Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 229 din 17 august 2011        Toate Articolele Autorului

Despre Biserica si Securitatea comunista - partea I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câteva referinţe despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada comunistă... 
  
Introducere 
  
Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de functionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie. 
  
După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: - existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul) - în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burgezia) a fost abolit, - iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist. 
  
În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin. 
  
Cu toate că vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinaminate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare. Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn”. 
  
Liderii comunişti, atât cei sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaţii şi frazeologii monstruoase dar şi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea şi infinita admiraţie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-şi devore supuşii. 
  
În România Mare mişcarea comunistă nu figura printre forţele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naştere PCR. Modul cum această grupare politică funcţionează atât înainte, cât şi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în ţară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenţie de spionaj. Conştientizându-se adevărata natură a mişcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât şi liderii sunt în continuare numiţi de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranţa şi privirea plină de admiraţie a comuniştilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată... 
  
Prin urmare, cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii '45 -'60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea. 
  
Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torţionar neîntrecut la servici.  
  
Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din anul '44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.  
  
După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub teroarea roşie. Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi sau greco-catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurarii ,,democratiei populare". Începând cu martie anul 1945, Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic. 
  
Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Ele se aflau sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenţie politică erau: comandanţii de penitenciare, lagăre şi colonii de muncă şi locţiitorii lor, precum şi ofiţerii politici care asigurau reeducarea deţinuţilor conform directivelor partidului comunist. Locurile de detenţie din perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deşi majoritatea deţinuţilor a trecut prin cel puţin două dintre ele... 
  
Despre relaţia propriuzisă dintre Biserică Ortodoxă Română şi Securitatea comunistă 
  
În introducerea la ediţia română a cărţii sale Religie şi naţionalism, Olivier Gillet sublinia importanţa deschiderii arhivelor Securităţii pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, după anul 1945, conştient fiind că numai documentele oficiale sunt insuficiente. Într-adevăr utilizarea numai a literaturii oficiale (legi, decrete, periodice ale Bisericii) nu oferă decât o imagine incompletă a acţiunii Bisericii şi a preoţilor ortodocşi în cei 50 de ani de comunism. Este bine cunoscut faptul cât de puţin reale sunt afirmaţiile din aceste documente, care ascund cu consecvenţă conflictele cronice ale epocii. Spre exemplu unirea Bisericii Greco-Catolice din anul 1948 a avut cu totul alte conotaţii şi semnificaţii decât cele prezentate de propagandă. Distanţa este uriaşă şi de aceea exerciţiul hermeneutic trebuie să fie extrem de atent. Cartea lui Gillet conturează o imagine sumbră a Bisericii Ortodoxe Române, cea de colaboratoare fidelă a regimului comunist, asistând nici mai mult nici mai puţin la o comunizare a acesteia. El încearcă să demonstreze, dincolo de colaboraţionismul individual al unor ierarhi, o slăbiciune structurală a Bisericii Ortodoxe, incapabilă de transformări şi de promovarea valorilor democratice. Dosarele Securităţii aduc o perspectivă nouă asupra acestui aspect. Ele confirmă anumite aspecte afirmate de Gillet, pe altele însă le contrazice. Într-o asemenea problemă delicată, în care există şi ingerinţe politice şi conflicte vechi interreligioase, credem că se poate trage o concluzie numai printr-o cercetare exhaustivă a documentelor privitoare la această chestiune. De asemenea, trebuie stabilite faptele şi adevărata lor dimensiune, pe baza unor serii convingătoare de documente, şi nu pe baza uneisimple informaţii găsite într-un colţ de pagină.  
  
Restrângându-ne strict la activitatea Securităţii asupra Bisericii Ortodoxe Române, remarcăm că s-au întreprins permanent, cu toate mijloacele posibile (agentură, filaj, tehnică operativă) presiuni asupra principalelor instituţii ale Bisericii. Nu le-am consultat, dar sunt menţionate clar în alte părţi: dosarele de obiectiv Patriarhia Română, Institutele Teologice din  
  
Bucureşti şi Sibiu, dosare de mănăstiri (Vâforâta). Acestea există în mod cert şi firesc este ca toate instituţiile bisericeşti să fi constituit obiective de urmărire ale fostei Securităţii. Numeroase alte cazuri de urmărire al preoţilor apar în diferite dosare ce privesc diferite mişcări de rezistenţă armată, în dosarele referitoare la colectivizare, în cele privitoare la partidele politice. Aceste cazuri ar putea fi interpretate ca o urmărire care nu viza persoana preotului în calitatea lui de slujitor al altarului, ci de persoană publică implicat în viaţa socială, care nu angaja instituţia bisericească. Ori aceste dosare de obiectiv demonstrează limpede că instituţia în sine era considerată un pericol potenţial în orice clipă şi de aceea supravegherea trebuia să fie continuă1. Toţi înalţii ierarhi, începând cu Patriarhul, aveau dosare de urmărire, cu un material extrem de complex. Am avut ocazia să cercetăm un asemenea caz compus din opt volume masive. Am constat că este imposibilă stabilirea unei concluzii definitive, fără parcurgerea întregului material. Pe parcursul lecturii am întâlnit nenumărate răsturnări spectaculoase de situaţii, când se putea contura imaginea unei colaborator obedient sau a unui duşman periculos al statului. Citarea fragmentară ar favoriza o poziţie sau alta. Efortul istoricului în acest caz a fost să stabilească exact dimensiunea reală a activităţii respectivului  
  
ierarh, valoarea ei pentru binele Bisericii Ortodoxe Române, gradul de periculozitate pe care îl prezenta în mod real pentru statul comunist şi în ochii Securităţii. A rezultat o imagine extrem  
  
de complexă care sfidează interpretările simpliste.  
  
