Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre Biserica şi conceptul de Securitate - partea a IV a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Contribuţia religiei creştine la realizarea stării de securitate 
  
Despre conţinutul propriuzis al Memorandumului 
  
Memorandumul este fundamentat pe:  
  
- Principiul restituirii in integrum: acesta rămâne pe deplin valabil, fiind acceptat peste tot în jurisprudenţa internaţională. În acest caz se aplică în funcţie de cererile Bisericii Române Unite, Greco-catolice, şi nu în funcţie de aprecierile Statului sau ale unor instituţii părtaşe la proprietăţile confiscate abuziv.  
  
- Principiul respectării Drepturilor omului: Dreptul de proprietate face parte din drepturile fundamentale ale omului, fiind o condiţie indispensabilă vieţii şi oricărei activităţi umane. Acest drept este recunoscut şi de către Constituţia României. În cadrul Bisericii Române Unite, Greco-catolice, dreptul de proprietate revine eparhiilor greco-catolice, singurele îndreptăţite la restituirea integrală a bunurilor care le-au aparţinut. 
  
- Principiul de autodeterminare: Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, este autonomă în raport cu Statul, la fel cu orice altă Biserică.  
  
- Principiul convieţuirii paşnice: Biserica Ortodoxă Română a fost, este şi va fi Biserica noastră soră, indiferent de poziţiile vremelnice ale unora dintre Ierarhii săi. Acolo unde este cazul, credincioşii ortodocşi vor putea, după retrocedare, să îşi desfăşoare slujbele religioase în aceleaşi biserici, în alternanţă cu credincioşii grecocatolici, din iubire frăţească şi din respectul pe care ni-l datorăm reciproc. 
  
Prin conţinutul său, Memorandumul afirmă că “Statul Român întreţine, prin instituţiile sale centrale şi locale, o atmosferă de aşa-zisă "neintervenţie activă"prin care încearcă să arunce obligaţia sa legală de restituire a bunurilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, spre beneficiarii actuali ai acestor bunuri, adică fie spre propriile sale instituţii, fie spre Biserica Ortodoxă Română, fie spre terţe părţi. Acest lucru este un abuz care generează dezbinare, amărăciune, confuzie şi uneori chiar violenţă între cetăţenii României.”, şi propune ca “Restituirea bunurilor să fie rezolvată de Statul Român fără intervenţia vreunei părţi intermediare (parteneri, beneficiarii bunurilor, etc.). Dialogul ortodox - greco-catolic, care s-a dovedit ineficient, să intervină numai pentru identificarea modalităţilor practice prin care greco-catolicii îşi vor reprimi în fapt bunurile. Abia după ce Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice îi va fi reconstituit dreptul de proprietate asupra lăcaşurilor de cult şi a proprietăţilor ce îi aparţin de drept, se va putea rezolva, în spiritul dragostei frăţeşti, accesul la aceste lăcaşuri de cult a tuturor credincioşilor, inclusiv a celor care vor să practice cultul ortodox, indiferent cum au ajuns la această alegere.“ Problema restituirii bunurilor bisericeşti confiscate de statul comunist nu se limitează numai la greco-catolici. Şi bisericile protestante maghiare şi germane au revendicări temeinice, ca şi Biserica Ortodoxă Română. Amînarea de către autorităţi a unei soluţionări echitabile şi realiste poate conduce către „cristalizarea” unei „probleme confesionale” în Romînia. O asemenea „problemă confesională” ar mări vulnerabilitatea internă a statului şi a societăţii, şi, cu siguranţă, va produce un „deficit de imagine” externă ce va afecta procesele de integrare rapidă în Europa. 
  
Indiferent de evoluţia particulară a dialogului Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Greco- Catolică, Patriarhia Română înţelege să dezvolte relaţii de colaborare ecumenică specială cu Biserica Catolică în ansamblul ei. Pe fondul acestei atitudini ecumenice naţionale, în perioada 7-9 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România la invitaţia Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, eveniment de la care, iată, s-au împlinit în aceste zile, zece ani. În acest mod, Biserica Ortodoxă Română a devenit, în mod spectaculos, promotoarea reconcilierii dintre cele două mari biserici, Apuseană şi Răsăriteană, după 1000 de ani de schismă. Biserica Ortodoxă Română a demonstrat că este o instituţie matură şi verticală, ce apără interesele comunităţii pe care o reprezintă. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă Română a fost recunoscută în calitatea sa de interlocutor privilegiat al Vaticanului, atât în dialogul cu ansamblul comunităţilor creştine din România, cât şi în relaţiile dintre Biserica Apusului şi cea a Răsăritului. Aceste raporturi speciale cu Vaticanul, cristalizate în planul ecumenic, favorizează direct integrarea României în spaţiul politic, economic şi de securitate constituit pe ambele maluri ale Atlanticului şi o apropie evident de civilizaţia occidentală modernă. 
  
