Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 410 din 14 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Despre dimensiunile spirituale ale Judecăţii şi Eshatologiei în viziunea Părinţilor apostolici şi a apologeţilor - p. a II a ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre dimensiunile spirituale ale Judecăţii şi Eshatologiei în viziunea Părinţilor apostolici şi a apologeţilor ...  
  
B. Sufletele între moarte şi Parusie (Eshatologia particulară) 
  
Sufletul după moarte. Trăind, precum se ştie, în plină perioadă a persecuţiilor şi aşteptând Parusia cu nerăbdare, Părinţii Apostolici nu s-au ocupat în operele lor în mod special de a doua etapă a vieţii omului şi anume cea intermediară, ce ţine de la moartea fizică până la învierea de apoi, adică de viaţa cea fără de trup. Aceasta, pentru că în mod firesc, pentru contemporanii evenimentelor finale, cum se socoteau ei, eshatologia particulară este înglobată în cea universală, şi chiar anulată în forma în care o trăim cei mai mulţi dintre noi. Astfel, viaţa sufletului fără trup este desfiinţată ca stare, oamenii trecând în acest caz direct de la viaţa în trupul muritor, viaţa terestră, la viaţa cu trupul transfigurat, viaţa veşnică. 
  
Chiar dacă la Părinţii Apostolici nu găsim referiri clare la viaţa sufletului după moartea fizică, le găsim la cei mai importanţi dintre apologeţi. 
  
Astfel, Sfântul Iustin scrie: „Dacă moartea ar duce la nesimţire, ea ar fi un avantaj pentru toţi cei nedrepţi. Dar, întrucât şi simţământul le rămâne tuturor celor ce au trăit şi pedeapsa veşnică îi aşteaptă, nu neglijaţi de a fi convinşi şi de a crede că acestea sunt adevărate ... , că sufletele, şi după moarte, sunt în simţire.”[46] Iar în altă parte: „Sufletele celor pioşi rămân într-un loc mai bun, iar cele nedrepte şi rele într-unul mai rău, aşteptând acolo momentul judecăţii. Sufletele vrednice de Dumnezeu nu vor muri, pe când celelalte vor fi pedepsite după voinţa lui Dumnezeu”[47]. Chiar dacă Sfântul Iustin s-a corectat de unele influenţe şi a aprofundat doctrina despre suflet[48], el nu acceptă sintagma de „suflet nemuritor”, dar nu pentru că ar fi crezut, după cum am văzut din citatele de mai sus, că sufletul ar avea un sfârşit, ci pentru că, potrivit lui, nemuritor ar însemna şi nenăscut[49], învăţătură neconformă cu Ortodoxia. 
  
Taţian Asirianul susţine că sufletul omenesc în sine nu este nemuritor, ci muritor, dar este capabil şi să nu moară. El moare şi se dizolvă împreună cu trupul dacă nu cunoaşte adevărul, dar la sfârşitul lumii va învia pentru a-şi primi pedeapsa, împreună cu trupul, moartea în nemurire. Dacă însă, a primit cunoştinţa de Dumnezeu, nu moare, chiar dacă a fost dizolvat pentru un timp. Prin el însuşi, sufletul e întuneric, iar dacă rămâne singur se înfundă în materie şi moare cu trupul, dar dacă e ajutat de duhul divin, urcă spre regiunile unde acesta îl călăuzeşte, adică în înălţime unde îşi are sălaşul[50]. Remarcăm la acest apologet un ecou al luptei filosofice între dihotomism şi trihotomism cu reminiscenţe stoice, doctrină departe de învăţătura ortodoxă. 
  
Deşi aminteşte despre plecarea sufletului invizibil din trup, căruia îi dă viaţă şi-l menţine cât timp este în el, Meliton de Sardes nu ne spune ce se întâmplă apoi cu sufletul omenesc[51], sau cel puţin nu avem mărturii de la el în acest sens, fiindcă s-au pierdut toate operele sale. 
  
Atenagora, spre deosebire de Sfântul Iustin, acceptă sintagma „suflet nemuritor” şi-i precizează şi sensul: „dăinuirea veşnică a sufletului”[52] fiind prima condiţie pentru învierea trupului. 
  
Citându-i pe apostolii Pavel (2 Co 5, 1) şi Petru (2 Ptr 1, 13), epistola către Diognet aminteşte, la rândul ei, cea mai importantă însuşire a sufletului, nemurirea: „Sufletul nemuritor locuieşte în corp muritor”[53]. 
  
Pentru apologetul martir, Apoloniu nimic nu este mai de cinste decât viaţa, viaţa veşnică, care este nemurirea sufletului, care a trăit frumos în viaţa aceasta[54]. 
  
Iar Tertulian, într-un dialog imaginar cu sufletul omenesc la care găseşte nenumărate mărturii pentru veridicitatea învăţăturii creştine, spune: „Rămâi nepărtinitor, suflete, fie că eşti un lucru divin şi etern, precum afirmă cei mai mulţi filosofi, ... , fie că începi odată cu corpul şi după moartea corpului te duci în altă parte, oriunde şi oricum, tu faci pe om fiinţă raţională, capabilă de simţire şi de ştiinţă.”[55]Astfel, „noi afirmăm că tu exişti şi după dezlegarea de viaţă, că te aşteaptă ziua judecăţii, că după meritele tale eşti destinat ori chinului, ori mângâierii.”[56] Deci sufletul şi după moarte ca „separare a trupului de suflet”[57], trăieşte şi îşi păstrează calităţile sale spirituale: „sufletul va putea pleca din casa pe care o va părăsi nevătămat de lipsa vreunui ajutor, fiindcă el are întăriturile sale şi hrana condiţiei proprii, anume imortalitatea, raţionalitatea, sensibilitatea, intelectualitatea, libertatea propriei hotărâri.”[58] Şi mai mult decât atât, el devine chiar mai lucid în cunoaşterea adevăratelor realităţi şi mai pregătit pentru judecată: „departe de orice îndoială, când prin puterea morţii iese din unirea cu carnea şi prin această ieşire se purifică, atunci scapă, fără îndoială, din închisoarea corpului în loc deschis la lumina sa cea pură şi curată, pe dată se recunoaşte pe sine scăpat de substanţa materială, în libertate primeşte divinitatea, ca şi cum de la vedeniile din vis s-a ridicat la cunoaşterea adevărului. Atunci vorbeşte şi vede, atunci tresaltă de bucurie sau tremură de teamă, după cum simte că-i este pregătită găzduirea, după chipul îngerului însuşi, care adună sufletele, Mercur al poeţilor”[59]. Nemurirea îi este asigurată sufletului, potrivit lui Tertulian, de faptul că el este „unic, simplu, neconstituit din părţi, indivizibil şi inseparabil”[60]. 
  
