Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 410 din 14 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Despre dimensiunile spirituale ale Judecăţii şi Eshatologiei în viziunea Părinţilor apostolici şi a apologeţilor - p. I ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre dimensiunile spirituale ale Judecăţii şi Eshatologiei în viziunea Părinţilor apostolici şi a apologeţilor ...  
  
Ca un preambul la această lucrare ce cuprinde această temă cât se poate de pretenţioasă, vom susţine că actul divin al creării trebuie să fie pe măsura lui Dumnezeu, este necesar să reprezinte întreaga putere şi iubire a Sa. Este normal deci, să înţelegem că facerea lumii, ca act al Iubirii absolute, înseamnă un destin etern şi fericit al creaturii, intrată prin creaţie definitiv în iubirea lui Dumnezeu. Condiţia istorică a fiinţei umane ne obligă să recunoaştem realitatea răului ca trecere din istorie în eternitate. Însă realitatea Întrupării lui Dumnezeu şi condiţia orginară a persoanei omeneşti revendică şi evocă într-un mod imbatabil providenţa continuă şi existenţa veşnică a creaturii. Natura făpturilor are în faţa ei inexistenţa iar faptul de a exista pentru totdeauna sau a nu exista sălăşluieşte în puterea Celui ce există cu adevărat. Totuşi, fiindcă El nu-şi ia darurile înapoi (Rom. 11, 29) ea este şi va fi pururi, fiind susţinută prin puterea atotţiitoare... Aşa stând lucrurile, vom spune că diferenţa sau deosebirea dintre sensul primordial şi starea actuală a fiinţei impune credinţa că mântuirea pe care a început-o Fiul lui Dumnezeu în istorie, prin Întrupare, va fi încununată cu restaurarea fiinţei în condiţia ei finală, împlinită şi desăvârşită. Această credinţă – după cum susţine şi Pr. Prof. Dr. George Remete – este învăţătură fundamentală în Teologie şi în Biserică, cu convingere unanimă. Înţelegerea şi descrierea exactă a mântuirii, a condiţiei eterne şi veşnice a fiinţei ca fiind restaurată şi răscumpărată de Dumnezeu nu este însă uniformă şi omogenă în Teologie şi în Biserică, de aceea nu a fost dogmatizată oficial în amănunte, reclamând permanent întrebări noi şi răspunsuri diferite. 
  
În cele ce urmează, mai exact spus, în partea de introducere vom arăta că Eshatologia este o componentă fundamentală şi determinantă a Teologiei creştine, dimensiunile ei fiind esenţial hristologice, eclesiale şi cosmice. Prin atribuirea titlului de Mesia – Hristos Mântuitorului, Biserica primară a identificat Persoana Domnului datorită speranţei şi nădejdii milenare a poporului lui Israel – cu Împărăţia lui Dumnezeu. În acest fel Iisus – Cel Care a predicat venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, a devenit „Hristos” – Cel ce a întrupat Împărăţia în kerygma Bisericii. „De când este prezentă în Iisus şi în iconomia Lui Împărăţia lui Dumnezeu, cu toată puterea ei mântuitoare, Revelaţia completă şi perfectă din viitor este deja asigurată. Dar această împlinire este încă o cauză, un efect şi un scop al speranţei, şi desăvârşirea mântuirii în acest timp prezent este doar o sugestie, un început sau un semn, o anticipare a ceea ce va veni” 
  
Eshatologia este prin excelenţă locul unde timpul se deschide eternităţii, veşniciei: istoria eshatologiei este Sfânta Liturghie, şi în mod deosebit Euharistia. Pentru a înţelege şi pricepe morala Domnului nostru Iisus Hristos este necesar să cunoaştem şi să recunoaştem conţinutul mesajului Său, care face comprehensivă şi imperativă proclamarea şi realizarea voinţei lui Dumnezeu. Acest miez, care este în acelaşi timp centru şi punct de legătură, şi care constituie totodată semnul, motivul şi scopul începerii iconomiei Mântuitorului, este mesajul venirii iminente a Împărăţiei lui Dumnezeu, marcând în acest mod perioada eshatologică. Eshatologia constă în cunoaşterea faptului că ne aflăm în posesia realităţilor finale. Însă, Împărăţia lui Dumnezeu nu constă doar într-un fapt eshatologic, într-un act al lui Dumnezeu Răscumpărătorul, ci şi în binecuvântarea cea mai înaltă a mântuirii, adică esenţa tuturor binecuvântărilor, „ideea centrală a Fericirilor”. Expresia cea mai frecvent utilizată de rabini, care cuprinde binecuvântările mântuirii la sfârşitul timpului, este „lumea ce vine” (ha-olam-ha-ba), ce este aici prezentă, deja inaugurată, şi care conduce mersul istoriei, şi numai în lumina ei poate fi corect înţeleasă istoria. 
  
Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi luată ca bază de calcul a unui program apocaliptic, şi nici nu poate fi descrisă în detalii speculative. Cea mai importantă observaţie pentru morală constă în aceea că Împărăţia lui Dumnezeu nu reprezintă numai dimensiunea transcendenţei, ci şi o „prezenţă inaugurată în această lume”. Mai presus de orice, preocuparea lui Iisus Hristos pentru un mesaj religios, moral, unificat, al acestei noutăţi (Împărăţia lui Dumnezeu) a rezultat din importanţa momentului împlinit deja în istoria mântuirii umanităţii. „Zilele de pe urmă” sunt aici inaugurate. Acestui fapt îi corespunde - afirmă Sfântul Ignatie Teoforul - „o chemare consecventă pentru o alegere morală radicală”. Adevărul Învierii Domnului şi nădejdea pentru viaţa viitoare are implicaţii ontologice pentru viaţa moral-spirituală. Unicitatea mesajului hristic a constat în faptul surprinzător că El nu a derivat etica Împărăţiei lui Dumnezeu din Tora şi nici nu a apelat la autoritatea lui Moise, indiferent cât de compatibile ar fi fost cele două. Sfântul Ioan Damaschin a spus că „Dumnezeu nu se supune Legii; şi ceea ce vrea, aceea e bun, nu ce socotim noi, fiindcă nu suntem noi judecătorii lui Dumnezeu”. Aceasta este o afirmaţie clară şi limpede a superiorităţii Persoanei lui Dumnezeu faţă de Lege. Tot el spune: „Virtutea este împlinirea Legii lui Dumnezeu. Iar Legea lui Dumnezeu este voia lui... Iar voia lui Dumnezeu este binele neschimbat, mereu acelaşi... chiar când este... desfiinţara a ceea ce este”. Ceea ce este cu adevărat important constă în recunoaşterea Persoanei dumnezeieşti ce Îşi proclamă voinţa în Revelaţie.  
  
Voinţa dumnezeiască este mai importantă decât litera Legii, decât acţiunea exterioară, formală, ori sentimentele umane naturale. Dumnezeu este criteriul valorilor şi forul suprem care decide ce este bine şi ce este rău. Criteriul suprem al binelui şi al adevărului nu-l poate cunoaşte decât Acela ce este El Însuşi Binele şi izvorul vieţii, Calea, Adevărul şi Viaţa sau Lumina lumii. În această ordine de idei, proclamarea Împărăţiei este proclamarea voinţei divine, iar condiţiile de accedere la ea sunt, de asemenea o proclamare a voinţei Lui. Împărăţia lui Dumnezeu nu putea fi impusă prin acţiunea zeloţilor, şi nici nu putea fi limitată la un naţionalism politic. Trăsătura sa caracteristică este dialectica temporală a prezentului şi a viitorului. Aceasta înseamnă, de pildă, că poporul poate vorbi despre ea ca fiind iminentă şi poate invoca rugăciuni pentru venirea ei desăvârşită (aşa cum facem în partea a doua a Rugăciunii Domneşti „Tatăl nostru”), dar poate proclama şi venirea ei în prezent (aici şi acum), odată cu Domnul şi Stăpânul (cf. Mat. 12, 38; Lc. 17, 20). Mântuitorul nostru Iisus Hristos a conceput şi întrupat întreaga Sa iconomie, în cuvânt şi faptă, ca semn al apariţiei ei, „ca o prezenţă proleptică a viitorului. Dar există o prezenţă neîntreruptă a Împărăţiei lui Dumnezeu în cursul istoriei”. Rudolf Schnackenburg exprimă această idee în următoarele afirmaţii: „Că o împărăţie vizibilă, Împărăţia Eshatologică a lui Dumnezeu este încă aşteptată, însă ea anunţă deja venirea ei în manifestările de putere pe care Apostolul Pavel, şi cu el întreaga Biserică primară, le experiază în lucrarea Duhului lui Dumnezeu”. Este remarcabil însă că Împărăţia lui Dumnezeu nu se reduce la relaţia dintre Biserica primară şi cea apostolică. Dimpotrivă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au mărturisit şi experimentat aceeaşi prezenţă a ei în lucrarea Duhului Sfânt, arătând relaţia vie dintre morală şi Împărăţia lui Dumnezeu. 
  
