Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 206 din 25 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Despre Casatorie si Euharistie...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre raportul şi unitatea dintre Dumnezeiasca Euharistie şi Sfânta Tatină a Căsătoriei sau a Nunţii 
  
1. O amplă introducere 
  
Lumea a trăit şi continuă să trăiască aşteptând Împărăţia lui Dumnezeu – care este esenţa, conţinutul şi sensul vieţii creştine. Începând cu Protoevanghelia (Facere 3,15), tot Vechiul Testament este o continuă şi o permanentă pregătire pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar Noul Testament, după venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o continuă pregătire pentru intrarea şi înaintarea în Împărăţia lui Dumnezeu, cea veşnică. Creştinul se roagă zilnic: „vie Împărăţia Ta” şi, împreună cu tot trupul Bisericii, o proclamă şi o binecuvintează neincetat: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...” Din momentul naşterii sale pentru Împărăţia lui Dumnezeu – prin Sfânta Taină a Botezului – omul trăieşte într-o neîntreruptă tensiune, aşteptare şi mişcare în acelaşi timp; Împărăţia lui Dumnezeu a venit şi urmează să vină desăvârşit: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”. Pregustarea şi chiar trăirea anticipată a Împărăţiei lui Dumnezeu se face prin Sfintele Taine prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu, participă la viaţa lui Iisus Hristos urmând a se „împărtăşi” desăvârşit cu Iisus Hristos în Împărăţia Sa: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!” Atât săvârşirea Sfintelor Taine, cât şi împărtăşirea cu ele, care reprezintă termenul ultim (ενωσιζ) al vieţii în Iisus Hristos, se realizează în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii care ocupă locul central în viaţa Bisericii. De aceea, toată Teologia Liturgică scoate în evidenţă caracterul liturgic al întregii vieţi creştine şi caracterul euharistic al cultului şi, implicit, al Bisericii. Nici o slujbă nu se poate oficia fără Euharistie, întrucât ea a devenit „centrul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om în Iisus Hristos, adică inima credinţei creştine” , aşa cum o vedem în viaţa primei comunităţi creştine de la Ierusalim (Fap. Ap. 2, 46-47). Atunci şi tensiunea, şi aşteptarea, şi mişcarea erau la cel mai înalt nivel; „nicicând nu s-a realizat mai deplin şi mai în adevăratul înţeles al cuvântului participarea activă şi integrală la Sfânta Liturghie ca în Biserica primelor veacuri, adică în epoca persecuţiilor şi în vremea de strălucire şi glorie ce a urmat după aceea sau în perioada de aur a istoriei creştine (sec. IV şi V) . 
  
Trebuie să reţinem şi să subliniem că a existat o strânsă legătură şi relaţie între Sinaxa Euharistică şi celelalte Sfinte Taine ale Bisericii, legătură care, din păcate, nu mai este atât de evidentă sau de corect evidenţiată mai ales pentru credinciosul contemporan. Şi în ziua de astăzi Botezul şi Mirungerea se finalizează cu împărtăşirea neofiţilor, iar hirotoniile se săvârşesc în cadrul Sfintei Liturghii. În privinţa Sfintei Taine a Cununiei, însă, în formularul actual al slujbei relaţia dintre Cununie şi Împărtăşirea Euharistică este, într-o oarecare măsură umbrită , dar acest fapt, cu siguranţă, nu afectează caracterul sacru de Taină a Cununiei. Şi asupra legăturii dintre Cununie şi Euharistie vom încerca să ne oprim în acest studiu. 
  
În urmă cu câţiva ani îşi făcea apariţia (şi) în spaţiul liturgic românesc o practică nouă pentru majoritatea clericilor şi a credincioşilor, practică ce a provocat şi încă generează reacţii diferite: de la acceptare necondiţionată până la uimire şi nedumerire ori rezistenţă şi opoziţie cel puţin tacită. Este vorba de „combinarea” sau „includerea” rânduielii Cununiei în cadrul Dumnezeieştii Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur . Există mai mulţi factori ce au condus la acest fapt. Principalul factor este, probabil, creşterea progresivă a interesului – din punct de vedere ştiinţific, teologic şi pastoral, duhovnicesc – faţă de raportul dintre celelalte Taine ale Bisericii şi Euharistie – „Taina Tainelor”, ca împlinire şi desăvârşire a lor – şi este foarte bine în acest fel. Dar, în acelaşi entuziasm, dublat fiind de o căutare a ineditului, a dus şi la apariţia sugestiilor şi propunerilor de „combinare” a rânduilelii celorlalte Taine, în cazul nostru a Cununiei cu cea a Dumnezeieştii Liturghii . Însă, trecând de intenţia pozitivă de restabilire a vechii legături dintre Cununie şi Euharistie, aceste noi „Liturghii ale Cununiei” pun mult prea multe probleme, bulversând considerabil rânduiala actuală a sfintelor slujbe şi creând structuri liturgice inovative, ca formă, necunoscute nici în primul mileniu creştin şi nici mai târziu . Mai mult, principala problemă pe care o ridică asemenea rânduieli este de natură eclesiologică şi constă în posibilitatea apariţiilor Liturghiilor „particulare”, „private” ori „tematice”, acestea fiind un obicei străin de spiritualitatea ortodoxă. În momentul în care Biserica a fost nevoită să redacteze un formular special, aparte sau deosebit pentru Cununie, spre a evita această problemă reală şi pentru a păstra caracterul comunitar – lipsit de accente personale sau individualiste – al Liturghiei Euharistice, pe de o parte, şi pentru a menţine şi consrva totuşi legătura indisolubilă dintre Cununie şi Euharistie (Împărtăşire), pe de altă parte, încă din primul mileniu creştin Biserica a optat pentru Împărtăşirea mirilor în cadrul Cununiei, cu Sfintele Taine păstrate de la o Liturghie precedentă, conferind acestei slujbe caracterul unei Liturghii a Darurilor Înaintesfinţite. Mai mult decât atât, această slujbă permitea căsătoria prin încununare şi a celor ce erau opriţi de la împărtăşire, formularul şi alcătuirea slujbei fiind acelaşi, însă fără Cuminecătură, fiindu-le îmgăduită doar gustarea dintr-un pahar cu vin binecuvântat – paharul de obşte. 
  