Judecata particulară. Puţinele referiri ale Părinţilor Apostolici la judecata lui Dumnezeu ne pot duce cu gândul atât la judecata particulară, cât şi la cea universală. Astfel, Clement Romanul scrie: „Pentru că Dumnezeu le vede şi le aude pe toate, să ne temem de El şi să părăsim poftele urâte ale faptelor rele, ca mila Lui să ne acopere la judecata ce va să fie.”[61] Realitatea judecăţii o afirmă şi Epistola lui Barnaba care face şi precizarea că Cel care va judeca va fi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos: „ ... El, Care a săvârşit învierea, va şi judeca.”[62] Citându-l pe Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Policarp scrie acelaşi lucru: „că suntem înaintea ochilor Domnului şi ai lui Dumnezeu şi toţi trebuie să ne înfăţişăm la scaunul de judecată al lui Hristos şi fiecare are să dea cuvânt pentru el”[63]. 
  
Sfântul Iustin îi avertizează pe iudeii neconvertiţi la creştinism, în faţa cărora îşi apără credinţa, de faptul că-i aşteaptă judecata lui Dumnezeu pentru modul greşit în care îndrăznesc să interpreteze atât Sfânta Scriptură, cât şi celelalte scrieri ale creştinilor: „pentru că aveţi a da socoteală, când veţi fi judecaţi de Dumnezeu, cu o judecată asemănătoare, cu mult mai mult pentru marile îndrăzneli, fie că acestea sunt fapte rele, fie că sunt explicări greşite, pe care falsificându-le, le explicaţi”[64]. Această interpretare este de fapt şi criteriul după care Iisus Hristos îi va judeca, adevăr pe care Sfântul Iustin îl afirmă folosindu-se de un verset din „Predica de pe Munte”, de fapt un aforism din Talmud bine cunoscut de evrei: „Căci cu aceeaşi judecată cu care judecaţi, (scripturile n.n.), este drept ca să fiţi judecaţi şi voi înşivă.”[65] Salvarea poate veni numai prin credinţă, botez şi pocăinţă, adică prin: „Prin apă, prin credinţă, cei ce se pregătesc şi se pocăiesc, vor scăpa de judecata lui Dumnezeu”[66], fiindcă „fără să se pocăiască înainte de moarte, nu se pot nicidecum mântui”[67]. 
  
Numele autorului judecăţii este amintit şi de „Epistola către Diognet”[68] după ce mai întâi foloseşte sintagma „suflet nemuritor”[69]. 
  
Tertulian este convins de faptul că însuşi sufletul omenesc este cel care dă o mărturie ontologică cu privire la existenţa lui Dumnezeu ca Creator, dar şi ca Judecător: „tu exişti şi după dezlegarea de viaţă şi te aşteaptă ziua judecăţii”[70]. 
  
Această mărturie ţine de revelaţia naturală şi coincide cu revelaţia biblică creştină, cel puţin în acest caz, făcându-i pe păgâni ca în momentul în care din răutate şi invidie îi persecută şi omoară pe creştini să se teamă de judecata lui Dumnezeu şi de pedeapsa Lui[71]. Prezenţa îngerilor sau a diavolilor alături de suflete spre a le conduce după moartea trupească la judecata particulară şi participarea lor la această judecată, o aminteşte tot Tertulian, iar reacţia sufletelor diferă de la caz la caz: „ ... tresaltă de bucurie sau tremură de teamă, după cum simte că-i este pregătită găzduirea, după chipul îngerului însuşi, care adună sufletele”[72]. 
  
Dar la judecata particulară, Dumnezeu se foloseşte nu numai de îngeri şi de duhurile rele ca martori sau acuzatori, ci şi de conştiinţa luminată a omului, prezentă în suflet după despărţirea acestuia de trup, după cum scrie acelaşi Tertulian: „când prin puterea morţii ( sufletul) iese din unirea cu carnea şi prin această ieşire se purifică, atunci scapă, fără îndoială, din închisoarea corpului în loc deschis la lumina sa cea pură şi curată ... şi în libertate priveşte divinitatea ... şi s-a ridicat la cunoaşterea adevărului”[73]. 
  
Raiul şi iadul pentru suflete. Ideea de răsplată şi pedeapsă este prezentă în pilda întâi din Păstorul lui Herma prin cele două cetăţi, cea trecătoare de pe pământ şi cea veşnică, din ceruri, cea din ceruri fiind superioară celei dintâi şi dedicată celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu[74]. Dar mai cu seamă în pildele a treia şi a patra, a copacilor verzi şi a copacilor uscaţi, unde citim că iarna, toţi copacii sunt la fel; aşa se întâmplă şi cu oamenii, aici pe pământ, unde e permanent sezon de iarnă, nu poţi să-i deosebeşti pe cei buni de cei răi; în viaţa ce urmează morţii şi judecăţii lui Dumnezeu, unde este vară permanentă, drepţii vor fi recunoscuţi ( în rai) după verdeaţa şi fructele lor, pe când cei păcătoşi ( în iad) vor rămâne pomi uscaţi, tocmai buni pentru aruncat în foc[75]. Cu siguranţă, aceste pilde se pot interpreta cu referire şi la stările provizorii de rai şi iad, dintre judecata particulară şi cea universală, cât şi cu referire la stările veşnice ce urmează judecăţii de apoi. 
  
Sfântul Iustin este, însă, foarte precis când scrie despre pedepsele şi recompensele ce urmează morţii, ele dându-se sufletelor între cele două judecăţi: „sufletele celor nedrepţi, găsindu-se şi după moarte în simţire, sunt pedepsite, iar sufletele celor drepţi, eliberate de pedepse, duc o viaţă fericită ... ”[76]. 
  
