Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 79 din 20 martie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre Crucea lui Iisus Hristos ca lege supremă a vieţii noastre
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Interviu cu Părintele Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică Jr. – Titularul catedrei de Spiritualitate Ortodoxă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu 
  
Motto: "Noi trebuie astfel să facem ca prin Cruce creştinismul să fie resursă şi pentru prezentul societăţii noastre, dar să se deschidă şi spre viitorul lumii de mâine."– Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică Jr. 
  
Înaintând, cu încredere şi nădejde în ajutorul, binecuvântarea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pe calea Postului celui Mare, suntem chemaţi cu toţii să descoperim sensurile tainice ale vieţii duhovniceşti. Unită cu rugăciunea şi lucrarea faptelor bune, postirea rodeşte în acest răstimp prin harul lui Dumnezeu. La jumătatea Postului, în duminica a treia, Sfânta Cruce se aşază în biserici în mijlocul credincioşilor, pecetluind râvna şi bucuria credinţei lor în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. Despre semnificaţia liturgică, sensul teologic şi duhovnicesc al Crucii ne-a vorbit în aceste zile, Părintele Arhidiacon Prof. Univ. dr. Ioan I. Ică jr. de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“ din Sibiu. 
  
Semnificaţia fundamentală a Postului este răstignirea patimilor 
  
- Preacucernice Părinte Profesor, de ce vorbim despre Cruce şi Înviere în duminica a treia din Sfântul şi Marele Post? De ce Biserica a rânduit să fie prăznuită Sfânta Cruce şi în Postul Mare, fiind amintite acum Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos şi Învierea Sa? 
  
- Dacă privim Triodul şi tradiţia liturgică legată de Postul Mare din punctul de vedere istoric, putem vedea şi cunoaşte că în vechime sărbătorirea Sfintei Cruci era în chiar mijlocul Postului Mare, miercurea din săptămâna a patra, ca şi în cazul Înjumătăţirii praznicului Învierii, care cade întotdeauna într-o zi de miercuri. În cazul Sfintei Cruci, cinstirea ei s-a extins în toată săptămâna, iar pentru a solemniza şi mai mult această celebrare fundamentală s-a instituit o duminică specială, duminica pregătitoare. În această duminică, în vechime, se anunţa în biserică faptul că la mijlocul săptâmânii viitoare va fi cinstită Sfânta Cruce. Această cinstire specială se făcea şi atunci aşa cum se face şi în zilele noastre. La Utrenie se scotea o cruce specială, o cruce-relicvar, în general la Sfânta Sofia şi la toate catedralele, care a-veau o cruce în care se găsea câte-o bucăţică, aşchie din lemnul cinstitei Cruci descoperite de împărăteasa Elena. Această cruce era adusă într-o procesiune specială, într-o procesiune liturgică, care într-un fel imită vohodul de la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, fiindcă ea este aşezată pe Sfântul Disc asemeni agneţului înainte-sfinţit. Iar cântarea care se cântă este oarecum paralelă sau simetrică cu cântarea de la vohodul Liturghiei mai înainte sfinţite: „Acum puterile cereşti nevăzut slujesc...“ În cazul de faţă se spune „Acum puterile cereşti nevăzut înconjoară cinstitul lemn al Sfintei Cruci care acum se aduce“. Este o procesiune specială din punctul de vedere liturgic, dar care atrage atenţia credincioşilor că în Sfânta Cruce există o prezenţă sacramentală, încât aceasta este pusă pe Sfântul Disc, pe acesta punându-se doar Sfintele Daruri mai înainte şi după ce au fost sfinţite. Aşadar, Crucii i se dă o cinstire deosebită. Crucea are o semnificaţie sacramentală; ea primeşte o cinstire liturgică, euharistică am putea spune, şi este aşezată în mijlocul bisericii şi pusă spre cinstire.  
  
După cum ne spun istoricii bisericeşti şi istoricii Liturghiei, Crucea stătea în mijlocul bisericii toată săptămâna a patra şi erau zile speciale la Biserica Sfânta Sofia, astfel că în zilele de luni şi marţi se închinau bărbaţii, iar în zilele de joi şi vineri se închinau femeile. Aşadar, toată cetatea trecea şi se închina Crucii, care era pusă în mijlocul bisericii ca într-un nou rai sau ca în mijlocul cosmosului, în mijlocul lumii, biserica fiind o imagine a cosmosului şi a lumii, dar în acelaşi timp şi o imagine a raiului. Ceea ce cinstirea Crucii vrea să arate celor care intră în Sfântul şi Marele Post este pe de o parte accentuarea simbolismului centrului, în centrul Postului aflându-se Sfânta Cruce, care ne aduce aminte că semnificaţia fundamentală a Postului este răstignirea, răstignirea patimilor, a poftelor, pentru a răsturna într-un fel drama căderii produsă în Adam. Într-un fel, pentru a ieşi din Adamul cel vechi şi a-L însoţi pe Adamul cel nou. Pe de altă parte, cinstirea Sfintei Cruci are ca scop fundamental aducerea-aminte că primordială este răstignirea patimilor noastre spre a ne putea uni cu Domnul nostru Iisus Hristos. 
  
