Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre desăvârşire in viziunea Părintelui Dumitru Stăniloae - partea a II a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câteva referinţe despre desăvârşirea omului în concepţia filocalică a Părintelui Profesor Dumitru Staniloae... 
  
4. Despre teologia darului ca desăvârşire 
  
Desăvârşirea omului este lucrul şi lucrarea lui Dumnezeu în om. Cartea facerii istoriseşte marea "lucrare a lui Dumnezeu", creaţia (Facerea 2, 2). Pentru Iisus Hristos, lucrul sau lucrările lui Dumnezeu: "erga"înseamnă viaţa Sa întreagă, tot ceea ce umple viaţa Lui. Astfel, atunci când cei ce Îl ascultau Îi pun întrebarea ce îi privea în mod direct pe ei înşişi: "Ce să facem ca să împlinim lucrurile lui Dumnezeu?", El le răspunde: "Acesta este lucrul lui Dumnezeu: ca voi să credeţi în Cel pe care L-a trimis"(Ioan 6, 28 - 29). "Lucrul lui Dumnezeu"este deci viaţa de credinţă, urmarea lui Iisus Hristos. În literatura monastică expresia "lucrul lui Dumnezeu"are o extensiune foarte largă şi o înţelegere extrem de bogată. În textele greceşti, "to ergou to theou"nu înseamnă liturgia (opus dinum în limba latină), ci asceza în general. După Sfântul Atanasie cel Mare, "lucrul lui Dumnezeu"al unei fecioare, cuprinde tot ceea ce este necesar pentru ca aceasta să-şi păstreze fecioria. Avva Isaia revine neîncetat asupra acestui gând: "Ah! Câtă osteneală este calea lui Dumnezeu!"Monahii nu sunt convinşi că viaţa duhovnicească este adeseori anevoioasă: "Trebuie multă osteneală, şi dacă nu este osteneală nu-L poţi avea pe Dumnezeu cu tine". Avva Isaia va merge până la a defini în mod laconic monahul printr-un singur cuvânt: "kopos". "Fiindcă monahul osteneşte în tot lucrul său (eis pan kopia). Aşa este monahul". După Sfântul Vasile cel Mare bunurile duhovniceşti se dobândesc "prin osteneli şi sudori". Trebuie "să se facă luptă şi război"spun Omiliile duhovniceşti atribuite Sfântului Macarie cel Mare. Nevoinţa către desăvârşire este o activitate umană eminamente practică. S-a spus că theoria era idealul grecilor, şi este fără îndoială, adevărat. Nici o afirmaţie nu trebuie însă generalizată prea mult. Vechea tendinţă "practică"va rămâne mereu vie, după ce a predominat cum era şi firesc, "la începuturi". La sfârşitul antichităţii opoziţia între viaţa activă şi viaţa contemplativă a devenit un exemplu clasic. 
  
Pentru a desemna acţiunea, limba greacă are doi termeni specifici: "poisis"şi "praxis". Elementul de "osteneală", de efort uman, de chin, rămâne asociat evoluţiei celui de-al doilea termen. Pentru Plotin, praxis defineşte o acţiune "impură", "amestecată", întinată de materia spre care înclină; este acţiunea omului în trup. Acţiunea lui Dumnezeu este "poisis". În vocabularul creştin, praxis ar putea fi în sensul său cel mai larg întreaga operă de mântuire. Utilizarea cuvântului praktikos pentru a desemna "monahul"ce se distinge prin viaţa sa duhovnicească, se întâlneşte frecvent la avva Evagrie. Şi pentru că în ce priveşte climatul rugăciunii, în viaţa duhovnicească domneşte o unanimitate desăvârşită, contempalţia adevărului şi exegeza sunt pentru Origen "lucrul cel mai desăvârşit al lui Dumnezeu". Însă, pe urma grecilor antici, care prin praxis circumscriau activitatea exercitată de trup în lumea materială iar prin theoria activitatea minţii, creştinii au început şi ei să distingă cu grijă între theoria şi praxis. În acelaşi timp însă, aceşti termeni sunt înălţaţi la un nivel superior. Theoria a devenit spirituală, pentru a desemna "gnoza adevărată". Iar praxis a dobândit şi ea o semnificaţie extrem de particulară, pe care i-a dat-o avva Evagrie: astfel "cunoaşterea lui Dumnezeu se împarte în două: în praxis şi theoria". Şi tot el dă această definiţie: "Praktika este metoda duhovnicească ce purifică partea pătimaşă a sufletului". Oricât de celebră ar fi, această definiţie rămâne încă negativă. Explicaţia Sfântului Grigorie din Nazianz este mai generală, deci mai extensivă: "Theoria înţelege-o ca pe o luare în considerare a realităţii inteligibile, praxisul fiind domeniul acţiunii". Evident, obiectivul acestei acţiuni nu este un viciu, ci o acţiune virtuoasă şi, dat fiind că practica virtuţilor este pentru creştin paza poruncilor, dintre care cea dintâi este iubirea, praxis-ul nu va fi nimic altceva decât viaţa potrivită credinţei, viaţa lui Iisus Hristos şi în imitarea Mântuitorului. 
  
