Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 494 din 08 mai 2012        Toate Articolele Autorului

Despre cine suntem noi astăzi, cum (mai) suntem noi astăzi ortodocşi şi în ce (mai) credem noi, românii de astăzi – din perspectiva şi în viziunea sociologului român Dan Dungaciu ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre cine suntem noi astăzi, cum (mai) suntem noi astăzi ortodocşi şi în ce (mai) credem noi, românii de astăzi – din perspectiva şi în viziunea sociologului român Dan Dungaciu ...  
  
Câteva repere bio-bibliografice 
  
Domnul Dan Gheorghe Dungaciu s-a născut la data de 3 octombrie anul 1968 în municipiul Târgu Mureş; este un sociolog şi geopolitician român, fost consilier al preşedintelui interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu, pentru problemele integrării europene a acestei ţări. Are şi cetăţenia Republicii Moldova. Dan Dungaciu este Profesor Universitar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti şi Directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI). A studiat sau a lucrat ca cercetător asociat în diverse instituţii occidentale: Fernand Braudel Institute (SUA), Max Weber Centre for Advanced Cultural and Social Study (Germania), Law, Economics and Political Sciences' School of Athens (Grecia), Central European University (Ungaria), Departament of Social Studies, Polytechnic University (Marea Britanie), Institut fur die Wissenschaften vom Menschen (Austria), Max Planck Institute for Social Anthropology (Germania). Este membru al mai multor asociaţii naţionale şi internaţionale de profil şi laureat al premiului Dimitrie Gusti pentru sociologie al Academiei Române (1995) şi al Premiului Internaţional pentru Sociologie al Universităţii din Istanbul - Turcia (2001). 
  
Dintre lucrările şi cărţile publicate amintim câteva:  
  
Sociologia şi geopolitica frontierei (coautor), 2 volume, 1995; 
  
Istoria sociologiei. Teorii contemporane (coautor), 1996 
  
“Reţelele omeniei” şi reţelele mistificării, 1997 
  
Enciclopedia valorilor reprimate, 2 volume, 2000 (coautor) 
  
Statul şi comunitatea morală. Memorii (1904-1910), Traian Brăileanu, (ediţie îngrijită, studiu introductiv şi repere bibliografice de Dan Dungaciu), 2002 
  
Sociologia românească interbelică în context european, 2002 
  
Naţiunea şi provocările (post)modernităţii, 2002 
  
Moldova ante portas, 2005 
  
Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, Colecţia Cartier Istoric, 2009 şi multe altele... 
  
Viziunea, concepţia sau opinia Domnului Dan Dungaciu despre implicarea creştinilor, a laicilor în viaţa Bisericii 
  
În clasicul studiu “Mirenii în Biserică”, eminentul canonist român Liviu Stan era cât se poate de tranşant: „Convins că Biserica nu-şi poate manifesta din plin viaţa prin mădularele sale legate şi imobilizate... socotesc că trebuie să li se dea tuturor credincioşilor toată slobozenia, şi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaţiei lor de mădulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie niciodată, ci va vegeta mereu“. Avertismentul din anul 1939 al teologului ortodox român rămâne periculos de valabil. Prestaţia şi conştiinţa mireanului în Biserica noastră rămâne problematică, iar relaţia dintre Ortodoxie şi spaţiul public din România arată prost. 
  
Trei motive, cauze şi pricini pot fi invocate aici şi acum pentru a înţelege de ce statutul mireanului este astăzi nedefinit, difuz, contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetări, dominantă în spaţiul public, care vituperează – de cele mai multe ori liberă de orice cugetare – la apariţia vreunei voci „reacţionare“. A doua pricină este lipsa de coerenţă şi de consistenţă a „turmei credincioase“, care, deşi dominantă cantitativ, rămâne, calitativ, extrem de pestriţă şi incapabilă să îşi gestioneze lucrativ adeziunea statistică la cei „86% de creştin ortodocşi“. În al treilea rând, lipsa capacităţii de „angajare la acţiune“ a mirenilor, defect care le aparţine, dar care poate fi plasat şi în contul administraţiei bisericeşti. Să le luăm pe rând. 
  
