Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 791 din 01 martie 2013        Toate Articolele Autorului

Despre căutarea fericirii prin iubire, cronică de Voichiţa Pălăcean Vereş
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie de Voichiţa Pălăcean Vereş  
 
Despre căutarea fericirii prin iubire  
 
La sfârşitul anului trecut, mi-a fost dăruită o carte cu destin aparte: Sub semnul apei şi al dragonului, semnată de Carmen Alexandrina. Volumul, premiat în manuscris de două ori, la distanţă de aproape două decenii, a văzut lumina tiparului abia în 2012, la Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuş.  
 
Cartea conţine patru texte (numite în subtitlu „povestiri“): Sub semnul apei şi al dragonului, Nocturnă, Ariana, Sub semnul şarpelui, însă ea trebuie citită ca un roman de familie, întrucât autoarea urmăreşte istoria femeilor din neamul Botenilor de-a lungul a trei generaţii, din perioada interbelică şi până în actualitate. Destinele personajelor sunt examinate într-o succesiune de evenimente cu mare încărcătură simbolică sau mitică. În fond, naraţiunea este subordonată câtorva simboluri, semnificative, în opinia doamnei Carmen Alexandrina. În zodiacul chinezesc, apa înseamnă viaţă, deoarece stăvileşte setea, dar aceasta înseamnă şi instabilitate. Apa poate lua forma aburului (a aparenţelor), a viiturii (atunci când tăvălugul istoriei îngenunchează destinele individuale), însă şi forma gheţii (sugerând împietrirea omului, incapacitatea sa de a lupta cu sine sau cu destinul). Conform aceluiaşi zodiac, dragonul, semn ce guvernează primăvara, are o energie excepţională, fiind războinicul absolut, dar şi cel ce pârjoleşte pământul în calea sa şi cel ce înflăcărează inimile acelora în preajma cărora ajunge. Şarpele în casă, conform chinezilor, este semnul unei vieţi îmbelşugate. În Vechiul Testament, şarpele este metafora înţelepciunii, dar şi a tentaţiei, a vicleniei, a păcatului. Între aceste repere metaforice – apa, dragonul şi şarpele – se va derula povestea despre căutarea fericirii.  
 
Sub semnul apei şi al dragonului vorbeşte despre o lume a bărbaţilor condusă de femei. Elementul masculin reprezintă realitatea obiectivă, istoria, concretul; elementul feminin devine sinonim cu realitatea interioară, cu universul psihic mereu în mişcare, căutând să se acomodeze la şabloanele pe care i le impune lumea perceptibilului. Astfel, eroinele alunecă în permanenţă între realitate, vis şi rememorare, ele trăind alternativ ori concomitent pe aceste planuri. Eul narativ prezintă mai multe voci: a Arianei, a Dorei, a Rozei ori a lui Nuţi, care se schimbă fără avertisment, cititorului neoferindu-i prozatoarea nicio şansă de a lăsa garda jos, fiindcă, recurgând la tehnicile moderne de scriere, preluate din arta cinematografiei, Carmen Alexandrina abandonează prezentarea clasică a subiectului. Astfel, în dialog se intercalează monologul interior al uneia dintre participantele la discuţie, naraţiunea este întreruptă de aducerea în actualitate a unui eveniment petrecut cu ceva vreme în urmă, o întâmplare imaginată sau un vis se interpune între momentele unei acţiuni. Din punct de vedere vizual, aceste distorsiuni nu sunt marcate în text în niciun fel (nu se apelează nici la ghilimele, nici la paranteze, ori la semne grafice marcând trecerea de la o scenă la alta, nu se folosesc nici tipuri diferite de litere spre a se indica rememorările sau proiecţiile în sine), tot aşa cum nu sunt oferite nici indicii pentru înţelegerea faptului că naraţiunea a fost trecută din planul concret în cel oniric ori invers. Procedând în acest mod, prozatoarea se dovedeşte extrem de inventivă, dar şi creează uneori momente de confuzie la lectură (a se vedea, de exemplu, episodul morţii prin înec al adolescentei Ariana).  
 