Crucea este concentrarea într-un singur semn a chenozei lui Iisus Hristos 
  
- Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci începe cu îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze Lui. Ce semnificaţie are în acest context crucea? Despre ce cruce se vorbeşte şi despre ce lepădare? 
  
- Evanghelia din duminica a treia se citeşte, de altfel, la toate prăznuirile Sfintei Cruci. Sfânta Cruce nu este sărbătorită numai la mijlocul Postului Mare, ci şi la 14 Septembrie, ziua descoperirii ei de către împărăteasa Elena, sau 1 August, ziua înălţării ei de către Heraclie după ce a fost recuperată de la perşi. Această pericopă cuprinde în ea însăşi esenţa întregii Evanghelii. Mântuitorul spune aici: „Cel ce vrea să Îmi urmeze Mie să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie, că tot cel ce va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde şi cine îl va pierde pentru Mine şi Evanghelie acela îl va câştiga.“ În toate aceste versete se cuprinde miezul predicii Mântuitorului. Domnul Iisus Hristos ne atrage atenţia că Adam, vrând să scape sufletul său şi viaţa sa, a găsit moartea, deci el a ales o viaţă la capătul căreia se găsea moartea, iar credincioşii, prin Iisus Hristos şi prin credinţă, dacă aleg renunţarea şi lepădarea, răstignirea şi moartea, în sens duhovnicesc, la capătul ei află viaţa veşnică. Evanghelia aceasta ne aduce aminte de răsturnarea polilor sau a planurilor pe care o aduc Iisus Hristos, Biserica şi creştinismul, dacă omul adamic caută să-şi scape cu orice preţ viaţa lui, cu preţul distrugerii vieţii celorlalte fiinţe din jurul lui, al afectării mediului înconjurător şi chiar al chinuirii semenilor şi al ruperii sale din legătura cu Dumnezeu. 
  
Încercând să-şi salveze supravieţuirea biologică, aceasta, prin neascultare şi păcat, îl duce la moarte. Dar în Iisus Hristos, oricine renunţă de bunăvoie la viaţa biologică şi la patimile legate de aceasta şi care culminează în rău, în perturbarea legăturilor cosmice, cine renunţă aşadar la această păcătoşenie sădeşte în el o altă viaţă, o viaţă care, paradoxal, deşi este bazată pe renunţare, aduce câştigul cel mai mare, aduce câştigul vieţii veşnice. Crucea despre care vorbeşte aici Mântuitorul şi pe care o cere fiecăruia dintre ucenicii Lui să o ia asupra lor este semnul acestei renunţări care duce la câştig. Acesta este paradoxul creştinului: creştinul este cel care renunţă şi câştigă, iar cel din afara creştinismului vrea să câştige, dar până la urmă pierde! Poate ar trebui insistat şi adus aminte că ceea ce textele noastre traduc în Evanghelie prin cuvântul lepădare în limba greacă are un sens şi mai tare, într-un fel mai radical, ar trebui tradus prin tăgăduire, Mântuitorul nostru ne cere aşadar să ne tăgăduim pe noi înşine.  
  
Este opusul situaţiei lui Adam. Adam s-a autoafirmat, a ajuns în cele din urmă în negarea vieţii lui şi a celor din jur, iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere să ne negăm duhovniceşte, spiritual, moral înclinaţia noastră de a ne afirma pe noi, pentru a ne lăsa afirmaţi de Dumnezeu şi a câştiga viaţa veşnică. În sensul evanghelic, Crucea ne aduce aminte de această răsturnare de planuri. Ceea ce la omul natural este afirmaţie culminează în negaţie la Iisus Hristos, dar negaţia duce la afirmaţie. Aceasta ne învaţă Însuşi Mântuitorul, chenoza Lui, golirea Lui duce la umplerea noastră, a trupurilor noastre şi a vieţii noastre de către slava dumnezeirii. Crucea este, într-un fel, concentrarea într-un singur semn a acestei legi fundamentale care este cuprinsă în Evanghelie. 
  
Despre Noul Pom al vieţii – Crucea, cea de viaţă făcătoare şi dătătoare 
  
- În centrul, în mijlocul Sfântului şi Marelui Post, aşa cum afirmă ieromonahul Makarios Simonopetritul, Crucea apare ca un Pom al vieţii din mijlocul raiului. Este întâmplătoare această analogie, dat fiind că multe din paremiile Triodului sunt din cartea Facerii? 
  
- Nu este deloc întâmplătoare, deoarece lectura fundamentală care ne însoţeşte în perioada Postului este din cartea Facerii. Să ne gândim că Postul Mare începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi se termină, într-un fel, la căpătul Săptămânii Mari, tot într-o grădină. Începe cu izgonirea omului din grădina raiului, din Eden, şi se termină la recuperarea Edenului pe Golgota şi apoi în grădina de la poalele Golgotei unde a fost înmormântat Mântuitorul Hristos şi de unde a înviat. Într-un fel, să ne gândim la această simetrie, Adam şi Eva sunt scoşi din rai în duminica în care începe Postul, iar în Vinerea Mare Mântuitorul Iisus Hristos îi spune tâlharului răstignit lângă El „Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Crucea devine noul Pom al vieţii, iar prin Iisus Hristos, a Cărui coastă împusă ţâşneşte sânge şi apă, Sfinţii Părinţi spun că se naşte Biserica, cu noua Eva, se reface într-un fel pe Golgota un nou rai. Toate aceste simetrii nu sunt întâmplătoare şi sunt arătate în Evanghelie.  
  