În această perioadă, atât mass-media naţională, cât şi cea internaţională au relatat vizita papală în România în termeni deosebit de favorabili Bisericii Ortodoxe Române: The Daily Telegraph, 10 mai 1999: „România e predestinată, pentru că ea uneşte elementul ortodox cu cel latin. Sau, altfel spus, România este latină, dar nu este catolică. Şi invers, este ortodoxă, dar nu şi slavă. Iar simbolismul nu se sfârşeşte aici: sărutul fratern şi l-au dat la Bucureşti sub cerul liber şi sub aplauze a zeci de mii de credincioşi un Patriarh latin şi un Papă slav”; Le Figaro, 7 mai 1999: „Sunt surprins că pentru prima oară am văzut ceva absolut nou. Unul lângă altul, în aceeaşi maşină, doi şefi de Biserici, Prea Fericitul Părinte Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea, salutând şi binecuvântând mulţimea. Această imagine nu am văzut-o nicăieri în lume”; DNA TV Budapesta, 8 mai 1999: „Papa Ioan Paul al II-lea a mulţumit Patriarhului Teoctist că, în calitatea sa de cap al Bisericii Ortodoxe, a fost primul care l-a invitat în ţara sa, făcând astfel posibilă călătoria sa apostolică în România şi se roagă la Dumnezeu ca această ocazie istorică să ducă la concilierea între cele două biserici, încă în acest mileniu”; Gazeta Wybrcza, 8 mai 1999: „De zece ani Vaticanul doreşte această vizită ... Vizita papală este interpretată deci ca un progres uriaş pe calea concilierii dintre catolicism şi ortodoxie. <<Îi mulţumesc Patriarhului Teoctist că mi-a permis să vizitez acest pământ>>, a spus Ioan Paul al II-lea adresându-se capului Bisericii Ortodoxe române”; Il Giornale, 10 mai 1999: „Latura ecumenică a vizitei pontificale a reprezentat un succes deplin, un eveniment de natură să modifice istoria, deschizându-i o perspectivă nouă”. 
  
Vizita Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist la Roma, din 7-14 octombrie 2002, s-a concretizat şi prin elaborarea unei Declaraţii comune semnată de cei doi lideri bisericeşti. Documentul are o importanţă deosebită prin ideile exprimate dar, mai ales, datorită perspectivei pe care o deschide creştinătăţii. Declaraţia se axează pe cinci puncte principale: primul face referinţă la atmosfera întâlnirii, care păstrează spiritul celei de la Bucureşti, caracterizată de dorinţa de unitate, întărind angajarea celor doua Biserici de a conlucra pentru realizarea deplinei unităţi a Bisericii lui Iisus Hristos; 2. Întâlnirea de la Roma trebuie luată ca exemplu pentru conlucrarea Bisericilor, mai ales a celor din România. Dialogul trebuie să fie calea de depăşire a conflictelor, a neînţelegerilor şi a suspiciunilor create în trecut; 3. Conlucrarea dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română, la fel ca cea dintre Ortodoxie şi Catolicism, se poate baza pe tradiţia Bisericii nedespărţite pe care acestea o au în comun. Pentru deplina comunitate, este nevoie de consultări reciproce, de întâlniri şi de lămuriri ale adevărurilor de credinţă, recunoscând şi respectând tradiţiile religioase şi culturale ale fiecărui popor, ca şi libertatea religioasă; 4. Dialogul teologic promovat de Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Romano-Catolică si Biserica Ortodoxă trebuie reactivate; 5. Biserica nu este o realitate închisă în ea însăşi, ci e deschisă către lume. Ea trebuie să contribuie la unitatea Europei, oferind exemplul unităţii ei. Ea trebuie să contribuie la afirmarea valorilor creştine şi a sfinţeniei vieţii, a demnitaţii şi drepturilor fundamentale ale omului, a dreptaţii, solidaritaţii, pacii, reconcilierii şi valorilor familiei şi la protecţia creaţiei. Europa are nevoie de bogaţia culturală si spirituală creată de creştinism. Ca Biserici surori, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romei trebuie să se angajeze în rezolvarea problemelor prin care ne provoacă mileniul al III-lea, pentru a reda Europei etosul ei cel mai profund si chipul sau cel mai uman. “Declaraţia comună a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea si a Prea Fericirii Sale Patriarhul Teoctist (12 octombrie 2002) Cu bucuria profundă de a ne regăsi împreună în cetatea Romei, aproape de mormântul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ne dăm sărutarea păcii, sub privirea Celui care veghează asupra Bisericii Sale şi care ne călăuzeşte paşii; şi medităm încă o dată la aceste cuvinte pe care Sfântul Evanghelist Ioan ni le-a transmis şi care constituie rugăciunea emoţionantă a lui Iisus Hristos, înaintea Patimilor Sale. 
  
1. Această întâlnire a noastră este continuarea imbrăţişării pe care noi am schimbat-o la Bucureşti, în luna mai 1999, în timp ce în inima noastră mai răsună încă apelul emoţionant: "Unitate, Unitate!", cu care o mare mulţime de credincioşi ne-a întâmpinat cu acea ocazie. Acel apel era ecoul rugăciunii Domnului nostru pentru ca "toţi să fie una"(Ioan 17, 21). Intâlnirea de astăzi reînnoieşte angajamentul nostru de a ne ruga şi lucra pentru a ajunge la unitatea vizibilă deplină a tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul şi dorinţa noastră arzătoare o constituie comuniunea deplină care nu este absorbire, ci comuniune în adevăr şi în dragoste. Această cale este una ireversibilă, pentru care nu există alternativă este calea Bisericii. 
  