La baza cărţii stă conceptul de fericire ca obiectiv de atins prin iubire. Evident, personajele lui Carmen Alexandrina doresc atingerea unui deziderat general uman. Ceea ce particularizează poveştile ce ne sunt prezentate este teza conform căreia nefericirea constituie plata pentru păcat. Nu la păcatul biblic, comis cu ajutorul şarpelui, se referă aici prozatoarea, ci la un alt păcat al Evei, mai puţin evident, prin urmare unul care trebuie sancţionat mai crunt decât prin durerea cărnii. Taina le leagă pe femei cu fire nevăzute, însă aceasta, în acelaşi timp, conduce la amplificarea pedepsei. Cele mai tinere nu înţeleg care este cauza osândirii lor psihice, cititorul însuşi va înţelege destul de târziu că motivul îl constituie ascunderea unui adevăr esenţial, din dorinţa de a se da curs imperativelor convenţiilor sociale. Bărbaţii, la rândul lor, se lasă măcinaţi de nefericire, convinşi fiind că sunt victime ale unor practici magice obscure la care au recurs iubitele lor trădate. Laşi fiind, le este mai uşor să paseze culpa în spinarea altcuiva, decât să-şi asume responsabilitate pentru propriile alegeri.  
 
Pe firul istoric, povestea începe cu Ana şi Ioachim Bota, învăţătorul din Dumbrău, care au cinci copii. În timpul Dictatului de la Viena, Ioachim se refugiază la Bucureşti, lăsându-şi familia în Turda (oraşul nu este numit, dar există numeroase indicii care conduc la identificarea toposului). Revenind pe ascuns acasă, el duce cu sine o parte dintre copii în capitală, inclusiv pe frumoasa fiică Ana, la început manechin al Casei de Modă Esmeralda, apoi, rebotezată Nuţi, croitoreasă.  
 
Nucleul naraţiunii îl constituie familia Rozei, al patrulea copil al soţilor Bota, căsătorită cu Dumitru, director de uzină în vremurile bune (până la venirea la putere a comuniştilor). Unica lor avere este casa, ridicată cu propriile mâini după ce au sărăcit, şi fiica, Dora (oficial, în acte, Dinadora). Acesteia, o femeie de o frumuseţe uluitoare, părinţii nu îi refuză nimic: în prima tinereţe, din pricina neatenţiei tatălui, a suferit un accident extrem de grav, în urma căruia a ars de vie. Un miracol a contribuit nu doar la salvarea vieţii ei, ci şi la refacerea aproape completă, doar o uşoară înroşire a pielii în unele zone ale corpului mărturisind masivul transplant de piele de care a beneficiat. Adorată de părinţi, dar şi de mătuşa Nuţi, sora mamei, Dora visează la bărbatul ideal, care să-i aştearnă lumea întreagă la picioare şi s-o conducă în al nouălea cer printre focuri de artificii. Perioada de recuperare de după intervenţiile estetice intervine în relaţia ei cu logodnicul Victor, eşuat în braţele altei fete. „Înaltă, brunet, şefă de promoţie“, la doar două săptămâni după ce a descoperit că a fost trădată, a hotărât să se căsătorească cu Ioan Croitoru – Puiu –, un inginer cu origini modeste din fabrica unde lucra tatăl ei. Ca şi ea, Puiu are un trecut emoţional redutabil: se ştie iubit de Maricica, pe care o iubeşte la rândul lui. Doar că „o văzuse (pe Dora, n.n.) scuturând covoare în mijlocul unei verighete descântate pe un fund de apă neîncepută. ( ... ) m-a vrăjit“. După ce o descoperă pe Dora şi în realitate, tot scuturând un covor pe balcon, simţind că destinul i-a fost trasat, tânărul se înfăţişează înaintea Rozei şi a lui Dumitru şi le cere mâna fiicei lor.  
 