Prin urmare, pentru o înţelegere adecvată a „Liturghiei Cununiei” şi pentru a evita exagerările, este necesar să abordăm pe scurt dezvolatrea istorică a Slujbei Sfintei Cununii, rânduiala Împărtăşirii la o serie de momente solemne şi Slujba Cununiei ca Liturghie a Darurilor înanitesfinţite. În plus, spre sfârşit sau la final, vom analiza propunerea combinării Cununiei cu Liturghia Euharistică deplină, discutând ori desbătând numeroasele probleme şi inadvertenţe liturgice pe care această combinaţie le crează şi generează . În general, orice taină are nu doar un sens şi un aspect particular, ci ea are şi un aspect comunitar. Ea nu priveşte numai pe primitorul ei luat izolat, ci are rezonanţa şi în jurul său, asupra comunităţii în care a primit-o şi a cărei lucrare este. Dintre toate tainele cea care prezintă cel mai evident această înfăţişare comunitară este Sfânta Euharistie. 
  
Împărtăşirea cu Isus Hristos în Sfânta Euharistie, pe lângă aspectul prezenţei lui Iisus Hristos în noi, aşa cum a promis celor ce cred în El (Ioan 6, 66), are şi un aspect comunitar-eclezial, fiind o încorporare desăvârşită în Trupul cel tainic al lui Iisus Hristos, Biserica, extensiune a sa în umanitate, prin şi în care oamenii devin mădulare intime ale acestui Trup, pline de Iisus Hristos Cel înviat. "Euharistia se revelează din ce în ce mai mult astăzi, în conştiinţa teologică modernă, ca fiind Taina Bisericii prin excelenţă, taină în care Biserica se realizează, se recunoaşte şi se perpetuează, ca locul şi timpul adunării credincioşilor lui Dumnezeu". Astăzi noi redescoperim Euharistia, nu doar ca una dintre taine, ci ca pe Taina Bisericii prin excelenţă adică taina în care Biserica este Biserică, taina în care Biserica ni se arată ca sacrament şi în care Euharistia înglobează întreaga realitate a Bisericii, într-o continuă deschidere spre ceea ce nu poate fi exprimat niciodată până la capăt ori cuprins şi definit prin simboluri. 
  
Dacă Botezul este începutul încorporării credincioşilor în Iisus Hristos, iar Mirungerea o accentuare a acestora, Euharistia realizează deplina comuniune cu Iisus Hristos, încorporarea desăvârşită a credincioşilor în El, făcându-l pe om membru şi mădular deplin al Trupului Său şi realizând unitatea tuturor credincioşilor în Iisus Hristos şi întreolaltă. 
  
Prezenţa reală a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, nedespărţit de Duhul este fundamentul Bisericii, în care Iisus Hristos, ca persoană dumnezeiască, una cu Tatăl şi cu Sfantul Duh, adună pe oameni în comuniunea Trupului Său extins în lume, Biserica, Instituirea Sfintei Euharistii - centrul Cinei celei de Taina. 
  
Sensul curent şi clasic al Euharistiei este comuniunea. Sfanta Euharistie ne comunică în chip tainic una şi aceeaşi viaţă dumnezeiască, prin Iisus Hristos. "Acesta este în noi prin Trupul Său, iar noi în El şi prin El în Tatăl". Prin aceasta se înfăptuieşte ceea ce remarcă Sfântul Apostol Pavel: "Ca o paine, un trup suntem cei multi, caci toti ne impartasim dintr-o paine"(I Cor. 10, 17). În actul comuniunii se produce o integrare specială, pe care o obţine doar cel botezat şi care prăznuieşte Euharistia, angajându-se în întregime, în sensul comunitar al acestei Taine. Sfantul Ioan Gura de Aur întrebuinţează mai mulţi termeni pentru a exprima ideea de comuniune. Unii redau mai mult participarea exterioară la masa Domnului, în timp ce alţii exprimă mai ales momentul intern al comuniunii.  
  
Sfanta Euharistie este inainte de toate o părticică de hrană desprinsă din trupul euharistic, este actul de consumare al acesteia, integrând subiectul în Trupul lui Iisus Hristos. Această părticică euharistică însă nu rămâne o simplă participare pentru adevăratul creştin, ea merge mai departe, creând o comunicare profundă şi generală cu Iisus Hristos. Este ceea ce subliniază Sfantul Ioan Gura de Aur cand zice: "Pâinea pe care o frângem nu este ea comuniune cu trupul lui Iisus Hristos? De ce Sfântul Apostol Pavel n-a zis participare? Pentru că el a vrut să dea faptului o semnificaţie mai mare şi să arate marea legătură de unire. Căci prin participare noi numai ne împărtăşim cu trupul lui Iisus Hristos, în timp ce prin unire noi suntem în comuniune cu El"– Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte. 
  
Frângerea pâinii este o comuniune personală cu Iisus Hristos: "După cum acest trup se uneşte cu Iisus Hristos, tot astfel noi ne unim cu El prin această pâine. Dar de ce Sfântul Apostol Pavel a adăugat: "Pâinea pe care noi o frângem". Este ceea ce se poate vedea întâmplându-se în Euharistie, nu pe cruce, unde se petrece contrariul. Dar ceea ce El nu a suferit pe cruce, suferă în producerea pentru tine şi rabdă ca să fie frânt pentru a-i umple pe toţi". În pâinea euharistică, toţi creştinii formează o unitate, asemenea boabelor de grâu în pâine. În ea sunt adunate şi strânse la un loc toate mădularele Bisericii, după cum în pâine sunt împreunate o mulţime de boabe de grâu. Dar această unitate, nu rămâne doar simbolică, fiindcă ea se arată în chip real prin mâncarea Trupului lui Iisus Hristos şi fiindcă toţi se satură din aceeaşi pâine, ei sunt cuprinşi prin această împărtaşire obştească într-o comuniune. Există, de aceea, o pâine şi un singur Trup, adică o Euharistie şi o Biserică. Iisus Hristos ne cuprinde pe toţi, aşa cum pâinea împreună mulţimea boabelor de grâu.  
  
Primindu-L în noi pe Cel ce nu se împarte, noi formăm un tot unic. Această conştiinţă de sine a unităţii ecleziale a tuturor în Iisus Hristos euharistic, străbate ca un fir roşu întreaga tradiţie şi gândire patristică, începând cu Didahia, în care citim: "Cum această pâine era răspândită peste munţi şi adunată, a devenit una, astfel să fie adunată şi Biserica Ta, de la marginile pământului în împărăţia Ta. Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica ta, şi adun-o din cele patru vânturi, sfinţită în împăraţia Ta". Simbolismul atât de evocator al acestei rugăciuni euharistice va fi reluat şi mult adâncit de Parinţii Bisericii. 
  