Curăţirea de păcat este primul ei aspect. În acest fel se va vorbi de o praxis negativă, atunci când ea tinde să suprime obstacolele (păcatele) şi să combată gândurile rele, şi de o praxis pozitivă, când ea urmăreşte dezvoltarea virtuţilor. În spiritualitatea creştină, conţinutul practicii ca nevoinţă spre desăvârşire înseamnă în primul rând asceza. Etimologia cuvântului grec askeo, askeseis, rămâne obscură. Homer îl foloseşte pentru a exprima ideea unei munci artistice sau tehnice. Cuvântul a făcut carieră în aplicarea lui: 1) la exerciţiul trupului în sensul fizic (exerciţiile atleţilor şi ale soldaţilor), 2) la exerciţiul inteligenţei şi voinţei, al simţului moral, şi 3) la cultul şi la viaţa religioasă, unde askeseis numeşte "practicile evlaviei"instituite în Egipt. Adeseori binecuvântată, haina lor marchează consacrarea unei vieţi noi. Aceasta este semnificaţia hainei monahale şi, într-un anume sens, a veşmântului liturghic. În textul de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca 14, 33 unde se vorbeşte despre lepădare, se găseşte şi formula "a-ţi lua crucea". În sens propriu, ea înseamnă "a merge la supliciul"infamant al crucii. Expresia "a-ţi pierde sufletul"revine de mai multe ori în Sfânta Evanghelie, sufletul pe care trebuie să ştim să-l pierdem este "psihi", sinonom cu viaţă; trebuie deci să fim gata să sacrificam viaţa prezenţa şi să ne asigurăm viaţa veşnică. "A-ţi urâ sufletul"are acelaşi sens (Ioan 12, 25; Luca 14, 26) cu a muri pentru a trăi. Trebuie să "omorâm"în noi lucrurile trupului (Romani 8, 13), mădularele noastre pământeşti împreună cu patimile lor (Coloseni 3, 5). Se remarcă mereu tendinţa de a restrânge cuvântul la înfrânarea carnală şi chiar la înfrânarea desăvârşită şi absolută. În sectele encratice această tendinţă va merge până la deprecierea valorii trupului şi creaţiei, pentru dobândirea curăţirii, a purificării de păcate. Concepţie comună religiilor antice, curaţia este dispoziţia cerută pentru apropierea de lucrurile sacre. Potrivit concepţiei arhaice, care de regulă tinde să se adâncească, ea este conferită nu de actele morale, ci de rituri şi se pierde prin contacte materiale. Pentru a determina elementele esenţiale ale acestei curăţiri, trebuie stabilit mai întâi ce anume este considerat drept rău: trupul, simţurile sau patimile? Pentru creştini, singurul rău adevărat este păcatul, patima. El va fi deci obiectul principal al curăţirii. Dar aceasta se va extinde în curând la tot ceea ce constituie o seducţie spre păcat şi la tot ceea ce îi urmează drept consecinţe. Trăirea duhovnicească este un progres continuu pe calea curăţirii de păcate. Necesitatea progresului duhovnicesc este evidentă la Sfântul Apostol Pavel, care proclamă şi invocă necesitatea creşterii duhovniceşti. "Să creştem în orice chip prin iubire în cel ce este capul, Hristos"(Efeseni 4, 15), "până când Hristos va lua chip în voi"(Galateni 4,19). Gnosticii îi clasificau pe oameni în categorii mai mult sau mai puţin statice, definitive (cei materiali, cei sufleteşti şi cei spirituali; psihici şi pnevmatici). Preocuparea Sfântului Irineu este dimpotrivă aceea de a prezenta revelaţia într-un zbor la mare înălţime, în care se străduieşte să evidenţieze atât continuităţile cât şi noutăţile. Adevăratul Dumnezeu este Dumnezeul dintotdeauna, Care împiedică lumea să îmbătrânească, fiindcă El este viaţa, căci El recreează neîncetat, aşa cum a creat la început. Creşterea organică a creaturii raţionale este, pentru Origen, întemeiată pe caracterul dinamic al temei "chip - asemănare". Când este vorba de întoarcerea de la păcat, Sfântul Vasile cel Mare insistă întru câtva excesiv, pe o schimbare rapidă. Se remarcă aici influenţa stoicilor care nu admiteau progresul moral, fiindcă la ei logosul sau este drept sau nu este deloc. Dar opinia comună a învăţaţilor duhovniceşti este aceea a unui progres continuu, "de la cele mici la cele mari". Harul se aseamană unei seminţe aruncate în grădina inimii noastre. 
  