Cuvioşii Părinţi ai Patericului se pregătesc pentru fericirea Împărăţiei printr-o fidelitate, o consecvenţă şi o credincioşie faţă de poruncile Evangheliei şi printr-un ascetism transfigurator, desăvârşitor. Mucenicia şi martiriul prin „voinţă” şi „fără de sânge” este perceput şi tâlcuit tocmai printr-un astfel de ascetism, curăţitor, purificator şi sfinţitor. Literatura Părinţilor Deşertului cuprind de fapt, un element substanţial şi fundamental al „eshatologiei prezente”, în demersurile lor de a exprima şi comunica valoarea şi nădejdea unei vieţi ascetice în toată Biserica. Prin crearea unei „comuniuni şi a unei comunităţi” între ucenici, Sfântul Părintele nostru Antonie cel Mare relatează fraţilor că „Iisus Hristos a desăvârşit deja învierea minţilor noastre pe pământ”. Învierea lui Iisus Hristos nu este numai o asigurare, o promisiune ci şi o certitudine a învierii noastre în viitor - spunea Sfântul Pahomie cel Mare călugărilor, fraţilor şi ucenicilor - căci deja acum „noi am înviat cu El” printr-o „înviere spirituală a unei credinţe vii”. Asceţii care tânjesc şi aspiră după Sfântul Duh, care dobândesc harismele Lui şi acordă atenţie insuflărilor sale, „vor fi deja ca un popor metamorfozat Împărăţiei, chiar în timp ce mai sunt încă în trup”. Această lucrare a Sfântului Duh – Cel de viaţă dătător, abordată ca prezenţă a Împărăţiei lui Dumnezeu şi ca realitate a unei eshatologii prezente, este o caracteristică a moralei Părinţilor bisericeşti de-a lungul timpului. Fericirea către care aleargă cei ce L-au dobândit şi L-au avut pe Domnul Iisus Hristos în ei reprezintă deplinătatea descoperită împreună cu El, dar şi o continuare a comuniunii cu El pe parcursul vieţii pământeşti. Acest fapt l-a exprimat foarte elocvent, Sfântul Simeon Noul Teolog, care susţine „că la credincioşi venirea Domnului s-a produs deja şi se produce fără încetare, cum s-a produs la toţi cei ce voiesc... şi nu numai în veacul viitor, ci mai întâi în viaţa prezentă şi apoi în cea viitoare. Deşi aici într-un fel mai obscur şi acolo mai desăvârşit, totuşi credincioşii văd şi primesc încă de aici pârga tuturor celor de acolo. Ei nu primesc totul de aici, nici nu rămân aici nepărtaşi şi fără gustarea bunătăţilor de acolo, nădăjduind să ia totul acolo. Dar fiindcă Dumnezeu a rânduit să ne dea prin moarte şi înviere nestricăciunea şi viaţa veşnică, ne facem încă de aici, în chip neîndoielnic, părtaşi ai bunătăţilor viitoare, adică incoruptibili şi nemuritori şi fii ai lui Dumnezeu şi fii ai luminii, moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor, având-o pe aceasta înlăuntrul nostru (Lc. 17, 3)...”  
  
Eshatologia este inaugurată odată cu întruparea, în vreme ce „simfonia completă” va începe odată cu a doua Venire a lui Iisus Hristos. Prin întrupare, Domnul Iisus Hristos a cuprins întreaga creaţie, a atins toate cele create, aşa încât toată creaţie reflectă o valoare în planul dumnezeiesc. El alege „un optimism fundamental deşi tragic” şi deci, un fel de continuitate între lumea prezentă, actuală, şi Împărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”. La temelia acestei convingeri este aşezată încredinţarea că există o mişcare ireversibilă în istorie, ce este condusă de Duhul lui Iisus Hristos.  
  
Dodd afirmă că în Predica lui Iisus Hristos Împărăţia lui Dumnezeu nu este prezentată ca „ceva ce vine în viitorul apropiat, ci ca o problemă a experienţei prezente”. Acesta respinge ideea că există o dezvoltare dinamică a istoriei. Pentru Congar lumea este în căutarea integrităţii eshatologice. Istoria este dinamică, progresivă şi teleologică: „Planul lui Dumnezeu a prevăzut în faza ultimă sau eshatologică adunarea tuturor lucrurilor în Sine, precum şi guvernarea lor, astfel încât toate lucrurile să îşi găsească împlinirea în Împărăţia lui Dumnezeu sub Iisus Hristos – Care este Capul şi totodată Princiupiul unificator ce cuprinde şi desăvârşeşte toate, nu numai umanitatea, ci lumea în întregimea ei”. Congar vorbeşte despre „structurile creaţionale” ale cosmosului, care vor conduce lumea către unitate şi în fond, către ordinea pentru care au fost create. Corespunzător acestor structuri ale creaţiei există „vocaţiile creaţionale ale lumii”, prin care omul depune un efort către dezvoltarea „energiilor latente ale creaţiei”. Congar inserează toate aceste idei fiindcă nu a fost mulţumit de expunerea lui Culmann; deşi „ciclurile concentrice” ale lui Culmann îngăduiau reflectarea Bisericii în lume, ele nu au permis autonomia lumii ca realitate în care lucrează Împărăţia lui Iisus Hristos. Ca să asigure această autonomie, Congar „restaurează” teologia creaţiei şi antropologia. Aici Congar vede „pregătirea Împărăţiei lui Dumnezeu” în desăvârşirea cosmosului. Desăvârşirea creaţiei este abordată ca fiind o „condiţie necesară” pentru participarea finală la Împărăţia lui Dumnezeu. Însă Congar nu dă explicaţii cu privire la tipul continuităţii existente între lume şi Împărăţie. El susţine un lucru important, şi anume că eforturile umane nu produc Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia nu vine ca rezultat al progresului istoric. Sfânta Scriptură arată că ea este prezentă ca dar al puterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Vorbind în mod tehnic şi concret, nici lumea şi nici Biserica nu sunt în stare să o aducă. Ea este dată de sus. Iisus Hristos este Acela care o realizează cu puterea sa cea răscumpărătoare şi mântuitoare, deci caracterul ei este unul transcendent. Eforturile umane, atât în lume cât şi în Biserică, sunt de asemenea roadele Harului Divin. Omul are vocaţia de a lucra în lume cu scopul de a o pregăti pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dar această lucrare, precum şi rezultatul acestei lucrări intrisece, sunt neputincioase şi incapabile de a produce Împărăţia. Suveranitatea lui Dumnezeu nu doar că supraveghează şi coordonează istoria, adică mersul lucrurilor pe faţa acestui pământ, în virtutea dragostei şi purtării Sale de grijă proniatoare, dar şi lucrează la modul cel propriu la împlinirea şi la desăvârşirea ei. Unul şi acelaşi Dumnezeu transformă sfârşitul şi înalţă şi inspiră de-a lungul istoriei. Mântuirea nu este în primul rând o restaurare a ordinii create, ci împlinirea sensului şi fiinţei acestei Împărăţiei, care aduce „un surplus de a fi”. 
  