Aceasta ne spune că Iisus Hristos este Adamul cel Nou, Care, prin El Însuşi şi prin Biserică, reface oamenilor posibilitatea de a intra în raiul pe care l-au pierdut protopărinţii noştri. Mai trebui să avem în evidenţă faptul că la mijlocul Sfântului şi Marelui Post al Paştilor, în a treia şi a patra săptămâna paremiile vorbesc de Noe şi de arca lui, care este şi ea o prefigurare a unui rai, deoarece Noe salva în arca lui toată esenţa bună a creaţiei. Deci într-o arcă - simbol al Bisericii şi al raiului. În mijlocul arcei era un catarg, care o susţinea şi în care Sfinţii Părinţi au văzut întotdeauna simbolul Sfintei Cruci. Toate aceste simboluri vor să arate că Biserica este cea care recâştigă raiul, fiind anticipat în Vechiul Testament de Eden, apoi de arca lui Noe şi de templu, iar în creştinism de Sfânta Biserică. Astfel că Sfânta Cruce este în mijlocul Postului Mare în mijlocul bisericii ca nou rai, ca nou cosmos restaurat şi între izgonire şi recâştigare. 
  
În Cruce întâlnim convergenţa tuturor dimensiunilor creaţiei 
  
- Sfinţii Părinţi văd în Cruce un semn impregnat creaţiei, ca un semn cosmic, despre care se spune: Dumnezeu „aşază crucea pentru a determina cele patru zări ale lumii“. Ce înseamnă Crucea ca simbol cosmic? 
  
- Crucea are o multitudine de semnificaţii. Crucea are de pildă semnificaţie soteriologică, mântuitoare, pe care creştinii o scot cel mai mult în evidenţă legat de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos şi a Bisericii. Crucea este cea prin care Mântuitorul ne scoate din robia păcatului şi a morţii, zdrobind moartea şi recâştigându-ne viaţa. Pe lângă semnificaţia aceasta soteriologică, Crucea este legată de creaţie. Este legată într-un fel nu numai de constituţia cosmosului, fiind axa de susţinere a cosmosului, pentru că în Cruce avem întâlnirea dintre verticală şi orizontală; este o convergenţă a tuturor dimensiunilor creaţiei, deci o axă de structurare a cosmosului şi, să nu uităm, are şi o semnificaţie antropologică, pentru că omul însuşi, pus în centrul cosmosului şi al creaţiei, este structurat după chipul Crucii şi este chemat să unească cerul cu pământul, orizontala şi verticala. Atunci când vorbim de o cruce cosmologică, să ne gândim că este şi o cruce antropologică, pentru că omul şi cosmosul sunt legaţi. Şi, aşa cum au încercat să spună unii teologi, între care şi ortodocşi, în special teologii ortodocşi ruşi ai secolului al XX-lea, în Cruce este prefigurată însăşi Sfânta Treime, pentru că explică într-un fel modul de existenţă al Persoanelor Sfintei Treimi. Şi Persoanele Sfintei Treimi Se golesc pe Ele Însele şi Se lasă afirmate de celelalte, Tatăl Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Sfântul Duh, astfel că Tatăl Se goleşte şi Se lasă apoi afirmat ca Tată de Fiul şi de către Sfântul Duh. Aceeaşi lege a golirii de sine pentru a se umple mai apoi, despre care ne spune Mântuitorul în Evanghelia din duminica a treia din Post că este legea vieţii noastre creştine o găsim în însăşi viaţa intratrinitară, pentru că legea tăgăduirii de sine, a negării de sine pentru a ne lăsa afirmaţi apoi de către ceilalţi nu este o lege impusă omului, ci este însăşi modul de existenţă al Sfintei Treimi. Aşa cum încerca Nicolae de la Rohia să spună prin cuvintele „Dăruind, vei dobândi“. Oricine se dăruieşte pe sine însuşi se câştigă, iar crucea este simbolul acestei legi, că cine se dăruieşte, se goleşte, de fapt nu pierde, ci câştigă comuniune, câştigă plinătate de viaţă. 
  
Crucea exprimă însăşi esenţa legii personale 
  
- Preacucernice Părinte profesor, ce explicaţie au în Acatistul Sfintei Cruci cuvintele „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!“? 
  