Iar filosoful atenian Atenagora scrie plin de convingere: „ ... credem că după ce vom pleca din viaţa aceasta, vom trăi o altă viaţă, mai fericită decât cea de aici, una cerească şi nepământească dacă avem, bineînţeles sufletele îndreptate spre Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi dacă ne vom ridica deasupra patimilor şi nu vom rămâne numai trupuri, ci vom cădea într-o viaţă mai rea decât cea omenească, vrednică de toată pedeapsa focului.”[77] 
  
Renumitul apologet african, Tertulian, face în mai multe din operele sale referiri la cele două stări şi locuri în care ajung sufletele după moarte, până la Parusie. Astfel, în celebrul „Apologeticum”, lucrare care a forţat dintru început Biserica să ierte greşeala autorului – montanismul – şi să-l menţină între fiIi ei iubiţi, respingând obiecţiile păgânilor împotriva eshatologiei creştine, numeşte locul de pedeapsă „gheenă”, „care este un izvor de foc ascuns sub pământ”[78], iar pe cel de răsplătire „paradis”, sau „locul desfătării divine, rânduit a primi sufletele neprihănite.”[79] Iar „mărturia sufletului” din lucrarea cu acelaşi nume, este în această privinţă următoarea: „ ... noi afirmăm că tu exişti şi după dezlegarea de viaţă (moartea) că te aşteaptă ziua judecăţii, că după meritele tale eşti destinat ori chinului, ori mângâierii ... ”[80]. În lucrarea „Despre suflet”, este şi mai: „pentru noi infernul nu este nici vreo peşteră goală, nici o apă murdară a lumii de pe pământ, ci o întindere vastă în adâncul pământului, o adâncime ascunsă în măruntaiele lui ... ”[81], unde Iisus Hristos a petrecut intervalul de timp dintre moarte şi înviere, printre Patriarhii şi Profeţii Vechiului Testament[82]; acolo, mai sus, stau drepţii în sânul lui Avraam[83], de unde aşteaptă învierea. Citându-l pe Sfântul Ioan (Ap 6, 9) şi pe Sfânta Perpetua, Tertulian crede paradisul dedicat până la Parusie numai martirilor[84], fiindcă cei doi au văzut acolo numai martiri: „Toată cheia paradisului e sângele tău.”[85] Deci, cât timp trâmbiţa arhanghelului care anunţă a doua venire a Domnului n-a sunat în cosmos[86], raiul rămâne închis pentru ceilalţi creştini[87]. Aceasta era de fapt credinţa în epoca în care a trăit Tertulian, epocă de crunte persecuţii, credinţă probabil influenţată de ele[88]. Prin urmare, sufletele celorlalţi creştini, ca toate celelalte suflete, între cele două judecăţi, rămân în infern, în aşteptarea învierii de apoi, unde sunt supuse pedepsei ori răsplăţii temporare: „De ce nu crezi că sufletul este pedepsit sau răsplătit în infern până la ziua judecăţii, ca o recunoaştere anticipată a vinovăţiei sau nevinovăţiei?”[89] 
  
Intervenţia celor vii pentru cei răposaţi din iad. Numai Tertulian, dintre părinţii şi scriitorii bisericeşti pe care îi cităm în acest capitol, are câteva paragrafe care se referă la posibila legătură între cei vii şi cei morţi cu efecte benefice pentru cei din urmă, legătură pe care Biserica noastră nu numai că o găseşte legitimă, ci şi indicată. Astfel, cu privire la importanţa şi eficienţa rugăciunii, în general, inclusiv când îi are în vedere pe cei răposaţi, scrie: „numai rugăciunea este cea care îl înduplecă pe Dumnezeu. Iisus Hristos a voit ca ea să nu săvârşească nimic rău, i-a dat toată puterea de a face bine. Astfel, nimic nu ştie altceva decât să cheme înapoi de pe drumul morţii sufletele celor decedaţi...”[90]. Sintagma „drumul morţii” de pe care sunt întoarse sufletele celor adormiţi, prin rugăciunile celor vii, nu se poate referi decât la moartea spirituală, pedeapsa sufletelor în iad, care, iată, se poate ameliora şi chiar anula în această stare intermediară, de până la judecata universală, prin scoaterea din iad în aşa-numitul „refrigerium” un loc răcoros, după care nu se mai poate schimba nimic[91]. Este de fapt o datorie firească a celor vii să se roage pentru cei adormiţi, datorie despre care sufletul omenesc însuşi dă o mărturie ontologică de necontestat: „Când datorezi cuiva recunoştinţă te rogi pentru mângâierea oaselor şi a cenuşii lui, şi-i doreşti bună odihnă la zeii din infern”[92]. Dar intervenţia pozitivă a celor vii la Dumnezeu pentru sufletele răposaţilor se face potrivit aceleiaşi mărturii, nu numai prin rugăciune, ci şi prin agapele de pomenire şi prin milosteniile speciale în contul lor: „Îi numeşti scăpaţi de griji dacă, făcând pomenirea morţilor mai degrabă în afara porţilor, cu mâncăruri şi cu cărnuri, te duci la morminte şi de la morminte te întorci mai uşurat”[93]. 
  
Evident, ca şi în cazul aghiografilor Noului Testament, autorii de care ne ocupăm, sunt în lucrările lor total împotriva legăturilor celor vii cu sufletele celor răposaţi prin mijlocirea duhurilor rele şi a practicilor oculte care au existat şi înainte de apariţia creştinismului, dar şi după. Chiar dacă sunt o dovadă a existenţei sufletului şi după moartea trupului, invocările sufletelor morţilor, potrivit Sfântului Iustin[94], sunt nelegitime şi necreştineşti. 
  