Pentru Dodd categoria de „progres” este „numai parţial aplicabilă istoriei biblice şi Noului Testament. Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu nu este identificată cu un scop îndepărtat al istoriei”. Sfârşitul istoriei nu are nici o consecinţă majoră, deoarece: „unicul eveniment ce dă semnificaţie tuturor celorlalte a intrat odată pentru totdeauna în procesul istoriei. Noi nu trebuie să aşteptăm sfârşitul istoriei pentru a descoperi semnificaţia istoriei; pentru că în viaţa, moartea şi Învierea lui Iisus Hristos planul lui Dumnezeu pentru întreaga istorie a fost desăvârşit revelat. Împărăţia lui Dumnezeu a fost desăvârşit revelată. În concepţia lui Congar, Parusia este consumarea istoriei, este evenimentul care va aduce revelaţia cea mai desăvârşită a planurilor lui Dumnezeu. Congar dezvoltă o teologie a istoriei – ca tradiţie vie. Problema de importanţă foarte mare a acestei teologii se referă la aspectul continuităţii dintre Biserica Noului Testament şi cea din perioada post apostolică, patristică şi neopatristică. În mod special se pune următoarea problemă: Cum este realizată în timpul istoriei puterea mântuitoare a lui Iisus Hristos? Ce înseamnă, cu alte cuvinte, „a fi contemporan cu Iisus Hristos” - conform expresiei lui Sorren Kierkegaard. Congar răspunde acestei probleme cu ajutorul conceptului de tradiţie vie ca teologie a istoriei. Ca predecesor şi precursor al său, Congar îl are pe Maurice Blondel, cel care în anul 1904 a redactat o seamă de articole împotriva mişcării moderniste din Biserica Franţei. Blondel a dezvoltat o noţiune proprie a tradiţiei, aceasta fiind, în accepţiunea sa, tocmai concordanţa „unei relaţii armonioase între istorie şi dogmă”, dar nu insistăm prea mult deoarece aceste aspecte nu intră în tematica acestui material.  
  
În sfârşit, au existat factori destul de importanţi care să contribuie la o reaşezare a eshatologiei în cadrul preocupărilor teologiei. Cel mai important dintre aceştia pare a fi conştientizarea intensă a revelaţiei viitorului pentru vremea de acum, pentru timpul prezent. Această conştientizare a viitorului a fost descrisă de G. Gutierrez în lucrarea „O teologie a eliberării” şi de E. Schillebeeck în lucrarea „Problema eshatologiei”. Referitor la poziţia eshatologiei în teologie, este important de amintit şi lucrarea lui E. Kasemann: „Apocalipsa este mama întregii teologii creştine”. Alături de toate aceste dezbateri trebuie să facem trimitere şi la interpretarea conceptului de „eshatologie totală”. În acest sens, este complet eronat să consideri toate afirmaţiile privitoare la prezent ca interpretări post – pascale. Aşa cum am afirmat deja, simultaneitatea prezentului şi a viitorului este o carcteristică a lui Iisus Hristos. Parabola, pericopa evanghelică de la Sf. Ap. Şi Ev. Marcu 4, 30 – 32 şi Sf. Ap. Şi Ev. Luca 13, 18 – 19 se revelează ca fiind drept o „parabolă – contrast”, în care se opune începutul insignifiant cu un sfârşit măreţ şi grandios, în slavă, fără a se preciza o dezvoltare intermediară, biologică ori istorică. Este o relaţie vadită între un început şi un sfârşit. Drept urmare, Împărăţia lui Dumnezeu nu creşte organic sau permanent fără un început, şi este cu neputinţă să desparţi ori să disociezi începutul de sfârşit. Este posibil să vezi aici semnele unui dinamism eshatologic. Acest dinamism arată că „istoria este, prin fiinţa ei, drum, nu odihnă finală: ea este tensiune neajunsă la capăt... Din această tensiune nu se poate ajunge evolutiv la odihnă, ci doar printr-un salt care nu stă în puterile celor ce se află în tensiune, în mişcare, în puterile şi resursele istoriei. Este neaparat nevoie a se ajunge la o oprire, la o staţionare a istoriei efectuată ori săvârşită de sus pentru ca umanitatea să fie trecută, transbordată la o existenţă supraistorică”. De aceea, mesajul Mântuitorului este acela de a arăta că „Împărăţia lui Dumnezeu, veşnică şi transcendentă, este vie şi lucrătoare aici şi acum”. Pentru etica lui Iisus Hristos este foarte important faptul că El a proclamat şi trăit venirea mântuitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu şi că El a cerut pentru ea o morală corespunzătoare, chiar radicală, de la cei ce voiesc să intre într-ânsa. Morala Lui presupune atât începerea trăirii Împărăţiei lui Dumnezeu, cu darul mântuirii ei, cât şi încrederea şi aşteptarea realizării ei desăvârşite.  
  