2. Marcate încă de trista perioadă istorică, în timpul căreia s-a negat Numele şi Stăpânirea Mântuitorului, comunităţile creştine din România întâmpină încă, în mod frecvent, astăzi, dificultăţi în a depăşi efectele negative pe care acei ani le-au produs în relaţiile de frăţietate şi de împreună-lucrare, precum şi în redescoperirea comuniunii. Întâlnirea noastră trebuie să fie considerată ca un exemplu: fraţii trebuie să se regăsească pentru a se împăca, pentru a medita împreună, pentru a descoperi mijloacele prin care să ajungă la înţelegere, pentru a-şi expune şi explica argumentele unii altora. Îi îndemnam, aşadar, pe cei care sunt chemaţi să traiască alături pe acelaşi teritoriu românesc, să găsească solutţii de dreptate şi caritate. Printr-un dialog sincer, trebuie să se depăşească conflictele, neînţelegerile şi suspiciunile apărute în trecut, pentru ca, în această perioadă decisivă a istoriei lor, creştinii din România să poată fi mărturisitori ai păcii şi ai reconcilierii. 
  
3. Relaţiile noastre trebuie să fie oglinda comuniunii adevărate şi profunde în Iisus Hristos, comuniune care, fără să fie deplină, există deja între noi. Recunoaştem, de fapt, cu bucurie, că avem împreună Tradiţia Bisericii nedespărţite, centrată pe Taina Euharistiei, despre care dau mărturie sfinţii pe care noi îi avem în comun în calendarele noastre. Pe de altă parte, numeroşii mărturisitori ai credinţei în vremurile de opresiune şi de persecuţie din secolul ce s-a scurs, care au demonstrat fidelitatea lor faţă de Iisus Hristos, sunt un germen de speranţă în dificultăţile actuale. Pentru a încuraja căutarea deplinei comuniuni, chiar şi in divergenţele doctrinare care rămân încă, este necesar să găsim mijloace concrete, consultându-ne periodic, cu convingerea că nici o situaţie dificilă nu este menită să dureze în mod iremediabil şi că, datorită atitudinii de deschidere către dialog şi a schimbului periodic de informaţii, pot fi găsite soluţii satisfăcătoare pentru aplanarea tensiunilor şi pentru a ajunge la o soluţie echitabilă în problemele concrete. Trebuie să consolidăm acest proces, pentru că adevărul plenar al credinţei să devină un patrimoniu comun, împărtăşit şi de unii şi de ceilalţi, capabili să creeze o convieţuire cu adevărat paşnică, înrădăcinată şi fondată pe dragoste. Ştim bine cum să acţionăm pentru a stabili liniile care să ne conducă opera de evanghelizare, atât de necesară dupa perioada sumbră a ateismului de stat. Suntem de acord în a recunoaşte tradiţia religioasa şi culturală a fiecărui popor, precum şi libertatea religioasă. Evanghelizarea nu poate fi bazată pe un spirit de competiţie, ci pe respect reciproc şi pe cooperare, recunoscând fiecăruia libertatea de a trăi după propriile convingeri, în conformitate cu propria apartenenţă religioasă. 
  
4. În dezvoltarea relaţiilor noastre, începând cu Conferinţele Panortodoxe şi cu Conciliul II Vatican, am fost martorii unei promiţătoare apropieri între Răsărit şi Apus, bazată pe rugăciune, pe dialogul în dragoste şi în adevăr, apropiere atât de bogată în momente de profundă comuniune. De aceea, privim cu îngrijorare dificultăţile prin care trece, în perioada actuală, Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă şi, cu ocazia întâlnirii noastre de acum, ne exprimăm dorinţa de a nu se neglija orice iniţiativa pentru a reactiva dialogul teologic şi pentru a relansa activitatea Comisiei. Avem această datorie, pentru că dialogul teologic va face să devină mai puternică afirmarea voinţei noastre de a adânci comuniunea, în faţa situaţiei actuale de diviziune. 
  
5. Biserica nu este o realitate închisă în ea însăşi: ea este trimisî în lume şi este deschisă către lume. Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită şi care îşi extinde graniţele pentru a imbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului constituie o provocare pe care creştinii din Răsărit şi din Apus trebuie să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor familiei, apărării creaţiei. Europa întreaga are nevoie de bogăţia culturală creată de Creştinism. Biserica Ortodoxa Română - centru de întâlnire şi de schimburi între tradiţiile bogate slave şi bizantine ale Răsăritului - şi Biserica Romei, care, în componenţa sa latină, exprimă vocea occidentală a unicei Biserici a lui Iisus Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu. După expresia tradiţională şi aşa de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund şi chipul său autentic uman. Cu aceste perspective şi cu aceste intenţii, prin care dăm mărturie comună înaintea Domnului, Il rugăm să ne facă vrednici de a lucra spre zidirea Trupului Său "până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos"(Efeseni 4, 13). 
  