Studiile recente ale lui Cristian Troncotă, Constantin Aioanei, Vasile Cristian, bazate pe documente din fondul „D” al Arhivelor S.R.I., şi stenogramele Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Român (P.C.R.) arată obiectivele urmărite de către partid faţă de Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.), obiective care trebuiau să fie atinse în lipsa unei colaborări ale ierarhilor Bisericii de către Securitate, prin măsuri de forţă. Obiectivul partidului comunist a fost crearea unei Biserici obediente care să nu iasă din cuvântul său, ori acest lucru nu s-a întâmplat. Primii ani ai regimului comunist, când partidul era încă în căutare de colaboratori a trebuit şi el să facă compromisuri acceptând în funcţiile înalte bisericeşti persoane fără o atitudine comunistă clară. Mai ales că foarte mulţi prelaţi ortodocşi erau de părere că instalarea sistemului comunist este temporară 2. Aceştia au fost permanent bănuiţi că s-ar putea îndepărta de politica partidului şi de aceea s-a căutat după aceea, în mod sistematic, să fie aduse în funcţie de conducere persoane cât mai sigure. Cazul cel mai elocvent, menţionat în documente, este cel al tentativei de înlocuire al Patriarhului Justinian Marina, devenit incomod prin atitudinile sale, cu Mitropolitul Justin Mpisescu al Moldovei şi Sucevei, calificat de unii preoţi ca politruc 3, iar acest plan putea constitui şi o diversiune pusă la cale de Securitate. Cel puţin pentru anii 1950 - 1960, când vechii ierarhi mai sunt încă în funcţie aceştia au fost permanent bănuiţi, pe bună dreptate, de intenţia de depărtare de comunişti. În acest scop, încă din anul 1945 s-a făcut o atentă verificare a ierarhilor şi potenţialilor candidaţi la episcopie care ar fi putut conveni puterii comuniste, iar prin prezentarea unui referat de către autorităţile de stat în şedinţa sinodului permanent al B.O.R. din data de 26 mai 1946, s-a început trecerea la pensie a unor ierarhi pe motiv de boală sau datorită faptului că nu erau „corespunzători cerinţelor impuse de noul ritm al vremii”4. Există zvonuri colportate, mai ales de emigraţie, că unii ierarhi reticenţi (Episcopul Grigore Leu 5 sau Mitropolitul Irineu Mihălcescu 6) ar fi fost asasinaţi de către organele de represiune. Deocamdată nu există un document cert în această privinţă, fiind o lacună care trebuie neapărat completată.  
  
Alţi ierarhi au fost menţinuţi în funcţie (Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului), dar nu este obligatoriu ca aceştia să fi semnat pactul cu diavolul. Din documentele studiate rezultă situaţii diverse, unii fiind pur şi simplu toleraţi, alţii într-adevăr apropiindu-se de partidul comunist, cu anumite rezerve, în cazul altora încercându-se compromiterea lor. Securitatea, în acea perioadă, a strâns toate informaţiile posibile care ar fi putut sluji compromiterii unor ierarhi. De aceea, aproape nu există dosar de ierarh care să nu conţină şi diverse note privitoare la atitudinea morală a acestora. Însă de cele mai multe ori nu era confirmată, deci, dacă şi Securitatea care urmărea cu obstinaţie această pistă a renunţat în cele din urmă, constituie o dovadă credem clară şi limpede că în acel caz informaţia nu se confirma. O temă ca homosexualitatea preoţilor era o mină de aur pentru scopurile Securităţii pe care o utiliza într-un scop precis, de compromitere, fie pentru atragere la colaborare, fie pentru obligarea părăsirii funcţiei. Însă, în nici un caz nu se poate stabili dacă nu ai în faţă toate documentele dosarului, o cauzalitate între opţiunile morale ale preotului şi relaţia sa cu Statul şi Securitatea. O altă acuzaţie era aceea de a fi legionari toţi preoţii sau cei care se aflau în mediile teologice, care erau fie arestaţi, fie urmăriţi 7. Se constată de asemenea o diferenţă în abordarea de către Securitate a cazurilor catolic şi ortodox, deoarece cele preconizate de către partid pentru cele două culte erau diferite; în cazul Bisericii Ortodoxe Române se dorea păstrarea acesteia în anumite limite, pe când în cazul catolicilor consideraţi periculoşi datorită relaţiei cu Papa şi în faţa refuzului de a se rupe de acesta, s-a trecut la acţiuni de reprimare totală. Astfel, ierarhii ortodocşi sunt urmăriţi timp îndelungat, eventual pentru a se strânge materiale compromiţătoare privitoare la trecutul lor. Asupra lor se exercită o presiune constantă şi sistematică ca un fel de ham ale cărui hăţuri le ţinea Securitatea. În general se evitau răsturnările spectaculoase, toate măsurile de represiune desfăşurându-se în taină, prin acţiuni care de obicei nu ajungeau la urechile publicului. Totuşi în anumite cazuri, pe care le-am întâlnit, au existat ierarhi care erau urmăriţi special pentru a fi demascaţi, însă cunoscând aceste lucruri ei au evitat să-şi manifeste în mod deschis ostilitatea. Mărturii orale, confirmate de cele scrise, arată că sistemul de informaţii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române era atât de bine pus la punct, încât Securitatea afla în scurt timp orice conspiraţie. Faima neagră a Securităţii se pare că era cea mai eficientă metodă de descurajare.  
  