Prin urmare, există trepte bine ordonate şi distincte ce îngăduie smereniei omeneşti să ajungă pe culmi. Pentru a schiţa progresul în cutare sau cutare virtute, se enumeră adeseori trepte extrem de dezvoltate: în smerenie, în iubire, în rugăciune, renunţare, nepătimire etc. însă ele nu pot fi decât un reflex al creşterii integrale a vieţii în Dumnezeu. Împărţirea cea mai des folosită este cea în începători sau novici, înaintaţi şi desăvârşiţi: "Există trei trepte prin care înaintează omul: a începătorilor, a celor din mijloc şi a celor desăvârşiţi". Începutul vieţii se numeşte copilărie, mai târziu vine adolescenţa, în fine maturitatea deplină sau bătrâneţea (I Corinteni 3, 1-2; Efeseni 4,13). Această este ideea dominantă din Viaţa lui Moise a Sfântului Grigorie al Nyssei: o descriere a vieţii desăvârşite folosind schema Exodului, utilizată mai târziu şi de atâţia alţii. Când este vorba de progresul în rugăciune se invocă mai cu seamă muntele vederii şi iubirii lui Dumnezeu care se urcă în trepte. Vedenia lui Iacob (Facere 28, 12 - 13) va rămâne marele simbol al scării spirituale şi el va fi mereu utilizat începând cu Sfântul Clement Alexandrinul. Multe manuscrise medievale ale scării Sfântului Ioan Scărarul au miniaturi în care ascensiunea pe scara virtuţilor este pitoresc reprezentată. În timp ce Avva Evagrie voia "să tăgăduiască trupul şi sufletul"şi "să vieţuiască după minte", pentru Sfântul Ioan Scărarul este vorba de a începe practicarea virtuţilor proprii trupului, apoi cele ale sufletului, pentru a sluji, în fine, lui Dumnezeu în Duh. Cadrul general al învăţăturii sale duhovniceşti este deci împărţirea oamenilor trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti (somatici, psihici, pnevmatici). În acest punct el se vrea ucenic fidel al Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 3, 3). Principiul celor trei căi: purificare, iluminare şi unire, se găseşte în platonism. Dar această diviziune a devenit faimoasă în Occident prin intermediul lui Dionisie Areopagitul care apropie aceste căi de triadele ierarhiei bisericeşti: diaconii purifică, preotul luminează, episcopul desăvârşeşte; iniţiaţii sunt purificaţi, poporul sfânt este luminat, monahii sunt desăvârşiţi. În secolul al X - lea, Sfântul Simeon Noul Teolog alcătuieşte şi el Imnele dumnezeieşti unde "teologia"este piscul gnozei (sau theoria), physikč este prima ei treaptă. Semnificaţia treptelor în viaţa duhovnicească este tipic scripturistică: cuvântul lui Dumnezeu, legea, proorocii, timpurile se împlinesc. Nici o treaptă nu este definitivă. Departe de a-şi îngădui vreodată cea mai mică odihnire în desăvârşirea dobândită, asceţii repetă oricui că nu sunt decât nişte începători. Scara spre Dumnezeu trebuie urcată mereu. Dar în acest urcuş trebuie evitate două pericole: 1) acela de a te plasa pe o treaptă superioară înainte de a fi trecut prin cele precedente (de exemplu a căuta theoria fără práxis); 2) şi acela de a crede că eşti dispensat de treptele inferioare fiindcă le practici pe cele superioare; Or primele nu sunt abolite, ci mai degrabă continute în următoarele; de altfel dinamismul desăvâşsirii creştine implică o ascensiune continuă ce revine mereu la primul punct de plecare. Sfântul Ioan Scărarul descrie pe larg acest viciu într-un capitol special în care spune: "Insensibilitatea este moartea sufletului înaintea morţii trupului". Se vorbeşte de asemenea de învârtoşare, durita cordis, obduratio (Isaia 6, 9-10). Este o maladie ce începe prin "întunecarea inimii". Este o încercare orchestrată de Satana, gata să aţâţe, să provoace în suflet întârzierea, lâncezeala, plictiseala. În acest fel vorbesc Diadoh al Foticeei, Dorotei, Ioan Scărarul, Simeon Noul Teolog şi alţii. Însă nici cei care doresc cu ardoare "sentimentele duhovniceşti", nu pot nega faptul că "simţirea divinului"este supusă unor multiple variaţii.  
  