- Acatistul Sfintei Cruci încearcă într-un sens să sintetizeze toate multiplele semnificaţii ale Crucii, şi crucea cosmologică, şi crucea antropologică, şi crucea soteriologică, toate acestea să le cuprindă într-o creaţie poetică de mare profunzime. Ceea ce m-a impresionat şi mă impresionează totdeauna la această cântare a Bisericii este faptul că cei care o săvârşesc şi o celebrează se adresează crucii ca unei adevărate persoane. Crucea este văzută aproape ipostaziată, deci nu e tratată ca un simplu obiect, ca un simplu principiu sau regulă cosmologică matematică, un principiu abstract, ci este personalizată. Un lucru m-a impresionat încă de când eram student aici la Teologie şi, studiind, mi-am dat seama că Biserica ascunde o mare taină şi o mare profunzime în cântările şi în tradiţia sa liturgică, faptul că tratează crucea ca o adevărată persoană. Faptul acesta l-am înţeles mai bine la sfinţirea unei biserici. Lăcaşul bisericii este văzut ca o adevărată persoană, ca o persoană botezată: este spălat, este miruns, lăcaşul bisericii de zid este tratat ca un fel de persoană preliminară, pentru că el este personalizat asemeni Crucii. Crucea nu este un simplu principiu sau obiect abstract, ea exprimă - cum spuneam - însăşi esenţa legii personale, pentru că persoana care se dăruieşte prin dăruire câştigă, prin sacrificiu împlineşte. Nu este deloc o întâmplare faptul că Crucea este tratată ca o persoană, pentru că în ea vedem legea vieţii lui Hristos, legea vieţii noastre, şi nu este deloc un hazard faptul că este tratată astfel, aşa cum am spus că este pusă pe Sfântul Disc. Crucea, ca şi icoana, faţa Domnului pusă pe lemn, devin locuri ale prezenţei personale a lui Iisus Hristos. Prin aceasta şi Crucea primeşte o cinstire personală şi este realmente - cum spune Acatistul - „păzitoare a creştinilor“, îi fereşte de atacurile celui rău, le dă siguranţă. Pentru că în primul rând puterea Crucii este puterea vieţii celei noi, dar şi semnul prin care creştinii se apară de stăpânitorii acestei lumi, a vieţii decăzute, a vieţii egoiste, a vieţii păcătoase de care ne ferim noi, toţi creştinii, prin semnul Sfintei Cruci. 
  
Prin Cruce, viaţa noastră se apropie mai mult de Dumnezeu 
  
- Astăzi nu se poate concepe slujbă fără Sfânta Cruce. Aceasta se foloseşte atât la ierurgii cât şi la Sfintele Taine şi la Sfânta Liturghie. Ce rol are Sfânta Cruce ca obiect liturgic? 
  
- Da, aşa este. Crucea, aşa cum spuneam, vrea să aducă şi să facă prezentă în viaţa oamenilor această putere extraordinară pe care o conţine legea dăruirii, legea câştigării prin renunţare, şi de aceea tot ce se face în Biserică, fiindcă se face prin puterea lui Iisus Hristos, se face prin semnul Sfintei Cruci, care este semnul acestei vieţi noi, viaţă nouă care se câştigă prin moarte. Aşa cum am spus, Adam a vrut viaţa cu orice preţ şi a ieşit moartea, tot astfel crucea, care ne însemnează şi care este un semn al renunţării, este ca un X, care barează, este ca un semn de interdicţie, de oprire. Crucea are deci un semn de oprire; noi ne oprim de la păcat, ne oprim de la lucrurile diavolului, ca apoi, din puterea acestei barări şi renunţări, să ţâşnească altă putere, o viaţă care vine de Sus. Aşa cum spunea frumos Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Dumnezeu a făcut lumea ca un dar şi a pus Crucea pe acest dar. Celui care nu ştie să se apropie de darul lumii prin cruce, darul lumii îi devine prilej de păcat şi de sminteală. Cei care înainte să se apropie de dar, de lume, îşi fac semnul Sfintei Cruci ştiu să se apropie de orice lucru din lume făra ca lumea să devină prilej de păcat şi de atracţie păcătoasă. De aceea spun şi Sfinţii Părinţi ca la începutul oricărui lucru pe care îl săvârşim să ne facem semnul Sfintei Cruci. De pildă, ne însemnăm cu semnul Crucii şi înainte şi după masă, însoţindu-l cu rugăciune, iar mâncarea noastră nu devine prilej de păcat, iar somnul nostru cu crucea pe pernă, aşa cum ne spune şi rugăciunea de seară, devine un somn în Dumnezeu, şi nu un somn al păcatului. De acea creştinii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi îşi fac semnul Sfintei Cruci spre a nu fi prilej de păcat, ci de unire cu Iisus Hristos prin renunţare. Deci renunţăm ca somnul, mâncarea, munca şi viaţa noastră să devină prilej de patimi şi, dimpotrivă, vrem ca viaţa noastră să se apropie mai mult de Dumnezeu. 
  
- Cu alte cuvinte Părinte Profesor, ce reprezintă pentru creştini semnul Sfintei Cruci? 
  
- Creştinii pot afirma fără nici o ezitare, fără nici o urmă de şovăire că nu există semn mai important în viaţa lor decât semnul Sfintei Cruci. Sfânta Cruce este într-un fel atotcuprinzătoare: ne întâlnim cu Sfânta Cruce la creaţie, ne întâlnim la mijlocul ei - mântuirea prin Iisus Hristos şi ne întâlnim şi la sfârşitul istoriei, ca o cheie de deschidere a Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Aşadar, Crucea este într-un fel cheia vieţii creştine, cheia existenţei întregii lumii, a întregului cosmos, a istoriei, a omului. Crucea este semnul nostru existenţial şi fundamental. De altfel, acest semn îl vedem reprezentat şi în iconografie, de pildă, în acea faimoasă scenă a Judecăţii de Apoi de la Voroneţ, unde Sfântul Petru deschide Poarta Raiului, poartă pe care este pictată crucea. Totul se deschide şi se închide aşadar prin Cruce. Semnul Sfintei Cruci are o dimensiune suprapământească, cerească, dar în acelaşi timp ea este şi un semn concret, văzut, are forma vizibilă a unui semn la care ne închinăm, pe care îl venerăm tocmai pentru că este altarul de jertfă al Domnului nostru Iisus Hristos.  
  