În cazul ierarhilor catolici, principalul cap de acuzaţie a fost punerea în slujba intereselor imperialismului, al celui de trădare prin spionaj în favoarea Vaticanului 8, iar măsurile luate împotriva lor au fost integrate codului penal, având loc procese larg mediatizate. De asemenea, în acelaşi dosar consultat de noi rezultă un element aparent paradoxal, acela că rezistenţa Bisericii Ortodoxe Române a fost adeseori mai radicală decât cea catolică, însă pedepsele au fost diferite, aceasta ţinând, credem noi, de sprijinul care se bucurau cele două Biserici. Biserica Catolică din România, care avea în spatele ei 1 miliard de credincioşi din toată lumea şi o logistică impresionantă, era considerată periculoasă, pentru acţiuni mărunte dându-se pedepse grele. Biserica Ortodoxă Română, Biserică naţională izolată şi neluată în seamă de Occidentul catolic, nu avea acelaşi impact şi de aceea problemele se rezolvau la un nivel mai de compromis. Faptul că unii sunt martiri, iar alţii nu (ne referim la ierarhie, pentru că în cazul preoţilor simpli majoritatea zdrobitoare o formează preoţii ortodocşi), era programat de puterea exterioară (partidul), care a distribuit fiecăruia rolurile pe care le dorea. În cazul catolic trebuie menţionat că ierarhii din România au sperat foarte mult în sprijinul papei, de aceea, în primii trei ani, aceştia s-au manifestat foarte radical. Lipsa acestui ajutor i-a determinat şi pe ei să fie mult mai reţinuţi. După anii 1950 atitudinea tuturor cultelor din România este practic aceeaşi faţă de statul comunist.  
  
Obiectivul Securităţii era menţinerea B.O.R. în cadrele trasate de partid, în acest scop făcându-se o atentă supraveghere a acesteia, după cum s-a văzut. În momentul în care situaţia operativă depăşea acest cadru, erau luate măsuri de represiune. De asemenea se luau şi măsuri de represiune cu scop preventiv pentru a descuraja din faşă o eventuală acţiune ostilă. Aceasta consta în avertizări în Securitate, în urmăriri deschise, în lansarea de zvonuri că ar fi colaborator al Securităţii, pentru a-l îndepărta de anturaj (este foarte interesant că din dosare rezultă că sunt informatori cine nu te aşteptai, iar unora care le mersese vestea că au colaborat cu Securitatea când nu au fost de fapt informatori – şi aceasta fiind o politică a organelor de represiune, extrem de eficientă, iar multe din zvonurile vehiculate azi în presă, fiind ecouri târzii ale acţiunii acesteia). Când situaţia se considera ieşită de sub control se acţiona în forţă, prin arestări şi condamnări masive exercitate asupra diverselor grupuri „dizidente”. Decretul 410/1959 a însemnat o represiune generalizată asupra B.O.R. şi care avea drept scop o epurare a acesteia de toate elementele considerate duşmănoase. Se poate spune că anul 1959 reprezintă momentul adevărului în ceea ce priveşte raporturile reale Stat - Biserică. Dosarele de urmărire ne prezintă antecedentele acestui eveniment care datează de cel puţin 4 ani înainte. O urmărire sistematică au convins organele de Securitate că reprezentanţii B.O.R. eludau în mod sistematic directivele partidului, încercând să înfiinţeze centre de rezistenţă. Sinteza acestor fapte a fost înaintată ministrului de interne Alexandru Drăghici, care a propus măsuri în consecinţă 9. Materialele demonstrează că motivele acestei represiuni din anul 1959 nu se datorează evenimentelor din lagărul socialist, ci au un caracter intern prin depăşirea periculoasă de către B.O.R. a limitelor impuse de Stat şi Securitate.  
  
În cele ce urmează dorim să inventariem câteva forme de rezistenţă ale B.O.R. cu care Securitatea s-a confruntat. Am încercat să le clasificăm pe nişte trepte care dau seama de legislaţia de atunci, care făcea distincţie netă între manifestările strict religioase şi cele care ieşeau din spaţiul acesta, rezultând mai multe forme, şi care Securitatea le aborda în mod diferit, considerându-le cu grade diferite de periculozitate. De aceea, unele din cele mai radicale au avut viaţă scurtă, Securitatea concentrâdu-şi toate eforturile în direcţia distrugerii lor. Altele, la un nivel bazic mai greu de controlat, s-au păstrat până în anul 1989. Acestea sunt: Spiritualitatea ca formă de rezistenţă; Susţinerea mişcării de rezistenţă armată anticomunistă; Încercări de colaborare a B.O.R. cu diferite culte; Aspecte din rezistenţa ierarhilor ortodocşi.  
  
Spiritualitatea ca formă de rezistenţă  
  
Una din problemele esenţiale ale ideologiei comuniste era religia. Un marxist moderat, precum Georg Lukács afirma distanţa uriaşă dintre lumea religiei şi lumea construită pe baze filosofico–ştiinţifice: ”Filosofia şi religia merg pe căi principial opuse în constituirea ontologiei”; ”Astfel, religia conturează o imagine a lumii în cadrul căreia <>. Dimpotrivă, ontologia filosofico–ştiinţifică <>”10. Doctrina comunistă, construită pe fundamentele ştiinţei (de aici numele de socialism ştiinţific) se proclamă ca adevărata cunoaştere, singura care instituie o lume reală din punct de vedere ontologic, restul lumilor fiind autoiluzii sau minciuni acreditate cu bună ştiinţă de o autoritate malefică, similară demiurgului cel rău, pe care revoluţia comunistă are dreptul să o exorcizeze, arzându–se tot ce este fals şi ambiguu. Tot Lukács consideră că orice demers ontologic îşi are originea în acele grupuri sociale a căror sarcină specială este să ofere societăţii din care fac parte o interpretare a lumii. Oferind viziuni radical diferite, în mod normal statul comunist şi biserica se exclud 11.  
  