Şi Tertulian se ocupă de practicile magice, (necromanţie, spiritism, vrăjitorie), care pretind că pot chema sufletele celor morţi prematur, sau chiar de moarte naturală. Dar el le găseşte practici idolatre, curse diavoleşti ce defaimă sufletele răposaţilor[95] şi produc confuzie în privinţa adevărului judecăţii de apoi şi învierii generale. Aşa trebuie interpretate, spune el, episoadele corespunzătoare din Vechiul Testament precum şi aşa–numitele apariţii în vis. Şi pentru a argumenta faptul că nimeni după moarte nu se mai întoarce pe pământ, aminteşte pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Lc 16), în care bogatul nu s-a mai putut întoarce din iad[96]. În lucrarea sa memorabilă „Despre suflet”, Tertulian introduce şi un paragraf despre metempsihoză şi metemsomatoză, profesate la vremea aceea de mulţi dintre păgâni, chiar dintre cei iluştri. Astfel, Pitagora, adeptul unei astfel de doctrine, spre a fi persuasiv, a recurs la o înşelătorie deloc nevinovată: s-a ascuns sub pământ timp de şapte ani simulându-şi moartea, ca apoi să iasă şi să se proclame înviat din morţi[97]. Prin urmare, aceste teorii sunt, evident, în contradicţie nu numai cu învăţătura creştină, ci şi cu ce se poate înţelege din experienţa şi din observaţiile ce se pot face asupra vieţii[98]. Iar metemsomatoza este chiar absurdă prin transformarea oamenilor în animale şi a animalelor în oameni, după moarte, şi imposibile dacă reflectăm la modul de viaţă, educaţie, hrană etc., la tot felul de consecinţe[99]. De aceea, Tertulian exclamă la sfârşitul expunerii lor: „O, judecăţi divine după moarte, mai mincinoase decât cele umane, mai demne de dispreţ sub raportul pedepselor, mai dezgustătoare pentru plăcerile pe care le oferă, de care nici cei mai răi nu se tem, pe care nici cei mai buni nu le dovedesc, către care vor alerga mai degrabă nelegiuiţii decât sfinţii, cei dintâi ca să scape mai repede de dreptatea veacului, iar cei din urmă ca s-o primească mai târziu!...”[100]. 
  
C. Evenimentele finale (Eshatologia universală) 
  
Parusia şi sfârşitul lumii acesteia. Simbolul Apostolic, mărturiseşte spre finalul său, printr-o formulare concisă dar substanţială, credinţa în Parusia Domnului, care vine să judece viii şi morţii. Prezentul erhetai = vine , din originalul grec indică însă, sosirea dintr-o clipă în alta a Mântuitorului, precum Însuşi o spusese în Evanghelie[101]. 
  
Didahia, la rândul ei, vorbeşte despre zilele cele din urmă în ultimul capitol, unde se spune, în conformitate cu afirmaţia Mântuitorului, că ziua Parusiei nu se ştie, însă perspectiva ei este apropiată şi această iminenţă contribuie la producerea şi menţinerea unei tensiuni spirituale în sufletele creştinilor. De aceea, ei trebuie să se ducă des la biserică şi să fie pregătiţi întotdeauna fiindcă „nu vă va fi de folos tot timpul credinţei voastre, dacă nu veţi fi desăvârşiţi în timpul cel din urmă”[102]. Semnele apropierii Parusiei sunt de fapt cele pe care le-a amintit Mântuitorul în „Marea cuvântare eshatologică”, adică: „se vor înmulţi profeţii falşi şi cei ce ştiu că se vor schimba oile în lupi şi dragostea se va schimba în ură. Sporind fărădelegea, se vor urî unii pe alţii, şi se vor prigoni şi se vor vinde şi atunci se va arăta înşelătorul lumii, ca fiu al lui Dumnezeu (Antihrist), şi va face semne şi minuni; şi pământul va fi dat în mâinile lui şi va face lucruri nelegiuite, care nu s-au făcut niciodată din veac. Atunci va merge făptura oamenilor în focul cercării şi se vor sminti mulţi şi vor pieri, iar cei care vor stărui în credinţa lor vor fi mântuiţi. Atunci se vor arăta semnele adevărului; mai întâi semnul deschiderii cerului, apoi semnul glasului trâmbiţei şi al treilea, învierea morţilor ... Atunci lumea va vedea pe Domnul, venind pe norii cerului”[103]. 
  
Iminenţa venirii Domnului şi aşteptarea înfrigurată a ei în vremea Părinţilor Apostolici o pune în evidenţă şi Epistola a doua către Corinteni: „ Să aşteptăm, dar, în orice ceas, împărăţia lui Dumnezeu în dragoste şi dreptate, pentru că nu ştim ziua arătării lui Dumnezeu.”[104] Sfârşitul provocat de Parusie va fi potrivit acestei omilii „când vor fi cele două una, când partea din afară va fi cea dinăuntru, iar bărbatul cu femeia nu vor fi nici bărbat, nici femeie”[105]. Este vorba de un text pe care îl pune pe seama Mântuitorului însă nu este identificat în Noul Testament. Apoi îi face şi tâlcuirea: „cele două sunt una”, când spunem unii altora adevărul şi când în două trupuri locuieşte, fără făţărnicie, un singur suflet. Din expresia „ceea ce e în afară ca ceea ce e înăuntru”, termenii „ce e înăuntru” exprimă sufletul, iar „ceea ce e în afară” desemnează trupul, fiindcă după cum trupul tău se vede aşa şi sufletul tău să se manifeste în fapte bune. „Bărbatul cu femeia nu vor fi nici bărbat nici femeie”, adică un frate (creştin), când vede o soră (femeie) să nu se gândească la ea ca la o femeie şi nici sora (femeia) când vede un frate (bărbat) să nu se gândească la el ca la un bărbat. Când veţi face acestea, spune Domnul, va veni împărăţia Tatălui Meu”[106]. 
  
Iar în ziua venirii Domnului, când va aduna toate neamurile, seminţiile şi limbile, va răsplăti pe fiecare după faptele sale. Atunci cei necredincioşi vor primi slava şi puterea Lui văzând în Iisus reşedinţa împărătească a lumii şi vor regreta că n-au crezut în El, nedând ascultare predicii preoţilor despre mântuire.”[107] Iminenţa venirii Domnului o mărturiseşte şi epistola lui Barnaba: „aproape este ziua în care vor pieri toate împreună cu cel viclean. Aproape este Domnul şi plata Lui.”[108] Pentru el, această zi a Parusiei, care coincide iată cu sfârşitul lumii şi judecata finală, este ziua a opta „care este începutul altei lumi”[109], fiindcă „atunci când va veni Fiul, va pune capăt timpului fărădelegii, va judeca pe cei necredincioşi şi va schimba soarele, luna şi stelele”[110]. 
  