În acest fel, Sfântul Ciprian al Cartaginei spune: "Cât este de puternică unanimitatea creştină, o arată destul de bine Tainele Domnului, căci atunci când Domnul numeşte Trupul Său pâine ce este făcută din multe boabe de grâu reunite, El vrea să arate că întregul popor creştin pe care îl poartă în El trebuie să fie unit. Şi când numeşte Sângele Său vin, care fiind din numeroşi struguri, nu constituie decât o singură băutură, el semnifică, de asemenea, că turma, care suntem noi, nu este decât o unitate. Fericitul Augustin aprofundează mult şi cu multă virtuozitate semnificaţia comunitară (eclezială) a elemetelor euharistice, în catehezele sale, ţinute credincioşilor. El se adresează, astfel celor nou botezaţi: "Vi se zice: trupul lui Iisus Hristos şi voi răspundeţi, Amin. Şi fiţi, deci, membre ale Trupului lui Iisus Hristos, pentru ca să fie adevarat Amin-ul vostru. Şi pentru ce acest mister este făcut cu pâine? Să nu zicem nimic de la noi înşine. Să ascultăm pe Apostolul, care, vorbind despre această taina zice : Cei mulţi, toţi suntem un singur Trup, o singură pâine. Înţelegeţi şi bucuraţi-vă. Unitate, evlavie, dragoste. O singură pâine! Şi această pâine unică? Un singur trup făcut din mulţi. Gândiţi-vă că pâinea nu se face cu un singur grăunte, ci cu mai mulţi. În timpul exorcismelor, voi erati intr-un fel, sub piatra de moară. În Botez voi aţi fost îmbibaţi cu apă, Duhul Sfant a venit în voi, precum focul ce coace coca. Fiţi ceea ce voi vedeţi şi simţiţi ceea ce voi sunteţi. Cât priveşte cupa, fraţii mei, amintiţi-vă cum se face vinul. Multe boabe atârnă într-un ciorchine; dar vinul care curge din toţi, se amestecă într-o unitate. Astfel, Domnul a voit ca noi să-I aparţinem şi El a consacrat pe altarul său misterul păcii şi unităţii noastre". 
  
Sfânta Euharistie, prin elementele sale de pâine şi de vin, simbolizează unitatea Bisericii. Fiind Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, pline de Duhul Lui, care este Duhul comuniunii, Euharistia realizează comuniunea şi unitatea eclezială a tuturor mădularelor lui Iisus Hristos, realizează în mod plenar Biserica, ca Trup al lui Iisus Hristos din toţi cei botezaţi şi pecetluiţi de Iisus Hristos în Duhul şi prelungeşte pe Iisus Hristos Cel comunitar şi sobornicesc în fiecare mădular al Trupului Său. Căci, zice Sfântul Apostol Pavel: "Paharul binecuvântării pe care-l binecuvantam, nu este oare împărtăşirea cu sangele lui Iisus Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Iisus Hristos? Căci o pâine, un trup suntem noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Cor. X, 16-17). "Dacă noi formăm un singur trup pentru că participăm la aceeaşi pâine care este Trupul lui Iisus Hristos, este pentru că această pâine euharistică, care este Trupul lui Iisus Hristos, face unitatea întregului Trup tainic, care este Biserica"– Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte. 
  
Sfantul Ciprian care a consacrat pagini nepieritoare unităţii Bisericii, se opreşte şi el în faţa semnificaţiei euharistice ce închipuie unitatea în Iisus Biserică. Referindu-se la amestecul cu apă şi vin din potir, zice: "Când însă în potir vinul se amestecă cu apa, poporul se adună cu Iisus Hristos şi mulţimea credincioşilor se unesşe şi se împreună cu Acela în care a crezut. Această legătură şi unire a apei şi a vinului este aşa de desăvârşită în potirul Domnului, încât acea amestecare n-ar putea să fie separată una de alta. La fel şi Biserica, adică mulţimea adunată în Biserică, în care crede cu statornicie în mod fidel şi ferm, nici un lucru nu va putea să o separe de Iisus Hristos cu care rămâne totdeauna legată printr-o dragoste nedesparţită. Astfel şi în potirul Domnului care o sfinţeşte, nu se poate oferi numai apa, dupa cum nici numai vinul simplu nu se poate, căci dacă cineva oferă numai vinul, sângele lui Iisus Hristos, începe să fie fără noi, iar dacă apa este singura, mulţimea începe să fie fără Iisus Hristos. Când însă ambele se amestecă şi se unesc prin împreunarea uneia cu cealaltă, atunci se săvârşeşte taina spirituală şi cerească". Astfel, Sfânta Împărtăşanie, prin înseşi elementele materiale care o compun, semnifică comuniunea dintre Iisus Hristos şi comunitatea Bisericii. Dar nu doar atât, ci realizează şi desăvârşeşte efectiv această unire. Euharistia întruchipează atât unitatea ce trebuie să fie între trup şi mădulare, adică încorporarea noastră divină, însă este şi un simbol al coincorporării noastre umane, sau mai bine-zis, al sfinţirii noastre prin această biserică, după cum subliniază tot Părintele Profesor Ene Branişte. 
  
Constituirea Bisericii în ziua Cincizecimii este urmată imediat de revelarea naturii sale: "Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget... şi, frângând pâinea..., luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii"(Fapte II, 46). Viaţa credincioşilor dobândeşte deci un stil euharistic comunitar: "Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte"(Fapte II, 44). În lumina Înălţării şi a Cincizecimii noi putem să înţelegem necesitatea şi semnificaţia epiclezei euharistice, a invocarii Duhului Sfânt asupra Euharistiei, pentru că înălţarea pune în lumină intervenţia epicletică a lui Iisus Hristos-Arhiereul, iar Cincizecimea manifestă împlinirea acestei epicleze într-o ambianţă comunitară. Fără Sfânta Euharistie nu este posibilă Biserica, fiindcă numai Euharistia este aceea care uneşte, fără să dizolve şi care extinde fără să împartă ori să despartă pe cei uniţi cu Iisus Hristos, sau pe cei în care Iisus Hristos s-a facut hrană şi băutură neîmpuţinată. Căci nu ne putem uni cu Iisus Hristos, fără să ne unim cu Trupul Său Tainic. 
  