În cadrul vizitei, Patriarhul Teoctist s-a întâlnit la Palatul Quirinale cu Preşedintele Republicii Italia, Azeglio Ciampi, şi cu Primul Ministru, Silvio Berlusconi, la Palatul Chigi. Unul din punctele importante ale discuţiei a fost dimensiunea spirituală a Europei Unite. Continentul nostru trebuind să respire cu cei doi plămâni, Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană. În acest context, Patriarhul a mulţumit autorităţilor statului şi poporului italian pentru sprijinul constant acordat României în procesul de integrare europeană şi de aderare la NATO. Summit-ul NATO de la Praga, din noiembrie 2002, a consacrat invitarea oficială adresată României de a se încadra în structurile Alianţei Nord-Atlantice. Pe lângă Grecia, România şi Bulgaria completează geografia politico-culturală a NATO cu aportul ortodox la apărarea şi securitatea colectivă a Europei. Prinde astfel contur proiectul elaborat de iniţiatorii NATO de a asigura Organizaţiei o identitate multiculturală şi multietnică, centrată pe valorile umaniste ale democraţiei, toleranţei, drepturilor omului, toate de sorginte preponderent creştină. Este şi mesajul transmis relativ recent (3 iunie 2002) de Conferinţa Internaţională „Bisericile şi valorile euro-atlantice”, desfăşurată la Bucureşti. Toate cultele din România şi-au declarat susţinerea pentru integrarea euroatlantică a României „într-un spaţiu al valorilor comune, al prosperităţii, securităţii şi păcii”. 
  
Participanţii au fost de acord că se deschide o nouă perspectivă: „realizarea unei comunităţi largi, libere şi unite sub valorile şi practicile democratice, culturale, spirituale şi securităţii comune.” Beneficiind de participarea Capelanilor militari şefi (ortodox, catolic, protestant, iudaic şi musulman) din Comandamentul European al SUA şi NATO, al profesorilor de teologie din Germania şi SUA, conferinţa a reprezentat, totodată, mesajul ţărilor din spaţiul euro-atlantic, de apropiere, colaborare şi parteneriat cu toate cultele şi societatea civilă din România. De altfel, astfel de atitudini au mai fost semnalate anterior, în data de 27 mai 2000, şefii celor 17 culte religioase din România întâlnindu-se la Snagov, unde au semnat o declaraţie comună prin care susţineau strategia pe termen mediu pentru integrarea României în Uniunea europeană. Şefii cultelor şi-au exprimat fiecare punctul de vedere, cu toţii fiind de acord că integrarea în structurile euro-atlantice este soluţia optimă pentru România. Prezentăm, în continuare, textul integral al acestei declaraţii: 
  
1. Semnatarii prezentei declaraţii, având în vedere responsabilitatea 
  
ce ne revine în susţinerea procesului de integrare a României în structurile Uniunii Europene şi analizând situaţia generală în care se află ţara noastră, ne exprimăm sprijinul nostru activ pentru acest proces. Întrucât am fost totdeauna europeni facem în mod firesc eforturi în acest scop, fiind convinşi că această integrare serveşte atât intereselor credincioşilor noştri, cât şi întregii societăţi din România. 
  
2. Cultele religioase din România sunt o componentă majoră a societăţii româneşti de astăzi şi aduc o contribuţie importantă la viaţa spirituală şi socială a României, fiind sensibile atât la dificultăţile, cât şi la progresele acesteia. În condiţiile impuse de regimul totalitar comunist, instaurat după cel de-al doilea război mondial, s-a încercat limitarea şi chiar excluderea Cultelor de la o participare activă la viaţa şi nevoile sociale româneşti. Cu toate acestea, viaţa religioasă nu a încetat să existe în România. Mai mult, sentimentele religioase au contribuit la menţinerea identităţii noastre, la păstrarea unei culturi autentice şi a aspiraţiilor către democraţie şi libertate. După anul 1989, în contextul transformărilor radicale petrecute în societatea românească, Cultele din România participă la înnoirea spirituală şi moral-socială a ţării noastre. 
  
3. La întrunirea naţională de la Snagov, în anul 1995, unde reprezentanţii partidelor politice şi ai unor instituţii din România au semnat Declaraţia de aderare a României la structurile europene, trebuie să se acordeimportanţă maximă şi dimensiunii spirituale, culturale şi sociale a vieţiieuropene. Accelerarea demersurilor pentru aderarea la Uniunea Europeană a dus lanecesitatea alcătuirii unei Strategii Naţionale de Dezvoltare pe Termen Mediu. Alături de factorii de decizie din societatea românească,Cultele se implică în elaborarea formei finale a acestei strategii.  
  
4. În perspectiva integrării în Uniunea Europeană, România nu urmăreşte doar obţinerea unor drepturi asociate cu statutul său de membru, ci doreşte să-şi exercite responsabilitatea ce decurge din aceastăaderare. Având o viaţă religioasă bogată, România este pregătită să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului spiritual şi cultural european, reafirmând respectul pentru viaţă, demnitatea persoanei umane, dreptul la proprietate, valoarea familiei şi a solidarităţii umane, acordând o atenţie deosebită garantării libertăţii de gândire, conştiinţă, credinţă şi religie. Procesul de unificare europeană, care vizează în mare măsură o unificare economică, poate fi deplin în condiţiile în care se realizează şi o îmbogăţire spirituală europeană. Păstrându-şi identitatea spirituală proprie, modelată în decursul istoriei, alături de celelalte ţări europene, contribuţia României va mări valoarea tezaurului spiritual şi cultural european. 
  