Sfântul Iustin, făcând exegeza textului de la Facere 49,10: „Şi el va fi aşteptarea neamurilor”, este de părere că aici patriarhul Iacob face nu o simplă profeţie mesianică ci se referă în chip simbolic la „ cele două veniri ale Domnului”, fiindcă – scrie el – „noi, care dintre toate neamurile, prin credinţa în Hristos, am devenit pioşi şi drepţi, Îl aşteptăm să vină iarăşi”[111]. Şi el crede în iminenţa Parusiei pentru faptul că s-au împlinit deja, potrivit lui, câteva din semnele apropierii venirii Domnului: devastarea şi pustiirea Ierusalimului[112], persecuţiile asupra creştinilor, apariţia profeţilor mincinoşi şi a hristoşilor mincinoşi, rătăcirea multora de la credinţă[113], apariţia omului apostasiei ce va săvârşi nelegiuiri cu privire la creştini şi va rosti cuvinte nebune chiar şi la adresa Celui Preaînalt[114]. Iar Parusia „ Celui prin care Tatăl va reînnoi cerul şi pământul şi va străluci în Ierusalim lumină veşnică”[115], Sfântul Iustin, o pune în antiteză totală cu prima Sa venire, astfel încât, dacă aceasta din urmă a fost ca a unui om dispreţuit şi pătimitor, în care accentul s-a pus pe chenoza Sa, Parusia îl pune în lumină pe Iisus Hristos ce va veni pe norii cerului înconjurat de slavă dumnezeiască şi de sfinţii îngeri, gata pentru judecata tuturor”[116]. „Şi atunci în Ierusalim va fi geamăt mare; geamăt nu din guri sau din buze, ci geamăt din inimă şi nu-şi vor mai sfâşia veşmintele lor ci cugetele lor. Se va tângui trib către trib şi atunci Îl vor vedea pe Acela pe care L-au împuns”[117], scrie Sfântul Iustin, citând Sfânta Scriptură. 
  
Tertulian, la rândul lui, pune în antiteză cele două veniri ale lui Hristos[118], iar a doua, Parusia, a cărei dată o ştie numai Tatăl[119], este cea care deschide seria evenimentelor finale şi le declanşează pe celelalte: sfârşitul lumii, învierea trupurilor, judecata universală şi viaţa veşnică sau focul veşnic[120]. Însă, dacă în Apologeticum, autorul scrie că creştinii se roagă pentru întârzierea sfârşitului lumii, care ar aduce cea mai mare catastrofă asupra întregii lumi[121], persecuţiile sângeroase din vremea sa, l-au determinat să înţeleagă cererea a doua din rugăciunea domnească, şi anume „Vie Împărăţia Ta”, - aşa cum mărturiseşte în „De oratione”, - ca o dorinţă arzătoare de răzbunare a sângelui martirilor, care depinde de sfârşitul lumii, de fapt şi sfârşitul acestor persecuţii: „Să vină, Doamne, cât mai repede Împărăţia Ta, care este dorinţa creştinilor, tulburarea neamurilor, tresăltarea îngerilor, pentru ea suferim, pentru ea, mai ales, ne rugăm.”[122] 
  
Minucius Felix argumentează posibilitatea venirii sfârşitului şi a celor ce urmează după aceea prin schimbările şi manifestările naturii înseşi[123]. 
  
Hiliasmul. Spuneam în introducere că Parusia sau credinţa în iminenţa Parusiei, mai bine zis, s-a aflat printre cauzele deosebite ale apariţiei literaturii Părinţilor Apostolici, fiindcă autorii acestor opere s-au simţit obligaţi să atragă permanent atenţia creştinilor şi nu numai asupra acestui moment crucial din viaţa Bisericii: venirea Domnului întru mărire. Dar, din păcate, destul de curând, la această credinţă legitimă, în Parusie, s-a adăugat un amănunt fără nici o bază în Sfânta Scriptură, şi anume că, odată cu venirea Sa, Mântuitorul va întemeia după o primă înviere a drepţilor, o împărăţie în care va stăpâni cu ei, pe pământ, fix o mie de ani; această învăţătură greşită s-a numit hiliasm sau milenarism (hilia; millenium). Evident, o problemă eshatologică de talia acesteia nu putea rămâne nesemnalată şi nesubliniată în faţa credincioşilor deoarece scriitorii se simţeau datori să trateze şi această problemă iminentă şi ea, care includea şi perspectivele mântuirii sau pedepsirii lor. Chiar dacă mărturiseşte, spre finalul său, credinţa în iminenţa Parusiei Domnului, ce vine să judece viii şi morţii (erhetai), nu putem spune că s-ar simţi vreo urmă de milenarism în Simbolul Apostolic[124]. 
  
Didahia, spre sfârşitul său, în capitolul şaisprezece, vorbind despre momentul Parusiei, scrie: „Apoi se vor arăta semnele adevărului: deschiderea cerului, glasul trâmbiţei şi învierea morţilor”[125]. Apoi precizează: „dar nu a tuturor, ci după cum s-a zis: „Va veni Domnul şi toţi sfinţii cu El.”[126] Să fie oare aici o urmă de hiliasm? 
  
Despre Epistola lui Pseudo-Barnaba, s-a zis că susţine venirea împărăţiei de o mie de ani a lui Hristos[127], în capitolul cincisprezece. Aici, autorul, vorbind despre cinstirea zilei a şaptea, susţine că Domnul va termina toate de făcut în şase mii de ani, fiindcă o zi pentru El înseamnă o mie de ani, potrivit spuselor sale: „Iată ziua Domnului va fi ca o mie de ani” (Ps 89, 4). Iar „S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea” (Fc 2, 2), are, potrivit autorului, sensul că Fiul Său venind va desfiinţa timpul nedreptăţii, va judeca pe nelegiuiţi, va schimba soarele, luna şi stelele, şi se va odihni cu slavă în ziua a şaptea[128] (15, 4-5). S-ar putea spune, însă, că aici am avea cel mult premisele milenarismului, autorul neputând fi socotit milenarist fiindcă nu se precizează că ar urma împărăţia de o mie de ani, mai ales că în context se arată pregătirea pentru ziua a opta. 
  