Prin urmare sau, cu alte cuvinte, Sfintele Taine sunt centrul întregii vieţi a Bisericii, ele sunt condiţia indispensabilă pentru creşterea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Tainele sunt "încheieturile"şi legăturile care unesc Trupul lui Iisus Hristos, pornind din capul Lui (Coloseni II, 19), şi prin aceasta unesc pe credincioşi, încât aceştia sunt "ca un singur om", având o singură inimă şi un singur suflet (Fapte IV, 32). Dacă prin Botez credinciosul intră în comuniunea Bisericii, Euharistia, în schimb, îl aşează în însăşi inima ei. Comuniunea desăvârşită, realizată prin Euharistie, este subliniată mai ales de Dionisie Pseudo-Areopagitul. El se întreabă: "Din ce pricină caracterul de comuniune, ce-l au şi celelalte Taine, este în mod special propriu Euharistiei şi de ce se numeşte ea în chip deosebit, comuniune şi unire, deşi orice lucrare sacramentală uneşte vieţile noastre cele împărţite prin îndumnezeirea cea uniformă iar prin unirea deiformă a celor ce sunt despărţite, ne dăruieşte comuniunea şi unirea cu Cel Unul?". Acest lucru se datoreşte, desigur, locului deosebit pe care-l ocupă Euharistia între celelalte Taine. Ea lucrează în mod desăvârşit la "unirea celui ce se sfinţeşte cu Cel Unul şi produce în chip desăvârşit comuniunea cu Dumnezeu..."– Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte . 
  
Legată de Botez prin lucrarea ei de încorporare şi de unire plenară cu Iiisus Hristos şi precedată de Mirungere, Sfânta Euharistie este, prin excelenţă, Taina comuniunii şi unităţii ecleziale a creştinilor cu Iisus Hristos. Căci acum credincioşii nu se mai împărtaşesc numai de harul lui Iisus Hristos, participând numai la o anumită stare şi lucrare mântuitoare din viaţa Lui, ci de Însuşi Trupul Lui care devine în ei inşişi izvor al tuturor energiilor divine, în calitate de trup înviat. Prin aceasta se realizează adevarată comuniune între noi şi Iisus Hristos. Sfânta Euharistie mijloceşte nu numai harul Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cum fac celelalte Sfinte Taine), care este puterea de viaţă ce uneşte pe cei ce o primesc în trupul său tainic. Ea împărtăşeşte pe însuşi izvorul dumnezeiescului har, pe Mântuitorul Iisus Hristos, sub chipul pâinii şi al vinului. Cu alte cuvinte, ea oferă prezenţa personală în noi a Domnului Iisus Hristos şi, odată cu aceasta, cea mai intimă unire cu El, oferă posibilitatea maximă a unităţii creştine aici pe pământ. Ca atare, Sfânta Euharistie produce o atitudine sufletească de profundă hristoforie, rezultat al unirii intime cu Iisus Hristos, o căldură a prezenţei euharistice a Domnului, în care credincioşii creştini se îmbrăţişează în lanţul de aur al iubirii divine. În Sfânta Euharistie, noi primim pe Iisus Hristos ca pe o hrană dumnezeiască, ce ne introduce real în comuniune tainică cu Sine, prin puterea de asimilare a "pâinii cereşti". Comuniunea cu Iisus Hristos ce rezultă din aceasta, este o participare la viaţa Sa divină. Mântuitorul vrea să stabilească o unire între noi şi El, după chipul unităţii ce există între El şi Tatăl, şi care este o unitate de viaţă perfectă. "Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una"(Ioan XVII, 21). Or, în Euharistie "Iisus Hristos se imprimă până în trupul şi sângele nostru, producându-se o adevărată comuniune de trup şi sânge, purificate si penetrate de Duhul"– Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte. 
  
2.Câteva incursiuni şi referinţe istorice despre Slujba Cununiei 
  
Din perspectiva istoriei liturgice, Cununia stătea ori se afla în directă legătură şi strânsă relaţie cu Euharistia, şi aşa erau folosite şi textele din vechile Evhologhioane manuscrise , cum este cazul celebrului codice italo-grecesc Barberini Gr. 336 , provenind din secolul al VIII – lea sau al IX – lea; însă, nu ştim cum era combinată această rânduială a Cununiei cu cea a Liturghiei, ori dacă era combinată în vreun fel anume, având în vedere că în structura ei se găsea doar cea de a treia din rugăciunile actuale, pe când Sfânta Liturghie avea deja structura de astăzi, cu cele trei antifoane şi rugăciunile lor, sau dacă nu cumva avea deja structura unei Împărtăşiri cu Darurile Înaintesfinţite, cum este indicat în acelaşi manuscris la încoronarea împăratului. Este posibil ca în primele veacuri cei ce urmau să se căsătorească să fi primit rugăciunea şi binecuvântarea episcopului înainte de Sfânta Liturghie, pentru ca apoi, la momentul potrivit, să se împărtăşească la Sfânta Liturghie; însă şi această opinie, în absenţa mărturiilor adecvate, rămâne tot în sfera speculaţiilor. 
  