Când libera cugetare fură startul ... - remarcă sociologul Dan Dungaciu 
  
La fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea! Asta repetăm abundent. Dar la... religie? Dacă te uiţi cum arată spaţiul public din România, senzaţia pe care o ai deseori este că Biserica sau credinţa devin subiecte în raport cu care nu există nici autocenzură. Oricine se poate pronunţa în aceste chestiuni, nestingherit şi nepedepsit. Dacă în agricultură şi fotbal poţi, totuşi, să o dai în bară şi să te faci de râs, în problematica religioasă, nu. Libera cugetare din România se exprimă prompt, vigilent şi apodictic pe orice temă creştină, în special creştin-ortodoxă, cu toate că subiectul, inclusiv în datele sale elementare, îi este de cele mai multe ori străin. Iar ideea instituită tacit că nu contează competenţa când te pronunţi pe chestiuni religioase (Biserică, credinţă, cler, dogmă etc.) este prima înfrângere a mireanului în spaţiu public. Libera cugetare fură, de fiecare dată, startul şi impune cadrul în care disputa se derulează, instituind o defecţiune a spaţiului public pe care o acceptăm senin şi firesc. Este măsura lipsei de prezenţă publică a laicatului, parcă anesteziat de recensăminte sau sondaje encomiastice. 
  
Corelativ cu această primă chestiune, vine a doua. Referinţa obsesivă la... Europa! Care „Europă“ devine în mâinile liberei cugetări o veritabilă bâtă pentru a mai tempera din faşă fie prezenţa prea puternică în spaţiul public a Bisericii, fie vreo suspectă apropiere dintre aceasta şi stat. Pericol, strigă aceştia! Aşa ceva nu este european, glăsuieşte ultragiată libera cugetare şi dă aspru din deget. (Deşi, în paranteză fie spus, statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale, a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă.) 
  
Referinţa la Europa este, în acest caz, ridicolă şi incultă. Pentru că, în realitate, Europa nu are un model unic şi unanim acceptat. Relaţia dintre Biserică şi stat nu este reglementată de vreun acquis communautaire. Dincolo de separaţia dintre Biserică şi Stat, moştenire unanimă a modernităţii, modul în care aceasta se instituie este extrem de divers. A spune că o anumită relaţionare încalcă „normele europene“ este riscant. Care norme ar fi încălcate? În raport cu ce măsurăm deviaţia? Există astăzi acreditate trei-patru modele „europene“ pentru relaţia Stat-Biserică, cu deosebiri însemnate inclusiv între exemplele care intră în aceeaşi categorie. Nu există, prin urmare, un model, pentru că această relaţie s-a constituit în timp, printr-o chimie socială şi religioasă sofisticată, în care intră, deopotrivă, tradiţiile, istoria locală, gradul de religiozitate al populaţiei, influenţele externe sau pecetea confesională. Referinţa apodictică la un aşa-numit „model european“ în gestionarea relaţiilor Stat-Biserică este deci un abuz, iar acceptarea ei tacită este o altă manieră a laicatului de a rămâne timorat şi defensiv (fie că este vorba despre icoanele din biserici sau de o legislaţie specifică pe dimensiunea socială). 
  
Al treilea element prin care discursul public este distorsionat este „iluzia neutralităţii“. Libera cugetare a reuşit să impună ideea că a vorbi din afara religiei înseamnă neutralitate, iar toţi care „sunt cu Biserica“ sau „cu popii“ sunt viciaţi iremediabil şi inapţi să-şi depăşească propriile prejudecăţi. „Soluţia“ liberei cugetări sună aşa: dacă eşti religios trebuie să-ţi menţii religia privată, să nu îţi exhibi, impudic, prejudecăţile în spaţiul public. Altminteri spus, ţi se cere să te comporţi ca şi cum religia nu are nicio importanţă pentru tine! Credinţa ta – axială şi constitutivă pentru un credincios – nu poate servi nici ca bază a discursului politic, nici măcar ca bază a discursului public. 
  