5. În acest sens, considerăm că ar fi binevenită organizarea de acţiuni şi activităţi comune ale cultelor din România pentru o mai bună înţelegere a confesiunilor religioase şi a contribuţiei lor la viaţa spirituală şi economică a Europei de astăzi. De aceea, ne afirmăm disponibilitatea de a participa efectiv la rezolvarea problemelor sociale şi economice ale ţării, prin aceasta contribuind la însuşi procesul de integrare în Uniunea Europeană. Problemele cele mai importante ale cultelor, cum sunt retrocedarea bunurilor, învăţământul confesional şi sprijinirea de către stat a activităţii social-caritative, trebuie soluţionate în procesul de aderare la uniunea Europeană. Particularităţile culturale şi religioase ale fiecărei naţiuni pot servi ca un liant şi ca o bogăţie pentru o Europă unită şi stabilă în loc să se constituie în factori de conflict, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în decursul istoriei. Cultele religioase au vocaţia sfântă de a contribui la reconcilierea şi apropierea dintre persoane şi popoare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. 
  
6. În consecinţă, reafirmăm dorinţa noastră de integrare a României în structurile europene, motiv pentru care considerăm necesar înaintarea prezentei declaraţii şi către forurile Uniunii europene. 
  
În România s-a creat o relatţe stabilă şi reciproc benefică între securitatea naţională, procesele şi fenomenele religioase. Gândirea politică şi sistemul de securitate naţională favorizează, astfel, prin orientările lor moderne şi „flexibile”, afirmarea valorilor religioase perene. În acest mod, libertăţile religioase garantate de Constituţie se armonizează cu sistemul de drepturi şi libertăţi civice; de altfel, atât Constituţia şi viaţa politică cât şi viaţa religioasă se fundamentează pe principiile şi normele cele mai avansate ale teoriei şi practicii dreptului european, pe libertatea de gândire, pe toleranţă şi convieţuire, pe supremaţia individualităţii cetăţenilor şi a identităţilor culturale. În contextul evidenţiat, viaţa religioasă în România se desfăşoară pe coordonatele modernităţii. Se respectă separarea puterilor în stat, responsabilităţile laice şi religioase în societate. Ortodoxia românească se integrează în curentele naţionale şi internaţionale de înnoire a Europei şi a spaţiului euro-atlantic. Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică şi-au recăpătat poziţiile de prestigiu în societate şi şi-au reglementat raporturile cu puterea seculară. Ambele au reuşit, în general, să nu se implice în luptele politicianiste, fapt probat şi de suportul popular acordat, în special, Bisericii Ortodoxe Române. În plus, atât puterea seculară cât şi bisericile româneşti au ştiut să contracareze orice tentativă de declanşare a unor conflicte etno-religioase, prin promovarea unor orientări spre dialog şi cooperare cu minorităţile naţionale şi religioase, situaţie aproape unică în sud-estul Europei. Patriarhia Româna are o contribuţie notabilă şi la integrarea României în comunitatea euro-atlantică, desfăşurând demersuri istorice, de felul strânsei cooperări cu Biserica Catolică; aceste demersuri justifică încrederea democraţiilor Occidentale în capacitatea Ortodoxiei de a se racorda la marile curente pan-europene şi infirmă multe dintre temerile unor analişti de talia lui S. P. Huntington, referitoare la obstacolele cultural-religioase ce ar împiedica unificarea Europei.  
  