Ulterior, după secolul a X – lea, ca urmare a legislaţiei imperiale care punea pe seama Bisericii autoritatea necesară atât încheierii „civile” cât şi a binecuvântării căsătoriilor , a apărut un formular de Slujbă a Cununiei cu o structură asemănătoare celei de astăzi, care păstra legătura intimă dintre Cununie şi Sfânta Euharistie, împărtăşirea făcându-se cu Sfintele Taine păstrate de la Liturghia precedentă, dându-i Cununiei o structură de Liturghie a Darurilor Înaintesfinţite. Această rânduială este întâlnită în Evhologhioane manuscrise, începând din secolul a X – lea (ms. Sinai, Gr. 958 – Cf. teologul rus Aleksei Dmitrievski), şi în alte manuscrise ulterioare, până în secolul al XVII - lea . Din secolul al XV – lea, de la Sfântul Simeon al Thessalonicului, ni se păstrează o descriere şi o tâlcuire a Cununiei: „Şi îndată (preotul) ia Sfântul Potir cu Darurile Înaintesfinţite şi exclamă: „Cele mai înainte Sfinţite Sfinte, Sfinţilor”. Şi toţi răsound: „Unul Sfânt, Unul Domn...”, căci numai Acesta este sfinţirea, pacea şi unirea robilor Săi care se însoţesc unul cu altul. Apoi preotul îi împărtăşeşte pe miri, dacă sunt vrednici. Într-adevăr, aceştia trebuie să fie pregătiţi să primească Împărtăşania, pentru ca încununarea lor să fie cu vrednicie şi căsătoria lor legiuită. Căci Sfânta Împărtăşire este desăvârşirea şi pecetea tuturor dumnezeieştilor Taine. Şi bine face Biserica atunci când pregăteşte Dumnezeieştile Daruri pentru curăţirea şi binecuvântarea mirilor; căci Iisus Hristos Însuşi, Cel ce ne-a dat aceste Daruri şi Cel ce este aceste Daruri, a venit la nuntă pentru a-i aduce unire cu pace şi bună înţelegere; astfel, cei care se căsătoresc trebuie să fie vrednici de Sfânta Împărtăşire; ei trebuie să fie uniţi înaintea lui Dumnezeu, în biserică, care este casa lui Dumnezeu, căci sunt fii ai lui Dumnezeu; într-o biserică în care Dumnezeu este prezent tainic în Daruri, acolo unde El ni se dă şi unde El este văzut în mijlocul nostru. După aceea preotul le dă, de asemenea, să guste din paharul de obşte; şi se cântă „Paharul mântuirii voi lua...” Acestea se fac din cauza Preasfintelor Daruri şi ca semn al bucuriei care vine din dumnezeiasca unire şi din pricina faptului că fericirea mirilor vine din pacea şi înţelegerea pe care am primit-o.” Mai mult, această rânduială este întâlnită şi într-un molitfelnic românesc tipărit în secolul al XVII - lea , precum şi într-un manuscris românesc, la începutul secolului al XVIII-lea . Nu insistăm asupra celorlalte izvoare liturgice, marea lor majoritate concordând cu cele arătate mai sus. De dată mult mai recentă este renunţarea la împărtăşire în cadrul Cununiei, păstrându-se doar un vestigiu al acesteia: Chinonicul. 
  
3. Despre practica împărtăşirii în afara Sfintei Liturghii 
  
Dumnezeiasca Liturghie în cadrul căreia are loc Jertfa Euharistică, este actul, lucrarea prin care Dumnezeu coboară la om şi apoi îl înalţă pe om la El, de aceea, în mişcarea acţiunii liturgice, noi trebuie să vedem mişcarea, în termenii iubirii lui Dumnezeu, întoarsă în afară spre noi, în creaţie, prin „care ne aduce înapoi la El prin propria noastră mişcare iubitoare de răspuns” . Teologia apuseană interpretează Euharistia mai mult în sensul de coborâre a lui Dumnezeu pe altarele Bisericii. În realitate însă, fără să neglijeze ori să ignore actul coborârii lui Dumnezeu la noi, „experienţa euharistică iniţială, mărturisită de însăşi Slujba Euharistiei ne vorbeşte despre înălţarea noastră acolo unde S-a înălţat Hristos, ne vorbeşte despre natura cerească a lucrării sfinte euharistice” . Acesta este motivul pentru care jertfa nesângeroasă de pe Sfintele Altare şi Dumnezeiasca Liturghie şi chiar întreaga rugăciune a Bisericii poartă numele de Mulţumire, Euharistie (mulţumire, deovadă şi gest de mulţumire). Toată Liturghia este o mulţumire de la început până la sfârşit şi, dacă acceptăm că în Biserică totul se petrece în contextul Liturghiei, atunci rezultă în mod evident că dimensiunea esenţială a Bisericii este cea euharistică. Aceasta are implicaţii profunde în viaţa Bisericii, determinând modul de raportare a creştinului la Biserică şi, în ultimă instanţă, la Împărăţia lui Dumnezeu: Creştinul este mădular al Trupului lui Iisus Hristos şi, în consecinţă, - Împărtăşirea lui cu Sfintele Taine are loc într-un mod comunitar, ori altfel spus, Sfintele Taine au caracter eclesiologic; - Euharistia, care rămâne în centrul vieţii Bisericii, raportează totul la Împărăţia lui Dumnezeu, adică totul se săvârşeşte în perspectivă eshatologică. 
  
Împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite nu trebuie să ne ducă cu gândul la Postul Mare - perioadă în care nunţile sunt oprite – ori la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite, aşa cum este ea celebrată în această perioadă, pentru împărtăşirea credincioşilor . De fapt, este vorba de o tradiţie foarte veche, întâlnită în Răsăritul creştin încă din primele veacuri şi care nu stătea în legătură cu zilele de post şi ajunare, ci era o consecinţă firească a celebrării Euharistiei duminica, urmate de păstrarea şi împărtăşirea constantă cu Darurile Înaintesfinţite. Cu siguranţă, împărtăşirea se desfăşura în cadrul rânduielii personale de rigăciune. Este vorba, aşadar de o cuminecare cu Darurile Înaintesfinţite, dar nu legată de Postul Mare. Este suficient să vedem ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Desigur că împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge a lui Iisus Hristos este un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54). Toţi călugării care locuiesc în pustie, unde nu se găseşte preot, păstrează cuminecătura acasă la ei şi o iau cu mâna lor proprie. La Alexandria şi Egipt, chiar şi fiecare laic are în mod obişnuit Împărtăşania la el acasă şi se împărtăşeşte singur” .  
  