Căsătoria celor doi va fi una nefericită. După ce s-a stins emoţia descoperirii celuilalt şi pasiunea începutului, fiecare realizează că uniunea lor matrimonială a fost o greşeală. Puiu se refugiază în alcool, Dora în aventuri extraconjugale pasagere. Victime în conflictul dintre ei sunt bătrânii Roza şi Mitică – în casa cărora trăiesc –, Nuţi, care-şi petrece la ei iernile, dar mai cu seamă cei doi copii, Ariana şi Alexandru, care, crescuţi mai mult de bunici, nu reuşesc să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lor. Micuţa Ariana (rod, după cum vom afla mai târziu, al iubirii de o clipă dintre Dora şi ministrul la care s-a dus spre a solicita ajutor pentru soţul ei în momente de cumpănă), de o inteligenţă ieşită din comun, dar şi de o sensibilitate aparte, încearcă să se adapteze la realitate recurgând la jocul cu păpuşile, printre acestea găsindu-şi oaza de linişte care s-o ajute să înfrunte lumea. Confruntarea cu realitatea dură nu este deloc uşoară: trăind într-o familie disfuncţională, ea îşi vede bunicul ocărându-şi vehement cumnata, este martoră la bătăile pe care tatăl i le administrează mamei sale. Mai mult decât atât, este nevoită să-i servească uneori drept paravan mamei în timpul derulării unor tainice episoade erotice, după care este învăţată de Dora să mintă, deşi se împotriveşte, fiindcă bunica a învăţat-o că „nu este voie să minţi“. Mama îi explică că „sunt pe lume minciuni care trebuie spuse pentru că sunt minciuni convenţionale. Convenţionale sunt minciunile de care au nevoie câteodată oamenii mari să fie fericiţi“. Nici cu frăţiorul Alexandru nu reuşeşte să stabilească o relaţie mai firească: puternic influenţat de tată, el este impasibil la suferinţa mamei, susţinând – spre durerea Arianei –, ca şi Puiu, că mama lor nu leşină din pricina violenţei fizice la care este supusă, ci „joacă teatru“.  
 
Nemaisuportând situaţia de acasă, Dora se lasă atrasă într-o relaţie cu Constantin, un muncitor din fabrica unde lucra şi ea – spre a-i face pe plac soţului – ca muncitoare necalificată. Simplitatea şi sinceritatea lui Constantin sunt irezistibile în ochii Dorei, obosite de ipocrizie, de minciuni şi taine (chiar şi mătuşa Nuţi, nu numai prietena cea mai bună, Tuţi, o acoperiseră în timpul escapadelor ei fierbinţi), aşa că decide să divorţeze. Urmează să se mute cu Constantin, împreună cu copiii, pentru ca el să primească de la uzina din oraşul cel mare, Cluj, un apartament cu trei camere.  
 
Fragilul echilibru al familiei extinse, asigurat de faptul că trăiesc toţi la un loc, se frânge după mutarea lor. Roza, „cea mai bună bunică din lume“, moare după primirea unei telegrame din partea fiului renegat Bazil. Nuţi – bătrâna croitoreasă acuzată de către rude de nebunie, fiindcă îi scrie scrisori iubitului mort de decenii, în timp ce îl are în preajma ei pe Eugen, căruia i-a refuzat cererea în căsătorie, dar i-a fost alături toată viaţa – înnebuneşte cu adevărat. Abia acum aflăm că ea este în fond mama Dorei şi că prezenţa sa în casa cumnatului a fost mereu motivată de dorinţa de a petrece cât mai mult timp alături de fiica sa şi, ulterior, de copilaşii acesteia.  
 
Strămutaţi din casa bunicilor şi extraşi dintre prietenii cu care se jucau pe malul râului, Alexandru şi Ariana resimt puternic solitudinea. Fetiţa crede că o tragedie i-ar aduce din nou la un loc pe părinţii şi bunicii ei, aşa că îşi doreşte să moară, proiectându-şi în minte viaţa acelora după decesul ei. Dora, la fel de egocentrică precum în timpul primului mariaj, nu reuşeşte să vadă suferinţa copiilor ei, iar aceştia se înstrăinează de ea.  
 
Singurătatea Arianei creşte şi mai mult după ce fratele ei este admis la şcoala de muzică şi ajunge la internat. Universul compensatoriu în care îşi găseşte ea alinarea sunt cărţile. Citeşte cu febrilitate, chiar scrie, împreună cu Ramona, o prietenă, un roman prin corespondenţă. Totuşi, Ariana rămâne şi la maturitate „o ciudată“, o fiinţă greu de înţeles chiar şi de prietenii apropiaţi.  
 