Din această perspectivă pe tot parcursul perioadei comuniste între statul comunist şi B.O.R. a existat un antagonism perpetuu, prin simplu fapt al afirmării a două viziuni radicale despre lume 12. B.O.R. şi-a originat discursul în mod consecvent în revelaţia hristică şi nu pe materialismul comunist, întâlnirea dintre cele două instituţii venind pe tărâmul concret al binelui poporului. Patriarhul Justinian a afirmat permanent că credinţa în Dumnezeu este necesară, dându-i omului acea putere de a merge mai departe. Biserica nu aprobă ideologia marxistă, dar dacă punerea ei în aplicare poate aduce rezultate benefice oamenilor, atunci Biserica tolerează coexistenţa 13. Statul comunist a dorit o colaborare cu B.O.R., dar o colaborare absolut specială, în sensul că nu se dorea decât păstrarea unei efigii, a unei mumii, prin care să păcălească pe cei care aveau încredere în biserică. Lupta principală, de bază a preoţilor şi ierarhilor ortodocşi a fost tocmai păstrarea sâmburelui viu al credinţei. Documentele Securităţii arată că şi simpla rugăciune, slujba duminicală, erau văzute ca forme de subversiune a puterii comuniste. Cu toate că prin Constituţie libertatea credinţei era garantată, „cei prea religioşi” erau atenţi supravegheaţi. Prima formă de rezistenţă, cea de zi cu zi, a constat într-o exercitare corectă a slujbei religioase şi oferirea unui cuvânt de învăţătură adecvat credincioşilor. Cei care nu luau în seamă adăugirile formale, neesenţiale despre „binele adus de comunism”, puteau recepta mesajul lui Iisus Hristos care îi îndepărta cel puţin în conştiinţă de ideologia comunistă. Ori statul comunist avea nevoie de un control total şi asupra sufletelor oamenilor. De aceea, foarte mulţi preoţi, care nu au făcut altceva decât să se exercite conştiincios misiunea preoţească au fost arestaţi, suferind ani grei de închisoare. Exemplul cel mai revelant în acest sens este „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Ceea ce au făcut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, şi alţii, nu era altceva decât o aplicare a învăţăturii mistice a rugăciunii inimii. Această activitate nu avea în mod manifest nici o conotaţie politică, însă Securitatea a interpretat această activitate ca o uneltire împotriva statului comunist. Extrem de relevante sunt următoarele afirmaţii pe care unul din arestaţii în cazul „Rugul Aprins” este obligat să le facă: Rugăciunea inimii ”reprezenta forma cea mai exagerată a ortodoxiei, fiind potrivnică şi dăunătoare actualului regim, prin aceea că cei ce ajungeau să practice această rugăciune în mod corect, trebuia ca tot timpul în afara orelor de somn să repete în gând această rugăciune. Acest lucru ducea la ruperea noastră de regim şi chiar de orice activitate în special de cea politică, pentru ca pentru început să avem la dispoziţie cât mai mult timp liber. În afară de aceasta treptat, treptat deveneam nişte fanatici într-ale credinţei, fiind neapărat siliţi să ne retragem la mănăstire. Sandu Tudor ne-a cerut să şi propovăduim această rugăciune a inimii în rândul celorlalţi studenţi, lucru pe care eu l-am şi făcut, cum ar fi de exemplu cu Rodica Săulescu şi alţii de ale căror nume nu-mi mai reamintesc momentan ... Aceasta este activitatea duşmănoasă desfăşurată de mine şi celelalte elemente împotriva actualului regim în perioada anilor 1955-1956” 14. Această formă de rezistenţă fie s-a realizat la modul individual, aproape instinctiv, al preoţilor care intuiau că totul ar fi fost pierdut fără o asemenea activitate, fie a căpătat un caracter organizat, sistematic, de organizare de centre de excelenţă spirituală cu rolul de a aglutina în jurul lor pe cei care nu credeau în ideologia comunistă. Pentru început Sandu Tudor dorea ca la Schitul Crasna de Gorj să strângă mai mulţi intelectuali aplecaţi spre monahism, cu binecuvântarea Mitropolitului Firmilian Marin al Olteniei 15. Iniţiativa eşuând, s-a continuat cu mişcarea „Rugului Aprins”16 cu o largă cuprindere în orizontul monahal românesc (a implicat călugări de la mănăstirile Antim, Rarău, Plumbuita, Căldăruşani, Sihăstria, Putna), experienţa de la mănăstirea Vladimireşti, mănăstiri precum Vâforâta, Tismana, Polovragi 17.  
  