Un vestigiu liturgic al Împărtăşirii cu Darurile Înaintesfinţite este şi slujba de origine monahală ce va da naştere Obedniţei actuale, slujbă care este oficiată în zilele în care, din diverse motive , nu se săvârşeşte Liturghia deplină, şi în cadrul căreia poate avea loc împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite . Astfel, rânduiala descrisă de Sfântul Simeon al Thessalonicului nu trebuie să ne surprindă, fiindcă în tradiţia bizantină împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite rezervate de la o Liturghie precedentă avea loc şi la Cununie şi la alte ocazii solemne; de pildă la încoronarea împăraţilor bizantini, la numirea demnitarilor publici. În codicele Barberini Gr. 336, ne este descrisă, spre exemplu, ceremonia încoronării împăratului bizantin. Pe Sfânta Masă sunt aşezate hlamida şi coroana; patriarhul stă înaintea analogului, iar, înapoia sa, cel ce urmează a fi încoronat. Se rosteşte o rugăciune, după care îndată îl îmbracă cu hlamida. Urmează salutul Pace tuturor! O rugăciune a plecării capetelor şi împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite . O rânduială similară era întâlnită şi la numirea demnitarilor bizantini (cezari, arhonţi, patricieni) . Tot astfel, în numeroase manuscrise, în linii mari, Cununia avea rânduiala de astăzi, dar păstra integrată, la locul potrivit, împărtăşirea cu Darurile Înaintesfinţite. Oficiul se deschidea cu binecuvantarea euharistică (Binecuvântată este Împărăţia...) ; urma ectenia mare, cu cereri speciale, cele trei rugăciuni, încununarea, pericopele scripturistice, ecteniile întreită şi a cererilor, apoi rugăciunea Tatăl nostru..., după care preotul luând Potirul cu Sfintele Taine păstrate de la Liturghia precedentă, zicea cu glas mare: Să luăm aminte! Cele mai înainte sfinţite Sfinte, sfinţilor! Strana cântă îndată: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos..., iar preotul îi împărtăşea pe miri în timp ce se cânta chinonicul (priceasna): Paharul mântuirii..., apoi binecuvânta paharul de obşte , le dădea să guste din el, şi urma rânduiala Cununiei până la sfârşit. 
  
4. Despre asocierea şi combinarea Cununiei cu Liturghia Euharistică deplină 
  
Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos adresate lumii prin dialogul Său cu ucenicii, sunt lămuritoare pentru a înţelege rolul Euharistiei în viaţa Bisericii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu(...) Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui nu veţi avea viaţă în voi. Cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 51; 53-56). Dacă prin celelalte Sfinte Taine ni se împărtăşeşte Sfântul Duh prin care avem înfierea dumnezeiască şi harul mântuitor, prin Euharistie ne împărtăşim cu Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în stare de jertfă şi înviere, fără de care nu putem avea părtăşie cu El şi, în consecinţă, nu putem dobândi mântuirea. Toate actele liturgice, şi cu atât mai mult Euharistia, „nu pot fi socotite ca o reprezentare saa ca chipuri ale operei de mântuire a lui Iisus Hristos, aşa cum sunt riturile din vechile culte de misterii. Ele trebuie socotite ca forme de exprimare a lucrării mântuitoare săvârşite în ea, nu chipuri de privit; ca forme sensibile în care se împlineşte lucrarea nevăzută a lui Iisus Hristos. Pri ele, se arată credinţei Iisus Hristos Însuşi, prezent şi lucrător prin Duhul” . De aceea, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur nu există numai o identitate de scop şi de săvârşitor între Cina cea de Taină şi Jertfa Euharistică, ci şi o identitate de loc: „Pe Sfânta Masă nu este ceva mai puţin. Căci nu a făcut-o pe aceea Dumnezeu şi pe aceasta omul, ci şi pe aceasta tot Dumnezeu. Însăşi aceasta este cea pe care Iisus Hristos o înconjura cu Sfinţii Apostoli atunci. De acolo au ieşit la Muntele Măslinilor” . Biserica Îl primeşte pe Dumnezeu în ea, prin sfinţirea ei de către arhiereu, ca împlinitor al lucrării Sale mântuitoare, soteriologice, iar „Sfânta Masă este mormântul din care ni se arată Trupul şi Sângele Său, jertfit în chipul pâinii şi a vinului. Dar tot ea este masa Cinei celei de Taină şi Tronul Ceresc pe care s-a aşezat Hristos cel jertfit, ca Miel şi înjunghiat... Dar jertfa este implicată în naşterea lui Hristos ca om. De aceea, Sfânta Masă este şi iesle. Hristos se află pe Sfânta Masă, cu toate actele Sale mântuitoare recapitulate. Căci numai aşa ne mântuieşte” . Acum putem spune că Euharistia nu „preînchipuie” ceva, ci descoperă totul şi împărtăşeşte pe Hristos tuturor . 
  
Mai nou, s-a încercat o combinare a Cununiei cu Sfânta Liturghie, tipărită într-un Arhieraticon grecesc din anul 1994 . Această structură presupune aşezarea mirilor înaintea icoanei Mântuitorului, înlocuirea antifoanelor obişnuite ale Liturghiei cu Psalmul 127, al Cununiei, împărţit în trei părţi , înlocuirea rugăciunilor antifoanelor cu cele trei rugăciuni din deschiderea slujbei Cununiei, încununarea înainte de cântarea Sfinte Dumnezeule..., iar la Heruvic mutarea mirilor înaintea icoanei Maicii Domnului. Mirii sunt împărtăşiţi primii, iar după rugăciunea Amvonului, se zice partea rămasă din Cununie, urmată de un apolis pomenind întâi nunta din Cana Galileii şi, dacă este duminică, şi Învierea. Această structură conţine o serie de inadvertenţe, care contrazic manuscrisele liturgice păstrate, precum şi întreaga evoluţie istorică a Liturghiei Cuvântului, în cadrul căreia generează cele mai multe schimbări . În cele ce urmează, dorim să le analizăm pe cele mai importante: 
  
a. Creează dintr-un singur psalm (Ps. 127) trei antifoane (o acţiune liturgică forţată şi lipsită de logică), când este binecunoscut faptul că structura unităţii liturgice a celor trei antifoane presupune existenţa obligatorie a trei psalmi diferiţi . În cadrul Cununiei, Psalmul 27 este un imn procesional, echivalent celui de al treilea antifon al Liturghiei, care însoţeşte intrarea în biserică a mirilor, însoţiţi de preot, după ce logodna s-a săvârşit în pronaos. 
  
b. Duce la suprimarea celor trei rugăciuni ale antifoanelor, rugăciuni care au un profund caracter comunitar, eclesial , cunoscute din secolul al VIII-lea , dar cu siguranţă mult mai vechi , pe când, în aceeaşi perioadă (şi chiar în acelaşi manuscris) aveam doar o singură rugăciune a Cununiei (cea de-a treia din formularul actual), care se referă strict la miri şi la căsătorie, având un caracter particular. 
  
c. Alterează structura Intrării mici, introducând aici încununarea mirilor şi înlocuieşte rugăciunea ecteniei întreite cu rugăciunea a patra a cununiei, care nu este altceva decât o veche rugăciune a apolisului, stând în legătură cu ectenia cererilor, iar nu cu ectenia întreită . În sfârşit, dubla frază introductivă a otpustului, pomenind atât Nunta din Cana galileii cât şi Învierea 8pe al doilea loc), contravine structurii şi logicii otpustului, având în vedere că duminica, chiar atunci când ne aflăm în perioada festivă a unuia din marile praznice ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cu excepţia zilei de praznic însăşi), fraza introductivă a otpustului menţionează doar „Învierea” şi nimic altceva . 
  
