este o actualizare în mijlocul nostru a prezenţei lui Iisus Hristos cel jertfit odată ori o actualizare a faptului crucii, istoriceşte, unic.[28] 
  
Jertfa liturgică este identică nu doar cu Jertfa Crucii, ci şi cu jertfa adusă la Cină, căci aceasta din urmă nu este decât o jertfire reală, dar anticipată şi mistică, în chip nesângeros, a Trupului care va avea să se jertfească peste puţină vreme în mod sângeros pe Cruce. Deci este o prezenţă, consistentă, substanţială şi obiectivă a aceluiaşi Iisus Hristos, Care se jertfeşte cu adevărat: în chip nesângeros la Cină, în chip sângeros pe Cruce şi iarăşi în chip nesângeros în Sfânta Liturghie. Între Jertfa Mântuitorului de pe Cruce şi Jertfa liturgică există deosebiri referitoare la formă, la participare, la loc şi timp. 
  
1 – Ca formă: Jertfa de pe Golgota s-a adus în chip sângeros, iar în Liturghie se aduce în mod sacramental, nesângeros sub înfăţişarea văzută a pâinii şi a vinului. 
  
2 – Ca participare: Jertfa de pe Cruce a fost adusă de Iisus Hristos singur, pentru mântuirea tuturor oamenilor, pe când cea din Liturghie este adusă nu doar din partea Lui, ci şi din partea Bisericii sau a obştii credincioşilor. Deci şi Biserica jertfeşte împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. 
  
3 – Ca loc: Jertfa de pe Cruce s-a dus într-un singur loc şi o singură dată pentru totdeauna, pe când jertfa din Liturghie se aduce de-a pururi şi pretutindeni pe sfintele noastre altare[29]. Drept urmare, vom susţine cu toată tăria şi convingerea că Sfânta Liturghie este mijlocul de aplicare individuală a roadelor Jertfei universale şi generale de pe Cruce. 
  
  
  
Încheiere 
  
  
  
Aşadar, importanţa şi semnificaţia Euharistiei sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Mântuitorul Iisus Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării[30], al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Domnul nostru Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei[31] - această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!.... 
  
Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul Domnului Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit.   
  
  
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
[1] Arhim. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgică şi de Educaţie Religioasă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, pag. 175 
  
[2] Ibidem, pag. 176 
  
[3] Pr. Prof. Ene Branişte, Explicarea Sfintei Liturghii, după Nicolae Cabasila, Bucureşti, 1943, pag. 99 
  
[4] Ibidem, pag. 81 
  
[5] Anca Manolache, Sfintele Taine în Viaţa Bisericii, Editura „Renaşterea”, Cluj Napoca, 2004, pag. 52 
  
[6] Ibidem, pag. 52 
  
[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Euharistiei, în rev. „Ortodoxia”, nr. 3/1969, pag. 356 
  
[8] Anca Manolache, Op. cit., pag. 53 
  
[9] Pr. Prof. Ene Branişte, Op. cit., pag. 81 
  
[10] Pr. Dr. Gheorghe Ispas, Euharistia – Taina Unităţii Bisericii – Aspecte teologice şi practice, Editura „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008, pag. 78 
  
[11] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Op. cit., pag. 354 
  
[12] Anca Manolache, Op. cit., pag. 54 
  
[13] Arhim. Dr. Vasile Miron, Op. cit., pag. 177 
  
[14] Episcop Nicolae Popovici, Epicleza euharistică, Editura „Nemira”, Bucureşti, 2003, pag.35 
  
[15] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere în limba română, de Pr. Dumitru Fecioru, Editura „Scripca”, Bucureşti, 1993, pag. 166 
  
[16] Episcop Nicolae Popovici, Op. cit., pag. 42 
  
[17] Ibidem, pag. 44 
  
[18] Sfântul Ioan Damaschin, Op. cit., pag. 165 
  
[19] Sfântul Iustin Martirul, Apologia I, cap. 65, traducere în limba română de Pr. Prof. Olimp Căciulă, în colecţia PSB, vol.II, Apologeţi de limbă greacă, Bucureşti, 1980, pag. 70 
  
[20] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V – a mistagogică, traducere în lumba română de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia „Cateheze”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, pag. 361 
  
[21] Arhim. Dr. Vasile Miron, Op. cit., pag. 180 
  
[22] Ibidem, pag. 181 
  
[23] Simeon Stoica, Liturghia creştină din sec. al II – lea, descrisă de Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, în raport cu Liturghia ortodoxă de astăzi, în rev. „Ortodoxia”, an. XII, nr. 1/1960, pag. 73 
  
[24] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. XLVII, traducere în limba română de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, pag. 99 
  
[25] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I despre trădarea lui Iuda, cap. IV, traducere în limba română de Episcopul Melchisedec al Romanului, în volumul „Şaizeci şi patru de cuvinte sau predici ale celui dintru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrysostomul”, Bucureşti, 1893, pag. 449 
  
[26] Pr. Dr. Gheorghe Ispas, Op. cit., pag. 104 
  
[27] Arhim. Dr. Vasile Miron, Op. cit., pag.. 182 
  
[28] Episcop Nicolae Popovici, Op. cit., pag. 44 
  
[29] Arhim. Dr. Vasile Miron, Op. cit., pag. 183 
  
[30] Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Euharistia – Taina Unităţii Bisericii şi a mântuirii în Hristos, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Anul LIX, Nr.10-12, Octombrie-Decembrie (1983), pag. 642. 
  
[31] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Jertfa lui Hristos şi spiritualizarea noastră prin împărtăşirea de ea în Sfânta Liturghie, în “ortodoxia”, XXXV, 1983, nr. 1, pag. 115. 
  
  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Epicleza Euharistică / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 10, Anul I, 10 ianuarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!