Acţiunile puterii seculare şi iniţiativele Bisericii Ortodoxe Române au urmărit, între altele, să contracareze orice tentativă semnificativă de transformare a tensiunilor interetnice şi interconfesionale în conflicte interne. Diversitatea religioasă, precum şi faptul că segmentul ortodox acoperă aproximativ 86% din populaţie ar fi putut constitui un aspect ce ar fi fost posibil să afecteze securitatea naţională. Însă puternică tradiţie de toleranţă a Bisericii Ortodoxe Române faţă de alte culte şi de colaborare cu bisericile creştine surori, au dus la limitarea acţiunilor de prozelitism agresiv la scară largă, ce ar fi putut dezvolta forme ineficiente de fundamentalism religios. Biserica Ortodoxă Română a contribuit astfel la transformarea României în spaţiu internaţional de stabilitate şi securitate. Activitatea cultelor religioase contribuie în mod evident la consolidarea coeziunii social-economice, element definitoriu al stabilităţii interne în metodologia analizelor şi prognozelor de securitate. Securitatea social-economică, consolidată printr-un sistem stabil de valori moral-religioase, contribuie în mod esenţial la transformarea României în factor de stabilitate regională. Factorul religios are, totuşi, anumite trăsături care vor ramâne în atenţia analiştilor de securitate din ţara noastră. Activitatea sectelor nerecunoscute oficial, prozelitismul agresiv, combinarea tensiunilor economice si etno-culturale cu cele religioase, pot afecta starea de securitate internă; de asemenea, anumite tensiuni etno-religioase din cadrul comunităţilor româneşti aflate în proximitatea frontierelor noastre pot pune în pericol, în unele situaţii, siguranţa naţională sau afecta credibilitatea externă a României. Pe de altă parte, edificarea şi promovarea unui model înnoit de valori moral-religioase, după decenii de totalitarism ideologic, creează premise favorabile pentru afirmarea identităţii etno-culturale naţionale. Afirmarea acestei identităţi într-o „Europă a naţiunilor” reprezintă alt element fundamental al coagulării unei stări de securitate culturală, complementară securităţii socialeconomice. Garantarea şi întărirea securităţii culturale naţionale, în condiţiile unei reale deschideri spre cultura universală, stimulează procesele de afirmare a identităţilor individuale, coagulând un mediu intern de securitate în care individul se regaseste în sistemul de valori al societăţii. Asigurarea securităţii individului cimentează unitatea de voinţă şi acţiune a comunităţii sociale şi descurajează fenomenele de înstrăinare culturală, care stau la baza a numeroase forme de comportament antisocial (terorism, crimă organizată, corupţie, etc.). Deci, modul în care sunt structurate activităţile cultelor religioase se corelează corect cu normele securităţii organizaţionale în România. De aceea, considerăm că fenomenul religios din România nu ridică probleme serioase – din categoria vulnerabilităţilor şi riscurilor pentru securitatea naţională. Vulnerabilităţile şi ameninţările cultural-religioase sunt reduse; factorii politici şi religioşi au stabilit norme şi canale fireşti de comunicare şi interacţiune. Riscurile de natură etno-religioasă sunt, de asemenea foarte reduse, mai ales că între marile biserici creştine din România se desfăşoară o robustă relaţie de cooperare ecumenică. 
  
În acest context România beneficiaza de suportul câtorva  
  
caracteristici definitorii:  
  
- continuitatea istorică a instituţiilor statului;  
  
- omogenitate etno-religioasă puternică;  
  
- toleranţă religioasă;  
  
- mentalitatea populaţiei consecvent antiextremistă, uneori cu accente moderat conservatoare; vocaţie europeană autentică (dovedită în recentele eforturi depuse în direcţia integrării europene şi euro-atlantice, dar şi de întreţinerea dialogului ecumenic între Biserica Ortodoxa Româna şi Biserica Catolică prin discuţii şi întâlniri la nivel de lideri. S-a încercat astfel menţinerea echilibrului între valorile naţionale (linii de forţă de tip etno-religios ale construcţiei identitare, asumate existenţial) şi interesele naţionale (care se redefinesc în funcţie de mişcările geopolitice ale principalilor actori internaţionali). Menţinerea acestui echilibru este cu atât mai dificilă cu cât caracteristicile definitorii ale acestor elemente par a fi total diferite; valorile naţionale dispun de o anumită stabilitate, în timpul în care le dă posibilitatea să fie considerate drept temelie a durabilităţii, pe când interesele naţionale sunt supuse istoriei, sunt dependente de evenimentele trecătoare ale scenei internaţionale, de aceea dau impresia că sunt stabilite „adhoc”, în funcţie de criterii evanescente, interpretabile conjunctural.  
  
Acest echilibru a fost menţinut şi de societate, o societate „obosită” de ateism ce a regăsit valorile morale căutându-le, în mod reflex, în valorile creştine. Biserica reuşeşte să-şi recapete locul într-o societate multiculturală, postmodernă şi democratică, intrând în era unei lumi complexe şi pluraliste în care religia poate fi un instrument în plus în realizarea coeziunii sociale, atât de necesare în sprijinirea eforturilor de integrare euroatlantică. 
  
Alăturarea elementului religios de integrarea euro-alantică pare surprinzătoare, putând exista impresia că nu pot interacţiona, în realitate au o bază comună extrem de solidă. Comunitatea euroatlantică este fundamentată pe valori ce se referă la democraţie şi la statul de drept, definind totodată drepturile omului şi libertăţile fundamentale aşa cum au fost ele exprimate în Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, printre care:  
  
- libertatea de exprimare  
  
- libertatea de conştiinţă şi religie  
  
- dreptul la educatie etc.  
  
O altă dimensiune a valorilor euro-atlantice este cooperarea dintre state, securitatea şi apărarea comună, dialogul, comunicarea, schimbul de valori culturale şi spirituale, solidaritatea în faţa noilor provocări, a terorismului, rasismului şi intoleranţei. Esenţa acestor valori se regăseşte în creştinism, valorile euro-atlantice neavând numai o motivaţie istorică şi de ameliorare a calităţii vieţii, a relaţiilor interumane, ci şi una care vizează transfigurarea lumii. Bisericile sunt chemate, alături de celelalte instituţii internaţionale, să apere drepturile omului, libertăţile fundamentale, cooperarea şi solidaritatea pentru realizarea unei comunităţi largi, liberă şi unită sub valorile şi practicile democratice culturale, spirituale şi ale securităţii comune. Putem afirma că în România nu au existat condiţii ce ar fi transformat religia într-un factor de generare a conflictelor: nu s-au semnalat discriminări religioase evidente şi nici situaţii de combinare a discriminărilor religioase cu cele etno-culturale şi politice.  
  