Însă, trecând peste complexitatea acestui mod de combinare a celor două slujbe şi peste suprimarea unor rugăciuni obşeşti, rămâne provocarea eclesiologică a acestei „Liturghii a Cununiei”, care nu face altceva decât să deschidă, aşa cum am arătat, o poartă spre apariţia unor „Liturghii tematice”, particulare. În sfârşit, chiar şi în aceste condiţii, poate ne-ar fi destul de uşor de acceptat, sau de trecut cu vederea, un caz unic de-a lungul unui an bisericesc. Însă ar trebui să punem problema şi altfel: Ce am face dacă ar trebui să combinăm Liturghia cu Cununia în fiecare duminică sau praznic de-a lungul întregului an , ducând astfel la suprimarea definitivă a unor elemente deosebit de stabile ale Liturghiei Cuvântului? Iar dacă am avea de oficiat mai multe cununii într-o singură zi, pe ce criterii „duhovniceşti” am stabili care dintre ele urmează să fie inclusă în Sfânta Liturghie? 
  
5. Câteva concluzii şi încheiere 
  
Sfânta Liturghie, în sensul larg al termenului, desemnând întregul cult, este asemenea uni organism viu ce suferă modificări subtile. Orice încercare de a „amuţi” complet creativitatea liturgică, în favoarea unei uniformităţi absolute ori a unui rubricalism steril, „încremenit”, nu poate fi nocivă. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să căutăm inovaţia, ori exoticul, cu orice preţ, producând şi provocând modificări majore de formă, dar şi de fond, în cadrul cultului. Dar mai cu seamă nu se poate ignora logica liturgică şi pastorală precum şi evoluţia istorică naturală a rânduielilor. Acelaşi lucru se poate spune şi în privinţa restabilirii raportului dintre Cununie şi Împărtăşanie. Astfel, dacă se doreşte restabilirea sau reabilitarea vechii legături dintre Cununie şi Euharistie, acolo unde este posibil din punct de vedere canonic în loc să se creeze structuri şi combinaţii noi, ar fi mult mai uşor să se folosească cu seriozitate formularul actual , rodul şi fructul experienţei milenare a Bisericii, aşa cum a fost el alcătuit, formulat şi folosit vreme de mai bine de opt veacuri, ca o formă de Liturghie a Darurilor Înaintesfinţite, împărtăşirea mirilor – cu Sfintele Taine păstrate de la Liturghia care a precedat Cununia - făcându-se, la momentul potrivit, după rugăciunea Tatăl Nostru..., în timp ce se cântă Chinonicul „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4), urmată apoi de gustarea din paharul de obşte. Însă trebuie avut în vedere şi faptul că orice schimbare a formularelor de cult, chiar şi revenirea la unele forme preexistente, dar ieşite din uz, poate fi operată doar cu aprobarea Sfântului Sinod, iar nu ca urmare a unor „iniţiative” personale. 
  
Pe lângă evoluţia firească, istorică, în spirit evanghelic şi patristic, Sfânta Euharistie nu a suferit transformări, ea rămânând în continuare viaţa Bisericii; numai înţelegerea ei a suferit modificări şi transformări atât în plan teoretic, cât şi în plan practic. De aceea, atât teologia academică, universitară, elevată şi elaborată cât şi practica liturgică au datoria de a-i descoperi locul central şi de a rezolva criza liturgică în care se află întreaga Biserică. Pentru conştientizarea atât a slujitorilor, sacerdoţilor, cât şi a credincioşilor asupra importanţei şi locului Euharistiei, se impune revenirea la rostirea rugăciunilor, cel puţin a anaforei, cu voce tare, implicarea creştinilor în viaţa Bisericii şi săvârşirea tuturor celorlalte Sfinte Taine în strânsă legătură cu Jertfa Euharistică. Sfânta euharistie nu trebuie redusă, aşa cum se întâmplă adesea, nici la funcţia une simple rugăciuni „de pomenire” a celor vii, pentru sănătate, ori pentru „rezolvarea anumitor probleme” şi a celor adormiţi pentru a beneficia de bunăvoinţa divină, nici la funcţia simbolică de înlocuire ori substituire, ci trebuie înţeleasă ca Taină a tainelor şi Taina vieţii veşnice, fapt pentru care, în viaţa liturgică a Bisericii, ea rămâne miezul acesteia, Taina de referinţă, faţă de care, în special sfinţiţii slujitori ai altarelor sacre trebuie să aibă o atenţie deosebită. Iată cum sfătuia pe slujitorii Sfintelor Altare unul din marii duhovnici ai Bisericii noastre, din ultimele decenii ale secolului trecut: „Să fim cu mare atenţie cui şi cum dăm Sfânta Împărtăşanie, că mare răspundre avem în faţa lui Dumnezeu. Nici prea rar, nici prea des. Să ţinem seama, pe cât se poate, de sfintele canoane şi de practica părinţilor iscusiţi de astăzi” . 
  
Enunţând, în cele din urmă, câteva concluzii, vom afirma şi sublinia că viaţa în Iisus Hristos o dobândim prin Sfintele Taine, care îşi au baza în Taina originară sau Taina Tainelor care este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; dar recunoaştem cu toţii, că cea mai plină de mister dintre toate Tainele este Dumnezeu – Omul, Iisus Hristos şi după El este Euharistia şi Biserica. Prin Botez, Mirungere şi Euharistie ne încorporează în Sine în Trupul Său tainic – Biserica, ne ridică la comuniunea cu Sine aşezându-ne în intimitatea Sa, dăruindu-ne infinita şi nemărginita Sa bogăţie duhovnicească prin care putem să creştem neîncetat „până la măsura bărbatului desăvârşit, a vârstei deplinătăţii lui Iisus Hristos” (Efeseni 4, 13). 
  