În altă ordine de idei, trăind în imediata apropiere temporală aghiografilor Noului Testament, şi creând o literatură creştină care este element de legătură între scrierile acestora şi cele ale apologeţilor, cei care încep să teologhisească mai consistent[1], Părinţii Apostolici au dezvoltat învăţătura creştină fundamentând-o evident pe instrumentarul Sfintei Scripturi mai ales a Noului Testament cu destul de puţine tangenţe iudaice şi elenistice[2]. Ei au îmbogăţit-o cu o cunoaştere reală nouă despre Dumnezeu şi despre lucrurile Sale, cunoaştere plină de adevăr[3]. În acest demers al lor s-au folosit continuu de referiri la fapte scripturistice, de citarea deloc parcimonioasă a unor texte biblice şi de sublinierea deosebitei importanţe a unor termeni sau sintagme rostite de Mântuitorul Iisus Hristos. 
  
Noul Testament vorbeşte deseori, printre altele, şi de apropiata venire a Domnului pe care Însuşi stăruie dar şi Sfântul Apostol Pavel. Biserica post-apostolică a moştenit această aşteptare şi ea e prezentă în unele opere din această perioadă, spre exemplu, în capitolul 16 al Didahiei, sau în capitolul 21 al Scrisorii lui Pseudo–Barnaba, fiindcă autorii lor, dar şi alţii, se simt obligaţi să atragă atenţia asupra acestui moment crucial din viaţa Bisericii: Venirea Domnului întru mărire. Dar, din nefericire, curând, se adaugă şi un amănunt capital la această credinţă în Parusia Domnului, şi anume că, prin venirea Sa, Domnul va întemeia o împărăţie în care va stăpâni cu sfinţii Săi „o mie de ani”, învăţătură cunoscută sub numele de hiliasm sau milenarism. Papias este primul din scriitorii ce aparţin perioadei Părinţilor Apostolici care formulează şi propagă această doctrină, dar ea apare, sub o formă sau alta, şi la ceilalţi scriitori. Autorii acestor opere cu caracter ocazional nu puteau lăsa nesemnalată şi nesubliniată în faţa credincioşilor creştini, o problemă eshatologică de talia acesteia, pe care o mai credeau şi iminentă, mai ales că ea includea, evident, şi perspective ale mântuirii sau osândirii lor veşnice. 
  
Dar cu toate că se află printre cauzele deosebite ale apariţiei literaturii Părinţilor Apostolici, Parusia ca şi parte a eshatologiei universale împreună cu evenimentele care o preced şi urmează, precum şi cele ce ţin de eshatologia particulară, nu sunt analizate în mod deosebit de către aceştia. Declanşarea persecuţiilor profeţite de Mântuitorul i-a determinat pe Părinţii Apostolici să insiste, în schimb, asupra a ceea ce ţine de pregătirea creştinilor pentru întâmpinarea cum se cuvine a Mântuitorului intens aşteptat, şi de asemenea pregătirea pentru viaţa veşnică, deci să sublinieze valoarea credinţei şi a vieţii creştine în perspectivă eshatologică. Astfel, accentul este pus corect pentru că ei îl aduc în prim-plan pe „Cel ce vine” şi nu „ceea ce vine”, conştienţi fiind că inversarea ordinii ar crea o eshatologie alarmistă, a groazei, neconformă cu Sfânta Scriptură, aşa cum au creat mai târziu unele denominaţiuni neoprotestante. 
  
Apologeţii, în schimb, atât cei greci cât şi cei latini, au aşezat între „problemele cardinale”[4] dezbătute în domeniul eshatologiei care ţine în acelaşi timp şi de antropologie, învierea morţilor. Astfel, toţi de la care ne-au rămas opere întregi, sau numai fragmente, vorbesc într-un moment sau altul, despre învierea trupurilor. Unii dintre ei au consacrat, chiar, tratate întregi acestei probleme, precum Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful „Despre Înviere”, păstrat numai în fragmente, în special în prima parte, Atenagora Atenianul, „Despre învierea morţilor”, tratat în 25 de capitole, „cel mai complet şi mai închegat din cât ne-a lăsat antichitatea creştină în acest domeniu”[5] şi Tertulian, „Despre învierea trupului”, una din piesele cele mai solide în tratarea acestei probleme. 
  
A. Preliminarii 
  
Originea morţii. Sfântul Clement Romanul, îndemnându-i pe corinteni să practice virtuţile creştine, spune că numai ele pot îndepărta din suflete invidia care nu numai că dă naştere oricând tulburărilor, ci stă chiar la originea morţii: „fiecare merge după poftele inimii sale rele, purtând în suflet invidia nedreaptă şi necuviincioasă, prin care şi moartea a intrat în lume”[6]. 
  
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful este mai exact când precizează originea morţii – deşi plasează ca şi alţi scriitori bisericeşti ai timpului căderea diavolului ce a luat chip de şarpe spre a ispiti pe Eva, după căderea protopărinţilor ca o pedeapsă pentru fapta sa : „neascultarea oamenilor, adică a lui Adam şi a Evei”[7]. 
  