IV. Încheiere 
  
Religia (asociată cu instituţiile specifice) asigură coeziunea socială (gestionează credinţele). De asemenea, ea oferă o motivaţie (un sens) în viaţa comunităţilor umane şi ale individului. Exercită, în numeroase cazuri, controlul social şi a funcţiei de educaţie socială. În anumite epoci, religia suplineşte ideologia politică, în primul rând acolo unde reprezintă şi un element important al identităţii grupului social.  
  
La cumpăna secolelor XX-XXI, religia ocupă în continuare un spaţiu important în viaţa comunităţilor sociale, în pofida faptului că secularizarea şi raţionalismul au devenit temelii ale modernităţii, pe fundalul transformării lor radicale provocate de revoluţiile ştiinţifică, informaţională şi biologică pe Terra.  
  
În sfera fenomenelor şi proceselor religioase de amplitudine globală se pot remarca: tendinţe contradictorii de prozelitism religios şi de regrupare a marilor religii (creştinism, islamism şi hinduism), dar şi de accentuare a fenomenului rezidenţelor sectare; tendinţa de întărire a puterii seculare în raport cu religia şi biserica este foarte puternică în Occident; în fostul spaţiu de dominaţie sovietică, fenomenul religios a înregistrat o recrudeşcenţă după prăbuşirea comunismului, cu toate că nu se poate vorbi de cristalizarea unui autentic fundamentalism religios în aria de predominare a Ortodoxiei. Pe de altă parte, religia şi biserica se confruntă cu progresele revoluţionare ale ştiinţei şi tehnologiei, care pun la grea încercare explicaţiile universale de natură spirituală şi ridică întrebări de natură morală (accentuarea clonării, de exemplu).  
  
În spaţiul civilizaţiei euro-atlantice se poate afirma, cu precauţie însă, fiindcă procesele de extindere a democraţiei şi economiei libere, cu tehnologie avansată, au indus un model de societate euro-atlantic, în care problemele religiei şi credinţei au încetat să mai fie abordate ca „afaceri de stat”. În afara spaţiului euro-atlantic, religia exercită, în general, funcţii mai importante în sociatate. În statele europene foste socialiste, de pildă, bisericile ortodoxe se asociază direct cu administraţiile publice, în gestionarea problemelor societăţii având o influenţă notabilă asupra puterii (în Federaţia Rusă sau Bulgaria). În ţările musulmane există regimuri teocratice (Iran) sau guvernate de „legea islamică” (în Asia şi Africa); fenomene de intoleranţă religioasă şi de prozelitism agresiv; conflicte şi războaie justificate pe revendicari religioase etc. Grupuri etno-culturale întregi se individualizează prin apartenenţa la o religie sau alta şi îşi dispută controlul asupra unor „locuri sfinte” (Ierusalimul, de pildă). Liderii spirituali ocupă poziţii influente în societate. Se înregistrează numeroase cazuri (în Africa) în care societăţi în curs de modernizare, în a doua jumătate a secolului XX, au „căzut” în tribalism şi fundamentalism religios (îndeobşte, anticreştinism). Globalizarea şi regionalizarea ca fenomene determinante ale epocii – provoacă cele mai încăpăţânate contestări în ariile de civilizaţie cu puternice relaţii sociale tribale şi de clan, cu niveluri slabe ale dezvoltării economice, cu rate înalte ale creşterii demografice etc. În condiţiile uzării discursului comunist şi de stânga, ale compromiterii de catre elite a discursului democratic capitalist, fundamentalismul religios – îndeosebi, islamic dar şi ortodox în Eurasia – oferă suport ideologic mişcărilor ultra naţionaliste, teroriste şi antiglobaliste.  
  
În „competiţia” dintre civilizaţii – considerată de S. P. Huntington şi de alţi doctrinari drept trăsătura definitorie a epocii noastre – religia se constituie în element esenţial de definire a „blocurilor civilizaţionale” (alături de poziţie geopolitica şi geostrategia, rasa, puterea tehnologică, economică şi militară). Ca urmare, noua ordine mondială ar trebui să fie o „ordonare de valori”, viitorul ei depinzând în mod dramatic de confruntarea dintre civilizaţia occidentală postindustrială şi creştină, islamul. Alternativa la acest conflict civilizaţional – ce se poate solda cu dispariţia Terrei – este însă lumea multietnică, multiculturală, multirasială şi multireligiosă, structurată pe valorile democraţiei, drepturilor omului, secularism şi toleranţă religioasă etc. Cu toate că majoritatea marilor doctrine spirituale promovează pacea, religia ramâne pe mai departe un suport ideologic al unor conflicte armate. De aceeea analizele de securitate internaţională nu pot face abstracţie de factorul religios (etno – religios) în estimările specifice.  
  
Conditiile suficient necesare pentru transformarea religiei în factor de generare a conflictelor armate pot fi: existenţa într-un spaţiu, la un moment dat, a unor puternice discriminări religioase; combinarea discriminărilor religioase cu cele etnico-culturale şi politice şi cu decalajele economico - sociale; prozelitismul religios agresiv şi violent; fundamentalismul religios, cu precădere, islamic etc.  
  