Prin urmare, în fiecare Sfântă Taină, Iisus Hristos ni se dăruieşte cu o lucrare a Sa, în Euharistie, însă, ni se dăruieşte cu Însuşi Trupul şi Sângele Său, deplin penetrate de Dhul Lui şi prin care ne spiritualizează şi pe noi, având acordul voinţei noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Iisus Hristos în noi, sau prin care suntem noi asimilaţi la umanitatea Sa preamărită prin Înviere şi Înălţare. Această extindere a lui Iisus Hristos în noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite între ele prin acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, pline de Duhul Sfânt. Biserica care este astfel constituită ca o comunitate concretă, vizibilă, a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, are la rândul ei puterea sacramentală de a-L extinde mai departe pe Iisus Hristos în alţi oameni, prin organele alese şi sfinţite de Hristos Însuşi în ea şi pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfânt, adăugând Trupului Său noi mădulare. De asemenea, puterea sacramentală, sfinţită şi sfinţitoare a Bisericii izvorăşte tot prin puterea lui Hristos Cel sălăşluit în ea prin Duhul Sfânt. Euharistia şi Biserica sunt două realităţi nedespărţite, într-o continuă şi indisolubilă legătură, una implicând-o pe cealaltă, una fiind condiţie a celeilalte, iar în amândouă este prezent Acelaşi Iisus Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atrăgând toate mădularele şi membrele Sale spre înălţimea la care se află El. 
  
Aşadar, importanţa şi semnificaţia Euharistiei sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Iisus Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării , al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei - această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!.... 
  
Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit.  
  
Rezumat 
  
Studiul de faţă, dedicat relaţiei şi raportului dintre două mari taine ale Bisericii – Sfânta Euharistie şi Sfânta Cununie se doreşte a fi o apologie şi o mărturisire despre rolul, locul, rostul şi importanţa lor căci în fiecare Sfântă Taină, Iisus Hristos ni se dăruieşte cu o lucrare a Sa, în Euharistie, însă, ni se dăruieşte cu Însuşi Trupul şi Sângele Său, deplin penetrate de Dhul Lui şi prin care ne spiritualizează şi pe noi, având acordul voinţei noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Iisus Hristos în noi, sau prin care suntem noi asimilaţi la umanitatea Sa preamărită prin Înviere şi Înălţare. Această extindere a lui Iisus Hristos în noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite între ele prin acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, pline de Duhul Sfânt. Biserica care este astfel constituită ca o comunitate concretă, vizibilă, a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, are la rândul ei puterea sacramentală de a-L extinde mai departe pe Iisus Hristos în alţi oameni, prin organele alese şi sfinţite de Hristos Însuşi în ea şi pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfânt, adăugând Trupului Său noi mădulare. De asemenea, puterea sacramentală, sfinţită şi sfinţitoare a Bisericii izvorăşte tot prin puterea lui Hristos Cel sălăşluit în ea prin Duhul Sfânt. Euharistia şi Biserica sunt două realităţi nedespărţite, într-o continuă şi indisolubilă legătură, una implicând-o pe cealaltă, una fiind condiţie a celeilalte, iar în amândouă este prezent Acelaşi Iisus Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atrăgând toate mădularele şi membrele Sale spre înălţimea la care se află El. 
  
Din perspectiva istoriei liturgice, Cununia stătea ori se afla în directă legătură şi strânsă relaţie cu Euharistia, şi aşa erau folosite şi textele din vechile Evhologhioane manuscrise , cum este cazul celebrului codice italo-grecesc Barberini Gr. 336 , provenind din secolul al VIII – lea sau al IX – lea; însă, nu ştim cum era combinată această rânduială a Cununiei cu cea a Liturghiei, ori dacă era combinată în vreun fel anume, având în vedere că în structura ei se găsea doar cea de a treia din rugăciunile actuale, pe când Sfânta Liturghie avea deja structura de astăzi, cu cele trei antifoane şi rugăciunile lor, sau dacă nu cumva avea deja structura unei Împărtăşiri cu Darurile Înaintesfinţite, cum este indicat în acelaşi manuscris la încoronarea împăratului. Este posibil ca în primele veacuri cei ce urmau să se căsătorească să fi primit rugăciunea şi binecuvântarea episcopului înainte de Sfânta Liturghie, pentru ca apoi, la momentul potrivit, să se împărtăşească la Sfânta Liturghie; însă şi această opinie, în absenţa mărturiilor adecvate, rămâne tot în sfera speculaţiilor. 
  
Prin urmare sau, cu alte cuvinte, Sfintele Taine sunt centrul întregii vieţi a Bisericii, ele sunt condiţia indispensabilă pentru creşterea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Tainele sunt "încheieturile"şi legăturile care unesc Trupul lui Iisus Hristos, pornind din capul Lui (Coloseni II, 19), şi prin aceasta unesc pe credincioşi, încât aceştia sunt "ca un singur om", având o singură inimă şi un singur suflet (Fapte IV, 32). Dacă prin Botez credinciosul intră în comuniunea Bisericii, Euharistia, în schimb, îl aşează în însăşi inima ei. Comuniunea desăvârşită, realizată prin Euharistie, este subliniată mai ales de Dionisie Pseudo-Areopagitul. El se întreabă: "Din ce pricină caracterul de comuniune, ce-l au şi celelalte Taine, este în mod special propriu Euharistiei şi de ce se numeşte ea în chip deosebit, comuniune şi unire, deşi orice lucrare sacramentală uneşte vieţile noastre cele împărţite prin îndumnezeirea cea uniformă iar prin unirea deiformă a celor ce sunt despărţite, ne dăruieşte comuniunea şi unirea cu Cel Unul?". Acest lucru se datoreşte, desigur, locului deosebit pe care-l ocupă Euharistia între celelalte Taine. Ea lucrează în mod desăvârşit la "unirea celui ce se sfinţeşte cu Cel Unul şi produce în chip desăvârşit comuniunea cu Dumnezeu..."– Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte . 
  
Cuvinte cheie: Împărăţia lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Sfânta Liturghie, Dumnezeiasca Euharistie, Sfânta Taină a Nunţii, Căsătoria, Împărtăşirea cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, Domnul Iisus Hristos Euharistic, Istoria Liturgică şi Istoria Cultică, Darurile Înaintesfinţite, Viaţă liturcică şi comunitară. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Casatorie si Euharistie... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 206, Anul I, 25 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!