S-a afirmat că urme de milenarism lângă ideea de iminenţă a Parusiei s-ar găsi şi în Păstorul lui Herma[129]. 
  
Însă, Papias este primul dintre scriitorii perioadei Părinţilor Apostolici care formulează şi propagă doctrina milenaristă. Acest „om cu spiritul foarte îngust”[130], cum îl numeşte Eusebiu de Cezareea, probabil din cauza acestei învăţături greşite, bazându-se pe tradiţia orală, introduce în lucrarea sa „Explicarea cuvintelor Domnului”, acum dispărută, pe lângă unele parabole şi învăţături ciudate puse pe seama Mântuitorului, şi alte lucruri cu totul mitice, aşa cum se exprimă istoricul amintit, ca spre exemplu, că după învierea morţilor, va fi o împărăţie de o mie de ani a lui Hristos, care va fiinţa „trupeşte” pe acest pământ, concepţie ieşită dintr-o greşită înţelegere a spuselor Apostolilor[131]. Din păcate, având în vedere vechimea lui, mulţi scriitori bisericeşti de mai târziu, între care Sfântul Iustin, Sfântul Irineu şi Tertulian, s-au inspirat de la el împrumutând şi hiliasmul. 
  
Deşi nu este absolut necesară pentru puritatea mărturisirii creştine fiindcă mulţi dintre creştinii autentici nu o cunosc, totuşi, potrivit Sfântului Iustin, ortodoxia desăvârşită presupune credinţa în împărăţia de o mie de ani în Ierusalim, credinţă pe care el o îmbrăţişase cu entuziasm[132]: „Eu, însă, ca şi toţi aceia care sunt întru totul creştini dreptcredincioşi, ştim că va fi atât învierea trupului, cât şi o împărăţie de o mie de ani în Ierusalimul construit din nou, împodobit şi lărgit, după cum mărturisesc profeţii Iezechiel, Isaia şi alţii”[133]. 
  
Tertulian este însă, intransigent în ce priveşte credinţa în mileniu, el socotind că cel ce se atinge de ea devine vinovat, fiind un adept convins al hiliasmului. Susţine această doctrină mai ales în opera sa pierdută „De spe fidelium”, cu ecouri în „Adversus Marcionem”, cartea a III-a[134]. Astfel, potrivit lui, venirea împărăţiei lui Dumnezeu va fi precedată de împărăţia lui Hristos cu drepţii înviaţi care va dura o mie de ani în Noul Ierusalim, venit din cer. Chiar dacă este vorba de o învăţătură împărtăşită şi de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul Irineu şi alţii, la Tertulian ea a luat proporţii dramatice prin căderea lui în erezia montanistă[135]. 
  
Învierea trupurilor. Cea mai veche mărturisire de credinţă creştină, primul catehism al creştinismului şi în consecinţă primul manual de doctrină[136], Simbolul Apostolic, exprimă la finele său credinţa în „învierea trupului şi viaţa veşnică”[137]. 
  
Didahia include între cele trei semne ale adevărului şi „învierea morţilor”[138], ca ultimul dintre ele, strâns legat de venirea Domnului pe norii cerului. 
  
Sfântul Clement Romanul are toate motivele pastoral-misionare să inaugureze partea dogmatică a epistolei sale adresate corintenilor, cu cea mai mare dogmă a credinţei creştine, învierea morţilor, dat fiind faptul că această dogmă, problemă în acest caz, a intrat în ansamblul disputelor de la Corint, ce l-au obligat şi pe Sfântul Apostol Pavel s-o încadreze între obiectivele principale ale primei sale scrisori către aceiaşi corinteni. Autorul nostru, însă, după ce spune că învierea trupurilor este garantată de învierea Domnului Hristos, aduce ca argumente în favoarea învierii morţilor elemente de ordin natural: „Ziua şi noaptea ne arată învierea: noaptea se culcă, ziua se scoală; ziua pleacă, noaptea soseşte. Să luăm fructele: sămânţa cum şi în ce fel se face? A ieşit semănătorul şi a aruncat în pământ fiecare sămânţă; cele care au căzut pe pământ fiind uscate şi goale putrezesc. Apoi din stricăciunea lor măreţia providenţei Stăpânului le înviază şi dintr-una se face mai multe şi produc roade”[139]. 
  
În aceeaşi lucrare, Sfântul Clement se foloseşte spre a argumenta realitatea învierii morţilor şi de celebra legendă a păsării phoenix, culeasă de el din tradiţia culturii orientale şi greco-latine: „există o pasăre care se numeşte phoenix. Aceasta trăieşte 500 de ani şi când e să moară îşi alcătuieşte din tămâie, smirnă şi alte aromate un cuib, în care intră după trecerea acestui număr de ani, şi moare. Din trupul ei intrat în putreziciune se naşte un vierme căruia îi cresc aripi din humoarea cadavrului. Apoi, sporindu-i puterile, viermele înaripat îşi ia cuibul în care se află oasele predecesorului său şi purtându-le, le duce din părţile Arabiei până în Egipt, în oraşul Heliopolis. În timpul zilei, în faţa ochilor tuturor, zburând pe deasupra altarului soarelui, el depune osemintele acolo şi astfel se reîntoarce de unde a venit. Preoţii cercetează cu atenţie cronicile şi găsesc că pasărea phoenix se reîntoarce exact după 500 de ani.”[140] Sensul acestei legende îl arată autorul în capitolul următor: „Mai putem socoti oare mare şi minunat lucru dacă Creatorul lumii va învia pe toţi aceia care I-au slujit cu cuvioşie în încrederea bunei credinţe, când chiar printr-o pasăre ne arată măreţia făgăduinţei Lui?”[141] Astfel, învierea nu e posibilă decât prin experienţa morţii, ar fi concluzia noastră. 
  