Şi aici apare problema acestui stil de gândire: dacă eşti femeie (identitate de gen) sau homosexual (identitate sexuală) poţi să-ţi prezinţi mesajul şi revendicările publice în funcţie de această identitate, dar dacă eşti credincios (identitate religioasă), nu. Religia devine, după vorba unui teolog american, „ ... just another hobby“. Unii merg duminica la pescuit, alţii la film, alţii la munte, alţii... la biserică. Acest mod de a gândi presupune, în subsidiar, faptul că „religia“ (credinţa) este doar una dintre multele credinţe pe care inşii le posedă la un moment dat – perspectiva seculară – ceea ce, din perspectivă religioasă este complet eronat şi tendenţios. Căci din acest punct de vedere, credinţa este „identitatea“ constitutivă cea mai importantă, cea care modelează conştiinţa şi defineşte inserţia omului în realitatea (şi) socială. Sofismele liberei cugetări – căci sofisme sunt – odată înlăturate, nu fac decât să releve concluzia: personajul care vorbeşte în numele secularului nu este cu nimic mai neutral decât cel care vorbeşte în numele religiosului. Doar pretinde, forţând lucrurile, că este. Există aici o cale de mijloc? Aparent, nu... Situarea, vorba post-modernilor, nu poate fi evitată. Deocamdată, spaţiul public din România nu a învăţat acest adevăr elementar: în măsura în care le considerăm „prejudecăţi“, cele religioase nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de prejudecăţile liberei cugetări. 
  
În ce cred cei care (mai) cred? – Ne întreabă sociologul Dan Dungaciu  
  
Cunos cutul titlu al dialogului dintre filosoful Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini, „În ce cred cei care nu cred“, induce o idee falsă. Respectiv, că „cei care cred“ ar fi o tabără omogenă, care ştie ce vrea şi, mai ales, care poate fi aşezată într-o singură categorie. Statistica nu face decât să întărească această idee, inclusiv atunci când se aplică la cetăţenii României: în termenii comparativi ai sondajelor, religiozitatea acestora ar fi mult peste media europeană, românii fiind, declarativ, foarte harnici în a-şi declara credinţa. Dar o cercetare calitativă ne-ar dezvălui incomparabil mai multe şi ar fi un instrument pentru a explica – totuşi! – lipsa prezenţei publice a discursului religios, în ciuda dominaţiei cantitative indiscutabile. 
  
La pelerinaje, iconiţele sunt vândute ca în talcioc, pe post de talismane purtătoare de noroc – afirmă, cu multă seriozitate şi responsabilitate, Domnul Dan Dungaciu 
  
Iată doar câteva ipostaze sociologice ale religiozităţii românilor, fără pretenţii de exhaustivitate. Prima categorie este cea a „omului religios“, credinciosul propriu-zis, care frecventează biserica regulat şi stă binişor şi la nivelul catehetic. Este o categorie sociologică constantă, chiar dacă greu de cuantificat. 
  
A doua categorie este cea a „pelerinului“. Acest personaj religios – nu este vorba despre toţi participanţii la pelerinaje – este spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane, moaşte sau alte „instrumente“ eficace religios. Acest tip nu frecventează regulat biserica, sau, oricum, preferă un pelerinaj concret unei prezenţe constante şi monotone la liturghie. Nu e neapărat necredincios, dar este unul care vrea răspunsuri prompte. Pentru el, viaţa liturgică este exasperantă prin lentoare; el caută, negustoreşte, bonificaţii concrete şi eficacitate aici şi acum. În ultimă instanţă, acest personaj nu se luptă neapărat pentru cele veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la loterie sau la un examen, o boală de trecut, o moştenire de căpătat, o căsnicie de refăcut. 
  
A treia categorie este cea a „credinţei fără apartenenţă“. Acest personaj este credincios, dar nu poate crede tradiţional. Este credincios, dar nu mai aparţine Bisericii creştine. Nevoia lui de religiozitate se livrează acum unor forme exotice, asiatice, sau diverselor eclectisme mistice răsăriteano-orientale. Sociologii numesc asta „noi mişcări religioase“. 
  
A patra categorie este cea a „apartenenţei fără credinţă“. Această categorie aparţine Bisericii tradiţionale, zgomotos chiar, doar că aparţine altfel. Nu atât prin legături de credinţă, cât prin conexiuni istorice. Biserica Ortodoxă este acum importantă deoarece este „a noastră“, nu neapărat pentru că este darul dumnezeiesc făcut oamenilor întrucât nu pot să se mântuiască singuri. Pentru această categorie, Biserica devine patrimoniu istoric – este mai degrabă românească decât ortodoxă. 
  
A cincea categorie este cea a „creştinului nepracticant“. Este un oximoron, desigur, dar unul cu semnificaţie sociologică certă. Cei care aparţin acestei categorii au o locaţie declarată şi asumată, respectiv Biserica tradiţională de la care se revendică, se consideră religioşi şi nu au neapărat o atitudine patriotardă faţă de Biserică. Doar că o frecventează extrem de rar sau deloc. O secţiune consistentă din acest tip este intelectualistă: nu poate nici în ruptul capului să ia în serios un popă mai puţin şcolit decât ea, darămite să sărute dreapta bătătorită a unui preot de ţară. 
  