Aşadar, Crucea în sensul ei concret de lemn al jertfei, al suferinţei şi al mântuirii este într-un fel cea mai apropiată de sufletele şi viaţa creştinilor. Pentru că, prin intermediul Sfintei Cruci în aspectul ei soteriologic, creştinii au descoperit şi au şi accesul la celelalte semnificaţii ale Crucii. Crucea în sensul cosmologic, prezentă în dimensiunile cosmosului, sau crucea în organizarea fiinţei umane, omul fiind o fiinţă cruciformă. Spune atât de frumos Sfântul Efrem Sirul că pasărea când vrea să zboare îşi deschide aripile în semnul crucii, că un pom când vrea să înflorească, să crească are forma crucii, deci tot ce apare structurat în cosmos, în univers are imprimat semnul crucii. Noi am ajuns să cunoaştem taina aceasta a crucii imprimată în tot ce ne înconjoară, în primul rând pentru că am înţeles paradoxul acesta fundamental care stă în descoperirea puterii lui Dumnezeu în jertfa Sfintei Cruci în care am înţeles că taina umilinţei a sângelui şi a sacrificiului lui Iisus Hristos pe cruce reprezintă începutul şi garanţia învierii noastre.  
  
Drept urmare, noi plecând dinspre cruce în sens mântuitor manifestat pe Golgota pe un lemn sfânt, pe care creştinii l-au cinstit şi venerat încă din secolul al IV-lea, din timpul Împăraţilor Constantin şi Elena, de atunci încoace, plecând de la acest semn, al vieţii câştigate prin moarte, creştinii au început a cunoaşte taina Sfintei Cruci imprimată în întreaga ordine şi structură a existenţei. Lucrul acesta, noi, creştinii ortodocşi, îl simţim în cultul ortodox care celebrează toate aceste multiple dimensiuni ale crucii. Să nu luăm crucea doar într-un sens cosmogonic sau cosmologic, cum de altfel poate o întâlnim în ezoterisme sau în alte speculaţii, ci să o înţelegem în concretizarea ei mântuitoare în primul rând şi atunci întâlnirea oricărui creştin cu lemnul Sfintei Cruci este inevitabilă şi mântuitoare şi salvatoare.  
  
Crucea ne învaţă să trăim suferinţa cu bucurie 
  
- Ce înseamnă asumarea sau luarea, purtarea crucii de fiecare dintre noi? 
  
- În tradiţie şi în tradiţia populară, în limbajul comun a pătruns cuvântul acela evanghelic spus de Mântuitorul: "Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!", iar acest cuvânt evanghelic a devenit extrem de comun la nivelul limbii şi înţelegerii populare. Cuvântul cruce a devenit sinonim cu suferinţă, fiecare are crucea lui sau îşi are partea lui de suferinţă, dar suferinţa care este luată ca o cruce, atunci suferinţa câştigă un sens izbăvitor. Pentru că suferinţa îl şi poate distruge pe om, îl poate face să îşi piardă credinţa, speranţa şi nădejdea, să cadă în disperare, să meargă până la sinucidere, dar atunci când suferinţa este înţeleasă ca o cruce în spatele crucii se află întotdeauna lumina învierii şi a vieţii care se câştigă prin suferinţă şi prin acceptarea dăruirii de sine. Atunci, înţelegerea suferinţei ca o cruce poate să transfigureze, să dea un sens şi un rost acestor nenumărate suferinţi de care este plină existenţa umană.  
  
Existenţa umană nu este făcută numai din bucurii, există şi dureri, nu este făcută numai din plăceri, există şi multă suferinţă în viaţă şi atunci crucea ne arată felul în care ne putem raporta la suferinţă fără ca suferinţa să ne distrugă şi să ne anuleze într-un sens desăvârşit şi, dimpotrivă, ne ajută să ne ridicăm, crucea este şi un semn vertical care ne arată că suferinţa nu ne anulează şi ne înnobilează, ne ridică şi ne transfigurează. Sfinţii Părinţi ne spun întotdeauna că omul are două variante: sau îşi asumă necazurile şi suferinţele de bunăvoie, sau, dacă nu le asumă de bunăvoie, le asumă de nevoie. De pildă, spun Părinţii că monahii iau asupra lor crucea şi suferinţele de bunăvoie şi se mântuiesc prin asumarea lor de bunăvoie, dar spun că şi cei din lume care nu le-ar dori se mântuiesc prin răbdare, suportându-le cu îngăduinţă, cu credinţă şi nădejde, cu demnitate necazurile. Nimeni nu scapă în ultimă instanţă de suferinţă, importantă este atitudinea lăuntrică prin care ea este asumată. 
  