Sfântul Ignatie Teoforul, mărturisind învierea viitoare, are ca şi garanţie la rândul lui Învierea Domnului: „Care cu adevărat a înviat din morţi, înviindu-L pe El Tatăl Lui; după asemănare, Tatăl Lui ne va învia în Hristos Iisus şi pe noi, care credem în El şi fără de care nu avem viaţa cea adevărată.”[142] 
  
Sfântul Policarp îl numeşte pe cel ce neagă învierea viitoare, primul născut al lui satana[143]. 
  
Învierea morţilor a fost inclusă între problemele cardinale dezbătute în domeniul antropologiei şi eshatologiei de către apologeţi. Toţi apologeţii de la care ne-au rămas opere întregi sau măcar fragmente, au scris într-un moment sau altul despre învierea trupurilor, iar unii au consacrat întregi tratate acestei probleme. 
  
Astfel, Aristide din Atena scrie în apologia sa despre marea aşteptare a creştinilor: învierea morţilor[144]. 
  
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, iată ce scrie în tratatul său „Despre înviere” păstrat, din păcate, numai fragmentar: „Ce este omul, decât o fiinţă raţională alcătuită din suflet şi trup? Oare sufletul prin sine însuşi este om? Nu este! Ci el este sufletul omului! Oare trupul ar putea fi numit om? Nu! Ci el se numeşte trupul omului! Deci, dacă nici unul dintre acestea în mod separat nu este om, ci ceea ce rezultă din îmbinarea ambelor se numeşte om, iar Dumnezeu a chemat la viaţă şi înviere pe om, El nu a chemat om partea, ci întregul, adică sufletul şi trupul.”[145] În prima sa „Apologie” este şi mai plastic: „noi aşteptăm ca morţii care au fost îngropaţi în pământ, să-şi reia trupurile lor, socotind că nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu”[146]. Iar în „Dialog cu iudeul Trifon”, referindu-se la gnostici şi marcioniţi, spune: „Dacă totuşi veţi întâlni pe oarecare dintre aceia care se numesc creştini, dar care nu vor mărturisi acestea ... şi vor spune că nu există învierea morţilor ... să nu-i socotiţi creştini ... . Eu, însă, ca şi toţi aceia care sunt întru totul creştini dreptcredincioşi, ştim că va fi învierea trupului ... ”[147]. 
  
Combătând platonismul şi stoicismul în privinţa nemuririi, Taţian Asirianul susţine învierea morţilor pe care încearcă să o explice filosofic: „Se zice, că sufletul singur este nemuritor. Eu zic că el va împărtăşi nemurirea cu trupul cu care este unit.”[148] Face şi precizarea: „ ... orice i s-ar întâmpla trupului, consumarea prin foc, dispariţia în apa fluviului sau a mării, sfâşierea de fiare sălbatice, el, trupul, se găseşte în depozit, la un stăpân bogat, Dumnezeu, care la momentul ales de El, va reconstitui în starea de la început substanţa, care nu e vizibilă decât pentru El.”[149] De fapt, e vorba de un argument filosofic folosit pe larg în secolul II şi de alţi gânditori creştini, în frunte cu Atenagora Atenianul. 
  
Teofil al Antiohiei, ca şi majoritatea apologeţilor, crede şi predică învierea morţilor: „Dumnezeu înviază trupul tău nemuritor, îi spune lui Autolic, împreună cu sufletul; şi atunci, pentru că vei fi nemuritor, vei vedea pe Cel nemuritor, dacă vei crede de acum în El”[150]. „Tu, însă, nu crezi în învierea morţilor. Dar de ce nu crezi? Nu ştii oare că credinţa premerge tuturor lucrurilor pe care le face omul? Un agricultor nu poate recolta înainte de a încredinţa pământului sămânţa. Poate cineva traversa marea, fără a avea încredere mai întâi în corabie şi apoi în căpitanul corabiei? Un bolnav se poate el vindeca, dacă nu are întâi încredere în doctor? Ce artă, ce ştiinţă, poate cineva să-şi însuşească, dacă nu se încrede într-un învăţător?[151] Asemenea Sfântului Clement, spre a argumenta faptul că omul prin moarte va fi găsit întreg la înviere, imaculat, drept şi nemuritor[152], Teofil se foloseşte de argumente naturale: „luna, însă, în fiecare lună se micşorează şi ca să spunem aşa, moare, ca şi omul, apoi renaşte şi creşte, spre dovedirea învierii viitoare.”[153] 
  
Una dintre cele mai originale lucrări[154] scrise asupra acestei teme este tratatul „Despre învierea morţilor” al lui Atenagora, tratat în 25 de capitole, probabil „cel mai complet şi mai închegat din câte ne-a lăsat antichitatea creştină în acest domeniu”[155]. Autorul îşi sprijină demonstraţia învierii pe argumente teologice în prima sa parte (cap. 2-11), iar apoi pe argumente antropologice (cap. 12-25). Este prima lucrare creştină care prezintă şi dezbate dogma învierii morţilor în cadru filosofic şi cu material exclusiv de această natură în scopul de a răspunde acelor cercuri filosofice păgâne sau cvasicreştine, care ironizau sau respingeau această dogmă. În acest tratat autorul aduce, ca şi în apologia sa, argumente din domeniul biologiei, fiziologiei şi medicinii „cu multă ştiinţă şi nuanţă elenică, îngemănate cu o metodă sobră care dă o deosebită pondere tratatului”[156]. 
  