După explicaţia pe care o dă Diadoh al Foticeei, pedagogia divină este cel mai adeseori următoarea: 1. Harul este prezent încă de la început: aproape inseparabil de om, formează cu el o singură substanţă; 2. la începutul vieţii duhovniceşti el se face adeseori simţit ca o mângâiere, ca o rasplată pentru fapte; 3. mai târziu el se ascunde adeseori şi Dumnezeu îi lasă pe Sfinţii Săi în suferinţă; 4. la sfârşit când se încheie perioada curăţirii, Dumnezeu dă din nou sfinţilor mângâierile Sale şi plinătatea Duhului Sfânt. Însă Diadoh avertizează: numai Harul lui Dumnezeu dă naştere adevăratelor sentimente sfinte. Şi când Harul lui Dumnezeu dă ceva, el dă cui vrea, cum şi când vrea el". Cel ce ar vrea să ajungă prea repede la experienţa interioară şi lăuntrică a vieţii harului, se expune primejdiei de a avea sentimente false şi amăgitoare. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: "Sufletul este nevăzut, nu se vede dacă este sănătos sau nu... Sunt însă semne care fac vădită tuturor starea sa..."Duhul Sfânt aduce roade (Galateni 5, 22), or acolo unde se văd aceste roade, acolo rămâne Dumnezeu. Pentru Sfântul Apostol Pavel, viaţa în Duhul nu este încă o simţire intuitivă a Duhului, este o viaţă în credinţă, dar ea constituie o experienţă reală prin intermediul semnelor, o certitudine concretă a unei prezenţe. Harismele, cum sunt darul limbilor sau al vindecării (I Corinteni 12, 28 sq; 14, 12), fac să se simtă o prezenţă personală, prezenţa Cuiva Care "locuieşte"(Romani 8, 11), Care "dă mărturie"(8, 16), Care "se alătură duhului nostru"(8, 16) şi "strigă în inimile noastre"(Galateni 4, 6). O povăţuire de acest gen poate fi citită deja în marele discurs din Viaţa Sfântului Antonie cel Mare: celor ce se laudă nu cu virtutea lor, ci cu reusita minunilor, li se aduce aminte că această capacitate nu este decât un dar, că virtutea şi conduita noastră sunt de fapt cele care fac ca numele noastre să fie înscrise în ceruri. O minune atestă puterea rugăciunii, dar nu în chip nemijlocit sfinţenia persoanei. Acest lucru îl explică în mod clar şi limpede Nicolae Cabasila: sufletul pătruns de exemplele lui Iisus Hristos, care conlucrează cu Harul Tainelor, acela se vede transformat; şi această transformare, care este adevărata virtute ori adevărata sfinţenie, (con)stă în voinţă, nicidecum în minuni sau harisme extraordinare. 
  
Atunci când aceste harisme extraordinare erau adevărate, exista obligaţia de a le ascunde. În fruntea lucrărilor harismatice care manifestă prezenţa lucrătoare a Duhului, stă iubirea (I Corinteni 12, 13 - 14, 1). Ea rezumă întreaga desăvârşire creştină. Însă cum trebuie dovedită şi demonstrată desăvârşirea iubirii? "Cât timp este în acest trup - spune Cuviosul Diadoh al Foticeei - nimeni nu poate să dobândească desăvârşirea, ci numai sfinţii care au ajuns la martiriu şi la mărturisirea desăvârşită". Însă dincolo de martiriul sângeros şi de asceza riguroasă, autentica viaţă creştină rămâne un argument valabil al prezenţei Duhului Sfânt. Deoarece Duhul se păstrează prin credinţă şi printr-o vieţuire neprihănită. Credinţa este un dar al Duhului (I Corinteni 12, 13) iar virtuţile sunt o împărtăşire de Iisus Hristos, deci o mărturisire sigură a prezenţei dumnezeieşti. Pentru Sfântul Ioan Scărarul mai cu seamă, castitatea desăvârşită îl arată pe "Pricinuitorul firii"printr-o biruinţă asupra "firii"(naturii). 
  