Sfânta Cruce - imaginea puterii distrugătoare a păcatului, topită în faţa iubirii mai mari decât moartea 
  
- Paradoxul crucii constă în faptul că la picioarele ei s-au întâlnit răutatea oamenilor, ura şi păcatul lor cu dragostea şi puterea lui Dumnezeu.  
  
- Da, este spus foarte frumos şi bine. Tocmai acesta este semnul de contradicţie, paradoxul pe care îl are sfânta cruce, pentru că în ea, crucea Mântuitorului sau crucea martirilor, a celor care au mărturisit dreapta credinţă se văd simultan aceste două dimensiuni: vedem pe de o parte răutatea, cruzimea şi ticăloşia oamenilor căzuţi în păcat şi care îşi etalează violenţa şi setea de răzbunare şi de invidie în chinuirea semenilor lor. Crucea reprezintă din acest sens o exacerbare şi o etalare a răutăţii şi a răutăţii oamenilor. Era semnul unui supliciu cumplit, dar în acelaşi timp pe cruce vedem că Fiul lui Dumnezeu converteşte această ură şi această violenţă într-un gest de iubire şi de îmbrăţişare dumnezeiască. Aşa cum spun de altfel şi cântările bisericeşti, nu soldaţii romani au fost cei care i-au întins Mântuitorului mâinile pe cruce, ci Mântuitorul Însuşi îşi deschide braţele într-un semn de ultimă îmbrăţişare, de iubire dusă până la moarte din dragoste faţă de Dumnezeu Tatăl şi apoi din dragoste faţă de toţi oamenii - fiii Lui. Deci, Crucea este imaginea simultană, suprapusă într-un fel, a păcatului omenesc, este o etalare a puterii distrugătoare a păcatului, dar care se topeşte în faţa iubirii mai mari decât moartea, cum spune Cântarea cântărilor, care a fost iubirea lui Dumnezeu Tatăl manifestată în Iisus Hristos faţă de noi toţi. Această îmbrăţişare a Mântuitorului pe cruce e mai mare decât cruzimea şi ticăloşia oamenilor. Aşa se face că noi, creştinii, nu ne închinăm la un semn al răutăţii noastre; într-un fel ea ne aduce aminte continuu că noi suntem cei care L-am respins pe Mântuitorul, şi ori de câte ori greşim Îl condamnăm pe Mântuitorul la moarte, dar că răutatea şi păcatul nostru sunt tot timpul mult mai mici şi înghiţite de iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Aşadar, noi ne închinăm semnului Sfintei Cruci ca având acea putere, acea iubire de a ierta, de a vindeca, de a tămădui orice fel de păcat, inclusiv păcatul crimei.  
  
Noi prin Sfânta Cruce învingem frica de moarte 
  
- Într-una din stihirile de la Laude ale Utreniei se spune: "Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei..."De ce se tem diavolii de cruce? 
  
- Troparul ne aduce aminte de semnul crucii ca fiind un semn de triumf al lui Dumnezeu care se face asupra păcatului şi asupra demonilor. Jertfa lui Iisus Hristos, iubirea Lui faţă de noi manifestată în cruce reprezintă uzurparea demonilor asupra lumii. Ei se văd neputincioşi în faţa lui Iisus Hristos pe care au încercat să Îl ispitească imediat după Botez, după cele patruzeci de zile de post, ispitindu-l cu plăcerile lumeşti, dar fără izbândă, iar apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că cel rău se apropie din nou de Mântuitorul după perioada celor trei ani de activitate şi, încercând să Îl ispitească prin frică, prin ispitele durerii, ale suferinţei, văzând că Mântuitorul Iisus Hristos este mai tare decât durerea, nu Îl blestemă pe Dumnezeu Tatăl, nu îi blestemă pe cei care îl execută cum făcea unul dintre criminalii răstigniţi, ci îşi manifestă iubirea faţă de toţi aceia care I-au făcut rău. Crucea reprezintă aşadar acea deposedare a puterii celui rău care vede că nici prin frică nu reuşeşte să-L abată pe Iisus Hristos de iubirea faţă Dumnezeu şi faţă de oameni. În acest sens, crucea reprezintă dezarmarea ultimă a diavolilor, a dispărut ultimul resort al lor, aşa cum spune şi Epistola către Evrei şi un Apostol de la Maslu "că frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa", astfel că Mântuitorul Iisus Hristos pe cruce învinge tocmai frica asta de moarte care este ultimul resort prin care diavolul reuşeşte să ţină în ghearele lui o întreagă umanitate. De aceea, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos este mai presus de moarte, este biruitorul morţii, al iadului, dar şi al stăpânitorului acestuia care este diavolul. 
  
Dăruirea naşte viaţă şi încă viaţă fără de sfârşit 
  
- De ce în Ortodoxie Crucea este nedespărţită de Înviere? 
  