Rapoartele Securităţii arată că la mănăstiri era un aflux enorm de credincioşi 18, fapt de natură să neliniştească autorităţile comuniste şi care a fost un motiv pentru declanşarea unei represiuni ample prin aplicarea decretului 410/1959. Raportul înaintat de Alexandru Drăghici, publicat de către Constantin Aioanei, este confirmat în dosarele de urmărire întocmite de către Securitate. Din ele rezultă că această rezistenţă, iniţiată şi înfăptuită în mare parte de preoţii şi călugării simpli, era cunoscută şi chiar sprijinită de înalţii ierarhi ai Bisericii printre care cităm pe Patriarhul Justinian Marina, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, pe Antim Nica sau de apropiaţi ai acestora ca Bartolomeu Valeriu Anania 19. Un caz ce poate fi citat este cel al cursurilor de îndrumare spirituală, care de fapt aveau drept scop o educaţie în spirit marxist a preoţilor. Patriarhul Justinian a dat dispoziţii ca să se insiste mai puţin pe partea teoretică, în bună parte marxistă, şi se facă mai multe slujbe care nu puteau fi afectate de ideologie. Prin urmare orice manifestare religioasă corectă era descurajată de organele represive ale statului, Biserica trebuia să lupte zi de zi pentru a-şi realiza atribuţiile minime, nemaipunând la socoteală aspectele mai delicate, cu tentă politică clară, pe care statul comunist nici nu concepea să le scape de sub control. Acest nivel bazic de rezistenţă trebuie apreciat la adevărata lui valoare şi menţionat fiecare preot care a încercat să-şi facă datoria, ei fiind eroii mărunţi ce au întreprins o rezistenţă tenace şi cea mai eficientă în ultima instanţă. De la acest nivel se pot analiza formele mai explicite de rezistenţă anticomunistă 5.  
  
Susţinerea mişcării de rezistenţă armată anticomunistă  
  
Un alt nivel al rezistenţei preoţilor ortodocşi a constat în organizarea lor în grupuri de ajutor reciproc care aveau drept scop sprijinirea morală şi materială a membrilor lor. Se viza îndeosebi ajutorul celor aflaţi în închisoare, iar aceste grupuri au funcţionat la diferite nivele. Un astfel de caz este cel preoţilor arădeni Ilarion Felea, Ageu Ion, Teodor Damian şi alţii, care sprijiniţi de Episcopul Andrei Magieru, organizau întruniri în care discutau viitorul Bisericii şi încercau să ajute familia lui Ageu Ion aflată în închisoare 20. La un nivel mai înalt Patriarhul Justinian Marina a încercat „recuperarea” şi ajutorarea preoţilor rămaşi ieşiţi din închisoare 21. Alţi preoţi s-au apropiat de grupurile de rezistenţă armată. Celebre cazuri sunt cele al lui Gherasim Iscu, stareţul mănăstirii Tismana care a colaborat cu gruparea generalului Ioan Carlaonţ 22; călugării Teodosie Filimon, Evghenie Hulea şi preotul Ştefan Marcu, ultimul fiind şi duhovnicul fraţilor Paragină 23 care au condus rezistenţa din munţii Vrancei; stareţul Paulian de la Putna care a cutezat să o ajute pe soţia luptătorului anticomunist Constantin Cenuşă, ieromonahul Filaret Gămălău de la schitul Rarău care a susţinut sistemul de legături şi aprovizionare al organizaţiei „Gărzile lui Decebal”; părintele Nicolae Donescu din Şuici, ucis de securişti pentru că botezase copilul, născut în pădure, al familiei de luptători Silişteanu din munţii Făgăraşului; ieromonahul Ioasaf de la schitul Pahomie care a susţinut grupurile de luptători de zona Arnota, fapt care a primejduit chiar fiinţa aşezământului monahal amintit 24; sau colonelul Gheorghe Arsenescu care a primit binecuvântarea în mănăstirea Cetăţuia, din zona Câmpulung-Muscel, iar stareţul Pimen Bărbieru l-a spijinit moral şi material 25. Alţi preoţi şi călugări au sprijinit activ cu alimente şi adăpost membrii acestor mişcări. De altfel mănăstirile erau locul de refugiu preferat al tuturor celor urmăriţi de Securitate. Dacă erau prinşi, călugării erau aspru pedepsiţi. Aşa s-a întâmplat la mănăstirea Polovragi unde era ascuns colonelul Iulian Popescu, comandant la Odessa, în anii războiului. Fiind descoperit,toţi călugării din mănăstire au fost arestaţi 26.  
  