Factorii care stimulează şi agravează conflictele religioase: polaritatea sistemului politic (cristalizarea şi funcţionarea unei puteri centrale omnipotente şi exclusiviste); instituţii politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncţionale; gradul slab de materializare a coerenţei social-economice (decalaje sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etno-culturale şi religioase). Diferenţe de status; slăbiciunile regimului democratic, ale societăţii civile şi anemica dezvoltare a spiritului public; un grad sporit de inamiciţie între grupările etnoreligioase între frontierele unui stat sau între state ori între provincii din state diferite; orizonturi de aşteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etno-culturale şi religioase, cu percepţii nejuste ale oportunităţilor şi ameninţărilor; degradarea sau prăbuşirea asteptărilor unor grupuri etno-culturale şi religioase; intervenţii externe (armate, politice, religioase, teroriste, fundamentaliste în state sau complexe regionale de securitate; tradiţia istorică; voinţa de conflict etc.  
  
În România, Ortodoxia este intim asociată cu identitatea naţională, cu profilul spiritual al naţiunii. Ortodoxia a îndeplinit, de pildă, rol de ideologie naţională, în acţiunea de emancipare de sub dominaţia austriacă şi austro-ungară. Viaţa religioasă în România se desfăşoară pe coordonatele modernităţii, cu respectarea principiului separării puterilor în stat şi a separării puterii laice, seculare de biserică. De asemenea, Constituţia garantează libertatea de cult şi egalitatea tuturor cultelor recunoscute legal. Ortodoxia românească se integrează în curentele naţionale şi internaţionale de înnoire a Europei şi spaţiului euro-atlantic. Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică şi-au recăpătat poziţiile de prestigiu în societate şi şi-au reglementat raporturile cu puterea seculară. Ambele au reuşit, în general, să nu se implice în luptele politicianiste, fapt probat şi de suportul popular acordat, în special Biserica Ortodoxă Română. 
  
Acţiunile puterii seculare şi iniţiativele Bisericii Ortodoxe Române au urmărit, între altele, să contracareze orice tentativă semnificativă de transformare a tensiunilor inter-etnice şi interconfesionale în conflicte interne. Biserica Ortodoxă Ronă are astfel o contribuţie însemnată la transformarea României în spaţiu internaţional de stabilitate şi securitate. Patriarhia Română are un aport notabil şi în susţinerea integrării, desfăşurând demersuri istorice, de felul strânsei cooperări cu Biserica Catolică. Relaţiile speciale de colaborare ecumenică cu Vaticanul se înscriu în această direcţie.  
  
Totuşi, activitatea sectelor nerecunoscute legal, misionarismul agresiv, combinarea tensiunilor economice şi etno – culturale cu cele religioase pot afecta dinamica mediului intern de securitate; de asemenea, anumite tensiuni etno-religioase din cadrul comunităţilor româneşti aflate în proximitatea frontierelor noastre pot pune în pericol, în unele situatii, siguranţa naţională sau afecta credibilitatea externă a României.  
  
Rezumat 
  
Studiul de faţă doreşte să scoată în evidenţă rolul şi importanţa colaborării şi a conlucrării tuturor religiilor acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, in cadrul Uniunii Europene – la care şi noi ca ţară şi popor am aderat ... Acest material face, în acest sens, un excurs chronologic şi, mai ales, apologetic al acestui demers – al conlucrării confesiunilor creştine şi a celorlalte religii la bunul mers spiritual – duhovnicesc al poporului nostru, care, prin excelenţă, este “dreptmăritor creştin”. 
  
Studiul cuprinde un aparat critic şi bibliografic, în acest sens, şi care duce la concluzia, ce străbate ca un fir roşu acest material şi anume, acela că: Ţinta şi menirea Bisericii în construcţia europeană este aceea de a-i aduna pe toţi în Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectându-le diversitatea proprie, fiindcă această diversitate nu desfiinţează unitatea, ci o întăreşte şi o îmbogăţeşte, iar Cincizecimea tocmai acest lucru l-a arătat în istorie. Aşa stând lucrurile, vom afirma şi sublinia faptul că Biserica nu este o realitate închisă şi nici închistată în ea însăşi: ea este trimisă în lume şi este deschisă către lume. Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită, şi care îşi extinde graniţele pentru a îmbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului, dezvăluie o provocare pe care creştinii din Răsărit şi din Apus sunt chemaţi să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în recunoaşterea şi mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei şi apărării ecoteologice a creaţiei. Europa întreagă are nevoie de bogăţia culturală creată de şi în Creştinism. A unit pe cei mulţi care erau de etnii şi limbi diferite într-o înţelegere duhovnicească comună. I-a învăţat limba iubirii, limbă pe care trebuie să o înveţe toţi cetăţenii Uniunii Europene. Ei trebuie să înţeleagă că, deşi a trecut vremea Războiului Rece, a fi împreună şi a rămâne împreună, indiferent cine suntem, continuă să fie o necesitate din perspectiva supravieţuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a întregii planete. 
  
Drd. Stelian Gomboş – Consilier 
  
la Secretariatul de Stat pentru Culte 
  
din cadrul Guvernului României 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Biserica şi conceptul de Securitate - partea a IV a / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 250, Anul I, 07 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!