- Cultul nostru mărturiseşte această legătură dintre Cruce şi Înviere. De pildă, la fiecare Utrenie duminicală, după ce se citeşte Evanghelia Învierii şi este scoasă în mijlocul credincioşilor spre închinare se cântă acel minunat imn "Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfânta Ta Înviere o lăudăm şi o mărim". Aceasta arată că tradiţia ortodoxă a fost de la început fermă în asocierea celor două dimensiuni: că nu există, pentru Iisus Hristos şi pentru cei care cred, cruce fără înviere, că nu există suferinţă fără fericire sau că nu există moarte fără viaţă. Deci crucea exprimă acest paradox şi vrea într-un fel să ni-l comunice nouă tuturor, ea reprezintă răsturnarea ispitirii adamice. Adam a crezut că poate să trăiască fără Dumnezeu şi în loc de viaţă a câştigat cunoştinţa binelui şi a răului şi moartea. Mântuitorul nu caută moartea cu orice preţ, moare, dar moartea şi suferinţa Lui nasc viaţa. Creştinismul reprezintă întâlnirea cu sacrificiul, cu dăruirea care naşte viaţă şi viaţă fără sfârşit şi deschide Împărăţia luminii celei neînserate. Crucea este cheia Împărăţiei. Este destul să ne uităm, nu numai la această cântare de la Utrenie, dar şi la toate cântările Octoihului, de la Vecernia de sâmbătă seara, stihirile sunt ale Crucii şi Învierii sau la Utrenie canoanele sunt ale Crucii şi Învierii. Imnografia încă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea când s-au fixat aceste minunate cântări arată că tradiţia ortodoxă era foarte conştientă de solidaritatea acestor două: că nu există Cruce fără Înviere, dar nici Înviere fără Cruce. Aceasta explică într-un fel şi caracterul spiritualităţii ortodoxe, care este în acelaşi timp o spiritualitate ascetică, a acceptării suferinţei, dar şi o spiritualitate a bucuriei, a încrederii în biruinţa lui Dumnezeu, a vieţii asupra morţii. Teologia ortodoxă prin părintele Dumitru Stăniloae şi apoi prin ucenicul său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încearcă să îl aducă şi să îl pună aproape de inimile şi minţile teologilor, ale preoţilor şi ale credincioşilor. Este acel lucru pe care, aşa cum spunea Preafericitul Părinte, îl mărturisim în Săptămâna Luminată, şi îl mărturisim şi vizual, îl mărturiseşte Biserica atunci când episcopul sau preotul iese la cădire sau la binecuvântarea finală ţinând în mână alături de cruce şi lumina Învierii. Nu există cruce fără lumină şi nici lumină fără cruce, pentru că lumina lui Iisus Hristos tâşneşte din cruce, sunt razele care ies din iubirea jertfitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 
  
Crucea a fost şi este atotprezentă în istoria poporului român 
  
- În altă ordine de idei, există un specific al trăirii crucii în neamul nostru? 
  
- Este limpede că pentru creştinii români, pentru noi ca popor format încă din etnogeneza lui sub semnul evanghelic, de origine apostolică, andreiană, un popor care a ştiut să se sacrifice pentru credinţă, luptând pentru credinţa ortodoxă vreme de secole de-a rândul, crucea a avut o mare importanţă, şi-au asumat semnul crucii până la capăt. Semnul crucii este prezent în arta populară românească, românii ortodocşi au vrut să vadă crucea la intersecţia drumurilor, să sfinţească cu el natura, ogorul, câmpul, propriul lor trup prin purtarea la gâtul lor a crucii primite la Botez, sculptată în lemn în tot ce îi înconjoară. Pe lângă toate acestea, creştinii români au dorit să trăiască crucea şi în sens martiric, luptând şi murind efectiv cu zecile şi cu sutele de mii în luptă pentru apărarea crucii. Românii nu au fost un popor cruciat, nu au organizat expediţii aşa cum au organizat cavalerii occidentali pentru eliberarea Ierusalimului şi a locurilor, dar au ştiut să apere Sfânta Cruce poate cu mult mai multă suferinţă, mai multe dureri şi jertfe în cursul istoriei lor. Practic, toată istoria României de aproape 2.000 de ani se confundă cu apărarea Sfintei Cruci, dar este şi o istorie făcută din suferinţe, o istorie care s-a desfăşurat sub semnul crucii, să ne gândim la Sfinţii Brâncoveni sau la Sfântul Ştefan cel Mare, care au ştiut să marcheze teritoriul românesc cu cruci care se află pe biserici şi mănăstiri.  
  
Prin urmare, poporul român este un popor creştin şi un popor al crucii. Crucea este atotprezentă în istoria poporului român, a artei, a culturii româneşti şi a fost aşa cel puţin până la apariţia comunismului. Să sperăm că şi acum, în această perioadă, crucea îşi va păstra sensul ei de reper spiritual şi duhovnicesc pentru existenţa credincioşilor în general, dar şi a poporului român care s-a definit tocmai prin asumarea crucii până la capăt, de la ţăran până la oştean, şi de la monah şi preot până la omul de rând, şi după suferinţe românii au avut parte şi de bucurii, de învieri.  
  