Încercări ale Bisericii Ortodoxe Române de colaborare cu diferitele culte  
  
Potrivnic opiniei încetăţenite că Biserica Ortodoxă Română s-a izolat de celelalte culte şi a colaborat cu statul comunist pentru eliminarea altor culte, dosarele Securităţii păstrează în paginile lor mărturii despre anumite încercări de creare a unei mişcări comune a cultelor creştine îndreptată împotriva statului comunist. Am identificat deocamdată trei asemenea proiecte: 1. colaborarea dintre anumiţi ierarhi ortodocşi cu Mişcarea Ecumenică Internaţională şi Biserica Protestantă Norvegiană; 2. cel propus de Visarion Puiu şi de legionarii rezidenţi la Vatican; 3. proiectul Benedict Ghiuş de colaborare al ortodocşilor cu catolicii. Un document referitor la vicarul patriarhal Antim Nica arată următoarele: pastorul Richard Wurmbrand, şef al Misiunii Bisericii Norvegiene „Magne Solheim” a înfiinţat şi organizat în anul 1947 mai multe reuniuni interconfesionale care aveau loc la Braşov. La ceste reuniuni participau şi preoţii Gâldău Florian (ulterior plecat în Anglia unde a ţinut conferinţe la Radio Londra), Gagiu Ion, Drăgulescu Toma şi episcopul Antim Nica (aflat în anul 1947 în fruntea eparhiei Dunării de Jos, în calitate de locotenent). Durata acestor întruniri era de două săptămâni zi la zi consecutiv şi au avut loc două asemenea serii 27. Mai lămuritoare sunt notele făcute de ofiţeri de Securitate în „planul de acţiune informativă Antim Nica”, „ceea ce este mai important din activitatea lui, după 23 august 1944, este faptul că s-a stabilit informativ că Antim Nica a făcut parte din grupul de clerici ortodocşi români care erau în legătură cu organizaţia religioasă <> demascată ca oficină de spionaj a serviciului secret american. Antim Nica era unul dintre conducătorii clericilor români care era în legătură cu această mişcare. De asemenea, s-a mai stabilit că Antim Nica era în foarte bune relaţii cu Magne Solheim, pastor evanghelic luteran norvegian, care iniţiase şi la noi în ţară, după 23 august 1944, o organizaţie de ajutorare a clericilor de toate confesiunile. Astfel Antim Nica în anul 1947 a mijlocit un mare ajutor ce s-a dat clericilor ortodocşi de către această organizaţie a lui Solheim. Şi această organizaţie a fost demascată ca oficină de spionaj a anglo - americanilor. Important[ă] este participarea lui Antim Nica în fruntea clericilor ortodocşi ce erau în legătură cu Mişcarea ecumenică internaţională precum şi faptul că nu întâmplător era în bune relaţii cu Solheim, demascat ca agent al spionajului american”28.  
  
Securitatea se arăta foarte interesată de activitatea mişcării ecumenice internaţionale şi  
  
de activitatea misiunii norvegiene, încercând blocarea colaborării Bisericii Ortodoxe Române cu aceste instituţii considerate agenturi imperialiste. De altfel, Biserica Ortodoxă Română a fost obligată să părăsească mişcarea ecumenică internaţională în anul 1948. Deoarece Securitatea considera colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu respectiva instituţie o cale de evaziune, care împiedica controlul strict al statului comunist asupra instituţiei eclesiastice în discuţie 29. La fel colaborarea cu alte culte cum este cazul Bisericii norvegiene a fost şi el interzis, Biserica fiind izolată, evenimentele din toamna anului 1948 când Biserica Ortodoxă Română a „acceptat” să participe la desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma, rupând în mare parte punţile cu alte culte religioase. Acest eveniment al colaborării dintre ierarhii ortodocşi şi slujitorii cultelor protestante arată, cu tot caracterul ei limitat, disponibilitatea ortodocşilor, cel puţin în perioada de început a comunismului, la păstrarea vechilor relaţii de prietenie cu celelalte culte religioase. Repetăm, acest lucru îngrijora foarte mult puterea comunistă care era conştientă de pericolul unei unităţi a cultelor religioase împotriva ei.  
  
Un caz mult mai interesant este cel al mitropolitului Visarion Puiu. După cum se ştie, acesta a fost şeful Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, cu rangul de mitropolit de Odessa, în perioada 1 decembrie 1942 – 1 decembrie 1943 30. Şansa lui a fost că în luna august anul 1944 a fost trimis cu o delegaţie în Croaţia de către Patriarhie, pentru înscăunarea unui ierarh 31. Evenimentele de după 23 august i-au făcut imposibilă întoarcerea în ţară. Acest lucru l-a salvat de condamnarea la moarte, de către Tribunalul Poporului din Bucureşti prin sentinţa nr. 11 din 21 februarie 1946, pentru activitatea sa desfăşurată în Transnistria, considerată ca o contribuţie la dezastrul ţării, infracţiune prevăzută de art. 2, lit. j şi pedepsită de art. 3 din legea 312 din 1945 32. După mai multe peregrinări, el se stabileşte la Lonato, lângă Brescia (Italia). De aici el trimite un memoriu organelor de stat, datat 30 ianuarie 1947, prin care justifica toate activităţile sale şi respingea punct cu punct acuzaţiile ce i se aduceau 33. El se declara gata să se întoarcă în ţară pentru a participa la judecarea recursului. Acesta a fost judecat în lipsă, deoarece Visarion Puiu nu s-a mai întors în ţară, iar pe 7 aprilie 1948 recursul a fost respins 34. Activitatea mitropolitului exilat a fost permanent supravegheată de către Securitate, deoarece se considera că desfăşura în Italia o activitate ostilă statului comunist. Din documentele Securităţii rezultă că Visarion Puiu a fost implicat într-un proiect care relua o idee mai veche de secolul XIX şi reiterată şi în perioada interbelică, cea a trecerii întregului popor român la catolicism. Această idee pornea de la premisa latinităţii funciare a poporului român, care în consecinţă nu poate fi decât de religie catolică, spre deosebire de ortodoxie, care ar fi apanajul slavilor. În volumul XII al dosarului penal nr. 24.541, la fila 229 există un raport al Inspectoratului Regional de Siguranţă Cluj, datând din 12 noiembrie 1947 în care se citează revista italiană Unita, în care se spunea că Visarion Puiu „care după ce s-a catolicizat în cursul lunei decembrie 1947, urmează a fi sfinţit drept cardinal al Vaticanului. Este primul cardinal de origine română pe care catolicismul îl va utiliza în proiectele de catolicizare a întregii Românii. Această temă s-a discutat în fond de către fostul vicepreşedinte al guvernului antonescian Mihail Antonescu şi papa Pius, cu prilejul vizitei făcute de Antoneşti în Italia în cursul anului 1943. Pamfil Şeicaru a fost câştigat pe acel timp şi el pentru acest plan, dar n-a fost pus în aplicare, deoarece s-a socotit atunci necesar pregătirii opiniei publice printr-o intensă propagandă în acest sens. Teza susţinătorilor catolicizării noastre integrale era: numai renunţând definitiv la ortodoxie vom putea nădăjdui să ieşim din orbita de înrâurire spirituală şi politică a Moscovei. Catolicismul ne va fi prieten efectiv în faţa opiniei publice mondiale şi va sălta câteva veacuri într-un răstimp scurt spiritualitatea românească. După cum suntem informaţi Puiu Visarion nu este singur la Vatican, ci mai are pe lângă el pe Alexandru Gregorian, fostul director al ziarului <>, apoi Vintilă Horia, poet , scriitor şi fostul director al revistei <>, care a fost ataşat de presă la consulatul român din Viena şi care astăzi este bibliotecar la Vatican. Toţi aceştia întreţin o activă de propagandă împotriva actualului regim din România, precum şi pentru catolicizarea poporului român, publicând prin presa catolică din Italia diferite articole care au atingere cu aceste chestiuni”. Din alte documente rezultă că exista un curent de opinie care promova această idee alături de cei menţionaţi în citatul de mai sus, mai ales că în timpul războiului apăruse şi o dispută catolico-ortodoxă, care a fost aplanată, se pare, în favoarea părţii catolice şi din interese politice. Mai exact este vorba de publicarea unui articol anonim, provocator, la adresa profesorului Teodor M. Popescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti, în revista Unirea de la Blaj. Disputa a fost aplanată politic şi în favoarea părţii catolice, deoarece articolul de răspuns, denumit Papolatria, al profesorului ortodox, a fost interzis de la publicare de cenzura politică, în anul 1942, pentru ca relaţiile diplomatice cu Italia lui Mussolini şi Vatican să nu fie afectate 35.  
  