Căsătorită destul de tânără cu Ion, devine în scurt timp văduvă, fiindcă alcoolismul i-a transformat soţul în victima unui stupid accident de circulaţie. În aparenţă, odată ce ea, femeia din a treia generaţie a neamului Bota, devine mamă, s-a terminat de plătit blestemul adus asupra familiei de păcatul înşelătoriei puse la care la naşterea Dorei de către Roza şi Nuţi. Numai că Flaviu, fiul ei, este mic şi fragil, din pricină că a fost conceput în timpul unei intoxicaţii etilice a tatălui său. În plus, doamna Nina, vecina stranie cu „două şuviţe rebele pe tâmplă“ îi iese mereu în cale Arianei. Bătrâna nebună trăieşte cu impresia că Ariana este tocmai fiica ei pierdută în timpul războiului. Excentrica doamnă cu părul alb se va dovedi a fi mama lui Mihael (între Ion şi Mihael pendulase Ariana înainte de a alege, căci şi ea s-a complăcut într-un triunghi amoros, aşa cum făcuseră odinioară mama şi bunica sa biologică, Nuţi), iar nebunia aceleia va lăsa urme asupra visătoarei şi sensibilei Ariana. Influenţată de drama bătrânei, Ariana ajunge să se simtă parte din aceasta şi se vede îngropată de vie în stratul de viole unde se spunea că ar fi înmormântată fiica Ninei. Cartea se încheie cu o scenă apocaliptică: „Făceam eforturi să-mi eliberez creierul din acea linişte, dar mirosul de viole şi şarpele cu pielea lui rece alunecând pe pielea mea îmi paraliza voinţa. ( ... ) sute de mâini s-au eliberat îndreptându-se spre mine, înşfăcându-mă, paralizându-mi mişcările. În vuietul acelei linişti auzeam hârleţe în pământul uscat. ( ... ) Sunt vie, urla disperată întreagă fiinţa mea. Sunt ... totuşi ... vie! şi pământul îmi pecetluia neputinţa trupului apăsându-mă şi ... “.  
 
În volumul Sub semnul apei şi al dragonului Carmen Alexandina reuşeşte să realizeze saga unei familii ale cărei destine sunt modelate de istorie. Schimbarea de regim politic a condus la compromisuri sociale ce au avut ca efect suferinţa individuală şi colectivă. Căsătorindu-se cu un bărbat cu origini ţărăneşti, Roza n-a crezut că acesta nu va înţelege necazul pe care i l-ar produce surorii sale aducerea pe lume a bastardului lui Eugen, câtă vreme ea încă îl iubea pe Mihael. Astfel, ele concep un plan pentru a-l duce în eroare pe Mitică, iar acesta, intuind adevărul, se va război o viaţă întreagă cu familia. La rândul său, inginerul Croitoru, căsătorindu-se cu Dora, o tânără cu altă educaţie şi din altă clasă socială decât el, se va condamna pe sine şi pe propriii copii la nefericire. Ca şi Hortensia Papadat-Bengescu, creatoarea ciclului Hallipa, Carmen Alexandrina centrează acţiunea pe personajele feminine, creând eroine cu trăsături particulare puternice, memorabile, surprinse în situaţii delicate sau ieşite din comun, în scopul de a afirma generalul prin particular.  
 
Cartea doamnei Carmen Alexandrina se citeşte pe nerăsuflate, emoţionează, provoacă la a aduce în discuţie subiecte ce rămân de regulă tabu. Din păcate, suntem nevoiţi să semnalăm faptul că decesul prematur al autoarei a împiedicat-o să-şi vadă volumul pregătit de tipar. Iar editorul, din grabă sau din neatenţie, a permis ca lucrarea să ajungă la cititor cu numeroase greşeli. Nu mă refer aici la inerente scăpări, precum lipsa semnelor diacritice la unele cuvinte, ori la înlocuirea, din eroare, a punctelor de suspensie din finalul unor enunţuri. Extrem de supărătoare sunt situaţiile în care se foloseşte virgulă între subiect (subiectivă) şi predicat, ori greşelile fragrante de gramatică, de exemplu scrierea incorectă la persoana a II-a singular indicativ sau imperativ a verbelor de conjugarea a IV (a şti, a fi ş.a.), care apar cu consecvenţă scrise cu un singur i în loc de doi (tu şti, tu fi, în loc de ştii, fii) sau cazul auxiliarului a avea la condiţional-optativ, ce apare sub forma aşi, în loc de aş. Sper ca la ediţia viitoare editura să remedieze aceste deficienţe, pentru ca lectura volumului Sub semnul apei şi al dragonului să fie ceea ce merită să fie: prilejul pentru cititor de a evada într-un univers incitant, foarte bine reliefat, populat de personaje puternice, atipice, pentru care visul este un mod de a trăi.  
 
Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ  
 
Întâlnirea cu o carte este întotdeauna o experienţă emoţoonată. Cu atât mai mult această experienţă îţi atinge sufletul, cu cât  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Despre căutarea fericirii prin iubire, cronică de Voichiţa Pălăcean Vereş / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 791, Anul III, 01 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!