Mai sunt acum şi câteva ţări care mai au crucea pe steag, pe stindarduri, dar în imn cred că suntem singurii care iată păstrează în acest minunat imn al lui Andrei Mureşanu "preoţi cu crucea-n frunte!". De altfel, ne putem şi întreba, fără credinţa în puterea Sfintei Cruci transfiguratoare şi mântuitoare cum ar fi acceptat zeci de mii de soldaţi şi de ţărani să moară pentru credinţă fără să clipească. Trebuie să recunoaştem că forţa crucii se manifestă mai ales în încercări, mai puţin în perioadele de prosperitate care creează iluzia unei satisfaceri sau a unei bunăstări, care de obicei disociază bucuria de suferinţă. Atunci când creştinii sunt încercaţi de necazuri, de suferinţe, de boli îşi aduc aminte de puterea Sfintei Cruci şi uită acum în această perioadă că de fapt adevărata viaţă nu vine din prosperitatea mall-urilor sau a consumului, ci ţâşneşte din puterea dăruirii, nu din puterea consumului, ci din puterea dăruirii. 
  
Prin desacralizare şi magie se ratează înţelesul duhovnicesc al Crucii 
  
- Însă, Preacucernice Părinte Profesor, schimbând puţin registrul discuţiei noastre, vom remarca cu toată întristarea că, din păcate, asistăm în ziua de astăzi la o utilizare nu numai în sens eclezial, să spunem aşa, a Sfintei Cruci. Întâlnim, spre exemplu, reprezentarea Sfintei Cruci pe tot felul de obiecte, pe vestimentaţie sau ca accesoriu al acesteia. Cum vedeţi această schimbare şi micşorare a sensului Sfintei Cruci? 
  
- Da, aşa este, acum civilizaţia în care trăim este o civilizaţie a imaginii şi mai mult a abuzului de imagini şi de simboluri, scoase din context şi devenite simple accesorii ale vestimentaţiei şi ale modei. Această vehiculare la nivelul prezenţei publice a acestor semne religioase vine dintr-o dorinţă, inconştientă oarecum, a omului de a manipula sensurile şi simbolurile religioase. Un risc a existat, şi trebuie să spunem şi acest lucru, chiar şi în civilizaţia tradiţională creştină, de a folosi de multe ori şi icoanele şi semnul Sfintei Cruci cu rost şi fără rost. O încercare de manipulare magică a simbolurilor creştine a existat chiar şi la nivelul tradiţiei creştine populare. Există astăzi o tentaţie de a folosi magic nu numai semnul Sfintei Cruci, ci şi ierurgiile şi Sfintele Taine, este o tentaţie a omului de a capta el forţa Sfintelor Taine, a icoanelor, a Sfintei Cruci, în serviciul lui propriu, de a folosi crucea şi la magie şi la alte lucruri. Este şi dimensiunea aceasta negativă a cinstirii Sfintei Cruci pentru că nu toţi creştinii au avut conştiinţa aceasta curată pe care o propovăduieşte Biserica, mulţi au acceptat creştinismul, dar au încercat să se folosească de elemente din creştinism tot pe fondul existenţei magice cu semnul Sfintei Cruci, cu apă sfinţită, cu icoane.  
  
Există - trebuie să recunoaştem - şi o patologie religioasă de tip magic; este o degradare a religiosului, care trage simbolurile creştine spre religiile păgâne, şi există manipularea aceasta în societăţile moderne care se vor secularizate, postcreştine, o manipulare desacralizată, profanizată, în care vedem crucile apărând pe cercei, pe vestimentaţie; o pervertire care se face prin desacralizare. Este o formă de reducere a simbolurilor religioase la rangul de simple semne, de accesorii şi de comunicări superficiale între oameni. Biserica trebuie să-şi apere tradiţia ei liturgică şi religioasă de aceste două ispite, atât de pericolul magic, cât şi de pericolul desacralizării simbolurilor religioase. Sunt două moduri în care oameni ratează de fapt înţelesul duhovnicesc al simbolurilor religioase, de pildă cinstirea Sfintei Cruci.  
  
Aceasta trebuie să ne ducă la o mai bună şi intensă cateheză în viaţa Bisericii, prin care trebuie să explicăm oamenilor care sunt semnificaţia şi sensul Sfintei Cruci: că Sfânta Cruce nu este un simbol magic şi nu poate fi bagatelizată şi scoasă din context; Crucea poate fi mântuitoare în Biserică pentru oamenii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi au o viaţă duhovnicească; Crucea devine Pom al vieţii doar atunci când se află în mijlocul raiului, iar raiul pe pământ este Biserica. Este un apel să ne întoarcem la recuperarea sensului adevărat al simbolurilor religioase în Biserică, fiindcă în Biserică ele îşi primesc toate sensurile, fără ca ele să se degradeze sau să cadă în derizoriu... 
  
- Preacucernice Părinte Profesor, vă mulţumesc în mod deosebit, pentru acest dialog duhovnicesc, ce-l vom transmite mai departe, cu acordul sfinţiei voastre, sub forma unui interviu, cât se poate de folositor pentru cât mai mulţi dreptmăritori creştin şi vă doresc să aveţi parte, în continuare, de mult succes, mult spor şi multe împliniri duhovniceşti! 
  
- Şi eu vă doresc la fel, asigurându-vă în continuare de toată preţuirea şi consideraţia mea! 
  
Interviu realizat de către Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Crucea lui Iisus Hristos ca lege supremă a vieţii noastre / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 79, Anul I, 20 martie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!