Sfântul Teofil al Antiohiei este foarte categoric când ajunge la această temă şi bazându-se pe textul Genezei, spune că: „din pricina neascultării, omul a adus asupra lui osteneală, durere şi la sfârşit a fost doborât de moarte”[8]. Astfel, originea morţii nu trebuie căutată nici la Dumnezeu şi nici în natura pomului cunoştinţei binelui şi răului: „cât priveşte pomul cunoştinţei, era bun şi pomul şi era bun şi rodul lui. Că nu-i aşa, precum socotesc unii, că pomul acesta cuprindea în el moartea; nu cuprindea moartea, ci neascultarea”[9]. Prin urmare, „omul a fost făcut la mijloc: nici cu totul muritor, nici desăvârşit nemuritor; în el erau cu putinţă amândouă; ... dacă l-ar fi făcut dintru început nemuritor, l-ar fi făcut Dumnezeu; şi iarăşi dacă l-ar fi făcut muritor, s-ar fi crezut că Dumnezeu este pricina morţii lui. Aşadar, nu l-a făcut nici nemuritor nici muritor, ci capabil şi de una şi de alta. Dacă omul înclina spre nemurire, păzind porunca lui Dumnezeu, avea să primească de la Dumnezeu ca plată nemurirea şi avea să ajungă Dumnezeu; şi iarăşi dacă se îndrepta spre faptele morţii (aşa precum a şi făcut, n.n ), neascultând de Dumnezeu, el însuşi avea să fie pricina morţii sale, că Dumnezeu l-a făcut pe om liber, cu voinţă liberă”[10]. 
  
Cel căruia Biserica primară îi datorează cea dintâi operă enciclopedică de Psihologie creştină, „De anima”, Tertulian, fiind împotriva celor ce văd cauza morţii în natura omului şi implicit în Dumnezeu creatorul, scrie în acest sens următoarele: „Aceasta este lucrarea morţii: separarea trupului şi a sufletului. Cei care cunoaştem însă primele începuturi ale omului, afirmăm cu hotărâre că moartea îl urmează pe om nu din natură, ci din culpă, aceasta nefiind naturală. Căci dacă omul ar fi fost făcut de la început direct pentru moarte, numai atunci moartea ar fi fost pusă pe seama naturii. Dar, că n-a fost făcută pentru moarte dovedeşte însuşi legământul condiţional cu ameninţarea pentru om că-l aşteaptă moartea dacă nu-l va respecta. Căci dacă nu l-ar fi călcat, n-ar fi devenit muritor”[11]. 
  
Învierea lui Iisus Hristos şi transformarea morţii în trecere spre viaţa veşnică. Dintre Părinţii Apostolici cel care aminteşte despre această consecinţă fundamentală a Învierii lui Hristos, adică schimbarea sensului morţii, din sfârşit înfiorător şi implacabil al omului, în „trecere de la viaţa temporală la viaţa eternă”[12], este Barnaba: „Profeţii având de la El harul, au profeţit despre El; iar El pentru că trebuia să se arate în trup, a îndurat spre a nimici moartea şi a arăta învierea din morţi, spre a împlini făgăduinţa dată părinţilor şi spre a arăta că El, Care a săvârşit învierea, va şi judeca”[13]. Dintre apologeţii de limbă greacă, Sfântul Iustin aminteşte şi el acest adevăr: „după cum pe cei din Egipt i-a mântuit sângele paştelui, tot aşa şi pe cei ce-au crezut, îi va smulge din moarte sângele lui Hristos”[14]. Iar dintre cei latini, Tertulian confirmă: „Soldatul lui Dumnezeu nu este părăsit în durere, nici nu sfârşeşte odată cu moartea”[15]. 
  
Atitudinea martirilor în faţa morţii. Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, prin faptul că transformă moartea în punte de trecere spre Împărăţia lui Dumnezeu, schimbă radical atitudinea creştinilor, conştienţi de această realitate, în faţa acesteia. Astfel, ei nu mai sunt persoane timorate şi stăpânite de frica implacabilei morţi, ci devin purtători ai bucuriei ce le iradiază din suflete la gândul apropiatei întâlniri cu biruitorul morţii. Această atitudine o descoperim în chip deosebit la mulţimea martirilor creştini din primele secole prezentată în special în lucrările apologetice din această perioadă. 
  
Sfântul Iustin, ce a devenit el însuşi martir, recunoaşte faptul că nimeni nu a crezut în Socrate, în aşa fel ca să moară pentru ceea ce acesta a învăţat. Dar Iisus Hristos a fost crezut nu numai de filosofi şi de oameni culţi, ci şi de oameni simpli „care pentru El au dispreţuit şi slava, şi teama şi moartea”[16]. Evident, nimeni nu este scutit de moarte şi creştinii se socotesc fericiţi fiindcă se achită de această datorie, dar, în timp ce necreştinilor le este frică de ea şi caută să fugă de acest gând, „creştinii o dispreţuiesc pentru fericirea ce urmează.”[17] Sfântul Iustin, pe când nu era creştin, a rămas uimit de atitudinea creştinilor în faţa morţii, atitudine ce a dat pentru el legitimitate credinţei lor şi chiar a stat la baza convertirii lui: „eu însumi, pe când mă găseam împărtăşind învăţăturile lui Platon, auzind de modul în care creştinii erau defăimaţi şi văzându-i că sunt fără de teamă în faţa morţii, am înţeles că este cu neputinţă ca ei să trăiască în răutate şi în pofta plăcerilor”[18]. 
  