Ultima categorie este cea a „indiferentului“. Cel care o ilustrează nu este ateu, pentru că nici măcar nu se oboseşte să îl conteste pe Dumnezeu. Se declară creştin-ortodox din inerţie, dar în realitate este anesteziat religios; pentru el, pur şi simplu, problema nu există. Teologic vorbind, atitudinea este un păcat dintre cele mai grave: al nesimţirii, şi a fost sancţionat drastic de Sfinţii Părinţi. Categoria tinde să devină o ilustrare tot mai solidă a europenităţii noastre cotidiene. 
  
Care este ponderea acestora în masa celor 90% creştin-ortodocşi? Greu de spus. Dar diversitatea aceasta, încă precar cercetată, dă seama în mare măsură, cum spuneam, de prestaţia neîndestulătoare a laicatului în spaţiul public. Credem diferit – ceea ce e firesc, până la un punct – dar se pare că uneori nici măcar nu credem în aceleaşi lucruri. 
  
Cine gestionează „mădularele slobode şi active“? – Se întreabă, pe bună dreptate, sociologul Dan Dungaciu 
  
Dincolo de baraje sau incapacitatea mirenilor de a infuza religios spaţiul public, nici intervenţia administraţiei bisericeşti nu a fost cea mai eficientă. Şi asta din două motive. Prima ţine de lipsa unui portret judicios al spaţiului religios autohton. A fi sociolog al religiei în România este o bizarerie, iar piaţa muncii este practic opacă la aşa ceva. Dar nici Biserica nu a încurajat acest demers. Existenţa sociologilor religiei sau a institutelor de profil afiliate uneia sau alteia dintre Biserici este un loc comun în Occident. La noi, nu, în ciuda bogăţiei peisajului religios din România, amplificat cu românii din diaspora (SUA, Europa) sau cei din jurul României (Republica Moldova, Serbia, Ucraina etc.). O expertiză sociologică, fie şi afiliată, nu i-ar fi stricat deloc Bisericii şi ar fi ajutat-o să îşi ghidoneze acţiunea, să decripteze cât mai just profilul, nevoile şi aspiraţiile credincioşilor ei. Şi, în ultimă instanţă, să îşi livreze mesajul mai eficace. 
  
Şi aici apare a doua problemă.Deşi aplombul mediatic al Bisericii este, în termeni comparativi, cel mai pregnant după anul 1990 încoace – televiziune, radio, presă scrisă –, aceasta evoluează, deocamdată, cu frâna de mână trasă. Lipsesc din peisajul mediatic, deseori, „mădularele slobode şi active“ ale Bisericii, disputele, controversele, chiar vocile critice – dar critica aceea pe care un Nae Ionescu o fixa „în limitele teologiei“ şi o aşezase drept program al Predaniei. De aici, prin recul, şi incapacitatea de a puncta, decisiv, spaţiul public din România. 
  
„Oficial ne merge bine...“ Teoretic vorbind, „spaţiul public“ într-o democraţie este un loc de comunicare liberă, unde toate vocile trebuie lăsate să vorbească, toate au dreptul să urce pe scenă, iar decizia vine în urma argumentelor şi „agreement“-uri rezonabile, fără – în niciun caz! – recurgere la forţă. Cam aşa sună o definiţie consacrată. Spaţiul public este deci locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive. 
  
Se aude vocea mireanului din România în acest spaţiu? Contează ea? Cum am încercat să sugerăm mai sus, nu. Sau prea puţin. De aici şi dificultatea de a vorbi astăzi despre un dialog real în societatea românească şi o prezenţă pe măsură a Ortodoxiei în spaţiul public. Laicatul rămâne deocamdată statistic ... - afirmă şi susţine, cu multă sinceritate şi seriozitate, Domnul Dan Dungaciu. 
  
Material întocmit şi redactat de Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre cine suntem noi astăzi, cum (mai) suntem noi astăzi ortodocşi şi în ce (mai) credem noi, românii de astăzi – din perspectiva şi în viziunea sociologului român Dan Dungaciu ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 494, Anul II, 08 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!