Pe de altă parte, ziarul Curentul, al cărui director era Pamfil Şeicaru, publică începând cu anul 1943 mai multe articole referitoare la trecutul Bisericii greco-catolice din Trasilvania, prezentări detaliate cu privire la lăcaşurile catolice, mai ales cele din Italia, afectate de război, sau pastorale rostite de prelaţi romano-catolici. Revenind la persoanele amintite în documentul citat, îi precizăm şi pe Horia Cosmovici şi Danciu Agenor, legionari, care s-au convertit la catolicism şi au încercat să răspândească ideea unei catolicizări generale a românilor. După cum se vede, toţi cei menţionaţi de partea catolică au antecedente legionare clare. Putem explica această atitudine a lor prin dimensiunea religioasă pe care o impusese Legiunea „Arhanghelului Mihail”, membrii ei considerând religia o valoare fundamentală a spiritului uman. Nemulţumiţi de anumite acţiuni de după război ale B.O.R., ei au văzut în catolicism soluţia salvatoare. De altfel Danciu Agenor se referea în felul următor la mişcarea legionară şi la catolicism: „mişcarea legionară ca bază ideologică este sau era complet greşită, bazându-se pe Biserica Ortodoxă, o Biserică fără perspectivă filosofică. Singurul care a văzut just a fost Moţa, care indignat că se trage cu mitralierele în obrazul lui Dumnezeu, a plecat în Spania, ţara care a dat un număr atât de mare de sfinţi”. Amintindu-i-se că Spania a dat printre altele şi Inchiziţia, Danciu Agenor afirma că „Inchiziţia era o instituţie necesară pe atunci, [care a] salvat multe suflete de decădere. Moţa s-ar fi catolicizat dacă nu murea şi atunci poate totul ar fi decurs altfel. Mişcarea legionară nu a putut fi adevărată, deoarece nu era catolică, nu cunoştea adevărul absolut al Bisericii Catolice şi de aceea s-a dărâmat, căci Ortodoxia nu poate da nici sfinţi nici eroi, căci aceasta trebuie să aibă har (?!)”36. 
  
După cum se poate observa multe din cele ce se spun astăzi despre Biserica Ortodoxă au o vechime respectabilă de cel puţin 50 ani. Ceea ce ne face să bănuim că disputa ortodoxie-catolicism ce durează de mai bine de o mie de ani cu unele aspecte specifice în ultimii două sute de ani este de fapt fundamentul în care cele întâmplate în epoca comunistă nu este decât un moment între altele. Revenind la activitatea lui Visarion Puiu, rezultă că el se folosea de nunţiul papal de la Bucureşti pentru a ţine legătura cu Eugeniu Suceveanu Laiu, fostlocotenent de arhiepiscop de Craiova sau diaconul Ionescu de la catedrala din Craiova 37. De asemenea ieromonahul Damian Pânzaru, un apropiat al lui Visarion Puiu era bănuit de către Securitate că întreţinea legături cu cercurile catolice. Numit intendent la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, după fixarea domiciliului obligatoriu la această vilă a episcopilor greco-catolici, Damian era bănuit că oferea informaţii nunţiaturii despre situaţia celor închişi 38. Acest proiect se pare că era destul de serios, mai ales că în acelaşi dosar există două note informative, din 8 iunie 1949: „Faţă de această situaţie ortodocşii din R.P.R. se pregătesc şi ei pentru a se apăra şi ei împotriva catolicismului.  
  