De asemenea, un alt mare apologet, Tertulian, precizează faptul că, decât să se lepede de Dumnezeu, creştinii preferă să moară în chinuri, groaza morţii prefăcându-se pentru ei în biruinţă şi în bucuria de a sluji lui Dumnezeu şi de a moşteni viaţa veşnică: „ Poporul în zadar se bucură de chinurile noastre. Căci bucuria, pe care şi-o socoteşte numai a lui, este în întregime a noastră, ca unii care voim mai bine să îndurăm chinul decât să ne lepădăm de Dumnezeu.”[19] 
  
Pregătirea pentru viaţa de după moarte. Atât Părinţii Apostolici, cât şi apologeţii insistă foarte mult, în aproape toate lucrările lor asupra importanţei pe care o are modul în care creştinul înţelege să-şi trăiască viaţa pământească, viaţa de până la moartea fizică pentru cea care urmează după aceea. Poate s-ar putea obiecta că citatele de care ne vom folosi în cele ce urmează ar argumenta foarte bine un subiect ce ţine mai degrabă de soteriologia particulară, însă nu se poate vorbi de mântuirea subiectivă şi de cele ce ţin de ea eliminând perspectiva eshatologică cu totul şi aceasta se poate înţelege foarte uşor din aceste texte. 
  
Didahia, încă de la început, ţine să spună: „Sunt două căi: una a vieţii şi alta a morţii; şi este mare deosebire între cele două căi”[20]. Apoi, în toate cele şase prime capitole, care alcătuiesc partea I a acestei lucrări, se arată, folosindu-se din abundenţă texte din Vechiul Testament dar mai ales din Noul Testament, care este deosebirea dintre acestea. Calea vieţii ţine de respectarea poruncii iubirii universale şi a regulii de aur: „Mai întâi să iubeşti pe Dumnezeu, Creatorul tău, al doilea, pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi toate câte voieşti să nu ţi se facă ţie, nu le face nici tu altora”[21]. Iar calea morţii, care este rea şi plină de blestem”[22], ţine, evident, de nerespectarea poruncilor dumnezeieşti ce duce la o mulţime de fapte rele şi neplăcute lui Dumnezeu, pe care autorul le înşiră în capitolul V. 
  
Sfântul Clement îi îndeamnă pe corinteni în epistola sa astfel: „Noi să ne luptăm să fim găsiţi în numărul celor ce-L aşteaptă, ca să avem parte de darurile cele făgăduite. Dar cum va fi aceasta iubiţilor? Dacă va fi întărită mintea noastră cu credinţa în Dumnezeu, dacă vom căuta cele bine plăcute Lui şi bine primite de El, dacă vom săvârşi cele potrivite voinţei Lui şi dacă vom merge pe calea adevărului ... ”[23]. 
  
Autorul omiliei, numită şi a doua epistolă către corinteni, comparând efortul depus de creştini în această viaţă pentru apropierea de Iisus Hristos cu o competiţie sportivă, spune: „la întrecerile acestea de pe pământ mulţi aleargă, dar nu toţi sunt încununaţi, ci numai aceia care s-au ostenit mult şi au luptat bine. Să luptăm, aşadar, şi noi, ca toţi să fim încununaţi. Să alergăm pe calea cea dreaptă, în întrecerea cea nestricăcioasă; să intrăm mulţi în această întrecere şi să ne luptăm, ca să fim încununaţi; iar dacă nu putem fi toţi încununaţi, să fim cel puţin aproape de cunună.”[24] De asemenea, confirmând formula soteriologică creştină, potrivit căreia viaţa terestră a omului este unică şi ireversibilă, autorul aceleiaşi lucrări ţine să amintească câtă valoare primeşte ea în acest caz, tot printr-o comparaţie: „după cum olarul, dacă face un vas şi vasul pe care îl face iese rău, sau se strică în mâinile lui, îl poate face din nou, dar dacă apucă de-l bagă în cuptorul de foc, nu-l mai poate îndrepta, tot aşa şi noi, câtă vreme suntem în această lume, să ne pocăim din toată inima ... cât avem vreme de pocăinţă. După ce ieşim din lume, dincolo nu ne mai putem mântui sau pocăi.”[25] 
  
Asemenea Didahiei, care vorbea despre „ calea vieţii” şi „calea morţii”, epistola zisă a lui Barnaba vorbeşte despre „calea luminii” şi „calea întunericului”. „Calea luminii” ţine, evident, de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, iar cel ce o urmează „va fi slăvit în împărăţia lui Dumnezeu”[26]. „Calea întunericului” este strâmbă şi plină de blestem, că este întru totul calea morţii veşnice cu pedeapsă [ ... ] iar cel ce o alege va pieri împreună cu faptele lui[27]. 
  
Pentru Sfântul Ignatie Teoforul, prima condiţie spre a învinge moartea este pentru creştini, credinţa: „crezând în moartea Lui, să scăpaţi de moarte”[28]; a doua este pocăinţa: „şi toţi câţi se vor pocăi, vor fi şi ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Iisus Hristos”[29]; iar a treia, cea pe care el o numeşte „leacul nemuririi”, Sfânta Euharistie: „pentru ca voi să vă supuneţi cu mintea neîmpărţită episcopului şi preoţimii – le transmite el efesenilor – frângând o pâine, care este leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”[30]. 
  