Atunci când "omul duhovnicesc"devine, în terminologia Sfântului Clement Alexandrinul, "adevăratul gnostic", "adevărata gnoză"este un semn sigur al prezenţei Duhului. Nu vorbim de "gnoza mincinoasă", cunoscută din polemica Sfântului Irineu. Ştiinţa nu este recomandată omului duhovnicesc dacă nu o revarsă în Duhul Sfânt ca răsplată a vieţii ascetice. Această gnoză mincinoasă care îngâmfă, care îl face pe om să cadă din iubire, inspiră posesorilor ei pretenţia de a fi desăvârşiţi. Mai bine să fii om simplu şi să ajungi la unirea cu Dumnezeu prin iubire. Dar ceea ce caracterizează un astfel de om deăavârşit este, îndeosebi, discernământul sau deosebirea duhurilor, care pentru Origen este unul din semnele distinctive ale sfinţeniei: "Sufletul care va fi înaintat îndeajuns pentru a începe să aibă discernământul vedeniilor, va arăta ca este duhovnicesc dacă este în stare să discearnă toate". Este însă unanim acceptat că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este izvorul tainelor, că El a dezlegat şi natura şi Legea cea veche, fiindcă trupul Său, deşi zămislit pentru înţelegerea omenească, a fost firesc şi s-a dezvoltat în natură şi în Lege, cu toate efectele. Şi dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut două firi: dumnezeiască şi omenească, tot aşa şi tainele au două aspecte: văzut-ceremonial şi nevăzut - lucrarea Harului. 
  
Tema Sfintelor Taine face parte din misiunea Bisericii şi din vocaţia preotului de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce. Prin însăşi esenţa ei, Biserica Ortodoxă a rămas, este şi va fi sfinţitoare, de aceea ea păstrează nu doar originalitatea Sfintelor Taine, ci şi practicarea lor aşa cum le-a lăsat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cum le-au primit şi au fost investiţi cu ele Sfinţii Apostoli, cum le-au experimentat Sfinţii Părinţi şi cum se găsesc şi astăzi ca mijloace şi căi sigure ale mântuirii oamenilor în Biserică.  
  
5. Câteva concluzii finale şi încheierea 
  
De-a lungul istoriei zbuciumate a creştinismului, s-au produs "diferenţe"doctrinare, astfel au apărut "neconcordanţe"confesionale cu privire la marile teme teologice, devenite preocuparea majora a specialiştilor doctrinari, care au pus semnul îndoielii asupra "eficacităţii"mântuitoare asupra unora dintre ele. Un studiu atent, realist, sincer şi obiectiv pune în evidenţă faptul că Biserica creştină a primelor veacuri insistă permanent pe catehizare, nu numai pe înţelegearea tainelor, ci şi pentru acceptarea, primirea şi încorporarea lor în Iisus Hristos şi în Biserica Sa Cea Sfântă „pe care nici porţile iadului no o vor birui”. "La baza concepţiei despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putinţa lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Iisus Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor şi a materiei dintre ele, în ambianţa Bisericii, ca trup tainic al lui Iisus Hristos: Este încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general şi asupra altor persoane. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om fie direct prin trup, fie prin altă materie. Cel ce transmite această putere... prin mână este subiectul care gândeşte şi voieşte: şi puterea ce se scurge... merge până la spiritul celui din urmă... Este puterea Duhului dumnezeiesc... Care Se deschide prin credinţă în ambianţa Bisericii. În Taină nu se poate trage o frontieră între mişcarea omului care lucrează şi puterea Duhului dumnezeiesc", a evidenţiat Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în celebrul său Tratat de „Teologie Dogmatică Ortodoxă” (III, 1997, p.7). 
  
Acum, în încheiere, trecând într-ul alt registru, sau, mai bine zis, revenind puţin la evocarea şi omagierea personalităţii Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, voi mai spune doar că s-a tot vorbit despre sfinţia sa cum că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut. 
  
Aşdar, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”. 
  
Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...  
  
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin! 
  
Drd. Stelian Gomboş  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre desăvârşire in viziunea Părintelui Dumitru Stăniloae - partea a II a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 266, Anul I, 23 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!