Atenagora este total împotriva analogiilor, evident, nepotrivite pe care le fac cei ce sunt împotriva învierii trupurilor, analogii în care lucrările lui Dumnezeu sunt puse pe picior de egalitate cu cele omeneşti: „oamenii aceştia ar vrea să spună că, aşa cum nici olarul, nici un alt meşter nu ar putea reface aşa cum a fost înainte un obiect care s-a stricat, tot aşa nici Dumnezeu nu ar vrea şi, chiar dacă ar vrea, nu ar putea să reînvie pe omul odată aşezat în groapă şi, mai puţin pe cel intrat în descompunere. Ei nu-şi dau seama că, prin aceasta, aduc cea mai mare hulă lui Dumnezeu, atunci când pun alături forţe şi existenţe total deosebite una de alta, sau şi mai mult, firi cu totul diferite, care acţionează una prin sine, iar cealaltă doar prin lucrări, care se mărginesc numai la cadrul natural [ ... ]. E limpede ca lumina soarelui că învierea nu e deloc un lucru cu neputinţă, căci desigur ea nu e în nici un chip potrivnică voii lui Dumnezeu”[157]. Scopul pentru care a fost creat omul de către Dumnezeu, desăvârşirea, este o dovadă a necesităţii învierii: „Dumnezeu n-ar fi creat o astfel de fiinţă şi n-ar fi prevăzut-o cu toate condiţiile de supravieţuire, dacă El n-ar fi dorit continuarea acestei existenţe [ ... ]. Scopul creării omului confirmă deci dăinuirea lui pentru veşnicie, iar în această dăinuire este implicată şi învierea, fără de care omul n-ar putea supravieţui”[158]. Egalitatea valorică a celor două componente ale fiinţei umane, trupul şi sufletul, este încă un argument pentru înviere: „Preţuirea deopotrivă a sufletului şi a trupului postulează în mod obligatoriu şi învierea trupurilor moarte şi descompuse”[159]. Darurile şi virtuţile pe care Dumnezeu i le-a dăruit omului prin actul creaţiei ar fi o risipă fără sens dacă omul nu dăinuieşte veşnic: „Zadarnică ar fi activitatea raţiunii, zadarnică funcţionarea minţii, zadarnică înţelepciunea, dreptatea, practicarea oricărei virtuţi ... , zadarnic ar fi tot ce poate fi măreţ şi frumos în viaţa oamenilor şi pentru oameni ... fără prelungirea vieţii trupeşti prin corolarul ei firesc, învierea”[160]. 
  
Ca şi Sfântul Iustin şi Atenagora, Tertulian – deşi găsim texte sau capitole întregi şi în alte opere ale sale, care se ocupă de învierea viitoare, - este autorul unui tratat cu titlul „Despre Învierea trupului”, în care tratează, am putea spune, exhaustiv dogma de care ne ocupăm. Tratatul ce are 63 de capitole a fost scris împotriva saducheilor şi a gnosticilor Marcion, Basilide, Valentin, Apelles şi împotriva urmaşilor lor care tăgăduiau învierea trupurilor. Părţile componente ale acestei lucrări ne sunt semnalate de autorul însuşi: autoritatea şi prestigiul deosebit al trupului, puterea lui Dumnezeu, în măsură să realizeze învierea morţilor şi cauzele învierii[161]. Potrivit lui Tertulian credinţa în învierea trupurilor este un adevăr de origine divină pe care păgânii îl ironizau, deşi cât priveşte mântuirea, potrivit autorului nostru, credinţa în învierea trupului e mai de rigoare decât credinţa într-o singură divinitate[162] şi nu poate fi creştin cel ce tăgăduieşte învierea morţilor pe care creştinii adevăraţi o mărturisesc[163]. 
  
Învierea se bazează pe faptul că trupul omului a primit o valoare de mare preţ, fiindcă este operă a mâinilor lui Dumnezeu şi prefaţă pe care Tatăl o creează pentru Întruparea Fiului[164]. Apoi pe faptul că trupurile au o mulţime de rosturi şi prestigiu în viaţa oamenilor şi sunt legate de iconomia dumnezeiască; astfel, învierea trupului e posibilă, fiindcă e cu neputinţă ca opera mâinilor lui Dumnezeu, obiectul grijii Sale, instrumentul suflării Sale, piscul lucrării Sale, moştenitorul liberalităţii Sale, preotul religiei Sale, soldatul mărturiei Sale, fratele Hristosului Său, să piară pentru totdeauna[165]. Prin acest miracol deosebit, al învierii trupurilor, Iisus Hristos va pune în practică El însuşi faţă de aproapele, dragostea pe care ne-o recomandă nouă unora faţă de alţii şi va iubi trupul nostru care îi este aproape în toate felurile. Chiar dacă Vechiul Testament, Evangheliile, şi Sfântul Pavel critică deseori trupul, îl şi preţuiesc şi îi doresc mântuirea[166]. 
  
Dar este posibil acest miracol deosebit? Aici pe lângă argumentul dragostei lui Dumnezeu, probabil cel mai important, Tertulian invocă şi pe acela al puterii divine. Astfel, Dumnezeu are puterea de a reedifica tabernacolul acesta, trupul omului, fiindcă dacă, chiar după filosofi şi aproape toţi ereticii, Dumnezeu a făcut lumea din nimic, (materie inexistentă), El trebuie să fie în măsură să refacă trupul şi din alt element, pentru că creatorul poate şi restaura[167]. 
  
Ca şi Clement Romanul şi Teofil al Antiohiei, Tertulian integrează învierea în evoluţia însăşi a lucrurilor naturii. Astfel, succesiunea zilelor şi a nopţilor şi cea a anotimpurilor arată că prin dispariţie, nimic nu piere: „Condiţia universală este renaşterea. Ceea ce vei întâlni a mai fost. Ceea ce vei pierde va fi. Nu e nimic care să nu fie iarăşi. Toate câte au plecat se întorc la starea lor. Toate când încetează încep. Sfârşesc pentru a fi. Nimic nu piere decât pentru a fi salvat. Toată această ordine nevalabilă a lucrurilor dă mărturie pentru învierea morţilor [ ... ]. Dumnezeu ţi-a pus în faţă natura ca învăţătoare. Ţi-a pus apoi la îndemână profeţia ca să admiţi ceea ce auzi şi vezi în jur şi să nu te îndoieşti că Dumnezeu care restaurează toate poate să învieze şi trupul omenesc”[168]. Citează şi el, ca şi Clement Romanul, legenda păsării phoenix ce ar învia din propria cenuşă după ce moare[169]. Reluând ideea din „Apologetic” şi din „Despre pocăinţă”, spune apoi că Dumnezeu ca Judecător va judeca omul întreg, trup şi suflet, judecarea numai a sufletului ar fi o nedreptate[170]. Citează numeroase texte biblice pentru susţinerea învierii[171], Învierea lui Hristos fiind model pentru învierea trupurilor noastre[172]. 
  
Drd. Stelian Gomboş  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre dimensiunile spirituale ale Judecăţii şi Eshatologiei în viziunea Părinţilor apostolici şi a apologeţilor - p. a II a ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 410, Anul II, 14 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!