Astfel Părintele Profesor Dumitru Stăniloae de la Institutul Teologic Bucureşti, cunoscut pentru activitatea sa legionară din trecut, având spijinul Mitropolitului Bălan Nicolae al Ardealului, pregăteşte o mişcare ortodoxă de mase pentru ca cu ocazia <> credincioşii ortodocşi din ţară să nu rămână la discreţia Vaticanului. Până în prezent la planul domnului (?!) Stăniloae au aderat şi îşi dau concursul următorii: Lazăr Iacob, profesor universitar pensionar, Căciulă Olimp, bibliotecar la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, diaconul Ion Lăncrăjeanu de la biserica Flămânda din Bucureşti, Aurel Popa, fost secretar general la Ministerul Cultelor, şi profesorul pensionar Nedrea Constantin, urmând a se sta de vorbă cu profesorii Tudor Popescu, de la Institutul Teologic, Cojocaru Haralambie şi arhimandritul Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus” 39. Astfel reapare profesorul Teodor M. Popescu ca apărător al ortodoxiei, alături de celelalte personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române. El fusese un susţinător al Bisericii Ortodoxe prin studii şi articole care demonstrau autenticitatea acesteia, scrise atât înainte de anul 1944, cât şi după această dată 40. De menţionat este şi faptul că toţi cei vizaţi, pentru tabăra ortodoxă, luaseră diferite poziţii strict ortodoxe şi anticatolice, în diverse studii sau conferinţe 41.  
  
Toate faptele semnalate în acest caz merită studiate mult mai atent deoarece dacă ele sunt confirmate şi de alte surse şi au avut un caracter real fără a fi fost o manipulare a Securităţii, ar arăta contradicţiile profunde dintre catolici şi ortodocşi, care au fost incapabili să se unească într-o luptă comună împotriva comunismului. Din aceste materiale, rezultă că Biserica catolică a menţinut mesajul ei de prozelitism şi de condiţionare a ajutorului de o eventuală trecere a ortodocşilor la catolicism, iar ortodocşii nu au putut primi oferta Bisericii Apusului. Această situaţie aminteşte de momentul 1453, când creştinătatea nu a putut să se apropie prin respect reciproc într-o coaliţie împotriva Semilunei. De altfel această imposibilitate istorică, a apropierii a acestor culte, a fost semnalată şi de arhimandritul Benedict Ghiuş. În câteva menţiuni pasagere existente în dosarul de anchetă a „Rugului Aprins” se aminteşte că Benedict Ghiuş era preocupat de o apropiere, fără a se da amănunte. Însă a renunţat la idee deoarece considera că sunt prea mulţi factori care s-ar pune stavilă acestui proiect 42. Trebuie precizat faptul că, prin aceste aspecte prezentate aici, B.O.R în frunte cu Patriarhul Nicodim Munteanu, apoi cu Justinian Marina, care a reuşit, printr-o abilă diplomaţie să se apere în faţa tendinţelor de acaparare canonică a Bisericii Ruse, susţinută de statul sovietic, în interesele sale politice, dar şi din orgolii ale ierarhiei slave 43, reuşind totodată să nu se izoleze de Occident.  
  
Tot o problemă controversată a istoriei bisericeşti postbelice este cea a înglobării Bisericii greco-catolice de către B.O.R. Act politic clar iniţiat de către P.C.R. la sugestia „fratelui mai mare”, el a venit, este adevărat, pe fondul unei dorinţe mai vechi a Bisericii Ortodoxe de reintegrare a „oilor rătăcite”. Mai departe încep însă problemele, deoarece încă nu se poate stabili cât entuziasm a depus Biserica Ortodoxă în realizarea misiunii încredinţate de către partid. Chiar şi unii istorici procatolici au subliniat că ierarhii ortodocşi au manifestat anumite reticenţe faţă de un asemenea act de forţă, care nu rezolva nimic într-un mod durabil. Dosarul penal al profesorului Alexandru Filipaşcu, greco-catolic „revenit” la ortodoxie în mod formal, ne arată care era atmosfera la Institutul Teologic Ortodox din Cluj, care înglobase şi o parte a cadrelor didactice greco-catolice. Rezultă că atât timp cât nu se trecea la o manifestare deschisă, foştilor greco-catolici le era tolerată de către Nicolae Colan, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, o activitate „underground” greco-catolică, acesta fiind conştient că majoritatea preoţilor greco-catolici trecuseră la ortodoxie formal, cazul lui Filipaşcu fiind exemplar din acest punct de vedere. El chiar menţionează în mod expres că Patriarhul Justinian Marina şi Mitropolitul Nicolae Bălan nu au avut nici o contribuţie la actul de unire, acesta fiind inspirat de Partidul Comunist 44. Ceea ce am dorit să semnalăm prin cele de mai sus este o nuanţare a imaginii de Biserică lipită strâns de aspiraţiile partidului comunist, aşa cum este acreditată de către anumiţi istorici. Au existat curente de gândire alternativă care, chiar dacă au fost minore şi cu un impact relativ mic, relevă totuşi o căutare de soluţii alternative în faţa agresiunii comuniste. Ele aparţin unor ortodocşi şi credem că acest lucru arată că atunci când abordăm problema atitudinii Bisericii Ortodoxe Române faţă de statul comunist trebuie să avem în vedere persoanele şi nu instituţia ca atare. Greşelile unor ierarhi nu trebuie să impieteze asupra Bisericii, care este veşnică. Afirmaţii precum cele lansate de Danciu Agenor nu credem că pot fi luate în discuţie la modul serios... 
  
Material documentar realizat de Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Biserica si Securitatea comunista - partea I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 229, Anul I, 17 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!