Sfântul Policarp, propunându-le filipenilor modele de viaţă creştină, precum Sfinţii Apostoli, aminteşte virtutea răbdării şi pe cea a dreptăţii ca necesare spre dobândirea vieţii veşnice, dar subliniază necesitatea credinţei şi a dragostei pentru Iisus Hristos: „Că n-au iubit veacul de acum (Apostolii), ci pe Cel care a murit pentru noi şi pe Care Dumnezeu L-a înviat pentru noi”[31]. 
  
Păstorul lui Herma este prin excelenţă o pledoarie pentru pocăinţă asupra căreia autorul stăruie ca asupra condiţiei esenţiale pentru „trăirea în Dumnezeu”, cum o numeşte el. Autorul face şi o aluzie la botez şi necesitatea lui ca primă condiţie pentru mântuire, prin turnul (Biserica) care este zidit pe apă din vedenia a treia şi pilda a noua[32]. Sfântul Iustin, la rândul său, este convins de necesitatea pregătirii pentru viaţa de după moarte: „noi, însă, am fost învăţaţi că se vor bucura de nemurire numai cei ce trăiesc în cuvioşie şi în chip virtuos în apropierea lui Dumnezeu”[33]. Iar viaţa virtuoasă nu poate fi întreţinută decât de Sfintele Taine, între care aminteşte botezul[34], Euharistia[35] şi Pocăinţa[36], mai ales pe patul de moarte, fiindcă păcătoşii: „fără să se pocăiască înainte de moarte, nu se pot nicidecum mântui”[37]. 
  
Asupra atenţiei deosebite şi lucidităţii cu care trebuie tratate ultimele clipe ale vieţii pământeşti stăruie Sfântul Iustin şi în momentul în care face o tâlcuire la psalmul profeţie –mesianică Ps 21, 21 spunând: „iar dacă cere să-I mântuiască sufletul din sabie, din gura leilor şi din laba câinilor, face această cerere, pentru ca nimeni să nu mai stăpânească asupra sufletului Său şi pentru ca şi noi atunci când ne găsim pe pragul ieşirii din viaţă, să cerem aceleaşi lucruri lui Dumnezeu, Care poate să împiedice pe orice înger neruşinat şi rău, să ia sufletul nostru”[38]. 
  
Un alt mare apologet de limbă greacă, Sfântul Teofil al Antiohiei propune ca armă de luptă împotriva morţii, credinţa, credinţa în Dumnezeu şi în făgăduinţele făcute omului cu privire la evenimentele eshatologice: „Tu, însă, nu crezi în învierea morţilor. Când va fi învierea morţilor, atunci vrând nevrând vei crede : dar credinţa ta de atunci va fi socotită necredinţă, dacă nu crezi acum”[39], fiindcă „ce lucru mare este, dacă crezi, după ce ai văzut săvârşită învierea”[40]. 
  
Credinţa întărită de nădejde este şi pentru Atenagora Atenianul izbânda în faţa morţii: „credem că după ce vom pleca din viaţa aceasta, vom trăi o altă viaţă, mai fericită decât cea de aici, una cerească şi nepământească”[41], prin urmare, „de dragul nădejdii în viaţa veşnică, noi suntem în stare să dispreţuim nu numai bunurile vieţii pământeşti ci chiar şi unele plăceri îngăduite ... ”[42]. 
  
Autorul epistolei către Diognet, face în capitolele şase şi şapte, apologia vieţii curate şi minunate a creştinilor şi a înaltei lor moralităţi în cuvinte deosebite: „Ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume [ ... ]. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută [ ... ]. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea”[43]. 
  
Starea de spirit în faţa morţii pentru un adevărat creştin ne-o descrie astfel Tertulian: „Aceia care credem în învierea lui Iisus Hristos credem şi în învierea noastră, a celor pentru care El a murit şi a înviat. Deci, unde este învierea morţilor, acolo lipseşte durerea morţii, lipseşte şi nerăbdarea durerii. De ce să fii îndurerat dacă nu crezi că ai pierit? De ce să suporţi cu nerăbdare că s-a dus pentru un timp cel despre care crezi că se va întoarce? Ceea ce socoţi moarte este plecare. Nu este de plâns cel care pleacă înainte, ci de regretat că lipseşte. Şi trebuie stăpânit şi acest regret. De ce să-ţi pierzi cumpătul că a plecat cel pe care în curând îl vei urma?”[44]. 
  
Iar Minucius Felix şi mai plastic: „În liniştea în care trăim, în aceeaşi linişte ne pregătim înmormântările. Nu împletim coroane de flori, care s-ar usca, fiindcă purtăm o coroană mereu verde, din florile veşniciei, pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Liniştiţi, modeşti şi fără griji prin dărnicia Dumnezeului nostru, ne întărim nădejdea în fericire şi în viaţa viitoare, crezând mereu în prezenţa şi în măreţia Lui. Renaştem şi trăim de pe acum o viaţă fericită, când privim la viitor”[45]. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre dimensiunile spirituale ale Judecăţii şi Eshatologiei în viziunea Părinţilor apostolici şi a apologeţilor - p. I ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 410, Anul II, 14 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!